O mie și una de nopți — Volumul 10
7 min de ascultat

Se povestește că Hind, fiica lui Al-Neman, era cea mai frumoasă fată dintre fetele de pe vremurile ei și că era întocmai ca o gazelă la ochi, la gingășie și la frumusețe.

Or, faima strălucirii sale ajunse până la urechile lui Al-Hajaj, valiul Irakului; și Al-Hajaj o ceru de soție. Tatăl Hindei însă nu vru să i-o dea decât cu prețul unei zestre de două sute de mii de drahme de argint, plătite înainte de nuntă și cu învoiala să-i mai plătească, în caz de despărțire, alte două sute de mii de drahme. Și Al-Hajaj primi toate învoielile și o aduse pe Hind în casa lui.

Or Al-Hajaj, spre amarul și năpasta lui, era neputincios. Și venise pe lume cu totul sărman în ce privește zestrea lui! Venise pe lume cu zebbul diform și cu anusul astupat. Și întrucât, plămădit așa, copilul nu vroia să trăiască, diavolul se arătă maică-sii, în chip de om și o sfătui, dacă vroia ca pruncul ei să rămână în viață oricum, să-i dea să sugă, în loc de laptele ei, sângele de la două capre negre, de la un țap negru și de la un șarpe negru. Și maică-sa urmă sfatul acela și dobândi ceea ce dorea să dobândească. Numai că neputința și beteșugul, care sunt un dar de la Șeitan și nicidecum de la Allah cel Darnic, rămăseseră zestrea copilului, ajuns acuma bărbat.

Încât Al-Hajaj, după ce o aduse pe Hind în casa lui, rămase o lungă bucată de vreme fără a îndrăzni să se apropie de ea altfel decât la lumina zilei și fără s-o atingă, măcar că tare ar mai fi vrut. Iar Hindei nu-i trebui prea mult până să afle pricina unei atari cumpătări și tare se mai tângui, laolaltă cu toate roabele ei.

Or, într-o zi, Al-Hajaj veni s-o vadă, după obiceiul lui, ca să-și bucure ochii cu frumusețea ei. Și o găsi cu spatele întors înspre ușă, privindu-se într-o oglindă și cântând stihurile acestea:

Hind, cârlană năzdrăvană Dintr-un soi arab, de foc, Ești ursită să-ți duci viața Cu catârul boșorog.

Grea mi-e purpura cea scumpă – Aruncați-o jos, cu silă! Dați-mi zdrențele sărace Din păr aspru de cămilă!

Sunt sătulă de palate! Vreau la tribu-mi din pustie Să mă-ntorc, s-ascult iar vântul, Peste corturi cum adie, Cum adie, și-i răspunde Fluierul din cort, duios. Nici lăuta, nici dairaua Nu au sunet mai frumos.

Tinerii din trib, acolo, Lacomi sânge beau, de lei și puternici sunt și mândri, Ca și leii-paralei —

Pe când Hind aici se-ngroapă, Fără-acel preasfânt hatâr De-a lăsa urmași pe lume Cu nevolnicul catâr.

Când auzi cântecul în care Hind îl asemuia cu un catâr, Al-Hajaj ieși din odaie, plin de deznădejde, fără ca soția lui să-i fi băgat de seamă nici venirea, nici plecarea și trimise pe dată după cadiul Abdallah, fiul lui Taher, să-i ceară să dezlege căsătoria. Și Abdallah se duse la Hind și îi spuse:

— O, fiică a lui Al-Neman, iacătă că Al-Hajaj Abu-Mohammad îți trimite două sute de mii de drahme de argint și îmi cere totodată să îndeplinesc, în numele său, toate cele legiuite pentru despărțenia lui de tine!

Și Hind strigă:

— Mărire lui Allah! Iată-mi ruga împlinită și iată-mă slobodă să mă întorc la tatăl meu! O, fiu al lui Taher, n-ai fi putut să-mi dai o veste mai luminată decât a-mi spune că am scăpat de câinele cel boșorog. Păstrează cele două mii de drahme, ca răsplată pentru știrea fericită pe care mi-o aduci.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute douăzecea noapte spuse:

Păstrează cele două mii de drahme, ca răsplată pentru știrea fericită pe care mi-o aduci.

Estimp, califul Abd Al-Malek ben Mervan[5], care auzise despre neasemuita frumusețe și despre deșteptăciunea Hindei, o râvni pe fată și trimise să-i fie cerută de soție. Ea însă îi răspunse printr-o scrisoare în care, după proslăvirile lui Allah și mărturiile de supușenie, îi spunea: „Află, o, emire al drept-credincioșilor, că un câine a întinat ulcica, mușluind-o cu nasul, ca s-o adulmece!” Iar califul, primind scrisoarea aceea, începu să râdă în hohote și scrise numaidecât răspunsul acesta: „O, Hind, dacă un câine a întinat ulcica, mușluind-o cu nasul, noi avem s-o spălăm de șapte ori și, în urma răzuirii pe care o să i-o facem, avem s-o curățăm de orice pată!”

Atunci Hind, dacă văzu că împotriva piedicilor pe care le ridica ea califul tot o dorea fierbinte, nu putu face altminteri decât să se supună. Încât primi, punând însă o învoială, așa cum îi scrise în a doua scrisoare în care, după proslăviri și urări, spunea: „Află, o, emire al drept-credincioșilor, că nu am să plec decât cu învoiala următoare: Al-Hajaj, desculț, să-mi ducă de căpăstru cămila de-a lungul acestei călătorii, până la saraiul tău!”

Or, scrisoarea îl făcu pe calif să se pună pe un râs și mai dihai ca întâia oară. Și trimise pe dată poruncă lui Al-Hajaj să ducă de căpăstru cămila Hindei. Și Al-Hajaj, cu toată ciuda lui, știa bine că nu avea cum să nu se supună poruncilor califului. Se duse, dar, desculț, până la sălașul Hindei și luă cămila de căpăstru. Iar Hind se sui în baldachinul ei și nu pregetă, cât ținu drumul, să se veselească din tot sufletul pe seama cămilarului. Și o chemă pe doica ei și îi zise:

— O, maică a mea, dă oleacă mai la o parte perdelele baldachinului!

Și doica trase la o parte perdelele; iar Hind își scoase capul printre perdele și aruncă un dinar de aur, jos, în noroi. Și se întoarse înspre fostul ei soț și îi zise:

— O, vizirule, dă-mi de jos[6] banul acela de argint!

Și Al-Hajaj ridică de jos banul și i-l dădu Hindei, spunându-i:

— Este un dinar de aur, nu un ban de argint!

Iar Hind, pufnind în râs, strigă:

— Slavă lui Allah, carele face să se preschimbe argintul în aur, în ciuda întinării cu noroi!

Și Al-Hajaj văzu limpede, din vorbele acelea, că totul nu fusese decât o batjocură a Hindei, ca să-l umilească. Și se împurpură tot de rușine și de mânie. Ci își plecă fruntea și fu nevoit să-și tăinuiască supărarea pe Hind, ajunsă acuma soția califului!

După ce povesti snoava aceasta, Șeherezada tăcu. Iar sultanul Șahriar îi zise:

— Snoavele acestea, Șeherezada, îmi plac. Ci acuma aș vrea să ascult o poveste cu minunății. Iar dacă nu mai ai niciuna, spune-mi, ca să știu și eu.

Ci Șeherezada sări:

— Da unde se află vreo poveste mai plină de minunății decât aceea pe care tocmai am să i-o povestesc numaidecât Măriei Sale, dacă, bineînțeles, îmi îngăduie!

Și Șahriar zise:

— Poți!

Și Șeherezada îi spuse sultanului Șahriar:

0:00