Capitolul IX

Regele Twala

Nu va fi nevoie să înșir pe larg întâmplările călătoriei noastre spre Loo. Am mers două zile întregi pe Marele Drum al lui Solomon, care își urma calea neabătută până în inima Țării Kukuana. E de ajuns să spun că, pe măsură ce înaintam, ținutul părea tot mai bogat, iar kraalurile, cu largile lor brâuri de pământ cultivat, tot mai numeroase. Toate erau întocmite după aceleași principii ca întâia tabără la care ajunseserăm și erau păzite de garnizoane puternice. Într-adevăr, în Țara Kukuana, ca la germani, zuluși și masai, orice bărbat în stare să poarte arme este soldat, astfel încât întreaga putere a națiunii poate sluji războaielor ei, de atac sau de apărare. În timpul călătoriei ne-au ajuns din urmă mii de războinici care se grăbeau spre Loo ca să ia parte la marea trecere în revistă și sărbătoare anuală; trupe mai falnice nu am văzut niciodată.

La apusul soarelui, în a doua zi, ne-am oprit să ne odihnim puțin pe culmea unor înălțimi peste care trecea drumul, și acolo, pe o câmpie frumoasă și mănoasă dinaintea noastră, se întindea chiar Loo. Pentru un oraș băștinaș este o așezare uriașă, cu o circumferință de cinci mile bune, aș spune, din care se desprind kraaluri mărginașe ce slujesc, la marile adunări, drept cantonamente regimentelor; la vreo două mile spre miazănoapte se află un deal ciudat, în formă de potcoavă, pe care aveam să-l cunoaștem mai bine. Orașul este minunat așezat, iar prin mijlocul kraalului, împărțindu-l în două, curge un râu peste care păreau să treacă poduri în mai multe locuri, același râu, de altfel, pe care îl văzuserăm de pe coastele Sânilor reginei din Saba. La șaizeci sau șaptezeci de mile depărtare, trei munți mari cu piscurile înzăpezite, așezați în vârfurile unui triunghi, se înălțau din câmpia netedă. Alcătuirea acestor munți nu seamănă cu aceea a Sânilor reginei din Saba: sunt abrupți și prăpăstioși, în loc să fie netezi și rotunjiți.

Infadoos ne-a văzut privindu-i și a făcut din proprie inițiativă o observație.

— Drumul se sfârșește acolo — a spus, arătând spre munții pe care kukuanii îi cunosc sub numele de „Cele Trei Vrăjitoare”.

— De ce se sfârșește? — am întrebat.

— Cine știe? — a răspuns, ridicând din umeri. — Munții sunt plini de peșteri, iar între ei se află o groapă mare. Acolo mergeau înțelepții din vechime ca să ia ceea ce veniseră să caute în țara aceasta, orice-ar fi fost, și tot acolo sunt îngropați acum regii noștri, în Locul Morții.

— Ce veniseră să caute? — am întrebat cu nerăbdare.

— Nu, nu știu. Stăpânii mei, care au căzut din Stele, ar trebui să știe — a răspuns, aruncându-mi o privire iute.

Era limpede că știa mai mult decât voia să spună.

— Da — am continuat —, ai dreptate, în Stele aflăm multe lucruri. Am auzit, de pildă, că înțelepții din vechime veneau la munții aceștia ca să găsească pietre strălucitoare, jucării frumoase și fier galben.

— Stăpânul meu este înțelept — a răspuns el rece. — Eu nu sunt decât un copil și nu pot vorbi cu stăpânul meu despre asemenea lucruri. Stăpânul meu trebuie să vorbească, la reședința regelui, cu bătrâna Gagool, care este tot atât de înțeleaptă ca și el.

Și a plecat.

Îndată ce a plecat, m-am întors spre ceilalți și le-am arătat munții.

— Acolo sunt minele de diamante ale lui Solomon — am spus.

Umbopa stătea alături de ei, părând cufundat într-una din acele stări de visare care îi erau obișnuite, și mi-a auzit vorbele.

— Da, Macumazahn — a intervenit el în zulu —, diamantele sunt cu siguranță acolo și le veți avea, de vreme ce vouă, oamenilor albi, vă plac atât de mult jucăriile și banii.

— De unde știi asta, Umbopa? — am întrebat tăios, căci nu-mi plăceau purtările lui tainice.

A râs.

— Am visat azi-noapte, oameni albi.

Apoi s-a întors și el pe călcâie și a plecat.

— Acum ce vrea să spună prietenul nostru negru? — a întrebat Sir Henry. — Știe mai mult decât vrea să spună, asta e limpede. Apropo, Quatermain, a aflat ceva despre... despre fratele meu?

— Nimic; i-a întrebat pe toți cei cu care s-a împrietenit, dar cu toții spun că până acum niciun om alb nu a fost văzut vreodată în țară.

— Credeți că a ajuns vreodată aici? — a întrebat Good. — Noi am ajuns numai printr-o minune; e de crezut că el putea ajunge fără hartă?

— Nu știu — a spus Sir Henry posomorât —, dar nu știu de ce cred că am să-l găsesc.

Soarele a coborât încet, apoi, deodată, întunericul s-a năpustit peste țară ca un lucru pe care l-ai fi putut pipăi. Nu exista niciun răgaz între zi și noapte, nicio trecere lină de la o înfățișare la alta, căci la aceste latitudini amurgul nu există. Schimbarea de la zi la noapte este tot atât de iute și de deplină ca trecerea de la viață la moarte. Soarele a coborât, iar lumea s-a învăluit în umbre. Dar nu pentru multă vreme: iată, spre apus se ivește o lumină, apoi vin raze de argint și, în sfârșit, luna plină și măreață luminează câmpia și își trimite săgețile sclipitoare până departe, umplând pământul de o strălucire palidă.

Stăteam și priveam minunata priveliște, în vreme ce stelele păleau înaintea acestei măreții domolite, și simțeam cum ni se înalță inimile în fața unei frumuseți pe care nu o pot descrie. Viața mea a fost aspră, dar pentru câteva lucruri sunt recunoscător că am trăit, iar unul dintre ele este că am văzut luna aceea strălucind deasupra Țării Kukuana.

Curând, gândurile ne-au fost întrerupte de politicosul nostru prieten Infadoos.

— Dacă stăpânii mei s-au odihnit, vom merge mai departe spre Loo, unde le este pregătită o colibă pentru noaptea aceasta. Luna strălucește acum, așa că nu ne vom poticni pe drum.

Am încuviințat, iar peste o oră am ajuns la marginea orașului, ale cărui hotare, desenate de mii de focuri de tabără, păreau cu totul fără sfârșit. De altfel, Good, căruia îi place întotdeauna să facă o glumă proastă, l-a botezat „Loo fără limite”. Curând am ajuns la un șanț cu pod mobil, unde ne-au întâmpinat zăngănitul armelor și somația răgușită a unei străji. Infadoos a rostit o parolă pe care nu am putut-o desluși, i s-a răspuns cu un salut, iar noi am pornit pe ulița din mijloc a marelui oraș de iarbă. După aproape o jumătate de oră de mers pe lângă șiruri nesfârșite de colibe, Infadoos s-a oprit în cele din urmă la poarta unui grup mic de colibe care înconjurau o curte de praf de calcar și ne-a spus că acolo aveau să fie „sărmanele” noastre locuințe.

Am intrat și am aflat că fiecăruia dintre noi îi fusese rânduită câte o colibă. Aceste colibe erau mai bune decât toate cele pe care le văzuserăm până atunci, iar în fiecare se găsea un pat foarte comod, făcut din piei tăbăcite așternute peste saltele de iarbă înmiresmată. Și mâncarea ne era pregătită; îndată ce ne-am spălat cu apa pusă anume în vase de lut, niște tinere frumoase ne-au adus carne friptă și știuleți de porumb, frumos așezați pe talere de lemn, și ni le-au înfățișat cu plecăciuni adânci.

Am mâncat și am băut, apoi, după ce la cererea noastră toate paturile au fost mutate într-o singură colibă — precauție la care amabilele tinere au zâmbit —, ne-am trântit să dormim, frânți de lunga călătorie.

Când ne-am trezit, soarele era sus pe cer, iar femeile care ne slujeau, nepărând să fie tulburate de vreo falsă rușine, se aflau deja în colibă: li se poruncise să vină și să ne ajute „să ne pregătim”.

— Să ne pregătim, auzi! — a mârâit Good. — Când n-ai decât o flanea și o pereche de ghete, nu-ți ia mult. Aș vrea să le ceri pantalonii mei, Quatermain.

I-am cerut, așadar, dar am fost înștiințat că aceste relicve sacre fuseseră deja duse regelui, care avea să ne primească înainte de amiază.

Spre oarecare uimire și dezamăgire a tinerelor, le-am rugat să iasă și am început să ne îngrijim înfățișarea cât ne îngăduiau împrejurările. Good a mers până acolo încât și-a ras din nou partea dreaptă a feței; pe cea stângă, unde crescuseră acum favoriți destul de bogați, i-am întipărit bine în minte că nu trebuia s-o atingă în niciun chip. Cât despre noi, ne-am mulțumit să ne spălăm bine și să ne pieptănăm. Pletele blonde ale lui Sir Henry îi ajungeau acum aproape la umeri și semăna mai mult ca oricând cu un danez din vechime, în vreme ce ciuful meu încărunțit avea un țol întreg, în loc de jumătate de țol, cât socoteam eu de obicei lungimea lui maximă.

Când ne-am terminat micul dejun și ne-am fumat pipa, ne-a adus vorbă nimeni altul decât Infadoos însuși că regele Twala era gata să ne primească, dacă binevoiam să venim.

Am răspuns că am prefera să așteptăm până când soarele avea să fie ceva mai sus, că eram încă osteniți de călătorie și așa mai departe, și așa mai departe. Când ai de-a face cu oameni necivilizați, este întotdeauna bine să nu te arăți prea grăbit. Au obiceiul să ia politețea drept teamă sau servilism. Așa că, deși eram tot atât de nerăbdători să-l vedem pe Twala pe cât putea fi el să ne vadă pe noi, ne-am așezat și am așteptat o oră, folosind răgazul ca să pregătim darurile pe care ni le îngăduia puținul nostru avut: pușca Winchester de care se slujise bietul Ventvögel și niște mărgele. Pușca și muniția hotărâserăm să le dăruim înălțimii sale regale, iar mărgelele erau pentru soțiile și curtenii lui. Le dădusem deja câteva lui Infadoos și lui Scragga și văzuserăm cât de încântați erau, căci nu mai văzuseră niciodată asemenea lucruri. În cele din urmă am spus că eram gata și, călăuziți de Infadoos, am pornit spre audiență, Umbopa ducând pușca și mărgelele.

După câteva sute de iarzi am ajuns la o incintă asemănătoare celei care înconjura colibele ce ne fuseseră date, numai că era de cincizeci de ori mai mare, căci nu putea ocupa mai puțin de șase sau șapte acri. De jur împrejur, de-a lungul gardului exterior, se înșirau colibele în care locuiau soțiile regelui. Chiar în fața porții, la celălalt capăt al locului deschis, se afla o colibă foarte mare, clădită de sine stătătoare, în care locuia maiestatea sa. Tot restul era loc liber; adică ar fi fost liber dacă n-ar fi fost plin de companii și iar companii de războinici, strânși acolo în număr de șapte sau opt mii. Oamenii aceștia stăteau nemișcați ca niște statui în vreme ce noi înaintam printre ei, și ar fi cu neputință să dau o idee pe măsura măreției priveliștii pe care o înfățișau, cu penele lor unduitoare, sulițele sclipitoare și scuturile de piele de bou întărite cu fier.

Locul din fața colibei mari era gol, dar acolo fuseseră așezate câteva scăunele. Pe trei dintre ele ne-am așezat noi, la un semn al lui Infadoos, iar Umbopa a rămas în picioare în spatele nostru. Infadoos și-a luat locul lângă ușa colibei. Am așteptat astfel zece minute sau mai mult, într-o tăcere de moarte, știind însă că asupra noastră se aținteau vreo opt mii de perechi de ochi. Era o încercare destul de grea, dar am trecut prin ea cum am putut mai bine. În cele din urmă ușa colibei s-a deschis și a ieșit o făptură uriașă, cu un minunat karross din piele de tigru aruncat pe umeri, urmată de băiatul Scragga și de ceea ce ni s-a părut o maimuță zbârcită, înfășurată într-o mantie de blană. Uriașul s-a așezat pe un scăunel, Scragga s-a oprit în spatele lui, iar maimuța zbârcită s-a târât în patru labe la umbra colibei și s-a așezat pe vine.

Tăcerea stăruia.

Apoi uriașul și-a scos karrossul și s-a ridicat înaintea noastră, înfățișând o priveliște cu adevărat înfricoșătoare. Era un bărbat enorm, cu chipul cel mai respingător pe care îl văzuserăm vreodată. Buzele îi erau groase ca ale unui negru, nasul turtit; avea un singur ochi negru și sclipitor, căci în locul celuilalt era o adâncitură în față, iar întreaga înfățișare îi era crudă și senzuală peste măsură. Deasupra capului mare se înălța un panaș minunat de pene albe de struț; trupul îi era îmbrăcat într-o cămașă de zale strălucitoare, iar în jurul mijlocului și al genunchiului drept avea obișnuitele podoabe din cozi albe de bou. În mâna dreaptă ținea o suliță uriașă, la gât purta un colan gros de aur, iar legat pe frunte îi sclipea stins un singur diamant enorm, neșlefuit.

Tăcerea stăruia, dar nu pentru multă vreme. Curând, omul pe care îl ghiciserăm pe drept a fi regele a ridicat sulița mare din mână. Pe dată opt mii de sulițe s-au înălțat drept răspuns, iar din opt mii de piepturi a răsunat salutul regal „Koom”. S-a repetat de trei ori, și de fiecare dată pământul s-a cutremurat de zgomotul care nu poate fi asemuit decât cu cele mai adânci bubuituri ale tunetului.

— Smerește-te, poporule — a piuit un glas subțire, care părea să vină de la maimuța din umbră —, este regele.

— Este regele — au tunat drept răspuns cele opt mii de glasuri. — Smerește-te, poporule, este regele.

Apoi s-a lăsat iar tăcerea, o tăcere de moarte. Curând însă a fost tulburată. Un soldat din stânga noastră și-a scăpat scutul, care a căzut cu zgomot pe pardoseala de calcar.

Twala și-a întors singurul ochi rece spre locul de unde venise zgomotul.

— Vino încoace, tu! — a spus cu glas rece.

Un tânăr chipeș a ieșit din rânduri și s-a oprit înaintea lui.

— Scutul tău a căzut, câine neîndemânatic. Vrei să mă faci de rușine în ochii acestor străini din Stele? Ce ai de spus în apărarea ta?

L-am văzut pe bietul flăcău pălind sub pielea lui întunecată.

— A fost din întâmplare, o, Vițel al Vacii Negre — a murmurat el.

— Atunci e o întâmplare pentru care trebuie să plătești. M-ai făcut de râs; pregătește-te de moarte.

— Sunt boul regelui — a venit răspunsul încet.

— Scragga — a răcnit regele —, să văd cum știi să mânuiești sulița. Ucide-mi prostul acesta neîndemânatic.

Scragga a pășit înainte cu un rânjet hâd și a ridicat sulița. Biata victimă și-a acoperit ochii cu mâna și a rămas nemișcată. Noi eram împietriți de groază.

O dată, de două ori și-a fluturat sulița, apoi a lovit — ah! — drept în plin: sulița ieșea cu un picior în spatele soldatului. Acesta și-a aruncat brațele în sus și a căzut mort. Din mulțimea din jurul nostru s-a ridicat un soi de murmur, a trecut de jur împrejur și s-a stins. Tragedia se sfârșise; cadavrul zăcea acolo, iar noi încă nu pricepuserăm că se petrecuse. Sir Henry a sărit în picioare și a slobozit o înjurătură cumplită, apoi, copleșit de apăsarea tăcerii, s-a așezat la loc.

— A fost o lovitură bună — a spus regele. — Luați-l de aici.

Patru oameni au ieșit din rânduri și, ridicând trupul celui ucis, l-au dus de acolo.

— Acoperiți petele de sânge, acoperiți-le — a piuit glasul subțire al făpturii cu înfățișare de maimuță. — Cuvântul regelui a fost rostit, osânda regelui a fost împlinită!

Atunci o fată a ieșit din spatele colibei, aducând un vas plin cu praf de var, pe care l-a presărat peste urma roșie, ascunzând-o vederii.

Între timp, Sir Henry fierbea de mânie din pricina celor întâmplate; abia izbuteam să-l ținem locului.

— Stai jos, pentru numele lui Dumnezeu — am șoptit. — De asta atârnă viețile noastre.

A cedat și a rămas liniștit.

Twala a stat tăcut până când au fost șterse urmele tragediei, apoi ni s-a adresat.

— Oameni albi — a spus —, care veniți aici, nu știu de unde și nu știu de ce, fiți bineveniți.

— Sănătate, Twala, rege al kukuanilor — am răspuns.

— Oameni albi, de unde veniți și ce căutați?

— Venim din Stele, nu ne întreba cum. Venim să vedem țara aceasta.

— Călătoriți de departe ca să vedeți un lucru mărunt. Iar omul acela care este cu voi — a arătat spre Umbopa —, vine și el din Stele?

— Întocmai; în cerurile de sus sunt și oameni de culoarea ta, dar nu întreba despre lucruri prea înalte pentru tine, rege Twala.

— Vorbiți cu glas tare, oameni ai Stelelor — a răspuns Twala pe un ton care nu-mi prea plăcea. — Nu uitați că Stelele sunt departe, iar voi sunteți aici. Ce-ar fi dacă v-aș face precum cel pe care l-au dus de aici?

Am râs cu glas tare, deși prea puțin râs aveam în inimă.

— O, rege — am spus —, ia seama: calcă cu grijă pe pietrele fierbinți, ca să nu-ți arzi picioarele; ține sulița de coadă, ca să nu-ți tai mâinile. Atinge un singur fir de păr de pe capetele noastre și pieirea se va abate asupra ta. Cum, nu ți-au spus aceștia ce fel de oameni suntem?

Am arătat spre Infadoos și Scragga, care, ticălos tânăr ce era, își vedea de curățarea sângelui soldatului de pe suliță.

— Ai mai văzut vreodată oameni ca noi?

Și am arătat spre Good, încredințat că nu mai văzuse pe nimeni care să semene câtuși de puțin cu el în înfățișarea pe care o avea atunci.

— E adevărat, n-am mai văzut — a spus regele, privindu-l pe Good cu interes.

— Nu ți-au spus cum lovim cu moarte de departe? — am continuat.

— Mi-au spus, dar nu-i cred. Să vă văd ucigând. Ucideți-mi un om dintre cei care stau acolo.

A arătat spre partea cealaltă a kraalului.

— Și am să cred.

— Nu — am răspuns. — Noi nu vărsăm sânge de om decât pentru o pedeapsă dreaptă; dar dacă vrei să vezi, poruncește slujitorilor tăi să mâne un bou pe porțile kraalului și, înainte să fi alergat douăzeci de pași, îl voi lovi de moarte.

— Nu — a râs regele —, ucideți-mi un om și am să cred.

— Bine, o, rege, așa să fie — am răspuns netulburat. — Străbate tu locul acesta deschis și, înainte să-ți ajungă picioarele la poartă, vei fi mort; ori, dacă nu vrei, trimite-l pe fiul tău Scragga.

În clipa aceea mi-ar fi făcut multă plăcere să-l împușc.

Auzind propunerea, Scragga a scos un soi de urlet și a zbughit-o în colibă.

Twala s-a încruntat cu măreție; propunerea nu-i plăcea.

— Să fie adus un bou tânăr — a spus.

Doi oameni au plecat pe dată, alergând iute.

— Acum, Sir Henry — am spus —, trage dumneata. Vreau să-i arăt ticălosului acestuia că nu sunt singurul vrăjitor din ceata noastră.

Sir Henry și-a luat, așadar, pușca „express” și s-a pregătit.

— Sper să trag bine — a spus el cu un geamăt.

— Trebuie — am răspuns. — Dacă ratezi cu prima țeavă, trage cu a doua. Potrivește înălțătorul pentru o sută cincizeci de iarzi și așteaptă până când vita se întoarce cu coasta spre noi.

A urmat o pauză, până când am zărit un bou alergând drept spre poarta kraalului. A intrat pe poartă, apoi, văzând mulțimea uriașă de oameni, s-a oprit nătâng, s-a întors și a mugit.

— Acum e clipa — am șoptit.

Pușca s-a ridicat.

Bum! Buf! Iar boul zvârlea din picioare, culcat pe spate, împușcat în coaste. Glonțul parțial scobit își făcuse bine treaba, iar din miile de oameni adunați s-a înălțat un suspin de uimire.

M-am întors netulburat.

— Am mințit, o, rege?

— Nu, om alb, este adevărul — a venit răspunsul, cu oarecare teamă și respect.

— Ascultă, Twala — am continuat. — Ai văzut. Acum află că venim cu pace, nu cu război. Privește!

Am ridicat pușca cu repetiție Winchester.

— Iată un toiag gol pe dinăuntru, care îți va îngădui să ucizi așa cum ucidem noi; numai că pun asupra lui această vrajă: să nu ucizi niciun om cu el. Dacă îl ridici împotriva unui om, te va ucide pe tine. Stai, am să-ți arăt. Poruncește unui soldat să facă patruzeci de pași și să înfigă în pământ coada unei sulițe, cu latul lamei întors spre noi.

În câteva clipe s-a făcut întocmai.

— Acum, privește, voi sfărâma sulița aceea.

Am ochit cu grijă și am tras. Glonțul a izbit latul suliței și i-a sfărâmat lama în bucăți.

Din nou s-a înălțat suspinul de uimire.

— Acum, Twala, îți dăruim țeava aceasta fermecată și mai târziu îți voi arăta cum s-o folosești; dar ia seama să nu întorci magia Stelelor împotriva unui om de pe pământ.

Și i-am întins pușca.

Regele a luat-o cu multă precauție și a așezat-o la picioare. În vreme ce făcea asta, am văzut făptura zbârcită, cu înfățișare de maimuță, târându-se din umbra colibei. Mergea în patru labe, dar când a ajuns la locul unde ședea regele s-a ridicat în picioare și, dând la o parte blana care îi acoperea fața, a dezvăluit un chip cu totul neobișnuit și straniu. Părea chipul unei femei foarte bătrâne, micșorat atât de mult încât nu se arăta mai mare decât fața unui copil de un an, deși era alcătuit dintr-o mulțime de riduri adânci și galbene. Printre riduri se afla o crestătură adâncită care ținea loc de gură, iar sub ea bărbia se curba în afară, ascuțită. Nas aproape că nu avea; într-adevăr, ai fi putut lua chipul acela drept al unui cadavru uscat la soare, dacă n-ar fi fost doi ochi mari și negri, încă plini de foc și de inteligență, care sclipeau și jucau sub sprâncenele albe ca zăpada și sub craniul ieșit în afară, de culoarea pergamentului, asemenea unor nestemate într-un osuar. Cât despre cap, era cu totul pleșuv și gălbui, iar pielea lui încrețită se mișca și se strângea ca gluga unei cobre.

Făptura căreia îi aparținea acest chip înfricoșător — atât de înfricoșător, într-adevăr, încât ne-a trecut un fior de teamă când l-am privit — a rămas nemișcată o clipă. Apoi, deodată, a întins o gheară descărnată, înarmată cu unghii lungi de aproape un țol și, așezând-o pe umărul regelui Twala, a început să vorbească cu un glas subțire și pătrunzător.

— Ascultă, o, rege! Ascultați, o, războinici! Ascultați, o, munți și câmpii și râuri, sălaș al neamului kukuana! Ascultați, o, ceruri și soare, o, ploaie și furtună și ceață! Ascultați, o, bărbați și femei, o, flăcăi și fecioare, și voi, o, prunci încă nenăscuți! Ascultați, toate cele vii care trebuie să moară! Ascultați, toate cele moarte care vor trăi din nou — ca să moară din nou! Ascultați, duhul vieții este în mine și prorocesc. Prorocesc! Prorocesc!

Vorbele s-au stins într-un vaiet slab, iar spaima părea să pună stăpânire pe inimile tuturor celor care le auzeau, inclusiv pe ale noastre. Bătrâna aceasta era nespus de înfricoșătoare.

— Sânge! Sânge! Sânge! Râuri de sânge; sânge pretutindeni. Îl văd, îl miros, îl gust — este sărat! Curge roșu pe pământ, plouă din ceruri.

— Pași! Pași! Pași! Pasul omului alb care vine de departe. Zguduie pământul; pământul tremură înaintea stăpânului său.

— Sângele este bun, sângele roșu este strălucitor; niciun miros nu e ca mirosul sângelui proaspăt vărsat. Leii îl vor sorbi și vor răcni, vulturii își vor spăla aripile în el și vor țipa de bucurie.

— Sunt bătrână! Sunt bătrână! Am văzut mult sânge; ha, ha! Dar voi mai vedea înainte să mor și mă voi veseli. Cât de bătrână mă credeți? Părinții voștri m-au cunoscut, și părinții lor m-au cunoscut, și părinții părinților părinților lor. L-am văzut pe omul alb și îi cunosc dorințele. Sunt bătrână, dar munții sunt mai bătrâni decât mine. Cine a făcut drumul cel mare, spuneți-mi? Cine a scris chipurile de pe stânci, spuneți-mi? Cine i-a înălțat pe Cei Trei Tăcuți de acolo, care privesc peste groapă, spuneți-mi?

Și a arătat spre cei trei munți abrupți pe care îi văzuserăm în seara dinainte.

— Voi nu știți, dar eu știu. A fost un popor alb, care a fost înainte ca voi să fiți, care va fi când voi nu veți mai fi, care vă va înghiți și vă va nimici. Da! Da! Da!

— Și pentru ce au venit ei, Cei Albi, Cei Înfricoșători, cei iscusiți în magie și în toată știința, cei puternici, cei neclintiți? Ce este piatra aceea strălucitoare de pe fruntea ta, o, rege? Ale cui mâini au făurit veșmintele de fier de pe pieptul tău, o, rege? Voi nu știți, dar eu știu. Eu, Cea Bătrână, eu, Cea Înțeleaptă, eu, Isanusi, vrăcița!

Apoi și-a întors spre noi capul pleșuv de vultur.

— Ce căutați, oameni albi din Stele — ah, da, din Stele? Căutați pe cineva pierdut? Nu-l veți găsi aici. Nu este aici. De veacuri și veacuri niciun picior alb nu a călcat țara aceasta; niciodată, în afară de o singură dată, și țin minte că a părăsit-o numai ca să moară. Veniți după pietre strălucitoare; o știu, o știu; le veți găsi când sângele se va usca; dar vă veți întoarce de unde ați venit ori veți rămâne cu mine? Ha! Ha! Ha!

— Iar tu, tu cu pielea întunecată și ținuta mândră...

Și-a îndreptat degetul descărnat spre Umbopa.

— Cine ești și ce cauți? Nu pietrele care strălucesc, nu metalul galben care lucește; pe acestea le lași «oamenilor albi din Stele». Mi se pare că te cunosc; mi se pare că pot mirosi mirosul sângelui din inima ta. Scoate-ți brâul...

În clipa aceea, trăsăturile acestei făpturi neobișnuite s-au schimonosit și ea a căzut la pământ, cu spume la gură, într-o criză de epilepsie, și a fost dusă în colibă.

Regele s-a ridicat tremurând și a făcut un semn cu mâna. Pe dată regimentele au început să se îndepărteze în șiruri, iar peste zece minute locul cel mare era gol, în afară de noi, de rege și de câțiva slujitori.

— Oameni albi — a spus —, îmi trece prin minte să vă ucid. Gagool a rostit vorbe ciudate. Ce aveți de spus?

Am râs.

— Ia seama, o, rege, nu suntem ușor de ucis. Ai văzut soarta boului; ai vrea să fii cum este boul acum?

Regele s-a încruntat.

— Nu e bine să ameninți un rege.

— Nu amenințăm, spunem adevărul. Încearcă să ne ucizi, o, rege, și vei afla.

Marele sălbatic și-a dus mâna la frunte și a chibzuit.

— Mergeți în pace — a spus într-un târziu. — În noaptea aceasta este marele dans. Îl veți vedea. Nu vă temeți că vă voi întinde o cursă. Mâine voi chibzui.

— Bine, o, rege — am răspuns fără grijă; apoi, însoțiți de Infadoos, ne-am ridicat și ne-am întors la kraalul nostru.