Capitolul XIII

Atacul

Încet, fără cel mai mic semn de grabă ori agitație, cele trei coloane înaintau. Când au ajuns la vreo cinci sute de iarzi de noi, coloana principală, cea din centru, s-a oprit la începutul unei limbi de câmpie deschisă care pătrundea în deal, ca să le dea timp celorlalte divizii să ocolească poziția noastră, care avea mai mult sau mai puțin forma unei potcoave, cu cele două capete îndreptate spre orașul Loo. Scopul manevrei era ca atacul din trei părți să fie dat deodată.

— Ah, de-am avea o mitralieră Gatling! a gemut Good, privind falangele dese de sub noi. Aș curăța câmpia aceea în douăzeci de minute.

— N-avem, așa că degeaba tânjim după ea; dar ce-ar fi să încerci dumneata un foc, Quatermain? a spus Sir Henry. Vezi cât de aproape poți ajunge de flăcăul acela înalt care pare să fie la comandă. Două contra unu că-l ratezi, și un suveran pe mize egale, de plătit cinstit dacă ieșim vreodată de aici, că nu pui glonțul la mai puțin de cinci iarzi de el.

Asta m-a înțepat, așa că am încărcat pușca „express” cu glonț plin și am așteptat până când prietenul meu s-a desprins la vreo zece iarzi de trupă, ca să vadă mai bine poziția noastră, însoțit doar de o ordonanță; apoi m-am întins la pământ și, sprijinind pușca „express” pe o stâncă, l-am luat în cătare. Pușca, asemenea tuturor puștilor „express”, avea înălțător numai până la trei sute cincizeci de iarzi, așa că, pentru a ține seama de coborârea traiectoriei, am ochit la jumătatea gâtului, ceea ce, după socoteala mea, trebuia să-l nimerească în piept. Stătea cu totul nemișcat și îmi dădea toate înlesnirile, dar, dacă a fost agitația, vântul ori faptul că omul se afla la distanță mare de tragere, nu știu; iată însă ce s-a întâmplat. Luându-l drept în cătare, cu o ochire precisă, după cum socoteam, am apăsat și, după ce s-a risipit puful de fum, spre necazul meu, l-am văzut pe omul meu stând acolo nevătămat, în vreme ce ordonanța lui, care se afla cu cel puțin trei pași mai la stânga, zăcea întinsă la pământ, pesemne moartă. Întorcându-se iute, ofițerul pe care îl ochisem a început să fugă spre oamenii săi, vădit speriat.

— Bravo, Quatermain! a strigat Good. L-ai speriat!

Asta m-a mâniat foarte tare, căci, dacă pot să mă feresc, urăsc să ratez de față cu lumea. Când un om stăpânește o singură artă, îi place să-și păstreze renumele în arta aceea. Scos cu totul din fire de nereușita mea, am făcut un lucru nesăbuit. Luându-l repede în cătare pe general în timp ce fugea, am tras cu a doua țeavă. Numaidecât bietul om și-a aruncat brațele în sus și a căzut înainte, cu fața la pământ. De data aceasta nu greșisem; și — o spun ca dovadă a cât de puțin ne gândim la alții când sunt în joc siguranța, mândria ori renumele nostru — am fost atât de lipsit de omenie, încât m-a încântat priveliștea.

Regimentele care văzuseră isprava au izbucnit în urale sălbatice la această arătare a magiei omului alb, pe care au luat-o drept semn de izbândă, în vreme ce trupa din care făcuse parte generalul — și pe care, într-adevăr, după cum am aflat mai târziu, o comandase — a dat înapoi în neorânduială. Sir Henry și Good și-au luat acum puștile și au început să tragă, acesta din urmă „ciuruind” cu sârg masa deasă din fața lui cu o altă pușcă Winchester cu repetiție; am mai tras și eu un foc ori două, astfel încât, după cât puteam socoti, am scos din luptă vreo șase sau opt oameni înainte să iasă din bătaia puștilor.

Chiar când am încetat să tragem, s-a auzit un vuiet de rău augur de departe din dreapta noastră, apoi unul asemenea s-a ridicat din stânga. Celelalte două divizii ne atacau.

La auzul lui, masa de oameni din fața noastră s-a desfăcut puțin și a înaintat spre deal și în sus pe limba de pământ înierbat, fără niciun adăpost, într-o alergare domoală, cântând din adâncul gâtlejului în timp ce alergau. Am ținut un foc neîntrerupt cu puștile în timp ce se apropiau, Ignosi alăturându-ni-se din când în când, și am doborât mai mulți oameni; dar, firește, asupra năvalei aceleia puternice de oameni înarmați n-am avut mai multă înrâurire decât are cel ce aruncă pietricele asupra valului care se sparge.

Veneau înainte, strigând și ciocnindu-și sulițele; acum împingeau înapoi posturile de pază pe care le puseserăm printre stâncile de la poalele dealului. După aceea înaintarea a fost ceva mai înceată, căci, deși încă nu le opuseserăm o împotrivire serioasă, forțele atacatoare trebuiau să urce dealul și veneau încet, ca să-și cruțe răsuflarea. Prima noastră linie de apărare era cam la jumătatea pantei, a doua cu cincizeci de iarzi mai înapoi, iar a treia ocupa marginea platoului.

Năvăleau înainte, strigând chemarea lor de război: „Twala! Twala! Chiele! Chiele!” (Twala! Twala! Loviți! Loviți!) „Ignosi! Ignosi! Chiele! Chiele!” răspundeau oamenii noștri. Acum erau foarte aproape, și tollas, adică cuțitele de aruncat, au început să scânteieze într-o parte și în cealaltă; și atunci, cu un urlet cumplit, s-a încins lupta corp la corp.

Încoace și încolo se legăna masa războinicilor care se luptau, oamenii căzând repede ca frunzele într-un vânt de toamnă; dar nu după multă vreme, forța superioară a atacatorilor a început să se simtă, și prima noastră linie de apărare a fost împinsă încet înapoi, până când s-a contopit cu a doua. Aici lupta a fost foarte crâncenă, dar iarăși oamenii noștri au fost împinși înapoi și în sus, până când, la douăzeci de minute de la începutul luptei, a intrat în acțiune și a treia linie.

Dar până atunci atacatorii erau foarte istoviți și, pe deasupra, pierduseră mulți oameni morți și răniți, iar să străpungă al treilea gard de nepătruns al sulițelor s-a dovedit peste puterile lor. O vreme, șirurile clocotitoare de sălbatici s-au legănat încoace și încolo, în fluxul și refluxul crâncen al bătăliei, și deznodământul era îndoielnic. Sir Henry privea lupta deznădăjduită cu o scânteie tot mai vie în ochi, apoi, fără o vorbă, s-a repezit, urmat de Good, și s-a aruncat în toiul cel mai fierbinte al luptei. Cât despre mine, am rămas unde eram.

Ostașii i-au zărit făptura înaltă când s-a aruncat în luptă și s-a înălțat strigătul:

— Nanzia Incubu! Nanzia Unkungunklovo! (Iată Elefantul!) Chiele! Chiele!

Din clipa aceea sfârșitul n-a mai fost îndoielnic. Pas cu pas, luptând cu o vitejie minunată, forța atacatoare a fost împinsă înapoi pe coasta dealului, până când, în cele din urmă, s-a retras spre rezervele ei, într-un fel de neorânduială. Chiar atunci a sosit și un sol să spună că atacul din stânga fusese respins; tocmai începeam să mă felicit, crezând că treaba se încheiase pentru moment, când, spre groaza noastră, i-am văzut pe oamenii noștri care apăraseră dreapta împinși spre noi peste câmpie, urmăriți de roiuri de dușmani, care izbutiseră, pesemne, în punctul acela.

Ignosi, care stătea lângă mine, a cuprins situația dintr-o privire și a dat o poruncă scurtă. Numaidecât regimentul de rezervă din jurul nostru, Cenușiii, s-a desfășurat.

Ignosi a dat iar o poruncă, pe care căpitanii au preluat-o și au repetat-o, și în clipa următoare, spre nespusa mea silă, m-am pomenit prins într-un asalt furios asupra dușmanului care înainta. Adăpostindu-mă cât puteam în spatele trupului uriaș al lui Ignosi, m-am împăcat cu necazul și am pornit cu pași mărunți să fiu ucis, de parcă mi-ar fi plăcut. Într-un minut ori două străbăteam grupurile de oameni de-ai noștri care fugeau și care au început numaidecât să se strângă din nou în formație în spatele nostru; pe urmă, zău că nu știu ce s-a întâmplat. Tot ce-mi amintesc este un vuiet cumplit al scuturilor izbindu-se și ivirea pe neașteptate a unui ticălos uriaș, ai cărui ochi păreau că-i ies de-a binelea din cap, venind drept spre mine cu o suliță însângerată. Dar — o spun cu mândrie — m-am ridicat — sau, mai degrabă, m-am lăsat în jos — la înălțimea împrejurării. Era una în fața căreia cei mai mulți oameni s-ar fi prăbușit odată pentru totdeauna. Văzând că, dacă rămâneam unde eram, trebuia să fiu ucis, pe când vedenia aceea cumplită venea spre mine, m-am aruncat la pământ înaintea lui atât de dibaci, încât, neputându-se opri, s-a rostogolit cu capul înainte peste trupul meu întins. Înainte să se poată ridica, mă ridicasem eu și încheiasem socoteala pe la spate cu revolverul.

La puțină vreme după aceea m-a doborât cineva, și nu-mi mai amintesc nimic din asaltul acela.

Când mi-am venit în fire, m-am pomenit înapoi la dâmbul de piatră, cu Good aplecat deasupra mea, ținând niște apă într-o tigvă.

— Cum te simți, bătrâne? a întrebat el neliniștit.

M-am ridicat și m-am scuturat înainte să răspund.

— Destul de bine, mulțumesc, am răspuns.

— Slavă Cerului! Când i-am văzut aducându-te, mi s-a făcut rău; am crezut că s-a zis cu tine.

— Nu de data asta, băiete. Cred că am primit numai o lovitură în cap, care m-a buimăcit. Cum s-a sfârșit?

— Deocamdată au fost respinși peste tot. Pierderile sunt îngrozitor de grele; noi avem nu mai puțin de două mii de morți și răniți, iar ei trebuie să fi pierdut trei mii. Uite, ce priveliște!

Și a arătat spre șiruri lungi de oameni care înaintau câte patru.

În mijlocul fiecărui grup de patru, purtat de aceștia, se afla un fel de tavă de piele, din acelea pe care o oaste kukuana le poartă întotdeauna cu ea, cu câte o buclă drept mâner la fiecare colț. Pe tăvile acestea — al căror număr părea nesfârșit — zăceau răniți care, de cum soseau, erau cercetați în grabă de vraci; câte zece dintre aceștia erau atașați fiecărui regiment. Dacă rana nu era de moarte, suferindul era dus deoparte și îngrijit cu toată grija pe care o îngăduiau împrejurările. Dar dacă, dimpotrivă, starea rănitului se dovedea fără nădejde, ceea ce urma era foarte cumplit, deși, fără îndoială, putea să fie cea mai curată îndurare. Unul dintre doctori, sub cuvânt că îl cerceta, îi deschidea iute o arteră cu un cuțit ascuțit, și într-un minut ori două suferindul se stingea fără durere. În ziua aceea s-a făcut astfel în multe cazuri. De fapt, se făcea așa în cele mai multe cazuri când rana era la trunchi, căci tăietura lăsată de pătrunderea sulițelor nespus de late folosite de kukuani făcea, de obicei, vindecarea cu neputință. De cele mai multe ori, bieții suferinzi își pierduseră deja cunoștința; în celelalte cazuri, „crestătura” fatală a arterei era făcută atât de repede și fără durere, încât nu păreau s-o bage de seamă. Totuși, era o priveliște înfiorătoare și ne-am bucurat să scăpăm de ea; într-adevăr, nu-mi amintesc vreun lucru de acest fel care să mă fi tulburat mai mult decât vederea ostașilor acelora viteji scăpați astfel de durere de vracii cu mâinile roșii de sânge, afară doar de o împrejurare când, după un atac, am văzut o oaste de swazi îngropând de vii răniții fără nădejde de scăpare.

Îndepărtându-ne în grabă de scena aceasta cumplită spre cealaltă parte a dâmbului, i-am găsit pe Sir Henry, care încă ținea o secure de luptă în mână, pe Ignosi, pe Infadoos și pe una ori două căpetenii cufundați în sfat.

— Slavă Cerului, ai venit, Quatermain! Nu pot să înțeleg bine ce vrea să facă Ignosi. Se pare că, deși am respins atacul, Twala primește acum întăriri mari și arată semne că vrea să ne împresoare, ca să ne silească să ne predăm prin înfometare.

— Asta e neplăcut.

— Da; mai ales că Infadoos spune că apa s-a isprăvit.

— Stăpâne, așa este, a spus Infadoos. Izvorul nu poate îndestula nevoile unei mulțimi atât de mari și slăbește repede. Până la căderea nopții ne va fi sete tuturor. Ascultă, Macumazahn. Tu ești înțelept și ai văzut, negreșit, multe războaie în țările de unde ai venit — dacă într-adevăr se fac războaie în Stele. Acum spune-ne, ce să facem? Twala a adus mulți oameni proaspeți în locul celor căzuți. Totuși, Twala și-a învățat lecția; șoimul nu credea să găsească stârcul gata, dar ciocul nostru i-a străpuns pieptul; se teme să ne lovească din nou. Și noi suntem răniți, iar el va aștepta să murim; se va încolăci în jurul nostru ca un șarpe în jurul unei antilope și va duce lupta „șezând”.

— Te aud, am spus.

— Așadar, Macumazahn, vezi că n-avem apă aici și avem numai puțină hrană și trebuie să alegem între aceste trei lucruri: să ne stingem ca un leu înfometat în vizuina lui, ori să încercăm să răzbatem spre miazănoapte, ori — și aici s-a ridicat și a arătat spre masa deasă a dușmanilor noștri — să ne aruncăm drept la gâtul lui Twala. Incubu, marele războinic — căci astăzi s-a luptat ca un bivol prins în plasă, și ostașii lui Twala au căzut înaintea securii lui ca grâul tânăr înaintea grindinii; cu ochii aceștia am văzut —, Incubu spune: „Atacați”; dar Elefantul este mereu pornit să atace. Acum ce spune Macumazahn, vulpoiul bătrân și șiret, care a văzut multe și căruia îi place să-și muște dușmanul pe la spate? Ultimul cuvânt este al regelui Ignosi, căci dreptul regelui este să vorbească despre război; dar să auzim glasul tău, o, Macumazahn, care veghezi noaptea, și glasul celui cu ochiul transparent.

— Ce spui tu, Ignosi? am întrebat.

— Nu, tatăl meu, a răspuns fostul nostru slujitor, care acum, îmbrăcat în întregul echipament al războiului sălbatic, arăta din creștet până-n tălpi ca un rege războinic, vorbește tu și lasă-mă pe mine, care nu sunt decât un copil în înțelepciune pe lângă tine, să ascult vorbele tale.

Astfel rugat, după ce m-am sfătuit în grabă cu Good și Sir Henry, mi-am spus pe scurt părerea: fiind prinși în capcană, șansa noastră cea mai bună, mai ales ținând seama că ni se isprăvea apa, era să pornim noi atacul asupra forțelor lui Twala. Am sfătuit apoi ca atacul să fie dat numaidecât, „înainte să ni se înțepenească rănile”, și înainte ca vederea forței covârșitoare a lui Twala să facă inimile ostașilor noștri „să se micșoreze ca grăsimea înaintea focului”. Altfel, am arătat eu, câțiva dintre căpitani s-ar putea răzgândi și, făcând pace cu Twala, să treacă de partea lui ori chiar să ne dea pe mâna lui.

Părerea aceasta părea, în ansamblu, să fie primită cu bunăvoință; într-adevăr, printre kukuani, vorbele mele se bucurau de un respect care nu le mai fusese dat niciodată înainte și nici de atunci încoace. Dar adevărata hotărâre asupra planurilor noastre îi aparținea lui Ignosi, care, de când fusese recunoscut rege de drept, putea să-și exercite drepturile aproape nemărginite ale domniei, între care, firește, și ultimul cuvânt în treburile conducerii oștirii, și spre el erau întorși acum toți ochii.

În sfârșit, după o tăcere în care părea să se gândească adânc, a vorbit.

— Incubu, Macumazahn și Bougwan, oameni albi viteji și prietenii mei; Infadoos, unchiul meu, și căpetenii; inima mea e hotărâtă. Îl voi lovi pe Twala în ziua aceasta și îmi voi pune soarta în joc prin lovitura aceasta, da, și viața — viața mea și viețile voastre deopotrivă. Ascultați; astfel voi lovi. Vedeți cum se arcuiește dealul ca o jumătate de lună și cum câmpia vine spre noi ca o limbă verde înlăuntrul arcului?

— Vedem, am răspuns.

— Bine; acum este amiază, și oamenii mănâncă și se odihnesc după truda bătăliei. Când soarele se va întoarce și va mai face puțin drum spre întuneric, regimentul tău, unchiul meu, să coboare împreună cu încă unul spre limba verde; și când îl va vedea Twala, își va arunca forța asupra lui ca să-l zdrobească. Dar locul este îngust, și regimentele nu pot veni împotriva ta decât câte unul; astfel pot fi nimicite unul câte unul, și ochii întregii armate a lui Twala vor fi ațintiți asupra unei lupte cum n-a văzut om viu. Și cu tine, unchiul meu, va merge Incubu, prietenul meu, ca inima lui Twala să slăbească când îi vede securea de luptă scânteind în primul rând al Cenușiilor. Iar eu voi veni cu al doilea regiment, cel care te urmează, astfel încât, dacă veți fi nimiciți, cum s-ar putea întâmpla, să mai rămână încă un rege pentru care să se lupte; și cu mine va veni Macumazahn cel înțelept.

— Bine, o, rege, a spus Infadoos, părând să se gândească, într-o liniște desăvârșită, la nimicirea sigură și deplină a regimentului său.

Cu adevărat, kukuanii aceștia sunt un popor minunat. Moartea nu-i înspăimântă când îi ajunge în împlinirea datoriei.

— Și în vreme ce ochii mulțimii ostașilor lui Twala sunt astfel ațintiți asupra luptei, a continuat Ignosi, iată, o treime dintre oamenii care ne-au rămas în viață (adică vreo șase mii) se vor strecura de-a lungul cornului drept al dealului și vor cădea asupra flancului stâng al forței lui Twala, iar o treime se vor strecura de-a lungul cornului stâng și vor cădea asupra flancului drept al lui Twala. Și când voi vedea că sunt gata coarnele să-l azvârle pe Twala, atunci eu, cu oamenii care-mi rămân, voi ataca drept în fața lui Twala, și dacă norocul e cu noi, ziua va fi a noastră, și înainte ca Noaptea să-și mâne boii negri de la munți la munți vom ședea în pace la Loo. Și acum să mâncăm și să ne pregătim; și tu, Infadoos, pregătește totul ca planul să fie împlinit fără greș; și stai, tatăl meu alb Bougwan să meargă cu cornul drept, ca ochiul lui lucitor să dea curaj căpitanilor.

Pregătirile de atac astfel arătate pe scurt au fost puse în mișcare cu o iuțeală care mărturisea perfecțiunea sistemului militar kukuana. În puțin mai mult de un ceas, rațiile fuseseră împărțite și înghițite, diviziile formate, planul asaltului lămurit comandanților, și întreaga forță, numărând vreo optsprezece mii de oameni, era gata de plecare, în afara unei gărzi lăsate să-i păzească pe răniți.

După o vreme, Good a venit la Sir Henry și la mine.

— La revedere, băieți, a spus el. Plec cu aripa dreaptă, după poruncă; așa că am venit să vă strâng mâna, în caz că nu ne mai întâlnim, știți voi, a adăugat cu înțeles.

Ne-am strâns mâinile în tăcere și nu fără să arătăm atâta emoție cât obișnuiesc să arate anglo-saxonii.

— E o treabă ciudată, a spus Sir Henry, cu glasul lui adânc tremurând puțin, și mărturisesc că nu mă aștept să mai văd soarele de mâine. După cât pot înțelege, Cenușiii, cu care trebuie să merg, au să lupte până când vor fi șterși de pe fața pământului, pentru ca aripile să se strecoare neobservate împrejur și să-l ia pe Twala pe flancuri. Ei bine, fie; măcar va fi o moarte de bărbat. La revedere, bătrâne. Dumnezeu să te binecuvânteze! Sper să scapi și să trăiești ca să pui mâna pe diamante; dar dacă izbutești, ascultă-mi sfatul și nu mai avea de-a face cu pretendenți la tron!

În clipa următoare, Good ne strânsese zdravăn mâna amândurora și plecase; apoi a venit Infadoos și l-a dus pe Sir Henry la locul lui, în fruntea Cenușiilor, în vreme ce eu, plin de neliniști, am plecat cu Ignosi spre locul meu în al doilea regiment de atac.