Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că vizirul sultanului Saladin, domnul cel biruitor, avea ca bun al său, între mulțimea de robi ce se bucurau de hatârurile lui, un copilandru de lege creștină, desăvârșit de frumos, pe care îl iubea până peste poate și care era atâta de gingaș cum ochii oamenilor nu mai zăriseră vreodată unul asemenea. Dar, într-o zi, pe când se plimba cu copilul acela de care nu se putea despărți, fu băgat de seamă de către sultanul Saladin, care îi făcu semn să se apropie. Și sultanul, după ce aruncă o privire vrăjită asupra copilului, îl întrebă pe vizir:
— De unde ai băiețelul acesta?
Și vizirul, cam stânjenit, răspunse:
— De la Allah, o, stăpâne al meu!
Iar sultanul Saladin zâmbi și zise, urmându-și drumul:
— Iată, o, vizire al nostru, că acuma ți s-a ivit prilejul să ne înlănțuiești cu frumusețea unui astru și să ne faci robi cu farmecele unei lune!
Or, asemenea vorbe îi dădură de gândit vizirului, care își zise: „Chiar că nu îmi mai este cu putință să-l păstrez pe copil după ce l-a băgat de seamă sultanul!” Și pregăti un peșcheș bogat, îl chemă pe copilul creștin cel atâta de frumos și îi spuse:
— Pe Allah, o, flăcăule, de n-ar fi nevoia, sufletul meu nu s-ar despărți de tine niciodată!
Și îi înmână darul, spunând:
— Ai să duci peșcheșul acesta din partea mea stăpânului nostru, sultanul și tu însuți ai să fii o parte din acest peșcheș, întrucât din ceasul de-acum te dăruiesc stăpânului nostru!
Și totodată îi mai înmână, ca s-o ducă sultanului, o scrisoare în care așternuse aceste strofe:
Iacătă-o lună plină, Doamne bune, Să lumineze-n cerul tău înalt; Și nicăieri pe lume nu-i un alt Cer pe potrivă-acestei mândre lune.
Iar eu, mărite, fără șovăială, Anume, doamne, ca să-ți fiu pe plac, Mă despărțesc de sufletul meu drag Și ți-l trimit în dar, cu mare fală.
O faptă-asemeni eu nu știu vreuna – Nu că mă laud, dar pe lume nu-i Un ins ce s-ar lipsi, din voia lui, De sufletul său, pentru totdeauna.
Or, peșcheșul îi plăcu într-un chip cu totul deosebit sultanului Saladin care, mărinimos și falnic, cum îi era obiceiul, nu pregetă să-l despăgubească pe vizirul său de jertfa aceea, coperindu-l cu huzmeturi și cu huzururi și făcându-l să simtă, cu orice prilej, cât de mult îi intrase în suflet și în dragostea lui.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute cincisprezecea noapte spuse:
Or, peșcheșul îi plăcu într-un chip cu totul deosebit sultanului Saladin care, mărinimos și falnic, cum îi era obiceiul, nu pregetă să-l despăgubească pe vizirul său de jertfa aceea, coperindu-l cu huzmeturi și cu huzururi și făcându-l să simtă, cu orice prilej, cât de mult îi intrase în suflet și în dragostea lui.
Estimp, vizirul își spori numărul fetișcanelor din haremul său cu o tânără dintre tinerelele cele mai zarife și mai desăvârșite de pe acea vreme. Și tânăra, de cum sosi, izbuti să cucerească inima vizirului; însă vizirul, până a nu se simți legat de ea așa cum pățise cu băiatul, își zise: „Cine știe dacă nu cumva faima acestui mărgăritar nou nu are să ajungă la urechile sultanului! Așa că ar fi mai bine pentru mine, înainte de a-mi lăsa inima să se aprindă după tânăra roabă, s-o dau și pe ea în dar sultanului. În felul acesta, durerea are să-mi fie mai mică, iar pierderea are să-mi fie mai puțin grea!” Gândind așa, o chemă la el pe fetișcană, o încărcă pe dată cu un dar pentru sultan, încă și mai bogat decât întâia oară și îi spuse:
— Și tu însăți ai să fii o parte din peșcheș!
Și îi înmână, ca s-o ducă sultanului, o scrisoare în care așternu versurile acestea:
O, doamne-al meu, pe falnica ta zare De mult e-o lună – iată-acum și-un soare! Așa încât pe-un singur cer se-mbină Aceste două astre de lumină, Să-nchipuie deasupra slavei voastre Perechea cea mai falnică de astre.
Or, de la fapta aceasta, trecerea vizirului spori încă pe-atâta în sufletul sultanului Saladin, care nu mai scăpa nici un prilej ca să-i dovedească, de față cu toată curtea sa, prețuirea și dragostea ce le simțea pentru el. Fapt ce îi aduse vizirului o mulțime de neprieteni și de pizmași care, uneltind să-l piardă, hotărâră ca mai întâi să-l ponegrească la sufletul sultanului. Așa că îi dădură de înțeles lui Saladin, prin tot felul de vorbe și de scorneli, pe cum că vizirul tot ar mai păstra o slăbiciune pentru copilandrul creștin și că nu contenește, mai cu seamă când boarea vântului reavăn dinspre miazănoapte îi stârnește amintirea plimbărilor de odinioară, să-l dorească aprig și să-l cheme din tot sufletul. Și îi spuseră că astfel se căinează amarnic pentru darul pe care îl făcuse, ba chiar că, de ciudă și de părere de rău, își mușcă mâinile și își scrâșnește măselele. Ci sultanul Saladin, departe de a-și pleca urechea la astfel de născociri nevrednice de vizirul în care el își pusese toată încrederea, țipă cu glas zădărit către cei care îi torceau asemenea vorbe:
— Potoliți-vă limbile cele haine împotriva vizirului, că de unde nu, pe dată au să vă zboare capetele de pe grumaji!
Pe urmă, întrucât avea o minte iscusită și dreaptă, le spuse:
— Ci vreau totuși să vă dovedesc de mincinoși și de zavistnici și să las ca ticăloșiile voastre să se întoarcă împotriva voastră. Așa că am să pun la încercare cinstea sufletului vizirului meu!
Și îl chemă pe copilul cu pricina și îl întrebă:
— Știi să scrii?
El răspunse:
— Știu, o, doamne al meu!
El zise:
— Ia atunci o hârtie și un calam și scrie ce am să-ți spun.
Și, ca și cum copilul ar fi scris așa de la el, îl puse să-i scrie vizirului următoarea scrisoare: „O, stăpâne al meu preaiubit de odinioară, tu, după ceea ce tu trebuie să simți față de mine, știi dragostea pe care ți-o port și amintirile pe care le-au lăsat în sufletul meu bucuriile noastre de altădată. Drept aceea vin să mă plâng ție de soarta mea de acum de la sărai, unde nimic nu a izbutit să mă facă să uit bunătatea ta, mai ales că aici măreția sultanului și sfiala pe care o simt față de el mă opresc să mă bucur de hatârurile lui. Mă rog, dar, ție, să găsești vreun tertip spre a mă lua îndărăt de la sultan, fie într-un fel, fie în altul. De altminteri, până acuma sultanul nu s-a aflat niciodată numai cu mine singur și ai să mă afli așa cum m-ai lăsat.”
Și după ce scrisoarea fu scrisă, sultanul i-o înmână unui rob micuț de la sărai s-o ducă și s-o dea în mână vizirului și să-i spună:
— Robul tău de odinioară, copilul de creștini, m-a trimis să-ți aduc scrisoarea aceasta din partea lui.
Și vizirul luă scrisoarea, o privi o clipă și, fără ca măcar s-o desfacă spre a o citi, scrise pe spatele ei următoarele:
Au de când, doamne, un om care știe Și care a-nvățat al vieții rost S-ar repezi deodată, ca un prost, În gura unui leu prins de mânie?
Eu nu sunt dintre-acei a căror minte Se lăsa-n voia patimii și-atât; Nici dintre-acei de care răii-și râd, Iar pizma lor haină nu mă prinde!
De-am rupt, să-l dărui, sufletul din mine, Știam un adevăr ce s-a mai spus: Că sufletul, odată ce s-a dus, În trupul părăsit nu mai revine!
La primirea răspunsului, sultanul Saladin se umplu de bucurie și nu pregetă să citească stihurile dinaintea nasurilor alungite ale zavistnicilor. Pe urmă porunci să fie chemat vizirul și, după ce îl copleși cu noi dovezi de prietenie, îl întrebă:
— Oare poți să ne spui, o, taică al înțelepciunii, cum faci tu de ai atâta putere asupra ta însuți?
Și vizirul răspunse:
— Nu-mi las patimile niciodată să ajungă la pragul voinții mele!
Da Allah este încă și mai înțelept!
Pe urmă Șeherezada spuse:
— O, norocitule sultan, acuma că ți-am povestit cum îl ajută voința pe cel înțelept să-și biruiască patimile, vreau să-ți povestesc o întâmplare cu o dragoste pătimașă!
Și spuse: