Vânătoarea de vrăjitori
Când am ajuns la colibă, i-am făcut semn lui Infadoos să intre cu noi.
— Acum, Infadoos — am spus —, am vrea să vorbim cu tine.
— Să vorbească stăpânii mei.
— Ni se pare, Infadoos, că regele Twala este un om crud.
— Așa este, stăpânii mei. Vai! Țara strigă din pricina cruzimilor lui. În noaptea aceasta veți vedea. Este marea vânătoare de vrăjitori și mulți vor fi adulmecați ca vrăjitori și uciși. Viața niciunui om nu e la adăpost. Dacă regele poftește vitele unui om ori nevasta lui, sau dacă se teme că omul acela ar putea stârni o răzvrătire împotriva sa, atunci Gagool, pe care ați văzut-o, ori vreuna dintre femeile care caută vrăjitori și pe care ea le-a învățat îl va adulmeca drept vrăjitor, iar el va fi ucis. Mulți trebuie să moară înainte ca luna să pălească în noaptea aceasta. Așa este întotdeauna. Poate că și eu voi fi ucis. Până acum am fost cruțat pentru că mă pricep la război și sunt iubit de soldați, dar nu știu cât mai am de trăit. Țara geme de cruzimile regelui Twala; s-a săturat de el și de apucăturile lui sângeroase.
— Atunci de ce, Infadoos, nu-l doboară poporul?
— Nu, stăpânii mei, el este regele; dacă ar fi ucis, Scragga ar domni în locul lui, iar inima lui Scragga este mai neagră decât inima tatălui său, Twala. Dacă Scragga ar fi rege, jugul lui pe grumajii noștri ar fi mai greu decât jugul lui Twala. Dacă Imotu n-ar fi fost ucis ori dacă Ignosi, fiul lui, ar fi trăit, poate că ar fi fost altfel; dar amândoi sunt morți.
— De unde știi că Ignosi este mort? — a spus un glas din spatele nostru.
Ne-am întors uimiți să vedem cine vorbise. Era Umbopa.
— Ce vrei să spui, băiete? — a întrebat Infadoos. — Cine ți-a îngăduit să vorbești?
— Ascultă, Infadoos — a venit răspunsul —, și am să-ți spun o poveste. Cu ani în urmă, regele Imotu a fost ucis în țara aceasta, iar soția lui a fugit cu băiatul Ignosi. Nu e așa?
— Așa este.
— S-a spus că femeia și fiul ei au murit în munți. Nu e așa?
— Întocmai.
— Ei bine, s-a întâmplat că mama și băiatul Ignosi nu au murit. Au trecut munții, iar un trib de oameni rătăcitori ai deșertului i-a călăuzit peste nisipurile de dincolo, până când au ajuns iar la apă, iarbă și copaci.
— De unde știi asta?
— Ascultă. Au mers și au mers, cale de multe luni, până au ajuns într-un ținut unde un popor numit Amazulu, care este și el de neam kukuana, trăiește din război; printre ei au rămas mulți ani, până când, în cele din urmă, mama a murit. Atunci fiul Ignosi a ajuns iar pribeag și a călătorit într-o țară a minunilor, unde trăiesc oameni albi, și vreme de mulți alți ani a deprins înțelepciunea oamenilor albi.
— E o poveste frumoasă — a spus Infadoos neîncrezător.
— Ani de zile a trăit acolo, muncind ca slujitor și ca soldat, dar păstrând în inimă tot ce-i spusese mama despre locul său de baștină și căutând în minte cum ar putea ajunge acolo ca să-și vadă poporul și casa tatălui înainte să moară. Ani lungi a trăit și a așteptat, iar până la urmă a venit vremea, așa cum vine întotdeauna pentru cel care știe s-o aștepte, și a întâlnit niște oameni albi care voiau să caute această țară necunoscută și li s-a alăturat. Oamenii albi au pornit și au mers, și au mers, căutând pe cineva pierdut. Au trecut deșertul arzător, au trecut munții acoperiți de zăpadă și au ajuns, în sfârșit, în țara kukuanilor; acolo te-au găsit pe tine, o, Infadoos.
— Fără îndoială că ești nebun ca să vorbești așa — a spus bătrânul soldat, uluit.
— Așa crezi; privește, am să-ți arăt, o, unchiul meu.
— Eu sunt Ignosi, regele de drept al kukuanilor!
Atunci, dintr-o singură mișcare, Umbopa și-a scos „moocha”, adică brâul, și a rămas gol înaintea noastră.
— Privește — a spus. — Ce este acesta?
Și a arătat chipul unui șarpe mare, tatuat în albastru în jurul mijlocului, a cărui coadă se pierdea în gura lui deschisă, chiar deasupra locului unde coapsele se unesc cu trupul.
Infadoos a privit, cu ochii aproape ieșiți din cap. Apoi a căzut în genunchi.
— Koom! Koom! — a strigat. — Este fiul fratelui meu; este regele.
— Nu ți-am spus, unchiul meu? Ridică-te; nu sunt încă rege, dar, cu ajutorul tău și al acestor oameni albi viteji, care îmi sunt prieteni, voi fi. Totuși, bătrâna vrăjitoare Gagool a avut dreptate: mai întâi sângele va curge prin țară și sângele ei va curge odată cu el, dacă are sânge și poate muri, căci ea l-a ucis pe tatăl meu cu vorbele ei și a alungat-o pe mama. Acum, Infadoos, alege. Îți vei pune mâinile între mâinile mele și vei fi omul meu? Vei împărți primejdiile care îmi stau înainte și mă vei ajuta să-l răstorn pe acest tiran și ucigaș, ori nu? Alege.
Bătrânul și-a dus mâna la cap și a chibzuit. Apoi s-a ridicat și, apropiindu-se de locul unde stătea Umbopa, sau mai bine zis Ignosi, a îngenuncheat înaintea lui și i-a luat mâna.
— Ignosi, rege de drept al kukuanilor, îmi pun mâna între mâinile tale și sunt omul tău până la moarte. Când erai prunc te-am legănat pe genunchi; acum brațul meu bătrân va lovi pentru tine și pentru libertate.
— Bine, Infadoos; dacă înving, vei fi cel mai mare om din regat după rege. Dacă dau greș, nu poți decât să mori, iar moartea nu este departe de tine. Ridică-te, unchiul meu.
— Iar voi, oameni albi, mă veți ajuta? Ce am să vă ofer? Pietrele albe! Dacă înving și le pot găsi, veți avea câte puteți duce de aici. Vă este de ajuns?
Am tradus aceste vorbe.
— Spune-i — a răspuns Sir Henry — că judecă greșit un englez. Bogăția este bună și, dacă ne iese în cale, o vom lua; dar un gentleman nu se vinde pentru bogăție. Totuși, în ce mă privește, spun asta: Umbopa mi-a fost întotdeauna drag și, atât cât îmi stă în putere, îi voi fi alături în treaba aceasta. Mi-ar face mare plăcere să încerc să-mi închei socotelile cu diavolul acela crud de Twala. Ce spui tu, Good, și dumneata, Quatermain?
— Ei bine — a spus Good —, ca să folosesc graiul hiperbolelor, de care toți oamenii aceștia par atât de încântați, poți să-i spui că o încăierare este fără îndoială bună și-ți încălzește inima și că, în ce mă privește, să mă socotească omul lui. Singura mea condiție este să mă lase să port pantaloni.
Am tradus pe scurt aceste răspunsuri.
— Bine, prietenii mei — a spus Ignosi, până atunci Umbopa. — Și tu ce spui, Macumazahn? Ești și tu cu mine, vânător bătrân, mai isteț decât un bivol rănit?
Am chibzuit puțin și m-am scărpinat în cap.
— Umbopa, sau Ignosi — am spus —, mie nu-mi plac revoluțiile. Sunt un om pașnic și cam laș.
Aici Umbopa a zâmbit.
— Pe de altă parte, însă, îmi apăr prietenii, Ignosi. Tu ne-ai rămas credincios și te-ai purtat ca un bărbat, iar eu îți voi rămâne credincios. Dar ia seama: sunt negustor și trebuie să-mi câștig traiul, așa că primesc oferta ta cu diamantele, dacă vom fi vreodată în stare să ne folosim de ea. Încă ceva: după cum știi, am venit să-l căutăm pe fratele pierdut al lui Incubu, adică al lui Sir Henry. Trebuie să ne ajuți să-l găsim.
— Asta voi face — a răspuns Ignosi. — Stai, Infadoos; pe semnul șarpelui din jurul mijlocului meu, spune-mi adevărul. După știința ta, a călcat vreun om alb vreodată în țara aceasta?
— Niciunul, o, Ignosi.
— Dacă ar fi fost văzut vreun om alb ori s-ar fi auzit de el, ai fi știut?
— Cu siguranță aș fi știut.
— Ai auzit, Incubu — i-a spus Ignosi lui Sir Henry. — N-a fost aici.
— Ei, ei — a spus Sir Henry cu un oftat —, asta este; se pare că n-a ajuns niciodată atât de departe. Bietul de el, bietul de el! Așadar, totul a fost în zadar. Facă-se voia Domnului.
— Acum să trecem la treabă — am intervenit, nerăbdător să scap de un subiect dureros. — E foarte bine să fii rege de drept divin, Ignosi, dar cum ai de gând să ajungi rege cu adevărat?
— Nu, nu știu. Infadoos, ai vreun plan?
— Ignosi, Fiu al Fulgerului — a răspuns unchiul său —, în noaptea aceasta este marele dans și vânătoarea de vrăjitori. Mulți vor fi adulmecați și vor pieri, iar în inimile multor altora va fi durere și chin și furie împotriva regelui Twala. După dans voi vorbi cu câteva dintre marile căpetenii, care, la rândul lor, dacă le pot câștiga de partea noastră, vor vorbi cu regimentele lor. La început le voi vorbi căpeteniilor cu glas scăzut și le voi face să vadă că tu ești într-adevăr regele; cred că până la lumina zilei de mâine vei avea douăzeci de mii de sulițe la porunca ta. Acum trebuie să plec, să chibzuiesc, să ascult și să pregătesc totul. După dans, dacă mai sunt în viață și suntem cu toții în viață, te voi întâlni aici și vom putea vorbi. Chiar și în cel mai bun caz, război tot va trebui să fie.
În clipa aceea, sfatul nostru a fost întrerupt de strigătul că sosiseră soli de la rege. Am mers la ușa colibei și am poruncit să fie lăsați să intre; curând au intrat trei oameni, fiecare aducând o cămașă de zale strălucitoare și o secure de luptă minunată.
— Darurile stăpânului meu, regele, pentru oamenii albi din Stele! — a spus un crainic care venise cu ei.
— Îi mulțumim regelui — am răspuns. — Puteți pleca.
Oamenii au plecat, iar noi am cercetat armurile cu mare interes. Era cea mai minunată împletitură de zale pe care o văzuse vreunul dintre noi. O cămașă întreagă se strângea atât de bine încât alcătuia un ghem de verigi abia mai mare decât puteai acoperi cu amândouă mâinile.
— Faceți asemenea lucruri în țara aceasta, Infadoos? — am întrebat. — Sunt foarte frumoase.
— Nu, stăpâne, ne-au rămas de la strămoși. Nu știm cine le-a făcut și mai sunt doar câteva.[^haggard-7] Numai cei de sânge regal le pot purta. Sunt cămăși fermecate, prin care nicio suliță nu poate trece, iar cei care le poartă sunt aproape feriți de primejdie în luptă. Regele este foarte mulțumit sau foarte înspăimântat, altfel nu v-ar fi trimis aceste veșminte de oțel. Îmbrăcați-le în noaptea aceasta, stăpânii mei.
[^haggard-7]: În Sudan, arabii mai poartă și astăzi săbii și cămăși de zale, pe care strămoșii lor trebuie să le fi luat de pe trupurile cruciaților. — Editorul.
Restul zilei l-am petrecut liniștiți, odihnindu-ne și vorbind despre situație, care era destul de tulburătoare. În sfârșit, soarele a apus, mia de focuri de strajă a prins să lucească, iar prin întuneric auzeam tropotul multor picioare și zăngănitul sutelor de sulițe, în vreme ce regimentele își luau locurile rânduite pentru marele dans. Apoi luna plină a strălucit cu măreție și, pe când îi priveam razele, a sosit Infadoos, îmbrăcat de război și însoțit de o strajă de douăzeci de oameni care aveau să ne ducă la dans. După cum ne sfătuise, ne puseserăm deja cămășile de zale trimise de rege, îmbrăcându-le pe sub hainele noastre obișnuite și descoperind cu uimire că nu erau nici prea grele, nici incomode. Aceste cămăși de oțel, făcute fără îndoială pentru oameni de o statură foarte mare, atârnau cam larg pe Good și pe mine, dar a lui Sir Henry se potrivea trupului său minunat ca o mănușă. Apoi ne-am prins revolverele la brâu, am luat în mâini securile de luptă trimise de rege odată cu armurile și am pornit.
Ajungând la marele kraal, unde ne primise regele în dimineața aceea, l-am găsit ticsit de vreo douăzeci de mii de oameni, așezați de jur împrejur în regimente. Acestea erau la rândul lor împărțite în companii, iar între companii trecea câte o cărare îngustă, pe unde puteau umbla în sus și în jos căutătoarele de vrăjitori. Nu-ți poți închipui ceva mai impunător decât această adunare uriașă și bine rânduită de oameni înarmați. Stăteau într-o tăcere desăvârșită, iar luna își revărsa lumina peste pădurea sulițelor înălțate, peste trupurile lor mărețe, penele unduitoare și nuanțele armonioase ale scuturilor de felurite culori. Oriunde priveam erau rânduri și iar rânduri de chipuri nedeslușite, peste care se înălțau șiruri și iar șiruri de sulițe sclipitoare.
— Toată armata e aici, nu-i așa? — i-am spus lui Infadoos.
— Nu, Macumazahn — a răspuns —, numai o treime. O treime este de față la acest dans în fiecare an, o altă treime e strânsă afară, în caz că s-ar isca tulburări când începe uciderea; încă zece mii țin garnizoana la posturile din jurul lui Loo, iar ceilalți veghează în kraalurile din țară. Vezi că este un popor mare.
— Sunt foarte tăcuți — a spus Good; și, într-adevăr, liniștea adâncă a unei adunări atât de mari de oameni vii era aproape copleșitoare.
— Ce spune Bougwan? — a întrebat Infadoos.
Am tradus.
— Cei asupra cărora plutește umbra Morții sunt tăcuți — a răspuns el sumbru.
— Vor fi mulți uciși?
— Foarte mulți.
— Se pare — le-am spus celorlalți — că vom asista la un spectacol de gladiatori pentru care nu s-a făcut economie la cheltuieli.
Sir Henry s-a înfiorat, iar Good a spus că ar vrea să putem scăpa de acolo.
— Spune-mi — l-am întrebat pe Infadoos —, suntem în primejdie?
— Nu știu, stăpânii mei, nădăjduiesc că nu; dar nu vă arătați înfricoșați. Dacă treceți cu viață de noaptea aceasta, s-ar putea ca totul să vă meargă bine. Soldații murmură împotriva regelui.
În tot acest timp înaintaserăm fără oprire spre mijlocul locului deschis, unde erau așezate câteva scăunele. Pe când mergeam, am zărit o altă ceată mică venind dinspre coliba regală.
— Sunt regele Twala, Scragga, fiul lui, și bătrâna Gagool; și priviți, cu ei sunt cei care ucid — a spus Infadoos, arătând spre un grup mic, de vreo doisprezece oameni uriași, cu înfățișare sălbatică, înarmați cu sulițe într-o mână și ciomege grele în cealaltă.
Regele s-a așezat pe scăunelul din mijloc, Gagool s-a ghemuit la picioarele lui, iar ceilalți au rămas în spate.
— Sănătate, stăpâni albi — a strigat Twala când ne-am apropiat. — Așezați-vă, nu pierdeți vremea prețioasă; noaptea e mult prea scurtă pentru faptele ce trebuie săvârșite. Veniți într-un ceas bun și veți vedea o priveliște măreață. Priviți în jur, stăpâni albi, priviți în jur!
Și-a plimbat singurul ochi rău de la un regiment la altul.
— Vă pot arăta Stelele o asemenea priveliște? Vedeți cum tremură în ticăloșia lor toți cei care au răul în inimă și se tem de judecata «Cerului de sus».
— Începeți! Începeți! — a piuit Gagool cu glasul ei subțire și pătrunzător. — Hienele sunt flămânde, urlă după hrană. Începeți! Începeți!
Atunci, pentru o clipă, s-a lăsat o liniște adâncă, înspăimântătoare prin presimțirea celor ce aveau să urmeze.
Regele și-a ridicat sulița și, deodată, douăzeci de mii de picioare s-au înălțat, de parcă ar fi fost ale unui singur om, și au izbit pământul. S-a repetat de trei ori, făcând pământul tare să se cutremure și să tremure. Apoi, dintr-un punct îndepărtat al cercului, un glas singuratic a început un cântec tânguitor, al cărui refren suna cam așa:
— Care este soarta omului născut din femeie?
Răspunsul a venit, rostogolindu-se din toate piepturile acelei adunări uriașe:
— Moartea!
Treptat însă, cântecul a fost prins de o companie după alta, până când întreaga mulțime înarmată îl cânta, iar eu nu mai puteam urmări cuvintele, decât atât cât păreau să zugrăvească felurite chipuri ale patimilor, fricilor și bucuriilor omenești. Acum părea un cântec de dragoste, acum un măreț cântec de război care creștea în putere, iar la urmă un bocet de moarte, sfârșit brusc într-un vaiet sfâșietor, care se ducea în depărtare, răsunând și rostogolindu-se într-un val de sunete ce-ți îngheța sângele în vine.
Din nou s-a lăsat tăcerea și din nou a fost tulburată când regele a ridicat mâna. Pe dată am auzit tropăit de picioare, iar din masele de războinici s-au ivit făpturi ciudate și cumplite, alergând spre noi. Când s-au apropiat, am văzut că erau femei, cele mai multe bătrâne, căci părul lor alb, împodobit cu mici bășici luate din pești, flutura în urma lor. Fețele le erau vopsite în dungi albe și galbene; pe spate le atârnau piei de șarpe, iar în jurul mijlocului le zăngăneau cununi de oase omenești; fiecare ținea într-o mână zbârcită o baghetă mică, bifurcată. Erau zece cu totul. Ajunse înaintea noastră, s-au oprit, iar una dintre ele, arătând cu bagheta spre făptura ghemuită a lui Gagool, a strigat:
— Mamă, mamă bătrână, suntem aici.
— Bine! Bine! Bine! — a răspuns acea Nelegiuire bătrână. — Vă sunt ochii ageri, Isanusis [vrăcițe], voi care vedeți în locurile întunecate?
— Mamă, sunt ageri.
— Bine! Bine! Bine! Vă sunt urechile deschise, Isanusis, voi care auziți vorbe ce nu vin de pe limbă?
— Mamă, sunt deschise.
— Bine! Bine! Bine! Vă sunt simțurile treze, Isanusis? Puteți mirosi sângele, puteți curăța țara de cei ticăloși, care urzesc răul împotriva regelui și a vecinilor lor? Sunteți gata să împliniți dreptatea «Cerului de sus», voi pe care v-am învățat, care ați mâncat din pâinea înțelepciunii mele și ați băut din apa magiei mele?
— Mamă, putem.
— Atunci mergeți! Nu zăboviți, vulturi ce sunteți; priviți-i pe cei care ucid!
A arătat spre grupul amenințător de călăi din spate.
— Își ascut sulițele; oamenii albi de departe ard de dorința să vadă. Mergeți!
Cu un urlet sălbatic, cumplitele slujitoare ale lui Gagool s-au împrăștiat în toate direcțiile, ca schijele unui obuz, cu oasele uscate de la brâu zăngănind în goană, și s-au îndreptat spre felurite puncte ale cercului compact de oameni. Nu le puteam urmări pe toate, așa că ne-am ațintit ochii asupra celei mai apropiate Isanusi. Când a ajuns la câțiva pași de războinici, s-a oprit și a început să danseze sălbatic, învârtindu-se iar și iar cu o iuțeală aproape de necrezut și țipând vorbe ca: „Îl miros, pe făcătorul de rele!” „Este aproape, cel care și-a otrăvit mama!” „Aud gândurile celui care a gândit rău despre rege!”
Dansul i se iuțea tot mai mult, până când s-a înfierbântat într-o asemenea frenezie încât îi săreau stropi de spumă din gură în timp ce scrâșnea din dinți, ochii păreau să-i iasă din cap, iar carnea să-i tremure vădit. Deodată s-a oprit în loc și a încremenit cu totul, ca un prepelicar când simte vânatul, apoi, cu bagheta întinsă, a început să se furișeze spre soldații din fața ei. Ni se părea că, pe măsură ce se apropia, stăpânirea lor de sine se destrăma și se trăgeau înapoi dinaintea ei. Noi îi urmăream mișcările cu o fascinație înfiorătoare. Curând, Isanusi a ajuns în fața lor, tot furișându-se și ghemuindu-se ca un câine. Apoi s-a oprit, a arătat și s-a mai furișat un pas sau doi.
Deodată a venit sfârșitul. Cu un țipăt s-a repezit înainte și a atins cu bagheta bifurcată un războinic înalt. Pe dată doi dintre camarazii lui, cei aflați chiar lângă el, l-au apucat pe osândit, fiecare de câte un braț, și au înaintat cu el spre rege.
Nu s-a împotrivit, dar am văzut că își târa mădularele ca și cum i-ar fi fost paralizate, iar degetele din care căzuse sulița erau moi ca ale unui om abia mort.
Pe când se apropia, doi dintre ticăloșii călăi au ieșit să-l întâmpine. Curând s-au întâlnit, iar călăii s-au întors cu ochii spre rege, ca și cum i-ar fi cerut porunca.
— Ucideți! — a spus regele.
— Ucideți! — a chițăit Gagool.
— Ucideți! — a repetat Scragga, cu un chicotit înfundat.
Aproape înainte să se sfârșească vorbele, cumplita faptă era săvârșită. Unul îi înfipsese sulița victimei în inimă, iar celălalt, ca să fie de două ori sigur, îi zdrobise creierii cu un ciomag mare.
— Unu — a numărat regele Twala, întocmai ca o doamnă Defarge neagră, după cum a spus Good, iar trupul a fost târât câțiva pași mai încolo și întins pe pământ.
Abia se sfârșise fapta, că un alt biet nenorocit a fost adus, ca boul la tăiere. De data aceasta am putut vedea, după mantia de piele de leopard pe care o purta, că era un om de rang. Din nou s-au rostit silabele cumplite, iar victima a căzut moartă.
— Doi — a numărat regele.
Și așa a mers mai departe jocul ucigaș, până când vreo sută de trupuri zăceau în șiruri în spatele nostru. Am auzit de spectacolele de gladiatori ale cezarilor și de coridele spaniole, dar îmi îngădui să mă îndoiesc că vreunul ar fi putut fi măcar pe jumătate atât de cumplit ca această vânătoare kukuana de vrăjitori. Spectacolele de gladiatori și coridele spaniole slujeau, cel puțin, desfătării publicului, ceea ce aici, fără îndoială, nu se întâmpla. Până și cel mai înrăit amator de senzații ar fugi de ele dacă ar ști că era foarte cu putință să ajungă el însuși subiectul următorului „eveniment”.
O dată ne-am ridicat și am încercat să protestăm, dar Twala ne-a oprit cu asprime.
— Lăsați legea să-și urmeze cursul, oameni albi. Câinii aceștia sunt vrăjitori și făcători de rele; e bine să moară — a fost singurul răspuns cu care am fost cinstiți.
Pe la zece și jumătate s-a făcut o pauză. Căutătoarele de vrăjitori s-au strâns laolaltă, părând istovite de treaba lor sângeroasă, și am crezut că spectacolul se sfârșise. Dar nu era așa, căci, curând, spre uimirea noastră, bătrâna Gagool s-a ridicat din ghemuiala ei și, sprijinindu-se într-un băț, a pornit clătinându-se spre locul deschis. Era o priveliște neobișnuită să vezi făptura aceea bătrână și înfricoșătoare, cu cap de vultur, îndoită aproape în două de bătrânețea înaintată, prinzând putere puțin câte puțin, până când a ajuns să alerge aproape la fel de sprinten ca ucenicele ei de rău augur. Fugea încoace și încolo, cântând pentru sine, până când s-a repezit deodată la un om înalt, aflat înaintea unuia dintre regimente, și l-a atins. Atunci un soi de geamăt s-a înălțat din regimentul pe care, fără îndoială, îl comanda. Totuși, doi dintre ofițerii lui l-au apucat și l-au adus să fie ucis. Am aflat după aceea că era un om foarte bogat și însemnat, chiar un văr al regelui.
A fost ucis, iar Twala a numărat o sută trei. Apoi Gagool a început din nou să sară încoace și încolo, apropiindu-se treptat tot mai mult de noi.
— Să mă spânzure dacă nu cred că are de gând să-și încerce jocurile pe noi — a izbucnit Good, îngrozit.
— Prostii! — a spus Sir Henry.
Cât despre mine, când am văzut-o pe diavolița aceea bătrână dansând tot mai aproape, mi s-a făcut de-a dreptul inima cât un purice. Am aruncat o privire în spate, la șirurile lungi de cadavre, și m-am înfiorat.
Gagool valsa tot mai aproape, arătând întocmai ca un băț strâmb ori o virgulă care prinsese viață, cu ochii ei îngrozitori scânteind și arzând cu o strălucire nespus de necurată.
Venea tot mai aproape, și tot mai aproape, fiecare făptură din adunarea aceea uriașă urmărindu-i mișcările cu o neliniște cumplită. În cele din urmă s-a oprit și a arătat.
— Care va fi? — s-a întrebat Sir Henry.
Într-o clipă, orice îndoială s-a risipit, căci baba se repezise și îl atinsese pe umăr pe Umbopa, adică Ignosi.
— L-am adulmecat — a țipat ea. — Ucideți-l, ucideți-l, este plin de rău; ucideți-l pe străin înainte să curgă sânge din el. Omoară-l, o, rege.
A urmat o pauză, de care am profitat pe dată.
— O, rege — am strigat, ridicându-mă de pe scăunel —, omul acesta este slujitorul oaspeților tăi, este câinele lor; cine varsă sângele câinelui nostru varsă sângele nostru. În numele legii sfinte a ospeției, cer să fie ocrotit.
— Gagool, mama căutătoarelor de vrăjitori, l-a adulmecat; trebuie să moară, oameni albi — a venit răspunsul posomorât.
— Nu, nu va muri — am răspuns. — Cel care va încerca să-l atingă va muri cu adevărat.
— Puneți mâna pe el! — a răcnit Twala către călăii care stăteau de jur împrejur, mânjiți până la ochi de sângele victimelor lor.
Au înaintat spre noi, apoi au șovăit. Ignosi și-a strâns sulița în mână și a ridicat-o, părând hotărât să-și vândă scump viața.
— Înapoi, câinilor, dacă vreți să vedeți lumina zilei de mâine! — am strigat. — Atingeți un fir de păr de pe capul lui și regele vostru moare!
Și l-am luat pe Twala în cătarea revolverului. Sir Henry și Good și-au scos și ei pistoalele: Sir Henry l-a îndreptat pe al său spre călăul din frunte, care înainta să împlinească osânda, iar Good a ochit-o pe Gagool fără grabă.
Twala s-a înfiorat vădit când țeava mea s-a îndreptat spre pieptul lui lat.
— Ei — am spus —, cum rămâne, Twala?
Atunci a vorbit.
— Puneți-vă deoparte țevile fermecate — a spus. — M-ați conjurat în numele ospeției și de aceea, nu de teama puterilor voastre, îl cruț. Mergeți în pace.
— Bine — am răspuns netulburat. — Ne-am săturat de măcel și vrem să dormim. S-a sfârșit dansul?
— S-a sfârșit — a răspuns Twala îmbufnat. — Câinii aceștia morți să fie aruncați afară, hienelor și vulturilor!
A arătat spre șirurile lungi de cadavre și și-a ridicat sulița.
Pe dată regimentele au început să treacă în șiruri prin poarta kraalului, într-o tăcere desăvârșită; a rămas numai un detașament de corvoadă ca să târască afară cadavrele celor jertfiți.
Atunci ne-am ridicat și noi și, făcându-i maiestății sale o plecăciune, pe care abia a binevoit s-o ia în seamă, ne-am întors la colibele noastre.
— Ei bine — a spus Sir Henry când ne-am așezat, după ce aprinseserăm mai întâi o lampă dintre cele folosite de kukuani, cu fitilul făcut din fibrele frunzei unui soi de palmier și uleiul din grăsime de hipopotam limpezită —, ei bine, simt că îmi vine tare să vărs.
— Dacă aveam vreo îndoială că ar trebui să-l ajutăm pe Umbopa să se răzvrătească împotriva ticălosului aceluia afurisit — a intervenit Good —, acum s-a dus. Abia am putut sta locului în vreme ce se petrecea măcelul. Am încercat să-mi țin ochii închiși, dar se deschideau tocmai când nu trebuia. Oare unde-o fi Infadoos? Umbopa, prietene, ar trebui să ne fii recunoscător; puțin a lipsit să-ți facă o gaură de aerisire în piele.
— Îți sunt recunoscător, Bougwan — a răspuns Umbopa după ce am tradus —, și nu voi uita. Cât despre Infadoos, va veni curând. Trebuie să așteptăm.
Așa că ne-am aprins pipele și am așteptat.