Dăm un semn
Multă vreme — vreo două ceasuri, cred — am stat acolo în tăcere, prea copleșiți de amintirea grozăviilor văzute ca să vorbim. În cele din urmă, tocmai când ne gândeam să ne culcăm, căci noaptea se apropia de zori, am auzit pași. Apoi s-a auzit somația străjii de la poarta kraalului, căreia, după toate aparențele, i s-a răspuns, deși nu destul de tare ca să auzim noi, căci pașii înaintau; o clipă mai târziu, Infadoos a intrat în colibă, urmat de vreo șase căpetenii cu înfățișare măreață.
— Stăpânii mei — a spus —, am venit după cum am făgăduit. Stăpânii mei și tu, Ignosi, rege de drept al kukuanilor, i-am adus cu mine pe oamenii aceștia.
A arătat spre șirul căpeteniilor.
— Sunt oameni mari printre noi; fiecare poruncește la trei mii de soldați, care nu trăiesc decât ca să le împlinească poruncile, sub porunca regelui. Le-am spus ce am văzut și ce mi-au auzit urechile. Acum să vadă și ei șarpele sacru din jurul tău și să-ți audă povestea, Ignosi, ca să spună dacă vor să fie alături de tine împotriva regelui Twala ori nu.
Drept răspuns, Ignosi și-a scos din nou brâul și le-a arătat șarpele tatuat în jurul trupului. Fiecare căpetenie s-a apropiat pe rând și a cercetat semnul la lumina slabă a lămpii, apoi, fără să spună nimic, a trecut de cealaltă parte.
Apoi Ignosi și-a pus la loc moocha și, vorbindu-le, a repetat povestea pe care o istorisise amănunțit dimineața.
— Acum ați auzit, căpetenii — a spus Infadoos când Ignosi a terminat. — Ce spuneți? Îi veți sta alături acestui om și îl veți ajuta să ajungă pe tronul tatălui său ori nu? Țara strigă împotriva lui Twala, iar sângele poporului curge ca apele primăverii. Ați văzut în noaptea aceasta. Mai erau doi conducători cu care aveam de gând să vorbesc, și unde sunt acum? Hienele urlă deasupra trupurilor lor. Curând veți fi ca ei, dacă nu loviți. Alegeți, așadar, frații mei.
Cel mai bătrân dintre cei șase oameni, un războinic scund și îndesat, cu părul alb, a pășit înainte și a răspuns:
— Vorbele tale sunt adevărate, Infadoos; țara strigă. Fratele meu se află printre cei care au murit în noaptea aceasta, dar e un lucru mare și greu de crezut. De unde știm că, dacă ne ridicăm sulițele, nu le ridicăm pentru un hoț și un mincinos? E un lucru mare, spun, al cărui sfârșit nimeni nu-l poate vedea. Căci de asta să fii încredințat: sângele va curge râuri înainte să fie săvârșită fapta; mulți vor rămâne alături de rege, fiindcă oamenii se închină soarelui care încă strălucește pe cer, mai curând decât celui care nu a răsărit. Oamenii aceștia albi din Stele au o magie mare, iar Ignosi se află sub ocrotirea aripii lor. Dacă este într-adevăr regele de drept, să ne dea un semn și să aibă și poporul un semn, ca toți să vadă. Atunci oamenii vor veni de partea noastră, știind cu adevărat că magia omului alb este cu ei.
— Aveți semnul șarpelui — am răspuns.
— Stăpâne, nu este de ajuns. Șarpele ar fi putut fi însemnat acolo oricând din copilăria omului încoace. Arătați-ne un semn și va fi de ajuns. Dar fără semn nu ne vom mișca.
Ceilalți au încuviințat hotărât, iar eu, nedumerit, m-am întors spre Sir Henry și Good și le-am explicat situația.
— Cred că am găsit — a spus Good triumfător. — Cere-le să ne lase o clipă de gândire.
Așa am făcut, iar căpeteniile s-au retras. Îndată ce au plecat, Good s-a dus la cutiuța în care își ținea leacurile, a descuiat-o și a scos un carnet pe ale cărui foi de gardă se afla un almanah.
— Ia spuneți, băieți, mâine nu este 4 iunie? — a spus.
Ținuserăm socoteala zilelor cu grijă, așa că am putut răspunde că da.
— Foarte bine; atunci iată ce avem aici: «4 iunie, eclipsă totală de lună, începe la ora 8.15, timpul Greenwich, vizibilă în Tenerife, Africa de Sud etc.» Iată-vă semnul. Spune-le că mâine-noapte vom întuneca luna.
Ideea era minunată; într-adevăr, singurul ei punct slab era teama că almanahul lui Good s-ar putea să nu fie corect. Dacă făceam o prorocire mincinoasă despre un asemenea lucru, prestigiul nostru s-ar fi dus pentru totdeauna și, odată cu el, șansa lui Ignosi de a ajunge pe tronul kukuanilor.
— Să zicem că almanahul greșește — i-a spus Sir Henry lui Good, care era ocupat să calculeze ceva pe o pagină albă a carnetului.
— Nu văd niciun motiv să presupunem așa ceva — a răspuns el. — Eclipsele vin întotdeauna la timp; cel puțin așa le cunosc eu, iar aici se spune anume că aceasta va fi vizibilă în Africa de Sud. Am făcut socotelile cât am putut de bine, fără să ne cunosc poziția exactă, și îmi iese că eclipsa ar trebui să înceapă aici pe la zece mâine-noapte și să țină până la douăsprezece și jumătate. Timp de vreo oră și jumătate ar trebui să fie întuneric aproape deplin.
— Ei bine — a spus Sir Henry —, cred că ar fi mai bine să riscăm.
Am încuviințat, deși cu îndoială, căci eclipsele sunt niște dobitoace tare ciudate când ai de-a face cu ele: noaptea putea fi înnorată, de pildă, ori puteam să fi greșit socoteala zilelor. L-am trimis pe Umbopa să cheme înapoi căpeteniile. Au venit curând și le-am vorbit astfel:
— Oameni mari ai kukuanilor, și tu, Infadoos, ascultați. Nu ne place să ne arătăm puterile, fiindcă asta înseamnă să ne amestecăm în mersul firii și să cufundăm lumea în teamă și tulburare. Dar pentru că acesta este un lucru mare și pentru că suntem mânioși pe rege din pricina măcelului pe care l-am văzut și a faptei vrăciței Gagool, care ar fi vrut să-l ucidă pe prietenul nostru Ignosi, am hotărât să încălcăm o regulă și să dăm un semn pe care să-l poată vedea toți oamenii. Veniți încoace.
I-am dus la ușa colibei și le-am arătat globul roșu al lunii.
— Ce vedeți acolo?
— Vedem luna care apune — a răspuns cel care vorbea în numele lor.
— Așa este. Acum spuneți-mi: poate vreun om muritor să stingă luna aceea înainte de ceasul apusului ei și să coboare peste țară cortina nopții negre?
Căpetenia a râs puțin la această întrebare.
— Nu, stăpâne, niciun om nu poate face asta. Luna este mai puternică decât omul care o privește și nici nu se poate abate din mersul ei.
— Așa spuneți voi. Totuși, eu vă spun că mâine-noapte, cu vreo două ceasuri înainte de miezul nopții, vom face ca luna să fie înghițită vreme de un ceas și jumătate de ceas. Da, întuneric adânc va acoperi pământul și va fi un semn că Ignosi este într-adevăr regele kukuanilor. Dacă facem asta, veți fi mulțumiți?
— Da, stăpânii mei — a răspuns bătrânul conducător cu un zâmbet, care s-a oglindit și pe fețele tovarășilor săi. — Dacă faceți asta, vom fi cu adevărat mulțumiți.
— Se va face; noi trei, Incubu, Bougwan și Macumazahn, am spus-o și se va face. Auzi, Infadoos?
— Aud, stăpâne, dar este un lucru minunat ceea ce făgăduiți: să stingeți luna, mama lumii, când este plină.
— Și totuși o vom face, Infadoos.
— Bine, stăpânii mei. Astăzi, la două ceasuri după apus, Twala vă va chema să vedeți dansul fetelor, iar la un ceas după ce începe dansul, fata pe care Twala o socotește cea mai frumoasă va fi ucisă de Scragga, fiul regelui, ca jertfă pentru Cei Tăcuți, care stau și veghează lângă munții aceia.
Și a arătat spre cele trei piscuri cu înfățișare ciudată, unde se presupunea că se sfârșește drumul lui Solomon.
— Atunci să întunece stăpânii mei luna și să scape viața fetei, iar poporul va crede cu adevărat.
— Da — a spus bătrânul conducător, încă zâmbind puțin —, poporul va crede cu adevărat.
— La două mile de Loo — a continuat Infadoos — este un deal încovoiat ca luna nouă, o întăritură unde se află regimentul meu și alte trei regimente pe care le comandă aceste căpetenii. În dimineața aceasta vom face un plan ca să mai putem muta acolo două sau trei regimente. Apoi, dacă într-adevăr stăpânii mei pot întuneca luna, în întuneric îi voi lua de mână și îi voi scoate din Loo până în locul acela, unde vor fi în siguranță; de acolo vom putea porni război împotriva regelui Twala.
— Bine — am spus. — Acum lăsați-ne să dormim puțin și să ne pregătim magia.
Infadoos s-a ridicat și, după ce ne-a salutat, a plecat cu căpeteniile.
— Prietenii mei — a spus Ignosi îndată ce au plecat —, puteți face lucrul acesta minunat ori le-ați spus căpitanilor vorbe goale?
— Credem că putem, Umbopa... vreau să spun Ignosi.
— Este ciudat — a răspuns el — și, dacă n-ați fi fost englezi, n-aș fi crezut; dar am învățat că «gentlemanii» englezi nu mint. Dacă scăpăm cu viață, fiți încredințați că vă voi răsplăti.
— Ignosi — a spus Sir Henry —, făgăduiește-mi un lucru.
— Îl voi făgădui, Incubu, prietene, înainte chiar să-l aud — a răspuns uriașul cu un zâmbet. — Ce anume?
— Acesta: dacă ajungi vreodată rege al poporului acestuia, să desființezi adulmecarea vrăjitorilor, așa cum am văzut-o aseară, și să nu se mai ucidă oameni fără judecată în țară.
După ce i-am tradus cererea, Ignosi s-a gândit o clipă, apoi a răspuns:
— Obiceiurile oamenilor negri nu sunt ca ale albilor, Incubu, și nici nu punem atâta preț pe viață. Totuși, făgăduiesc. Dacă îmi va sta în putere să-i opresc, vrăcițele nu vor mai vâna, și niciun om nu va mai fi dat morții fără judecată sau hotărâre.
— Atunci ne-am înțeles, a spus Sir Henry. Și acum să ne odihnim puțin.
Istoviți de-a binelea, am adormit curând buștean și am dormit până când ne-a trezit Ignosi, pe la ora unsprezece. Ne-am sculat atunci, ne-am spălat și am mâncat un mic dejun zdravăn. Pe urmă am ieșit din colibă și ne-am plimbat, petrecându-ne vremea cu cercetarea felului în care erau construite colibele kukuanilor și cu observarea obiceiurilor femeilor.
— Sper că eclipsa asta chiar o să aibă loc, a spus Sir Henry după o vreme.
— Dacă nu, în curând s-a zis cu noi, am răspuns mohorât. Căci, la fel de sigur cum suntem oameni vii, vreuna dintre căpeteniile acelea îi va spune regelui toată povestea, și atunci va fi o eclipsă de alt soi, care cu siguranță n-o să ne placă.
Întorși în colibă, am mâncat de prânz și ne-am petrecut restul zilei primind vizite de ceremonie sau de curiozitate. În cele din urmă soarele a apus, și ne-am bucurat de vreo două ceasuri de liniște, atât cât ne îngăduiau presimțirile noastre sumbre. În sfârșit, pe la opt și jumătate, a venit un sol de la Twala să ne cheme la marele „dans al fetelor”, ținut o dată pe an, care urma să înceapă.
Ne-am îmbrăcat în grabă cămășile de zale trimise de rege și, luându-ne puștile și muniția, ca să le avem la îndemână dacă trebuia să fugim, după cum ne sfătuise Infadoos, am pornit destul de îndrăzneț, deși în suflet tremuram de frică. Întinderea cea mare din fața kraalului regelui arăta cu totul altfel decât în seara dinainte. În locul șirurilor sumbre de războinici strâns aliniați, erau cete peste cete de fete kukuane, nu prea împovărate de veșminte, dar fiecare încununată cu o cunună de flori, ținând într-o mână o frunză de palmier și în cealaltă o cală albă. În mijlocul întinderii deschise, luminate de lună, ședea regele Twala, cu bătrâna Gagool la picioare, înconjurat de Infadoos, de băiatul Scragga și de douăsprezece gărzi. Mai erau de față vreo douăzeci de căpetenii, printre care am recunoscut pe cei mai mulți dintre prietenii noștri din noaptea trecută.
Twala ne-a întâmpinat cu multă cordialitate de fațadă, deși l-am văzut ațintindu-și răutăcios singurul ochi asupra lui Umbopa.
— Bine ați venit, oameni albi din Stele, a spus el. Alta e priveliștea aceasta decât cea pe care au văzut-o ochii voștri la lumina lunii de aseară, dar nu este tot atât de frumoasă. Fetele sunt plăcute și, de n-ar fi unele ca acestea — și a arătat în jur —, niciunul dintre noi n-ar fi aici astăzi; dar bărbații sunt mai buni. Sărutările și vorbele duioase ale femeilor sunt dulci, dar sunetul sulițelor războinicilor când se ciocnesc și mirosul sângelui de bărbat sunt mult mai dulci! Vreți neveste din poporul nostru, oameni albi? Dacă da, alegeți-le pe cele mai frumoase de aici și le veți avea, câte veți pofti.
Și s-a oprit, așteptând răspunsul.
Cum perspectiva nu părea lipsită de farmec pentru Good, care, asemenea celor mai mulți marinari, are o fire lesne de cucerit, eu, fiind mai în vârstă și înțelept, și prevăzând încurcăturile fără sfârșit pe care le-ar fi adus un asemenea lucru — căci femeile aduc necazuri tot atât de sigur cum după zi vine noaptea —, m-am grăbit să răspund:
— Îți mulțumim, o, rege, dar noi, oamenii albi, ne căsătorim numai cu femei albe, asemenea nouă. Fecioarele voastre sunt frumoase, dar nu sunt pentru noi!
Regele a râs.
— Bine. În țara noastră este o zicală care spune: „Ochii femeilor sunt întotdeauna strălucitori, oricare le-ar fi culoarea”, și alta care spune: „Iubește-o pe cea de față, căci fii sigur că aceea care lipsește îți este necredincioasă”; dar poate că în Stele lucrurile acestea nu stau așa. Într-o țară unde bărbații sunt albi, orice este cu putință. Fie cum spuneți, oameni albi; fetele nu vor duce lipsă de pețitori! Încă o dată, bine ați venit; și bine ai venit și tu, om negru. Dacă Gagool de aici și-ar fi făcut voia, acum ai fi fost țeapăn și rece. Norocul tău că și tu ai venit din Stele; ha! Ha!
— Te pot ucide înainte să mă ucizi tu, o, rege, a răspuns liniștit Ignosi, și vei fi țeapăn înainte ca mădularele mele să nu se mai îndoaie.
Twala a tresărit.
— Vorbești cu îndrăzneală, băiete, a răspuns mânios. Nu întrece măsura.
— Poate vorbi cu îndrăzneală cel pe ale cărui buze este adevărul. Adevărul este o suliță ascuțită care zboară drept la țintă și nu dă greș. Este un mesaj din „Stele”, o, rege.
Twala s-a încruntat, și singurul lui ochi a scânteiat cu furie, dar nu a mai spus nimic.
— Să înceapă dansul! a strigat el.
Atunci fetele încununate cu flori au sărit înainte în cete, cântând un cântec dulce și fluturând frunzele gingașe de palmier și calele albe. Dansau, părând diafane, desprinse de materie, în lumina blândă și tristă a lunii răsărite; când se învârteau iar și iar, când se întâlneau în lupte închipuite, legănându-se, rotindu-se în vârtejuri ici și colo, înaintând, retrăgându-se, într-o învălmășeală rânduită care era o încântare pentru ochi. În cele din urmă s-au oprit, și o tânără frumoasă s-a desprins din rânduri și a început să facă piruete în fața noastră, cu o grație și o vigoare care le-ar fi făcut de rușine pe cele mai multe balerine. La urmă s-a retras istovită, și alta i-a luat locul, apoi alta și alta, dar niciuna nu s-a ridicat la înălțimea celei dintâi, nici în grație, nici în îndemânare, nici în frumusețea înfățișării.
După ce toate fetele alese au dansat, regele a ridicat mâna.
— Pe care o socotiți cea mai frumoasă, oameni albi? a întrebat.
— Pe cea dintâi, am spus fără să mă gândesc.
În clipa următoare mi-a părut rău, căci mi-am amintit că Infadoos ne spusese că femeia cea mai frumoasă trebuia adusă jertfă.
— Atunci gândul meu este ca gândurile voastre, și ochii mei sunt ca ochii voștri. Ea este cea mai frumoasă! Și rău lucru este acesta pentru ea, căci trebuie să moară!
— Da, trebuie să moară! a pițigăiat Gagool, aruncând o privire cu ochii ei ageri spre biata fată care, neștiind încă ce soartă cumplită o aștepta, se afla la vreo zece iarzi de noi, în fața unei cete de fecioare, și rupea nervos o floare din cunună, petală cu petală.
— De ce, o, rege? am spus, stăpânindu-mi cu greu indignarea. Fata a dansat bine și ne-a făcut plăcere; este și frumoasă; ar fi crud să fie răsplătită cu moartea.
Twala a râs și a răspuns:
— Acesta este obiceiul nostru, și făpturile care șed în piatră acolo — și a arătat spre cele trei piscuri îndepărtate — trebuie să-și primească partea. Dacă n-aș da morții astăzi fata cea mai frumoasă, nenorocirea s-ar abate asupra mea și asupra casei mele. Așa glăsuiește profeția poporului meu: „Dacă regele nu aduce drept jertfă o fată frumoasă, în ziua dansului fecioarelor, Celor Bătrâni care șed și veghează pe munți, atunci va cădea el și casa lui”. Ascultați, oameni albi: fratele meu, care a domnit înaintea mea, nu a adus jertfa, din pricina lacrimilor femeii, și a căzut el și casa lui, iar eu domnesc în locul lui. S-a hotărât; ea trebuie să moară!
Apoi, întorcându-se spre gărzi:
— Aduceți-o aici; Scragga, ascute-ți sulița.
Doi dintre bărbați au făcut un pas înainte și, pe când se apropiau, fata, înțelegând pentru prima dată soarta care o aștepta, a țipat tare și s-a întors să fugă. Dar mâinile puternice au prins-o zdravăn și au adus-o în fața noastră, zbătându-se și plângând.
— Cum te cheamă, fată? a pițigăiat Gagool. Cum? Nu vrei să răspunzi? Să-și facă fiul regelui treaba chiar acum?
La acest îndemn, Scragga, arătând mai rău decât oricând, a făcut un pas înainte și și-a ridicat sulița cea mare; în clipa aceea am văzut mâna lui Good strecurându-se spre revolver. Biata fată a zărit prin lacrimi sclipirea slabă a oțelului, și aceasta i-a potolit zbuciumul. A încetat să se zbată și, împreunându-și spasmodic mâinile, a rămas tremurând din cap până în picioare.
— Uite, a strigat Scragga, în culmea veseliei, se cutremură la vederea micii mele jucării înainte s-o fi gustat măcar!
Și a bătut ușor în lama lată a suliței.
— Dacă-mi pică vreodată prilejul, o să plătești pentru asta, potaie mică! l-am auzit pe Good mormăind printre dinți.
— Acum că te-ai liniștit, spune-ne cum te cheamă, draga mea. Haide, vorbește și nu te teme, a spus Gagool în bătaie de joc.
— O, mamă, a răspuns fata cu glas tremurător, numele meu este Foulata, din casa lui Suko. O, mamă, de ce trebuie să mor? N-am făcut niciun rău!
— Mângâie-te, a continuat bătrâna pe tonul ei de batjocură plină de ură. Într-adevăr, trebuie să mori ca jertfă pentru Cei Bătrâni care șed acolo — și a arătat spre piscuri —, dar mai bine este să dormi în noapte decât să trudești în timpul zilei; mai bine este să mori decât să trăiești, și vei muri de mâna regească a însuși fiului regelui.
Fata Foulata și-a frânt mâinile de durere și a strigat:
— O, cruzime! Și eu sunt atât de tânără! Ce am făcut, ca să nu mai văd niciodată soarele ridicându-se din noapte, ori stelele venind pe urmele lui seara, ca să nu mai pot culege florile când roua e grea, nici asculta râsul apelor? Vai mie, că nu voi mai vedea niciodată coliba tatălui meu, nici nu voi mai simți sărutarea mamei, nici nu voi mai îngriji mielul bolnav! Vai mie, că niciun iubit nu mă va cuprinde cu brațul și nu mă va privi în ochi, și nici nu se vor naște din mine copii de parte bărbătească! O, cruzime, cruzime!
Și iar și-a frânt mâinile și și-a întors spre Cer fața brăzdată de lacrimi, încununată cu flori, arătând atât de frumoasă în deznădejdea ei — căci era, într-adevăr, o femeie frumoasă —, încât negreșit ar fi înduioșat inimile oricui ar fi fost mai puțin crud decât cei trei diavoli din fața noastră. Rugămintea prințului Arthur către ticăloșii veniți să-l orbească nu era mai mișcătoare decât aceea a acestei fete sălbatice.
Dar nu i-a mișcat nici pe Gagool, nici pe stăpânul ei, deși am văzut semne de milă printre gărzile din spate și pe fețele căpeteniilor; cât despre Good, el a pufnit cu furie de indignare și a făcut o mișcare de parcă voia să-i sară în ajutor. Cu toată iuțeala unei femei, fata osândită a înțeles ce se petrecea în mintea lui și, printr-o mișcare bruscă, s-a aruncat înaintea lui și i-a cuprins cu mâinile „frumoasele picioare albe”.
— O, tată alb din Stele! a strigat ea. Aruncă peste mine mantia ocrotirii tale; lasă-mă să mă strecor la umbra puterii tale, ca să fiu mântuită. O, ferește-mă de acești oameni cruzi și de mila lui Gagool!
— Bine, draga mea, am eu grijă de tine! a strigat Good într-o engleză plină de vlagă. Haide, ridică-te, fii cuminte!
Și s-a aplecat și a prins-o de mână.
Twala s-a întors și i-a făcut semn fiului său, care a înaintat cu sulița ridicată.
— Acum e momentul, mi-a șoptit Sir Henry. Ce mai aștepți?
— Aștept eclipsa aceea, am răspuns. Stau cu ochii pe lună de o jumătate de ceas și niciodată n-am văzut-o arătând mai sănătoasă.
— Ei, trebuie să riști acum, altfel fata va fi ucisă. Twala își pierde răbdarea.
Recunoscând tăria argumentului și aruncând încă o privire deznădăjduită spre fața luminoasă a lunii — căci niciodată astronomul cel mai înflăcărat, cu o teorie de dovedit, nu a așteptat un fenomen ceresc cu atâta neliniște —, am pășit cu toată demnitatea de care eram în stare între fata căzută la pământ și sulița lui Scragga, care înainta.
— Rege, am spus, asta nu se va întâmpla; nu vom îngădui asemenea lucru; lasă fata să plece nevătămată.
Twala s-a ridicat de pe scaun, mânios și uluit, iar dintre căpetenii și din rândurile strânse ale fecioarelor, care se apropiaseră încet de noi în așteptarea tragediei, s-a înălțat un murmur de uimire.
— Nu se va întâmpla! Câine alb, care chelălăi la leu în vizuina lui; nu se va întâmpla! Ești nebun? Bagă de seamă, să nu te ajungă soarta puiului acestuia de găină, și pe tine, și pe cei cu tine. Cum poți s-o scapi, ori să scapi tu însuți? Cine ești tu, de te așezi între mine și voia mea? Înapoi, îți spun. Scragga, ucide-o! Hei, gărzi! Prindeți-i pe oamenii aceștia!
La strigătul lui, oameni înarmați au venit în fugă din spatele colibei, unde fuseseră, pesemne, puși dinainte.
Sir Henry, Good și Umbopa s-au așezat alături de mine și și-au ridicat puștile.
— Stați! am strigat cu îndrăzneală, deși în clipa aceea mi se făcuse inima cât un purice. Stați! Noi, oamenii albi din Stele, spunem că asta nu se va întâmpla. Mai faceți un singur pas și vom stinge luna, cum stinge vântul o lampă, așa cum putem noi, care locuim în Casa ei, și vom cufunda țara în întuneric. Îndrăzniți să nu ne ascultați, și veți gusta din magia noastră.
Amenințarea mea a avut efect; oamenii s-au oprit, și Scragga a rămas nemișcat în fața noastră, cu sulița ridicată.
— Auziți-l! Auziți-l! a pițigăiat Gagool. Auziți mincinosul care spune că va stinge luna ca pe o lampă. S-o facă, și fata va fi cruțată. Da, s-o facă, ori să moară alături de fată, el și cei cu el.
Am privit deznădăjduit în sus, spre lună, și acum, spre bucuria și ușurarea mea nespusă, am văzut că noi — sau, mai bine zis, almanahul — nu greșiserăm. Pe marginea marelui disc se așternuse o dungă slabă de umbră, în vreme ce pe suprafața lui luminoasă creștea și se aduna o nuanță fumurie. Niciodată nu voi uita clipa aceea supremă, acea minunată clipă de ușurare.
Atunci mi-am ridicat solemn mâna spre cer, pildă pe care au urmat-o Sir Henry și Good, și i-am recitat un vers sau două din *Legendele lui Ingoldsby*, pe tonul cel mai impunător de care eram în stare. Sir Henry a făcut la fel, cu un verset din Vechiul Testament și cu ceva despre Balbus care construia un zid, în latină, în vreme ce Good i s-a adresat Reginei Nopții cu un șuvoi din cele mai clasice înjurături pe care le putea născoci.
Încet, penumbra, umbra unei umbre, s-a întins peste suprafața strălucitoare și, pe măsură ce se întindea, am auzit răsuflări adânci de spaimă înălțându-se din mulțimea dimprejur.
— Privește, o, rege! am strigat. Privește, Gagool! Priviți, căpetenii, popor și femei, și vedeți dacă oamenii albi din Stele se țin de cuvânt ori sunt numai niște mincinoși cu vorbe goale!
— Luna se înnegrește sub ochii voștri; curând va fi întuneric — da, întuneric în ceasul lunii pline. Ați cerut un semn; vi se dă. Întunecă-te, o, Lună! Retrage-ți lumina, tu, cea curată și sfântă; coboară în țărână inima trufașă a ucigașilor uzurpatori și înghite lumea cu umbre.
Un geamăt de groază a izbucnit din piepturile privitorilor. Unii stăteau împietriți de spaimă, alții se aruncau în genunchi și strigau. Cât despre rege, el ședea nemișcat și pălea sub pielea lui întunecată. Numai Gagool și-a păstrat curajul.
— O să treacă, a strigat ea. Am văzut adesea așa ceva; niciun om nu poate stinge luna; nu vă pierdeți curajul; stați pe loc — umbra o să treacă.
— Așteptați și veți vedea, am răspuns, săltând de agitație. O, Lună! Lună! Lună! De ce ești atât de rece și nestatornică?
Acest citat potrivit era din paginile unui roman de mare circulație pe care se întâmplase să-l citesc de curând, deși, acum că mă gândesc, era nerecunoscător din partea mea s-o ocărăsc pe Doamna Cerurilor, care se dovedea pentru noi cea mai credincioasă dintre prietene, oricum s-ar fi purtat cu îndrăgostitul înflăcărat din roman. Apoi am adăugat:
— Dă-i înainte, Good, nu-mi mai amintesc alte versuri. Înjură de zor, fii băiat bun.
Good a răspuns cu vrednicie acestei solicitări a puterilor sale de născocire. Niciodată până atunci nu avusesem nici cea mai slabă idee despre lățimea, adâncimea și înălțimea puterii de a înjura a unui ofițer de marină. Zece minute a ținut-o așa, în mai multe limbi, fără oprire, și abia dacă s-a repetat.
Între timp, cercul întunecat înainta, în vreme ce toată acea mare adunare își ațintise ochii spre cer și privea întruna, într-o tăcere vrăjită. Umbre stranii și necurate cotropeau lumina lunii; o liniște de rău augur a cuprins locul. Totul a încremenit ca în moarte. Încet și în mijlocul acestei tăceri adânc solemne, minutele se scurgeau, și, pe măsură ce se scurgeau, luna plină intra tot mai adânc în umbra pământului, al cărei segment negru ca cerneala aluneca, cu o măreție înfricoșătoare, peste craterele lunare. Marele glob palid părea să se apropie și să crească. A căpătat o nuanță arămie, apoi partea suprafeței sale care nu fusese încă întunecată a devenit cenușie și lividă, și, în cele din urmă, pe măsură ce se apropia eclipsa totală, munții și câmpiile ei se vedeau licărind sinistru printr-o beznă sângerie.
Mai departe, tot mai departe înainta cercul întunericului; trecuse acum peste mai bine de jumătate din globul roșu ca sângele. Aerul s-a îngroșat și s-a colorat tot mai adânc într-un roșu întunecat. Mai departe, tot mai departe, până când abia mai puteam desluși fețele crâncene ale grupului dinaintea noastră. Acum nu se mai înălța niciun sunet dinspre privitori, și, în cele din urmă, Good a încetat să înjure.
— Luna moare — vrăjitorii albi au ucis luna! a urlat în sfârșit prințul Scragga. O să pierim cu toții în întuneric!
Și, însuflețit de spaimă ori de furie, ori de amândouă, și-a ridicat sulița și a izbit cu toată puterea în pieptul lui Sir Henry. Dar uitase de cămășile de zale pe care ni le dăduse regele și pe care le purtam pe sub haine. Oțelul a ricoșat fără să facă rău și, înainte ca el să poată lovi din nou, Curtis îi smulsese sulița din mână și i-o trecuse drept prin trup.
Scragga a căzut mort.
La vederea acestui lucru, înnebunite de spaima întunericului care se aduna și a umbrei necurate care, după credința lor, înghițea luna, cetele de fete s-au risipit într-o învălmășeală sălbatică și au alergat țipând spre porți. Și panica nu s-a oprit aici. Regele însuși, urmat de gărzi, de câteva căpetenii și de Gagool, care a șontâcăit după ei cu o iuțeală uimitoare, a fugit spre colibe, astfel încât într-un minut am rămas singuri acolo: noi, Foulata, care fusese să fie jertfită, Infadoos și cele mai multe dintre căpeteniile care ne vorbiseră în noaptea dinainte, împreună cu trupul mort al lui Scragga, fiul lui Twala.
— Căpetenii, am spus, v-am dat semnul. Dacă sunteți mulțumiți, să fugim repede în locul despre care ați vorbit. Vraja nu mai poate fi oprită acum. Va lucra un ceas și jumătate de ceas. Să ne adăpostim în întuneric.
— Veniți, a spus Infadoos, întorcându-se să plece; l-am urmat căpitanii înfricoșați, noi și fata Foulata, pe care Good a luat-o de braț.
Înainte să ajungem la poarta kraalului, luna s-a stins cu totul și, din toate părțile bolții cerești, stelele au năvălit în cerul negru ca cerneala.
Ținându-ne de mână, am mers poticnindu-ne prin întuneric.