Abdallah, fiul lui Al-Kaisi, ne-a lăsat în scrierile sale povestea aceasta. El spune:
Plecasem într-un an în hagialâc la casa cea sfântă a lui Allah. Și după ce mi-am îndeplinit toate datorințele de hagiu, m-am întors la Medina, ca să mai văd o dată mormântul Profetului – cu el fie pacea și binecuvântarea lui Allah! Or, într-o noapte, pe când ședeam într-o grădină nu departe de mormântul cel proslăvit, auzii un glas care cânta încetișor în liniștea nopții. Și, fermecat, îmi ascuții toată luarea-aminte și, ascultând așa, deslușii versurile acestea pe care le cânta:
O, tu, privighetoare a sufletului meu, În cântecele tale-i iubita mea mereu!
O, glas al ei, cu gungur vrăjit, de turturea, Când vei răspunde oare la suspinarea mea?
Ce lungă ești, o, noapte, în chinul așteptării când doru-aprinde-n suflet pojarul nerăbdării!
O, nalta mea lumină, oare n-ai strălucit, precum o stea în cale-mi, doar ca să pieri grăbit Și să mă lași pe urmă prin bezne rătăcind Ca orbii, fără-o rază și fără un alint?
Pe urmă se făcu tăcere. Și mă uitam în toate părțile ca să-l văd pe cel care cântase cântecul acela pătimaș, când se ivi dinaintea mea stăpânul glasului. Și, la lumina care se cernea din cerul nopții, văzui că era un flăcău frumos de să-ți dai sufletul și care avea fața scăldată în lacrimi. Și mă întorsei spre el și nu mă putui opri să nu-mi strig: „Ya Allah! Ce tânăr frumos!” Și îmi întinsei mâinile amândouă către el. Iar el mă privi și mă întrebă:
— Cine ești? Și ce vrei de la mine?
Iar eu răspunsei, ploconindu-mă dinaintea frumuseții lui:
— Ce alta aș putea să vreau, decât să-l binecuvântez pe Allah uitându-mă la tine? În ce privește cine-s eu, apoi sunt robul tău Abdallah, fiul lui Ma'amar Al-Kaisi. O, doamne al meu, tare ar mai vrea sufletul meu să te cunoască! Întrucât cântecul tău de adineaori m-a tulburat până peste poate, iar chipul tău m-a vrăjit de tot. Și iată-mă-s gata să-ți jertfesc și viața mea, dacă poate să-ți fie de vreun folos!
Atunci flăcăul se uită la mine, ah! Cu ce ochi! Și îmi spuse:
— Șezi jos lângă mine!
Și șezui lângă el, cu sufletu-mi tremurând, iar el îmi spuse:
— De vreme ce inima ta suferă pentru mine, ascultă ce mi s-a întâmplat!
Și grăi mai departe:
— Sunt Otbah, fiul lui Al-Hubab, fiul lui Al-Mundhir, fiul lui Al-Yamuh ansaritul. Or, ieri-dimineață, pe când îmi făceam rugăciunile în geamia tribului, văzui că intră, mlădiindu-se din mijloc și din șolduri, mai multe femei frumoase de să mori, care o însoțeau pe o fetișcană aproape copilă și ale cărei farmece făceau să se stingă farmecele însoțitoarelor ei. Și deodată, luna aceea se apropie de mine în mijlocul mulțimii de credincioși, fără a fi băgat în seamă de nimeni și îmi spuse: „Otbah! De multă vreme pândesc prilejul să-ți vorbesc! O, Otbah! Ce ai zice să te împreuni cu aceea care este iubita ta și dorește să-ți fie soție?” Pe urmă, până ce eu să apuc să deschid gura și să-i răspund, mă lăsă și se pierdu printre tovarășele ei. Pe urmă ieșiră împreună toate din geamie și se amestecară în mulțimea de hagii. Iar eu, în ciuda strădaniilor de a o găsi, nu am izbutit s-o mai văd din clipa aceea. Iar sufletul și inima mea sunt cu ea. Și până ce mi-o fi dat s-o văd iarăși, nu am să pot să gust nici o bucurie de-aș fi chiar în mijlocul desfătărilor raiului!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaptesprezecea noapte spuse:
Și sufletul și inima mea sunt cu ea. Și până ce mi-o fi dat s-o văd iarăși, nu am să pot să gust nici o bucurie de-aș fi chiar în mijlocul desfătărilor raiului!
Așa vorbi el și obrajii i se îmbujorau treptat și dragostea mea pentru el sporea la fel. Și, când tăcu, îi spusei:
— O, Otbah, o, prietene al meu! Pune-ți nădejdea în Allah și roagă-te lui să-ți dea iertarea greșalelor! În ce mă privește, iată-mă-s gata să te ajut, cu toate puterile și cu toate mijloacele mele, spre a-ți înlesni s-o găsești pe fetișcana care ți-a vrăjit gândurile. Căci, de cum te-am văzut, mi-am simțit sufletul purtându-se de la sine înspre minunata ta făptură și de atunci tot ce aș face pentru tine nu ar fi decât ca să văd ochii tăi cei frumoși abătându-se mulțumiți către mine!
Și, vorbind astfel, îl strângeam cu dragoste și îl sărutam așa cum un frate îl sărută pe un frate; și toată noaptea nu contenii să-i potolesc sufletul drag. Și, hotărât! În viața mea nu am să uit acele clipe desfătătoare și pline de nesaț, petrecute lângă el prietenește.
Or, a doua zi, mă dusei cu el la geamie și îl lăsai să intre el întâi, ca să-i arăt prețuirea mea. Și stăturăm acolo amândoi, de dimineață până la amiază, ceasul la care vin de obicei femeile la moschee. Ci, spre marea noastră supărare, băgarăm de seamă că toate femeile veniseră în geamie, dar fetișcana nu se afla printre ele. Iar eu, văzând tristețea pe care lucrul acela i-o pricinuia tânărului meu prieten, zisei:
— Asta să nu te necăjească! Am să aflu eu știri despre iubita ta de la aceste femei, întrucât ieri fata era împreună cu ele!
Și numaidecât mă furișai până la femeile acelea și izbutii să aflu de la ele că fetișcana noastră era o tânără fecioară, de viță aleasă, că o chema Riya și că era fiica lui Al-Ghitrif, căpetenia tribului Bani-Sulem. Și întrebai:
— O, preabunelor femei, pentru ce n-a mai venit și ea astăzi cu voi?
Ele răspunseră:
— Da cum ar fi putut? Tătâne-său, care a adus niște hagii sub ocrotirea lui prin pustie, de la Irak până la Mecca, s-a întors ieri cu călăreții săi la tribul lor de pe malurile Eufratului și a luat-o și pe fiică-sa Riya.
Iar eu le mulțumii pentru lămuririle acelea și mă întorsei la Otbah; și îi zisei:
— Știrile pe care ți le aduc nu sunt, vai! Așa cum aș dori!
Și îi spusei că Riya plecase, cu tatăl ei, înspre tribul lor.
Pe urmă adăugai:
— Ci liniștește-ți sufletul, o, Otbah, o, prietene al meu! Întrucât Allah m-a dăruit cu multe bogății și sunt gata să le cheltuiesc ca să te ajut să ajungi la țintă. Și, din ceasul acesta, am să mă îngrijesc de necazul tău și am să izbândesc, cu ajutorul lui Allah!
Și mai spusei:
— Binevoiește numai să vii cu mine!
Și se ridică și merse cu mine la geamia ansariților[3], rudele sale.
Acolo așteptarăm până ce se strânse toată lumea; iar eu dădui binețe adunării și spusei:
— O, drept-credincioșilor ansariți strânși aici! Care este părerea voastră despre Otbah și despre tatăl lui Otbah?
Și toți răspunseră într-un glas:
— Mărturisim cu toții că sunt niște arabi dintr-un neam vestit și dintr-un trib ales!
Și eu le spusei:
— Aflați, dar, că Otbah, fiul lui Al-Hubab, este mistuit de o dragoste amarnică. Și vin la voi anume ca să vă rog să vă alăturați strădaniile la strădaniile mele, spre a-i dobândi fericirea!
Ei răspunseră:
— Din toată inima și cu bucurie.
Eu spusei:
— Dacă-i așa, trebuie să mă însoțiți până la corturile tribului Bani-Sulem, la șeihul Al-Ghitrif, căpetenia lor, ca să i-o cerem pe fiică-sa Riya de soție pentru vărul vostru Otbah, fiul lui Al-Hubab.
Și toți răspunseră că ascultă și că se supun. Eu atunci încălecai pe cal și tot așa și Otbah; și toată adunarea făcu la fel. Și dădurăm pinteni cailor, în goana mare, fără de oprire. Și izbutirăm să ajungem la corturile călăreților șeicului Al-Ghitrif, la șase zile de Medina.
Când ne văzu venind, șeicul Al-Ghitrif ieși în întâmpinarea noastră până în ușa cortului său; iar noi, după salamalecurile de cuviință, îi spuserăm:
— Am venit să-ți cerem găzduire, o, părinte de arabi!
El răspunse:
— Fiți bineveniți sub corturile noastre, o, musafiri de viță aleasă!
Și, vorbind astfel, dădu numaidecât poruncile de trebuință robilor lui ca să ne primească așa cum se cuvine. Și robii așternură în cinstea noastră mesele și chilimurile; și tăiară oi și cămile, ca să ne dea un ospăț falnic.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute optsprezecea noapte spuse:
Și tăiară oi și cămile, ca să ne dea un ospăț falnic.
Când veni clipita să ne așezăm la masă, noi ne traserăm cu toții îndărăt; iar eu, în numele tuturora, îi mărturisii șeicului Al-Ghitrif:
— Pe harul cel sfânt al pâinii și al sării și pe credința noastră arăbească! Nu avem să ne atingem de niciuna dintre bucatele tale, până ce nu ai să împlinești cererea noastră!
Și Al-Ghitrif spuse:
— Și care este cererea voastră?
Eu răspunsei:
— Venim să ți-o cerem de soție pe fiica ta cea de neam ales, Riya, pentru Otbah, fiul lui Al-Hubab ansaritul, fiul lui Al-Mundhir, fiul lui Al-Yamuh, cel viteaz, cel bun, cel vestit, cel falnic, cel minunat!
Iar tatăl tinerei Riya, schimbându-se cu totul deodată și la față și la ochi, ne spuse cu glas domol:
— O, frați arabi, aceea pe care îmi faceți cinstea să mi-o cereți de soție pentru vestitul Otbah, fiul lui Al-Hubab, este stăpâna deplină a răspunsului. Iar eu nu am să stau împotriva vrerii ei. Așa că ea se cade să se rostească! Și am să mă duc pe dată să-i cer răspunsul!
Și se ridică dintre noi, tare șofrănit, cu nasul plin de ciudă și cu o față care tăgăduia vădit înțelesul vorbelor lui.
Se duse, așadar, în cort la fata lui, Riya, care, speriată de tulburarea de pe chipul său, îl întrebă:
— O, taică al meu, pentru care pricină mânia zbuciumă atâta de năprasnic lăuntrul sufletului tău?
Iar el șezu lângă ea, în tăcere, și, cum am auzit mai pe urmă, îi spuse într-un sfârșit:
— Află, dar, o, Riya, fata mea, că le-am dat găzduire unor ansariți care au venit la mine ca să te ceară de soție pentru unul dintre ei!
El spuse:
— O, taică, neamul ansariților este un neam de vază printre arabi! Și, hotărât, găzduirea pe care le-ai dat-o este de datorință! Ci ia spune-mi: pentru care dintre ei au venit să mă ceară de soție?
Ea răspunse:
— Pentru Otbah, fiul lui Hubab!
Ea spuse:
— Este un tânăr vestit! Și este vrednic să intre în neamul tău!
Ci el strigă, plin de mânie:
— Ce vorbe grăiești tu? Au nu cumva ai și înnodat vreo legătură cu el? Păi eu, pe Allah! M-am juruit odinioară față de fratele meu că am să te dau fiului lui și nimenea altcineva, mai mult decât fiul unchiului tău, nu este vrednic să intre în spița neamului meu!
Ea spuse:
— O, taică și ce răspuns ai să le dai ansariților? Aceștia sunt niște arabi plini de fală și tare simțitori în tot ce privește mândria și cinstea lor! Iar dacă nu vrei să mă dai de soție unuia dintre ei, ai să atragi asupra ta și a tribului nostru zăcășia și urmarea răzbunării lor. Întrucât au să se socotească umiliți de tine și n-au să te mai ierte niciodată!
El spuse:
— Dreptu-i ce spui! Ci am să-mi învăluiesc nedorința, cerând ca preț pentru tine o zestre până peste poate. Căci spune o zicală: „Dacă nu vrei să-ți măriți fata, cere o zestre cât mai mare!”
O lăsă, așadar, pe fiică-sa și veni la noi ca să ne spună:
— Fata tribului, o, musafiri ai mei, nu se împotrivește cererii voastre de a se mărita; da cere o zestre care să fie pe potriva harurilor ei. Care dintre voi, așadar, are să-mi poată da prețul acestui mărgăritar fără de asemuire?
La vorbele acestea, Otbah înaintă și spuse:
— Eu!
El spuse:
— Ei bine! Fata mea cere o mie de brățări de aur roșu, cinci mii de galbeni cu pecetea de la Hajar[4], un gherdan de cinci mii de mărgăritare, o mie de viguri de mătasă indienească, douăsprezece perechi de cizme de piele galbenă, zece saci de curmale din Irak, o mie de capete de vită, o iapă de la tribul Anazi, cinci burdufe cu mosc, cinci șipuri cu parfum de trandafiri și cinci burdufe cu chihlimbar!
Și adăugă, întorcându-se înspre Otbah:
— Ești în stare să te învoiești cu cererea aceasta?
Și Otbah răspunse:
— O, părinte de arabi, te mai îndoiești? Nu numai că mă învoiesc să plătesc zestrea cerută, ci am să dau încă și mai mult!
Eu, atunci, mă întorsei la Medina cu prietenul meu Otbah și izbutirăm, nu fără destulă alergătură și cazne, să facem rost de toate lucrurile cerute. Iar eu plătii cu banii mei, fără să șovăiesc, cu mai multă bucurie decât dacă aș fi făcut toate acele cumpărături pentru mine. Și ne întoarserăm la corturile celor din tribul Bani-Sulem, cu toate cumpărăturile noastre și ne grăbirăm să le dăm șeicului Al-Ghitrif. Iar șeicul, în felul acesta, nemaiputând să-și ia vorba îndărăt, fu nevoit să-i primească pe toți ansariții, oaspeții săi, care se strânseră să-i aducă firitiselile lor pentru măritișul fiicei sale. Și se porniră ospețele și ținură patruzeci de zile. Și fură înjunghiate o sumedenie de cămile și de oi și fură puse la gătit în cazane bucate de toate felurile și toți oamenii din trib putură să mănânce pe săturate.
Or, la sfârșitul răstimpului acesta, pregătirăm un palanchin falnic, pus pe spinările a două cămile alăturate și în el îi suirăm pe tinerii însurăței. Și plecarăm cu toți, peste poate de voioși, urmați de o caravană întreagă de cămile încărcate cu daruri. Iar prietenul meu Otbah nu mai putea de nerăbdare să ajungă și ziua când să se vadă, într-un sfârșit, singur-singurel cu iubita lui. Și cât ținu călătoria nu se depărtă de ea o clipită și șezu cu ea, în palanchin, de unde nu se da jos decât ca să vină și să mă bucure la vreun taifas, cu toată prietenia, încrederea și mulțumirea.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute nouăsprezecea noapte spuse:
Și cât ținu călătoria nu se depărtă de ea o clipită și șezu cu ea, în palanchin, de unde nu se da jos decât ca să vină și să mă bucure la vreun taifas, cu toată prietenia, încrederea și mulțumirea.
Iar eu mă bucuram în sufletul meu și îmi spuneam: „Iacătă-te, o, Abdallah, că ai ajuns prieten pe totdeauna cu Otbah! Întrucât ai izbutit, uitând de chiar simțămintele tale, să-i cucerești inima, împerechindu-l cu frumoasa Riya! Într-o zi, să nu ai nici o îndoială, jertfa ta are să fie răsplătită și încă cu prisosință! Și ai să te bucuri și tu de dragostea lui Otbah, în tot ce are ea mai cilibiu și mai ales!”
Or, nu mai aveam decât o zi de mers până la Medina și, la căderea nopții, ne-am oprit la o mică oază, ca să ne odihnim. Și era o liniște desăvârșită; și lumina lunii surâdea la bucuria din tabăra noastră; și, peste capetele noastre, doisprezece palmieri, ca niște fete tinere, însoțeau cu foșnetul palmilor lor cântecul adierilor de noapte. Iar noi, ca începătorii de lume din vremile cele de demult, ne bucuram de ceasul acela de liniște, de apa cea proaspătă, de iarba cea grasă și de dulceața adierii. Ci, vai! Nu poți să scapi de ce îți este ursit, măcar de-ai fugi și cu aripile zborului. Și tocmai prietenului meu Otbah îi era dat să bea până la drojdia de pe fund, dintr-o sorbitură, cupa de neînlăturat! Într-adevăr, am fost smulși deodată din odihnă de o năvală năprasnică a unor călăreți înarmați care se repeziră asupra noastră țipând și urlând. Or, aceștia erau niște călăreți din tribul Bani-Sulem, trimiși de șeicul Al-Ghitrif s-o fure pe fata lui. Căci nu cutezase să încalce, sub corturile lui, datinile ospeției și așteptase să ne depărtăm, ca să ne lovească în felul acesta, fără a nesocoti legile pustiei. Ci își făcuse socotelile fără a ține seama de prețul lui Otbah și al călăreților noștri care, cu mare vitejie, înfruntară lovitura călăreților tribului Bani-Sulem și, după ce omorâră o mulțime dintre ei, îi puseră până la urmă pe fugă. Ci în vâlvora încăierării, prietenul meu Otbah primi o lovitură de lance și, când ajunse îndărăt în tabără, căzu mort în brațele mele.
Când îl văzu așa, tânăra Riya scoase un țipăt mare și se aruncă peste trupul celui drag. Și își trecu toată noaptea jelindu-se. Iar când se făcu dimineață o găsirăm moartă de jale.
Aibă-i Allah pe amândoi întru mila sa! Iar noi le săparăm în nisip un mormânt și îi îngroparăm acolo, unul lângă altul. Și, cu inimile pline de mâhnire, plecarăm la Medina. Iar eu, după ce isprăvii ce aveam de isprăvit la Medina, mă întorsei în țara mea. Ci peste șapte ani mă prinse gândul să mai fac un hagialâc la Locurile Sfinte. Și în sufletul meu încolți dorul să mă duc să văd mormântul lui Otbah și al frumoasei Riya. Și când ajunsei la mormânt, îl văzui adumbrit de un pom frumos dintr-un soi necunoscut, răsădit acolo cu evlavie de cei din tribul ansariților. Și șezui, plângând, pe piatră, la umbra pomului acela, cu sufletul meu mohorât. Și îi întrebai pe cei care se aflau acolo cu mine:
— O, prietenii mei, spuneți-mi: cum se numește pomul acesta care plânge cu mine moartea lui Otbah și a Riyei?
Și ei îmi răspunseră:
— Se numește Copacul îndrăgostiților.
Ah, fie ca tu, o, Otbah, să te odihnești în pacea Stăpânului cel fără de moarte, la umbra pomului acesta care se tânguie peste mormântul tău!
— Și asta-i tot ce știu, o, norocitule sultan, despre Mormântul Îndrăgostiților!
Pe urmă, întrucât îl văzu pe sultanul Șahriar mohorât de poveste, Șeherezada se grăbi, în noaptea aceea, să-i povestească și povestea cu tânăra Hind, cu divorțul și căsătoria ei.