Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu alese purtări, că a fost cândva – ci Allah este mai știutor – în vechimea vremilor și în curgerea vârstelor și a clipelor, într-o cetate dintre cetățile Chinei, de la al cărei nume nu-mi aduc aminte acuma, un om care era croitor de meserie și sărac ca stare. Și omul acela avea un fiu pe nume Aladdin, care era un băiat întru totul zăbavnic la învățătură și care, din copilăria lui, părea să fie un derbedeu tare leneș. Or, când ajunse la vârsta de zece ani, taică-său vroi mai întâi să-l dea să învețe vreo meserie cinstită; dar, cum era foarte sărac, nu putu să facă față cheltuielilor cu învățătura și trebui să se mulțumească să-l ia pe copil cu el la prăvălie, ca să-l deprindă cu meseria lui, lucrul cu acul. Ci Aladdin, care era un copil ticălos, dedat să se joace cu copilandrii din mahala, nu se putu sili să stea barem o zi în prăvălie. Dimpotrivă! În loc să ia seama la lucru, pândea clipita când tatăl său era nevoit fie să lipsească pentru vreo treabă, fie să întoarcă spatele ca să vadă de vreun mușteriu și numaidecât își lua tălpășița sprinten și da fuga să se înhăiteze pe ulițe și prin grădini cu haimanalele de seama și de teapa lui. Și iacă așa era purtarea lichelei aceleia care nu vroia nici să asculte de părinții săi, nici să învețe meseria de croitor. Încât tătâne-său, tare mâhnit și deznădăjduit că are un fiu pornit spre toate ticăloșiile, până la urmă ridică mâinile de pe el și îl lăsă în seama stricăciunii lui; și, de durere, căzu la boală și muri. Ci lucrul acesta nu îl lecui nicidecum pe Aladdin de proasta lui purtare.
Atunci mama lui Aladdin, văzând că omul ei s-a petrecut din viață și că fecioru-său nu este decât o haimana cu care nu putea să facă nimic, se hotărî să vândă prăvălia și toate sculele de croitorie, ca să poată să trăiască un răstimp cu ceea ce dobândea din vânzare. Ci cum totul se zvitui repede, fu nevoită să se deprindă a-și trudi zilele și nopțile torcând lână și bumbac spre a încerca să mai câștige câte ceva, cu care să se hrănească și să-l hrănească și pe pramatia de fiu-său.
În ceea ce îl privește pe Aladdin, apoi acesta, dacă se văzu scăpat de spaima față de taică-său, nu mai avu nici un fel de frâu și se cufundă și mai rău în pușlamalâcuri și dezmățuri. Și biata maică-sa, amărâta de ea, în ciuda tuturor necazurilor pe care i le făcea fiu-său și a părăsirii în care o lăsa, îi da mai departe demâncare din munca mâinilor ei și din roada veghilor sale, plângând singură-singurică lacrimi tare amare. Și așa ajunse Aladdin la vârsta de cincisprezece ani. Și era frumos și bine făcut, într-adevăr, cu doi ochi negri și minunați, cu un obraz de iasomie și cu o înfățișare ispitită întru totul.
Or, într-o zi, pe când se afla în mijlocul pieței de la intrarea în sukurile mahalalei, prins în dârdora jocului cu țângăii și cu haimanalele de teapa lui, iacătă că trece pe acolo un derviș maghrebin, care se opri să-i privească pe copii cu luare-aminte. Și, până la urmă, își lipi privirile de Aladdin și începu să-l cerceteze într-un chip tare ciudat și cu o băgare de seamă cu totul osebită, fără a mai lua seama la copiii ceilalți, tovarășii lui. Și dervișul acela, care venea tocmai din străfundul străfundurilor Maghrebului, de prin părțile acelea îndepărtate, era un vrăjitor de seamă, tare iscusit în astrologie și în știința chipurilor omenești; și, cu puterea vrăjitoriei lui, era în stare să facă să se miște și să se bată între ei până și munții cei mai înalți. Îl scrută, așadar, pe Aladdin mai departe cu multă stăruință, gândind: „Iacătă, într-un sfârșit, băiatul de care am trebuință, acela pe care îl caut de atâta timp și pentru care am plecat din Maghreb, țara mea!”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute treizeci și doua noapte spuse:
„Iacătă, într-un sfârșit, băiatul de care am trebuință, acela pe care îl caut de atâta timp și pentru care am plecat din Maghreb, țara mea!” Și se apropie cu dulceață de unul dintre băieței, fără însă a-l scăpa pe Aladdin din ochi, îl luă de-o parte tainic și îl iscodi cu de-amănuntul despre tatăl și despre mama lui Aladdin, precum și cum îl cheamă și ce face. Și, dobândind aceste lămuriri, se apropie zâmbind de Aladdin, izbuti să-l tragă într-un colț și îi spuse:
— O, copilul meu, nu cumva ești Aladdin, fiul croitorului Cutare?
Și Aladdin răspunse:
— Ba da, sunt Aladdin. Cât despre taica, e tare multă vreme de când a murit!
La vorbele acestea, dervișul maghrebin se aruncă la gâtul lui Aladdin și îl luă în brațe și începu să-l pupe pe obraji tare lung, plângând asupra lui, până peste poate de tulburat. Iar Aladdin, buimăcit cu totul, îl întrebă:
— Din care pricină plângi domnia ta? Și de unde îl cunoști pe răposatul taică-meu?
Și maghrebinul, cu un glas de jale și parcă spart, răspunse:
— Ah, copile al meu, cum aș putea să nu vărs lacrimi de jale și de durere, de vreme ce sunt moșul tău și de vreme ce îmi dezvăluiși într-un chip atât de pe neașteptate moartea bietului meu frate, răposatul taică-tău? O, copile al fratelui meu, află că am venit în țara aceasta, părăsind țara mea și înfruntând primejdiile unei lungi drumeții, numai cu nădejdea bucuriei de a-l mai vedea pe tătâne-tău și de a gusta cu el fericirea întoarcerii și a întâlnirii. Și iacătă, of! Că tu îmi dai știrea că a murit!
Și se opri o clipă, parcă sugrumat de tulburare; pe urmă adăugă:
— De altminteri, trebuie să-ți spun, o, copile al fratelui meu, că, de îndată ce te-am zărit, sângele meu s-a și îndreptat înspre sângele tău și m-a făcut să te cunosc degrabă, fără de șovăire, din mijlocul tuturor prietenilor tăi! Și măcar că în ceasul când ne-am despărțit de tătâne-tău tu nici nu te născusei, întrucât el nici nu se însurase pe atunci, n-am șovăit să cunosc la tine trăsăturile lui și asemuirea cu el! Și tocmai lucrul acesta mă mai alină oleacă de pierderea lui! Of, ce jale pe capul meu! Unde ești tu acuma, fratele meu, tu cel pe care trăgeam nădejde să-l mai îmbrățișez barem o dată, după o despărțire atâta de lungă și până ce moartea să vie și să ne despartă pe totdeauna? Vai, cine poate să se fălească, oare, că știe opri să se împlinească ceea ce s-a împlinit? Și cine poate să fugă de soarta lui, ori să ocolească ce i s-a fost scris mai dinainte de către Allah cel Preaînalt?
Pe urmă, după un răstimp de tăcere, îl luă iarăși pe Aladdin în brațele sale, îl strânse la piept și îi spuse:
— Ci, o, copile al meu, slăvit fie Allah carele m-a ajutat să te întâlnesc! Tu de-acuma înainte ai să fii alinarea mea și ai să-i ții locul părintelui tău în dragostea mea, întrucât ești sângele și urmașul lui; căci spune zicala: „Acela care a lăsat un urmaș nu e mort!”
Pe urmă maghrebinul scoase de la chimir zece dinari de aur și îi puse în mâna lui Aladdin, pe care îl întrebă:
— O, Aladdin, fiul meu, au unde locuiește mama ta, soția fratelui meu?
Și Aladdin, răpit cu totul de dărnicia și de chipul zâmbitor al maghrebinului, îl luă de mână, îl duse până la capătul pieței și îi arătă cu degetul drumul înspre casa lor, spunând:
— Pe-acolo este casa ei!
Și maghrebinul îi spuse:
— Cei zece dinari pe care ți i-am dat, o, copilul meu, să-i duci soției răposatului frate-meu, dimpreună cu salamalecurile mele. Și să-i dai de știre că moșul tău a venit din călătorie, după îndelunga lipsă prin străinătăți și că, în ziua de mâine, nădăjduiește, de-o vrea Allah, că are să poată să se înfățișeze acasă la voi spre a-i aduce soției fratelui său urările lui de bine și ca să vadă locurile în care răposatul și-a petrecut viața și să meargă și el să-i vadă mormântul!
Când auzi vorbele acestea ale maghrebinului, Aladdin vru să se dovedească zornic în a-i îndeplini dorințele și, după ce îi sărută mâna, se grăbi, în bucuria lui, să dea fuga acasă, unde ajunse altminterea de cum avea năravul, la un ceas care nu era ceasul de masă și intrând pe ușă strigă:
— O, maică, am venit să-ți dau de veste că moșul meu, după îndelungata-i ședere prin străinătăți, tocmai s-a întors din călătorie și îți trimite salamalecurile lui!
Iar mama lui Aladdin, tare uluită de acest fel nou de vorbi și de venirea cea neobișnuită acasă a fiului ei, răspunse:
— S-ar zice, fiul meu, că vrei să-ți faci râs de maică-ta! Cine-i dară moșul acela despre care îmi spui? Și de unde și de când să ai tu vreun unchi în viață?
Și Aladdin spuse:
— Cum de poți tu, o, maică, să spui că nu am nici un unchi ori vreo rudă în viață, de vreme ce omul despre care e vorba este fratele răposatului taică-meu? Și dovada-i că m-a strâns la pieptul său și m-a sărutat plângând și m-a însărcinat să vin să-ți aduc vestea și să-ți spun cum stă treaba!
Iar mama lui Aladdin spuse:
— Păi copilul meu, știam și eu că ai avut un unchi și sunt mulți ani de când acela-i mort. Și nu știu ca de atunci să mai fi avut vreodată alt moș!
Și se uită cu niște ochi plini de nedumerire la fiul ei Aladdin, care se și apucase de altele. Și, în ziua aceea, femeia nu-i mai pomeni nimic în privința aceasta. Iar Aladdin, la rându-i, nu-i mai pomeni nici el nimic despre darul maghrebinului.
Or, a doua zi dimineață, de la cel dintâi ceas, Aladdin plecă de acasă; iar maghrebinul, care se și afla în căutarea lui, îl întâlni tot pe locurile pe unde îl întâlnise în ajun, gata să se apuce de zgoande, după năravul pe care îl avea, cu derbedeii de seama lui. Și maghrebinul se duse repede la el, îl luă de mână, îl strânse la inima sa și îl sărută cu drag. Pe urmă scoase doi dinari de la chimir și i-i dărui spunându-i:
— Du-te la maică-ta, dă-i dinarii aceștia doi și spune-i: „Moșu-meu are de gând să vină diseară să mănânce cu noi; drept care îți trimite banii aceștia, ca să poți să ne gătești niște bucate minunate!”
Pe urmă adăugă, plecându-se la urechea lui Aladdin:
— Și-acuma, ya Aladdin, mai arată-mi o dată drumul la casa ta!
Și Aladdin răspunse:
— Pe capul și pe ochii mei, o, moșule al meu!
Și o luă înainte și îi arătă drumul înspre casa lor. Și maghrebinul se despărți de el și plecă în calea lui.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute treizeci și treia noapte spuse:
Și maghrebinul se despărți de el și plecă în calea lui. Și Aladdin intră în casă, îi povesti maică-sii totul și îi întinse cei doi dinari, spunându-i:
— Moșul-meu are să vină diseară să mănânce cu noi!
Atunci mama lui Aladdin, dacă văzu cei doi dinari, își zise: „Poate că nu i-oi ști pe toți frații răposatului!” Și se sculă și plecă în mare grabă la suk, de unde făcu târguielile de trebuință pentru o masă ca lumea și se întoarse ca să se apuce pe dată de gătit bucatele. Ci întrucât săraca de ea nu avea nici un fel de lucruri de bucătărie, se duse să împrumute de pe la vecine cele ce-i trebuiau, ba cratițe, ba farfurii, ba văsărie.
Și bucătări toată ziua, iar pe seară îi spuse lui Aladdin:
— Fiul meu, iacătă că masa este gata, iar moșu-tău poate că nu știe drumul la casa noastră. Așa că bine ai face să te duci înaintea lui, ori să-l aștepți în drum!
Și Aladdin răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și, pe când se pregătea să plece, bătu cineva la ușă. Și el alergă să deschidă. Or, era maghrebinul. Și era însoțit de un hamal care aducea pe cap o povară de fructe, de dulciuri și de băuturi. Și Aladdin îi pofti înăuntru pe amândoi. Și hamalul, după ce își lăsă jos povara în casă, își primi plata și plecă în treaba lui. Iar Aladdin îl duse pe maghrebin în odaia în care se afla maică-sa. Iar maghrebinul, cu un glas tare tulburat, se temeni și spuse:
— Pacea fie cu tine, o, nevastă a fratelui meu!
Și mama lui Aladdin îi răspunse la salamalec. Atunci maghrebinul începu să plângă în tăcere. Pe urmă întrebă:
— Care-i locul unde avea de obicei răposatul să stea?
Și mama lui Aladdin îi arătă locul acela; și pe dată maghrebinul se aruncă la pământ și se porni să sărute locul și să ofteze, cu lacrimi în ochi și să spună:
— Of, ce noroc mai am și eu! Of, ticăloasa mea soartă de-a te fi pierdut, o, fratele meu, o, lumină a ochilor mei!
Și-atâta plânse și se văicări așa mai departe și cu un chip atâta de mohorât și cu atâtea zguduituri în lăuntrurile lui, că fu mai-mai să-și piardă simțirea, iar mama lui Aladdin nu se mai îndoi o clipă că n-ar fi chiar fratele răposatului ei soț. Și femeia veni lângă el, îl ridică de jos și îi zise:
— O, frate al soțului meu, ai să te omori fără de nici un rost cu atâtea plânsete! Uf! Ceea ce este scris trebuie să se îndeplinească!
Și îl alină mai departe cu vorbe bune, până ce îl înduplecă să bea oleacă de apă, ca să se liniștească și să șadă la masă, ca să mănânce.
Or, după ce mama lui Aladdin așternu masa, maghrebinul începu să stea de taină cu ea. Și îi povesti ce avea el de povestit spunându-i:
— O, nevastă a fratelui meu, să nu-ți pară lucru ciudat că încă nu ai avut prilejul să mă vezi și că nu m-ai cunoscut nicidecum pe vremea lui frate-meu, răposatul. Iacătă-s treizeci de ani, într-adevăr, de când am părăsit locurile acestea și am plecat în lume, lăsându-mi țara. Și de-atunci încoace n-am contenit să tot drumăresc prin daturile Indului și ale Sindului și să vântur țara arabilor și pământurile altor neamuri. Și-am fost și în Egipt și am locuit în Misr, cetatea cea măreață, care-i minunea lumii! Și, după ce am șezut acolo o lungă bucată de vreme, m-am dus în țara din inima Maghrebului, unde, într-un sfârșit, m-am așezat vreme de douăzeci de ani. Și, după asta, o, nevastă a fratelui meu, pe când ședeam într-o zi ca toate zilele în casa mea, începui să mă gândesc la țara mea de baștină și la fratele meu. Și se boboti în mine dorul să-mi revăd ruda de sânge și începui să plâng și să mă văicăresc de șederea mea în țară străină. Și, la urmă, părerile de rău din pricina plecării și a depărtării mele de făptura care îmi era scumpă se făcură atâta de amarnice, încât mă hotărâi să pornesc la drum înspre locurile care au văzut ivirea capului meu de nou-născut. Și m-am cugetat în sufletul meu: „O, omule! Câți ani s-au scurs din ziua când ți-ai lăsat cetatea și țara și casa și singurul frate pe care îl ai pe lume? Ridică-te, dară și du-te să-l mai vezi o dată, până a nu muri! Căci cine cunoaște loviturile sorții, năprasnele zilelor și răsturnările vremilor? Și n-ar fi oare blestemul blestemului să mori înainte de a-ți fi bucurat ochii cu chipul fratelui, mai ales acuma când Allah (preamărit fie El!) ți-a dăruit bogăție și când poate că fratele tău e tot în stare de sărăcie amarnică? Nu uita, dar, că, dacă pleci, ai să faci două fapte minunate: ai să-ți mai vezi o dată fratele și ai să-l ajuți!” Or, eu, la gândurile acestea, o, femeie a fratelui meu, mă și ridicai pe clipă și mă gătii de plecare. Și după ce rostii rugăciunea cea de vinerea și fatihaua din Coran, încălecai pe cal și pornii înspre țara mea. Și după multe primejdii și după ostenelile cele lungi ale drumului, ajunsei într-un sfârșit, cu ajutorul lui Allah (preamărit și preaslăvit fie El!), în pace la cetatea mea, aceasta de-aici. Și mă apucai numaidecât să bat ulițele și mahalalele, căutând casa fratelui meu. Și Allah îngădui să dau astfel peste acest copil pornit să se joace cu soții lui. Și eu, pe Allah cel Atotputernic! O, femeie a fratelui meu, numai ce-l văzui și îmi și simții inima topindu-se de tulburare din pricina lui și întrucât sângele cheamă sângele, nu pregetai să văd în el pe fiul fratelui meu. Și, tot atunci îmi și uitai ostenelile și îngândurările, de-mi venea să zbor de bucurie.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute treizeci și patra noapte spuse:
Și, tot atunci îmi și uitai ostenelile și îngândurările, de-mi venea să zbor de bucurie. Of, Of! De ce-o fi trebuit să și aflu îndată din gura copilului acesta că fratele meu răposase întru mila lui Allah Preaînaltul? Of, ce năprasnică știre, care era mai-mai să mă facă să cad lat de amar și de durere! Ci, o, nevastă a fratelui meu, pesemne că ți-o fi povestit copilul cum a izbutit cu înfățișarea și cu asemănarea lui cu cel răposat să mă aline oleacă, făcându-mă să-mi amintesc astfel zicătoarea care spune: „Omul care lasă un urmaș nu moare”.
Așa vorbi maghrebinul. Și băgă de seamă că mama lui Aladdin, la amintirile acelea pomenite despre soțul ei, plângea cu amar. Și, ca s-o facă să-și uite jalea și ca să-i schimbe gândurile cele negre, se întoarse înspre Aladdin și, ca să lege vorba, îl întrebă:
— Aladdine, copilul meu, ce meserie ai învățat și ce muncă faci, ca să-i vii în ajutor maicii tale, sărmana aceasta și ca să vă țineți zilele amândoi?
Când auzi asta, Aladdin, cuprins de rușine, întâia oară în viața lui, lăsă capu-n jos, privind pământul. Și cum nu scotea o vorbă, răspunse maică-sa în locul lui:
— Ce meserie, o, frate al soțului meu, ce meserie să aibă Aladdin? Și cum așa? Pe Allah, nu știe nimic, nimic! Of, un copil mai îndărătnic ca ăsta n-am mai văzut în viața mea! Toată ziua bate tala drumurile cu copiii din mahala, niște haimanale, niște derbedei, niște ticăloși ca și el! Și asta în loc să se ia după pilda copiilor de treabă care stau în prăvălie cu părinții lor! Of, că și taică-său n-a murit, o, ce căințe amarnice! Decât tot din pricina lui! Și-apoi acuma și eu am ajuns la mare amar cu sănătatea! Și-aproape că nici nu mai pot să văd deloc cu ochii mei uscați de lacrimi și de veghi, tot muncind fără de contenire și tot cheltuindu-mi zilele și nopțile să torc la bumbac ca să dobândesc cu ce să cumpăr două turte de mei, taman atât cât să nu murim amândoi. Și-asta-i starea mea! Și mă juruiesc ție, pe viața ta, o, frate al soțului meu, că nu se întoarce acasă decât la ceasurile mesei! Și pe urmă gata! Încât, de câte ori, când mă tot lasă așa, eu, mama lui, nu m-am gândit să încui ușa casei și să nu i-o mai deschid, ca să-l silesc să plece să-și caute vreo muncă din care să trăiască! Și pe urmă nu am tăria s-o fac, că inima de mamă-i iertătoare și miloasă! Ci anii trec și eu am ajuns o femeie tare bătrână, o, frate al soțului meu! Și umerii mei nu mai îndură ostenelile ca odinioară! Și-acuma degetele mele de-abia mai izbutesc să răsucească fusul. Și nu știu cât o să mai pot să duc o trudă ca asta și cât m-or mai ține zilele, părăsită cum sunt de fiul meu, Aladdin ăsta de colea, de dinaintea ta, o, frate al soțului meu!
Și se puse pe suspinat.
Atunci maghrebinul se întoarse înspre Aladdin și îi zise:
— A, o, fiu al fratelui meu, cu adevărat că nu știam toate astea despre tine! De ce umbli pe cărarea aceasta a haimanalâcului? Ce ocară pe tine, o, Aladdin! Asta nu-i nicidecum potrivit pentru oamenii ca tine! Ești dăruit cu deșteptăciune, copilul meu și ești fiu dintr-un neam de oameni de treabă! Nu ți-e ție rușine s-o lași așa pe biata maică-ta, femeie bătrână, să se îngrijească de mâncarea ta, câtă vreme ești bărbat la anii când să-ți faci o meserie care să vă ajute pe amândoi să vă țineți zilele? Și-apoi, o, copile al meu, ia uite! Slavă lui Allah, întru nimica nu este mai îmbelșugată cetatea noastră decât în meșteri de la care să înveți o meserie! Nu ai, așadar, decât să-ți alegi singur meseria care-ți place cel mai mult și iau asupră-mi să te dau la ea! Și, în felul acesta, când ai să fii mare, fiul meu, ai să fii stăpân pe o meserie care să te ferească de loviturile sorții! Așa că zi-i! Iar dacă meșteșugul răposatului taică-tău, truda cu acul, nu e pe gustul tău, caută altceva și spune-mi! Iar eu am să te ajut cu tot ce-mi stă în putință, o, copilul meu!
Ci Aladdin, în loc să răspundă, sta mai departe cu capu-n jos și păstra tăcerea, ca să arate astfel că nu vroia nici o altă meserie decât meseria de haimana. Și maghrebinul îi pricepu sila față de meșteșugurile de mână și încercă să-l ia altminteri. Și zise dar:
— O, fiu al fratelui meu, stăruința mea să nu te supere, nici să nu te necăjească! Lasă-mă numai să adaug că, de nu te ispitesc meșteșugurile, eu, dacă firește ți-ar plăcea să ajungi un om de treabă, sunt gata să-ți deschid o prăvălie frumoasă de neguțător de mătăsuri, în sukul cel mare! Și am să-ți împodobesc prăvălia cu vigurile cele mai scumpe și cu atlazurile de cel mai ales soi. Și, în felul acesta, ai să-ți faci legături temeinice cu lumea neguțătorilor cei mari! Și ai să capeți deprinderea de-a vinde și de-a cumpăra, de-a lua și de-a da. Iar faima ta are să fie minunată în cetate. Și ai să cinstești în felul acesta amintirea răposatului tău părinte! Ce zici, o, Aladdin, fiul meu?
După ce ascultă vorbele acestea ale moșului său și înțelese că avea să ajungă un mare neguțător în suk, un om de vază, îmbrăcat în haine frumoase, cu un turban de mătase și cu brâu strălucit de felurite culori, Aladdin fu peste poate de bucuros. Și se uită la maghrebin zâmbind și plecându-și capu-ntr-o parte, ceea ce, pe limba lui, însemna limpede: „Primesc.”.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute treizeci și cincea noapte spuse:
Și se uită la maghrebin zâmbind și plecându-și capu-ntr-o parte, ceea ce, pe limba lui, însemna limpede: „Primesc.”.
Și maghrebinul pricepu în felul acesta că vorbele lui fuseseră pe plac și îi zise lui Aladdin:
— De vreme ce chiar vrei să ajungi un om de vază, un neguțător într-o prăvălie, străduiește-te de aci înainte să te arăți vrednic de starea cea nouă. Și, de acu-nainte, o, fiu al fratelui meu, fii om! Iar eu, mâine, de-o vrea Allah, am să te iau la suk și am să încep cu a-ți cumpăra o mantie nouă și frumoasă, așa cum poartă negustorii cei bogați și toate câte mai cere neguțătoria. Și, după asta, avem să căutăm împreună o prăvălie frumoasă, ca să te așezi în ea!
Și-așa! Iar mama lui Aladdin, care asculta aceste îndemnuri și vedea această mărinimie, îl binecuvânta pe Allah cel atât de Binefăcător, care îi trimitea într-un chip atâta de puțin nădăjduit o rudă care o izbăvea din sărăcie și îl punea pe calea cea dreaptă pe fiul ei Aladdin. Și aduse bucatele la masă cu o inimă atâta de ușoară de parcă ar fi întinerit cu douăzeci de ani. Și mâncară și băură, tăinuind mai departe despre același lucru, care îi învâlvora atâta pe toți! Și maghrebinul începu să-l dăscălească pe Aladdin despre viața și despre felul de a se purta al negustorilor și a-l stârni cât mai mult la starea lui cea proaspătă. Pe urmă, întrucât văzu că noaptea se și scursese pe jumătate, se ridică și își luă rămas-bun de la mama lui Aladdin și îl sărută pe Aladdin. Și plecă, după ce le făgădui că are să vină iarăși, a doua zi. Și, în noaptea aceea, Aladdin, în bucuria lui, nu putu să închidă un ochi și nu făcu altceva decât să se gândească la viața cea desfătătoare care îl aștepta.
Or, a doua zi, la cel dintâi ceas, se auziră niște bătăi la ușă. Și mama lui Aladdin se duse chiar ea să deschidă și văzu că era cu adevărat fratele soțului ei, maghrebinul, care își ținea făgăduiala din ajun. Ci nu vroi să intre nicicum în casă, în pofida stăruințelor mamei lui Aladdin, pe motiv că acela nu era un ceas de venit în musafirlâc; și nu ceru decât să-l ia pe Aladdin cu el la suk. Și Aladdin, de mult sculat și îmbrăcat, alergă cu iuțeală la moșu-său și îi ură bună dimineața și îi sărută mâna. Iar maghrebinul îl luă de mână și plecă la suk cu el. Și intră cu el în prăvălia neguțătorului cel mai mare și ceru o mantie, care să fie cea mai frumoasă și cea mai bogată dintre mantii, pe potriva lui Aladdin. Și negustorul îl aduse să vadă mai multe, care erau unele mai frumoase ca altele. Și maghrebinul îi spuse lui Aladdin:
— Alege-o chiar tu, fiul meu, pe aceea care îți place!
Și Aladdin, încântat până peste poate de dărnicia lui unchiu-său, alese una făcută numai din mătasă dungată și strălucitoare. Și își alese un turban făcut din mătasă de la Mossul, împodobit cu fir de aur subțire, un brâu de cașmir și niște cizme de piele roșie-cârmâzie.
Și maghrebinul plăti totul negustorului, iar târguielile i le înmână lui Aladdin, spunându-i:
— Acuma să mergem la hammam, căci, până a te îmbrăca în hainele cele noi, se cade să fii curat!
Și îl duse la hammam și intră cu el într-o sală aleasă și îl scăldă cu chiar mâinile lui; și se scăldă și el, tot așa. Pe urmă porunci să li se aducă răcoritoarele de după scăldă; și amândoi băură cu desfătare și se simțiră mulțumiți. Și-atunci Aladdin se îmbrăcă în mantia aceea falnică de mătase dungată și strălucitoare, își puse pe cap turbanul cel frumos, se încinse peste mijloc cu brâul de la Indii și se încălță cu cizmele de irmizea. Și se făcu, în felul acesta, frumos ca luna și semăna cu un fecior de emir ori de sultan. Și, până peste poate de încântat că se vedea preschimbat așa, se îndreptă înspre moșul său și îi sărută mâna și îi mulțumi îndelung pentru dărnicia lui. Și maghrebinul îl sărută și îi zise:
— Toate astea nu sunt decât începutul!
Și ieși cu el de la hammam și îl duse pe la sukurile cele mai umblate și îi arătă prăvăliile negustorilor cei mari. Și îl lăsă să se minuneze de stofele cele mai scumpe și de lucrurile de preț, învățându-l cum se numește fiecare lucru în parte; și îi spunea:
— Se cade, întrucât ai să fii și tu negustor, să știi amănuntele vânzărilor și ale cumpărărilor!
Pe urmă îl duse să vadă clădirile cele de seamă ale cetății și moscheele de frunte și hanurile la care poposeau caravanele. Și încheie preumblarea ducându-l să vadă saraiul sultanului și grădinile care îl înconjurau. Și, la urmă, îl duse la hanul cel mare, la care trăsese el și îl înfățișă negustorilor cunoscuți cu el, spunându-le:
— Este fiul fratelui meu!
Și îi pofti pe toți la un ospăț pe care îl porunci în cinstea lui Aladdin și îi desfată cu bucatele cele mai alese și șezu cu ei și cu Aladdin până seara.
Atunci se ridică și își luă rămas-bun de la musafirii lui, spunându-le că pleacă să-l ducă îndărăt acasă pe Aladdin. Și chiar că nu voi să-l lase pe Aladdin să se întoarcă singur acasă, ci îl luă de mână și se duse cu el până acasă la maică-sa. Și mamei lui Aladdin, când îl văzu pe fiul ei îmbrăcat atâta de falnic, era mai să-i zboare mințile de bucurie, biata de ea! Și se porni să-i mulțumească lui cumnatu-său și să-l binecuvânteze, spunându-i:
— O, frate al soțului meu, n-am să ajung vreodată, măcar de ți-aș mulțumi toată viața mea, să-ți întorc atâta facere de bine!
Și maghrebinul răspunse:
— O, femeie a fratelui meu, chiar că nu am de ce mă mândri că m-am purtat așa, întrucât Aladdin este fiul meu și este datoria mea să-i slujesc de tată în locul răposatului! Nu-ți mai face așadar nici o grijă în privința lui și fii fericită!
Și mama lui Aladdin spuse, ridicând mâinile înspre cer:
— Mă rog lui Allah, întru slava sfinților celor de demult și a celor de mai încoace, să te ție și să te apere, o, frate al soțului meu și să-ți alungească zilele pentru noi, ca să fii aripa care să-l ocrotească pururea la umbra ei pe copilul acesta fără de tată! Și fii încredințat că el, la rându-i, are să fie pururea supus la poruncile tale și nu are să facă decât ce ai să-l înveți tu!
Și maghrebinul spuse:
— O, femeie a fratelui meu, Aladdin s-a făcut om cuminte, întrucât este un băiat minunat, fecior de oameni de treabă. Și am toată nădejdea că are să fie urmaș vrednic al părintelui său și că are să-ți însenineze ochii!
Pe urmă adăugă:
— Să mă ierți, o, femeie a fratelui meu, că nu pot mâine, vineri, să-i deschid prăvălia făgăduită; căci știi că vinerea sukurile sunt închise și că nu se pot încheia neguțătorii. Da poimâine, sâmbătă, treaba are să fie făcută, de-o vrea Allah! Ci mâine tot am să vin să-l iau pe Aladdin, ca să-i dau învățătură mai departe și să-l duc să cunoască locurile de seamă din cetate și grădinile care se află afară din cetate, pe unde se duc negustorii cei bogați să se preumble, pentru ca în felul acesta să se poată deprinde și el cu vederea bogățiilor și a lumii bune. Căci până astăzi el nu a umblat decât cu copiii și se cuvine să cunoască într-un sfârșit și bărbați, iar aceștia să-l cunoască și ei!
Și își luă rămas-bun de la mama lui Aladdin, îl sărută pe Aladdin și ieși.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute treizeci și șasea noapte spuse:
Și își luă rămas-bun de la mama lui Aladdin, îl sărută pe Aladdin și ieși.
Și Aladdin visă cât ținu noaptea la toate lucrurile frumoase pe care le văzuse și la bucuriile pe care le trăise; și era încredințat că alte desfătări îl așteptau pe-a doua zi. Încât, de cu zori, se sculă, fără a fi putut să dea geană în geană și se îmbrăcă în hainele cele frumoase și începu să se preumble în lung și-n lat, tot încurcându-și picioarele în mantia cea lungă cu care nu era dedat. Pe urmă, întrucât în nerăbdarea lui gândea că maghrebinul prea zăbovea să vină, ieși să-l aștepte în fața porții, și, într-un sfârșit, îl văzu ivindu-se. Și alergă în calea lui ca un armăsar tânăr și îi sărută mâna. Și maghrebinul îl sărută și îl alintă îndelung și îi spuse să se ducă la maică-sa să-i dea de știre că îl ia cu el. Pe urmă îl luă de mână și plecară împreună. Și merseră amândoi tăifăsuind despre una și alta; și trecură dincolo de porțile cetății, pe unde Aladdin nu mai fusese niciodată. Și în calea lor începură să se arate conacele cele frumoase și saraiurile cele mărețe, împrejmuite de grădini; și Aladdin se uita la ele minunându-se și i se părea că fiecare este mai frumos decât cel de mai înainte. Și așa se afundară tare adânc în câmpuri, apropiindu-se pas cu pas de ținta pe care și-o hotărâse maghrebinul. Ci, la o vreme, Aladdin începu să obosească și îi spuse maghrebinului:
— O, unchiule al meu, mai avem de umblat? Iacătă că am trecut de mult grădinile și nu se mai află în fața noastră decât muntele! Or, tare-s ostenit și aș vrea să mănânc oleacă!
Iar maghrebinul scoase de la brâu o legătură în care avea niște poame și niște turte și îi zise lui Aladdin:
— Iacătă, o, fiul meu, pentru foamea și pentru setea ta. Ci trebuie să mai mergem o bucățică de drum, ca să ajungem într-un loc minunat pe care vreau să ți-l arăt și care nu-și are seamăn pe lume! Adună-ți așadar puterile și fă-ți curaj, Aladdin, acuma când ești un bărbat!
Și îl îmbărbăta mai departe, tot dându-i sfaturi cum să se poarte pe viitor și îndemnându-l să se dezbare de hăndrălăiala cu copiii, ca să se apropie mai degrabă de oamenii înțelepți și cuminți. Și se pricepu să-l învăluiască în așa chip, încât izbuti să ajungă cu el la poalele muntelui, în fundul unei văi goale, unde nu se afla nimic alta decât numai sufletul lui Allah!
Or, chiar că acolo era capătul călătoriei maghrebinului! Și anume spre a ajunge în valea aceea plecase el din fundul Maghrebului și venise la marginile Chinei!
Se întoarse așadar înspre Aladdin cel sleit de osteneală și îi spuse zâmbind:
— Am ajuns la țel, Aladdin, fiul meu!
Și șezu jos pe o stâncă și îl pofti și pe Aladdin să șadă lângă el și îl înconjură cu brațele tare duios și îi spuse:
— Odihnește-te oleacă, Aladdin. Întrucât am să pot într-un sfârșit să-ți arăt ceea ce ochii oamenilor n-au mai văzut niciodată. Așa că, Aladdin, ai să vezi numaidecât, chiar aici, o grădină mai frumoasă decât toate grădinile de pe pământ. Și numai după ce ai să te minunezi de minunile acestei grădini, vei avea temei să-mi mulțumești și ai să uiți ostenelile drumului și ai să binecuvântezi ziua când m-ai întâlnit întâia oară.
Și îl lăsă să se odihnească o clipă, cu ochii mari de uimire la gândul de-a vedea o grădină într-un loc unde nu erau decât stânci răsturnate și spinării. Pe urmă maghrebinul îi spuse:
— Ridică-te acuma, Aladdin și strânge de printre tufărișurile astea vreascurile și surcelele mai uscate pe care ai să le găsești și adu-le la mine! Și ai să vezi atunci priveliștea cea fără de plată la care te-am poftit.
Și Aladdin se ridică și plecă degrabă să strângă de printre tufișuri și mărăcini o mulțime de surcele și de vreascuri și le aduse maghrebinului, care îi spuse:
— Asta-i tot ce-mi trebuie. Acum dă-te îndărăt și treci de stai în spatele meu!
Și Aladdin îl ascultă pe moșu-său și trecu de se așeză la oarecare depărtare în spatele lui.
Atunci maghrebinul trase din chimir un amnar pe care îl ciocni și aprinse focul în grămada de crengi și de vreascuri uscate, care se învolburară pârâind. Și îndată scoase din buzunar o cutie de baga, o deschise și luă din ea o pișcătură de tămâie, pe care o aruncă în vâlvoarea focului. Și se ridică un fum tare gros, pe care începu să-l vânture încolo și încoace între mâini, mormăind niște vrăji într-o limbă cu totul necunoscută de Aladdin. Și, tot atunci, locul se cutremură, iar stâncile se mișcară din temeliile lor și pământul se întredeschise pe o lățime de vreo zece coți. Și, în afundul afundului acelei crăpături, se ivi o lespede de marmură pusă de-a latul, mare de cinci coți, având la mijloc un belciug de acioaie.
Când văzu așa, Aladdin scoase un țipăt și, luându-și poalele mantiei în dinți, dădu dosul și o rupse la fugă, aruncându-și picioarele în vânt. Ci maghrebinul, dintr-o săritură, îl și ajunse și îl înhăță. Și se uită la el cu niște ochi înfricoșători, îl zgâlțâi ținindu-l de ureche, ridică mâna și îi altoi o palmă atâta de grea, încât era mai-mai să-i rupă dinții din gură, năucindu-l cu totul pe Aladdin, care se lăsă pe prag, moale.
Or, maghrebinul nu se purtase cu el în felul acela decât ca să-l înfricoșeze o dată pentru totdeauna, fapt de mare trebuință pentru lucrarea lui și dat fiind că, fără de el, n-ar fi putut să încerce a săvârși treaba care îl adusese acolo, încât, dacă îl văzu cum zace năucit pe jos, îl ridică și îi spuse cu un glas pe care se sili a-l face dulce:
— Află, Aladdine, că dacă m-am purtat cu tine în felul acesta, am făcut-o ca să te învăț să fii om! Căci sunt unchiul tău, fratele părintelui tău și îmi datorezi ascultare!
Pe urmă adăugă cu un glas dulce de tot:
— Hai, Aladdine, ascultă colea ceea ce am să-ți spun și să nu pierzi o vorbă! Căci, la urmă, ai să dobândești mari foloase și ai să uiți degrabă necazurile cele grele care te așteaptă!
Și îl sărută și, de-aci înainte potolindu-l și stăpânindu-l întru totul, îi spuse:
— Ai văzut adineaori, copile al meu, cum s-a deschis pământul la puterea afumăturilor și a vrăjilor pe care le-am rostit! Or, se cade să știi că n-am făcut așa decât spre binele tău; căci dedesubtul lespedei acelea de marmură, pe care o vezi în fundul crăpăturii, cu un belciug de acioaie, se află o comoară care-i scrisă și menită pe numele tău și care nu poate să fie descuiată decât sub privirea ta! Și comoara aceea, care îți este hărăzită, are să te facă mai bogat decât toți sultanii! Și, ca să-ți dovedesc pe deplin că acea comoară îți este menită, anume ție și nu altuia, află că nu este cu putință decât numai tu pe lume să atingi lespedea de marmură și s-o ridici; căci până și eu, în ciuda puterii mele, care-i destul de mare, tot n-aș putea să duc mâna la belciugul de bronz și nici să ridic lespedea, de-aș fi și de o mie de ori mai puternic și mai voinic decât sunt. Și, odată lespedea ridicată, nu mi-ar fi îngăduit nici baremi să intru în tainița comorii sau să cobor măcar o treaptă! Și de aceea nu ai decât să îndeplinești întocmai cele ce am să-ți spun! Și-așa, ai să fii stăpân pe comoara pe care avem s-o împărțim, după toată dreptatea, în două părți la fel, una pentru tine și una pentru mine!
La vorbele acestea ale maghrebinului, Aladdin, sărmanul de el, uită și de osteneală și de scatoalca agonisită și răspunse.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute treizeci și opta noapte spuse:
La aceste vorbe ale maghrebinului, Aladdin, sărmanul de el, uită și de osteneală și de scatoalca agonisită și răspunse:
— O, unchiule al meu, poruncește-mi orice vrei, iar eu am să mă supun!
Și maghrebinul îl luă în brațe și îl sărută de mai multe ori pe obraji și îi spuse:
— O, Aladdine, tu îmi ești ca un fiu al meu, ba și mai scump! Căci nu mai am pe pământ alte rude afară de tine; și numai tu ai să fii moștenitorul și urmașul meu, o, copile al meu! Și, într-un sfârșit, pentru tine, la urma-urmei, mă trudesc eu în clipa de-acum și pentru tine am venit de-atâta de departe. Și dacă te-am bruftuluit oleacă, pricepi acuma că am făcut-o numai ca să te hotărăsc să nu care cumva să-ți lași ursita cea minunată să te aștepte degeaba. Ia uite, așadar, ce ai de făcut! Dintru-ntâi, începe a coborî cu mine în afundul crăpăturii și acolo apucă belciugul de acioaie și ridică lespedea de marmură!
Și, după ce vorbi în felul acesta, sări el cel dintâi în crăpătură și îi întinse mâna lui Aladdin, ca să-l ajute să coboare. Și Aladdin, odată coborât, îi spuse:
— Da cum o să fac eu, o, moșule al meu, ca să ridic o lespede atâta de grea, câtă vreme nu-s decât un băiețel? Măcar dacă ai vrea să mă ajuți, m-aș sili bucuros!
Maghrebinul răspunse:
— A, nu! A, nu! Dacă, din nenorocire, aș pune mâna pe ea, nu ai mai putea să faci nimic, iar numele tău ar fi șters pe veci de pe comoară! Încearcă numai tu și ai să vezi cum ai să dai la o parte lespedea, atâta de lesne de parcă ai ridica o pană de pasăre de pe jos! Nu vei avea decât să rostești, atunci când apuci belciugul, numele tău și numele tatălui tău și numele bunicului tău!
Atunci Aladdin se aplecă și apucă belciugul și trase de el, zicând:
— Eu sunt Aladdin, fiul croitorului Mustafa, fiul croitorului Ali!
Și cu mare ușurință ridică lespedea de marmură și o răsturnă îndată de-o parte. Și zări o hrubă care cobora cu douăsprezece trepte de marmură înspre o ușă cu două canaturi de aramă roșie și cu niște zăvoare mari. Și maghrebinul îi spuse:
— Aladdine, fiul meu, coboară acuma în hruba aceasta. Și când ai să ajungi dincolo de cea de a douăsprezecea treaptă, ai să intri pe ușa de aramă, care are să se deschidă singură dinaintea ta. Și ai să ajungi sub o boltă largă, împărțită în trei săli, care dau din una în alta. Or, ai să găsești în sala dintâi patru căzi mari de aramă pline cu aur topit, iar în cea de a doua sală patru căzi mari de argint pline cu pulbere de aur, iar în cea de a treia sală patru căzi mari de aur pline cu dinari de aur. Ci tu să mergi înainte, fără să te oprești! Și să-ți ridici cât mai sus mantia și s-o strângi bine în jurul mijlocului, cu grijă ca nu care cumva să se atingă de pereții căzilor: căci, de-ai avea nenorocul să atingi cu degetele ori măcar să vânturi cu hainele de pe tine vreuna dintre căzi, sau ceea ce se află în ele, ai fi preschimbat pe dată într-o stană de piatră neagră. Să intri, dară, în sala dintâi și să treci cât mai iute în cea de a doua, de unde, fără să te oprești o clipită, să intri în cea de a treia, unde ai să găsești o ușă ferecată, asemenea cu cea de la intrare, care are să se deschidă numaidecât dinaintea ta. Și să intri pe ușa aceea și ai să te afli deodată într-o grădină falnică, plină de pomi gârboviți sub povara lor de roade. Ci nici acolo să nu care cumva să te oprești! Să străbați grădina, mergând drept înainte și ai să ajungi la o scară cu niște stâlpi și cu treizeci de trepte, pe care să o urci ca să ajungi la o terasă. Or, când ai să te afli pe terasa aceea, Aladdine, ia bine aminte! Ai să vezi, chiar înaintea ta, un fel de firidă fără de tavan; și în firida aceea ai să găsești, pe o laviță de bronz, o lămpiță de aramă. Și lampa aceea are să fie aprinsă. Or, ia bine aminte, Aladdine! Tu să iei lampa aceea, s-o stingi, să verși pe jos uleiul din ea și s-o ascunzi degrabă în sân! Și să nu-ți fie teamă că ți-ai murdări cumva mantia, întrucât uleiul acela pe care ai să-l arunci nu este ulei ca toate uleiurile, ci-i un ulei care nu lasă nici un fel de urmă pe haine. Și să te întorci apoi la mine, pe calea pe care te-ai dus! Și, la întoarcere, vei putea să te oprești oleacă în grădină, dacă are să-ți placă și să culegi câte poame vei vrea din grădina aceea. Și, odată ajuns lângă mine, ai să-mi dai lampa – ținta și rostul călătoriei noastre și temeiul bogăției și al faimei noastre de mâine, o, copilul meu!
După ce vorbi în felul acesta, maghrebinul scoase un inel pe care îl avea pe deget, îl puse pe degetul cel mare al lui Aladdin și spuse:
— Inelul acesta, fiule, are să te scape din toate primejdiile și are să te ferească de orice rău. Întărește-ți, dar, sufletul și umple-ți pieptul cu bărbăție, căci nu mai ești copil, ci om întreg! Și, cu ajutorul lui Allah, nu are să ți se întâmple decât bine! Iar noi, mulțumită lămpii, avem să ajungem la bogății și la vrednicii pe toată viața!
Pe urmă adăugă:
— Numai că, încă o dată, Aladdine, ia seama bine să-ți salți cât mai sus mantia și s-o strângi mereu pe lângă tine! De nu, ești pierdut și odată cu tine și comoara!
Pe urmă îl sărută, bătându-l ușor de mai multe ori cu palma pe obraji și îi spuse:
— Mergi cu bine!
Atunci Aladdin, îmbărbătat până peste poate, coborî în fugă treptele de marmură și, ridicându-și mantia până peste brâu și ținând-o cât mai strâns în jurul lui, trecu pe poarta de aramă, care își deschise singură cele două canaturi la ivirea lui. Și fără a uita niciuna dintre povețele maghrebinului, străbătu cu mare grijă sala dintâi, sala de-a doua și sala de-a treia, ocolind căzile cele pline cu aur, ajunse dinaintea ușii celei din urmă, trecu dincolo, străbătu grădina, fără să se oprească deloc, urcă treptele scării cu stâlpi, se sui pe terasă și merse drept la firida ce se afla înaintea lui.
Și văzu pe podina de bronz lampa aprinsă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute treizeci și noua noapte spuse:
Și văzu pe podina de bronz lampa aprinsă. Și întinse mâna și o luă. Și vărsă pe jos uleiul din ea și, văzând că pereții ei se și uscară numaidecât, o ascunse grabnic în sân, fără a se teme că și-ar păta mantia. Și coborî de pe terasă și ajunse iarăși în grădină.
Atunci, slobozit de grijile lui, se opri o clipită pe treapta din urmă a scării, ca să privească grădina. Și începu să se minuneze de pomii aceia plini de roade, pe care nu avusese răgaz să-i privească la venirea lui acolo. Și văzu, într-adevăr, că pomii din grădina aceea se frângeau sub povara roadelor, care erau nemaipomenit de frumoase, de mari și de colorate. Și văzu că, altminteri decât la pomii de prin livezi, fiecare ram din fiecare pom avea poame de culori felurite. Erau unele ramuri care aveau poame albe, de o albeață străvezie cumu-i cleștarul, ori de o albeață tulbure cumu-i camfora, ori de o albeață întunecată cumu-i ceara cea albă! Și erau altele care aveau poame roșii, de un roșu cumu-s boabele de granate, ori de un roșu cumu-i portocala cea sângerie. Și erau altele care aveau poame verzi, de un verde închis și de un verde dulce; și altele care erau albastre și vinete și galbene; și altele care aveau niște culori și niște străluciri fără de socoteală. Și Aladdin, bietul de el, habar nu avea că poamele cele albe erau diamante, mărgăritare, sidefuri și pietre de lună; că poamele cele roșii erau rubine, bălașe, hiacinte, coraliuri și cornaline; că poamele cele verzi erau smaralde, beriluri, jaduri și zaramfuri; că poamele cele albastre erau safire, peruzele, lapisuri și lazulite; că poamele cele vinete erau ametiste, matostate și sardiuri; că poamele cele galbene erau topaze, chihlimbare și agate; și că poamele celelalte, de culori neștiute, erau opale, beici, crisolite, cimofane, granate, turmaline, peridoturi, gagate și crisopraze! Și soarele cădea cu toate razele lui peste grădină! Și copacii ardeau din toate roadele lor fără să se mistuie.
Atunci Aladdin, până peste poate de fermecat, se apropie de unul dintre acei pomi și vru să culeagă câteva fructe ca să le mănânce. Și băgă de seamă atunci că nu erau în nici un fel bune de luat în gură și că nu se asemuiau decât ca înfățișare cu portocalele, cu smochinele, cu bananele, cu strugurii, cu pepenii, cu merele și cu toate celelalte poame minunate din țara Chinei. Și rămase tare dezamăgit când le atinse; și nu le găsi nicidecum pe gustul său. Și gândi că nu erau decât niște gogoloaie de sticlă colorată, întrucât în viața lui nu avusese prilejul să vadă pietre nestemate. Ci, măcar că tare înciudat, gândi să culeagă câteva ca să le dăruiască băieților, soții lui de mai înainte, precum și mamei sale, sărmana de ea! Și luă mai multe din fiecare culoare și își umplu cu ele chimirul, buzunarele și dosul mantiei și sânul mantiei și sânul cămășii; și-atâta sumedenie de poame înghesui în felul acesta, de ajunse să se asemuie cu un asin împovărat pe amândouă laturile. Și, burdușit cu toată prada aceea, își suflecă frumușel mantia, adunând-o strâns pe lângă mijloc, și, cu multă sfială și cu multă grijă, străbătu ușurel cele trei săli cu căzi și ajunse iarăși la scara bortei, unde, la intrare, îl aștepta maghrebinul, arzând de gânduri.
Or, de îndată ce Aladdin ieși pe ușa de aramă și sui treapta cea dintâi a scării, maghrebinul, care ședea deasupra crăpăturii, chiar lângă intrarea în hrubă, nu mai avu răbdare să aștepte ca el să ajungă în vârful scării și să iasă de-a binelea din groapă și îi zise:
— Hei, Aladdine, unde-i lampa?
Și Aladdin răspunse:
— Este colea în sân!
El spuse:
— Scoate-o degrabă și dă-mi-o numaidecât!
Ci Aladdin îi spuse:
— Cum vrei să ți-o dau numaidecât, o, unchiule, de vreme ce-i amestecată în sumedenia asta de gogoloaie de sticlă cu care mi-am ticsit hainele pe toate părțile? Mai bine lasă-mă să urc scara și ajută-mă să ies din groapă; și-atunci, am să mă descarc de toate gogoloaiele acestea, pe un loc tihnit și nu pe treptele de aici unde ar fi primejdie să se rostogolească și să se spargă! Și, în felul acesta, slobozit de greutatea cea de nebiruit, am să pot să scot lampa din sân și să ți-o dau! De altminteri, mi-a și cam alunecat înspre spinare și mă zgârie amarnic! Și tare ușurat m-aș mai simți să scap de ea!
Ci maghrebinul, mânios pe tărăgăneala lui Aladdin și încredințat că Aladdin nu născocea acele zăbovnicii decât din pricină că vroia să păstreze el lampa, răcni cu un glas înfricoșător ca de dimon:
— O, fecior de câine, vrei să-mi dai numaidecât lampa, ori vrei să mori?
Și Aladdin, care habar nu avea de unde să se tragă schimbarea aceea din purtarea unchiului său și înspăimântat că-l vedea cuprins de atâta mânie și temându-se să nu mai dobândească a doua scatoalcă, mai amarnică decât cea dintâi, își zise: „Pe Allah! Este mai bine să nu dau acum ochii cu el. Și am să mă întorc îndărăt în bortă, să aștept până s-o potoli!” Și întoarse dosul și, sumețindu-și mantia, se întoarse cu mare grijă în hrubă.
Maghrebinul, dacă văzu așa, scoase un răget de turbare și, până peste poate de mânios, tropăi din picioare și se schimonosi, smulgându-și barba, în deznădejdea și în neputința lui de a alerga după Aladdin în tainița care lui îi era poprită de puterile cele magice. Și răcni:
— A! Alimănitule de Aladdin, ai să fii pedepsit după cum ți se cade!
Și alergă la focul care încă nu se stinsese și aruncă în jar oleacă de praf din tămâia pe care o avea la el, mormăind niște descântece vrăjitorești. Și pe dată lespedea de marmură care slujea ca să închidă intrarea în bortă se mișcă singură și se așeză la locul ei dintâi, astupând cu totul gura scării; și pământul se cutremură și se închise iarăși; și locul se făcu neted, întocmai ca înainte de a se fi deschis. Și Aladdin se pomeni în felul acesta încuiat în hrubă.
Or, maghrebinul, așa cum s-a mai spus, era un vrăjitor de seamă, venit din creierii Maghrebului și nu-i era tânărului Aladdin nici moș, nici rubedenie, nici mai de aproape, nici mai de departe. Și de fapt se născuse pe tărâmurile Africii, țara și cuibarul magilor și al vrăjitorilor de soiul cel mai păcătos.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute patruzecea noapte spuse:
Și de fapt se născuse pe tărâmurile Africii, țara și cuibarul magilor și al vrăjitorilor de soiul cel mai păcătos. Și, din tinerețele lui, se străduise cu dârzenie să învețe vrăjitoria și farmecele și meșteșugul geomanției, al alchimiei, al astrologiei, al afumăturilor și al descântecelor.
Și, în treizeci de ani de cazne farmazonicești, izbutise, cu puterea vrăjitoriei, să afle că, într-un loc tainic de pe pământ, se găsea o lampă fermecată cum nu-i alta și a cărei virtute era de a-l face mai puternic decât toți împărații și decât toți sultanii pe insul cel atâta de norocit încât să ajungă stăpânul ei. Atunci își sporise fumegările și vrăjitoriile și, cu încă o lucrare geomanticească, izbutise să afle că lampa cu pricina se găsea într-o hrubă așezată prin împrejurimile cetății Kolo-ka-tse, în țara Chinei. (Și locul acela era tocmai locul pe care l-am văzut noi adineaori în toate amănuntele lui.) Și magul, fără a mai zăbovi, pornise la drum și, după o călătorie lungă, ajunsese la Kolo-ka-tse, unde pe dată și începuse să cerceteze împrejurimile și, până la urmă, să dibuiască întocmai așezarea hrubei, cu tot ce se afla în ea. Și cu tabla lui de ghicitor dibăcise că acea comoară și lampa cea magică fuseseră scrise, de către puterile subpământene, pe numele lui Aladdin, fiul lui Mustafa, croitorul și că numai el putea izbândi să facă a se deschide hruba și să ia lampa, pe când oricare alt ins și-ar pierde fără de abatere viața dacă ar face vreo încercare cât de cât în privința aceasta! Și pentru aceea pornise el în căutarea lui Aladdin și se slujise, după ce îl găsise, de toate șiretlicurile și vicleșugurile ca să și-l apropie și să-l ducă în acel loc pustiu, fără să stârnească bănuielile nici ale lui, nici pe ale maică-sii. Și, odată ce Aladdin izbândise în încercarea sa, nu-i ceruse cu atâta zor lampa decât pentru că vroia să i-o șterpelească și să-l zidească pe veci în hrubă. Ci am văzut cum Aladdin, de frică să nu se mai căpătuiască cu încă o scatoalcă, fugise înlăuntrul hrubei, unde vrăjitorul nu putea să calce și cum magul, ca să se răzbune, îl închisese numaidecât acolo înlăuntru, ca să moară de foame și de sete!
Or, de cum săvârși lucrul acesta, magicianul, spumegând și scrâșnind, se duse-n calea sa, pesemne în Africa, țara lui. Și-așa cu el! Ci de bună seamă că avem să-l mai întâlnim.
Însă în ce îl privește pe Aladdin, iacătă!
De îndată ce se întoarse în hrubă, auzi cutremurul de pământ stârnit de magia maghrebinului și, înfricoșat și temându-se să nu-i cadă bolta în cap, se repezi îndărăt spre ieșire. Ci când ajunse la scară, văzu că ieșirea era astupată de lespedea cea grea de marmură; și rămase tulburat și înspăimântat cum nu se mai poate. Căci pe de o parte nu putea să-l bănuiască de răutate pe un om pe care îl credea a fi unchiu-său și care atâta îl alintase și îl giugiulise, iar pe de altă parte nici măcar nu avea cum să-i treacă prin minte să dea la o parte lespedea de marmură, întrucât nici nu putea să ajungă până la ea. În atare împrejurări, deznădăjduitul de Aladdin începu să scoată țipete amarnice, strigându-l pe moșu-său și făgăduindu-i, cu tot soiul de jurăminte, că e gata să-i dea numaidecât lampa. Ci e limpede că țipetele și suspinele lui nu mai fură auzite de vrăjitor, care de mult era departe foarte. Și Aladdin, dacă văzu că unchiu-său nu-i răspunde, începu să fie cuprins de unele bănuieli în privința lui, mai ales când își aminti că îl făcuse fecior de câine, ocară tare grea și pe care un unchi adevărat nu i-o face niciodată fiului fratelui său. Oricum ar fi fost, Aladdin hotărî atunci să se ducă în grădină, unde era lumină și să caute acolo vreo cale de scăpare din locurile acelea întunecate. Ci, când ajunse la ușa care da înspre grădină, văzu că era închisă și că nu se mai deschidea dinaintea lui. Atunci, pierzându-și mințile, dete iarăși fuga la ușa hrubei și se aruncă plângând pe treptele scării. Și se și vedea îngropat de viu între cei patru pereți ai acelui mormânt plin de bezne și de groază, în ciuda aurului care se afla în el. Și suspină îndelung, cufundat în durerea lui. Și pentru întâia oară în viață începu să se gândească la toată bunătatea mamei lui și la toate jertfele ei neostoite, în ciuda purtării lui rele și a nerecunoștinței pe care o dovedea. Și moartea în hruba aceea i se păru încă și mai amară, dat fiindcă nu știuse, cât trăise, să răcorească inima maică-sii cu vreo schimbare în bine a firii lui și cu vreo dovadă de recunoștință. Și plânse sughițând îndelung la gândurile acestea și începu să-și frângă mâinile și să-și încleșteze degetele, așa cum de obicei fac cei deznădăjduiți, spunând în chip de lepădare de viață: „Nu este ajutor și putere decât întru Allah!” Or, făcând atunci o mișcare, fără să vrea Aladdin își frecă inelul pe care îl avea pe degetul cel gros și pe care i-l pusese vrăjitorul spre a-i fi de apărare împotriva primejdiilor de sub pământ. Și habar nu avea maghrebinul acela blestemat că inelul urma tocmai să-i mântuie viața lui Aladdin, că de-ar fi știut, de bună seamă că nu i l-ar fi dăruit, ori s-ar fi repezit să i-l smulgă, ori nici nu ar fi închis hruba decât după ce i l-ar fi luat îndărăt. Ci vrăjitorii toți, chiar din firea lor, sunt asemenea cu maghrebinul acesta, fratele lor: în ciuda puterii lor vrăjitorești și a științei lor blestemate, nu știu să cugete la urmările faptelor cele mai obișnuite și nu se gândesc niciodată să se apere din timp împotriva primejdiilor pe care un om de rând le vede. Întrucât, în mândria și încrederea pe care o au în ei, nu l-au chemat niciodată în ajutor pe stăpânul tuturor făpturilor și mintea lor rămâne pururea înnegurată de un fum mai gros decât fumul de la fumegăriile lor și ochii le sunt acoperiți de o basma și bâjbâie prin neguri!
Așadar, după ce deznădăjduitul de Aladdin, fără să vrea, frecă inelul pe care îl purta la degetul cel mare și despre care nici cu gândul nu gândea ce fel de putere are.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute patruzeci și una noapte spuse:
Așadar, după ce deznădăjduitul de Aladdin, fără să vrea, frecă inelul pe care îl purta la degetul cel mare și despre care nici cu gândul nu gândea ce fel de putere are, văzu dintr-odată cum răsare dinainte-i, ca ieșit din pământ, o matahală de efrit urieșesc, semănând cu un arap negru, având un cap cât o căldare și un chip înfricoșător și niște ochi roșii, mari și scânteietori, care se temeni înaintea lui și, cu un glas ce răsuna ca un bubuit de tunet, îi spuse:
Iată-l aci, dinainte, Pe robul tău cel cu luare-aminte.
Spune: ce vrei? Eu sunt slujitorul acestui inel și al celui care-i împodobit cu el și în văzduh și în apă și pe pământ!
La toate astea, Aladdin, care nu prea era viteaz, rămase înmărmurit; și, de-ar fi fost în alt loc ori în altă împrejurare, ar fi căzut jos leșinat ori și-ar fi luat călcâiele la spinare. Ci în gropnița aceea în care se și vedea mort de foame și de sete, ivirea efritului i se păru o mare mântuire, mai ales când mai auzi și întrebarea pe care acela i-o punea. Și izbuti să-și miște limba și să răspundă:
— O, cap al șeicilor de efriți din văzduh, de pe pământ și din ape, scoate-mă repede din hruba aceasta!
Or, de-abia rosti Aladdin vorbele acestea, că pământul se și mișcă și se deschise deasupra capului său și, cât ai clipi din ochi, băiatul se și văzu dus afară din hrubă, chiar în locul în care maghrebinul aprinsese focul. Iar efritul se și mistuise.
Atunci Aladdin, încă mai tremurând de spaimă, dar tare bucuros că se întorsese afară sub cer, îi mulțumi lui Allah cel Făcător de bine, carele îl izbăvise de la moartea neîndoielnică și îl mântuise din vicleniile maghrebinului.
Și se uită de jur împrejur și văzu în depărtare cetatea înconjurată de grădinile ei. Și porni degrabă îndărăt pe drumul pe care îl adusese vrăjitorul, fără a întoarce capul nici măcar o dată în urmă, spre vale. Și pe la dricul nopții, istovit și aproape fără de răsuflet, ajunse acasă, unde maică-sa, tare îngrijorată de zăboveala lui, îl aștepta văicărindu-se. Și femeia sări să-i deschidă și nu mai avu decât răgazul cât să-l prindă în brațe, căci, nemaiputând de-atâta zbucium, Aladdin se prăbuși fără de simțire.
Când, după multe îngrijiri, își veni iarăși în fire, maică-sa îi aduse să bea oleacă de apă de trandafiri. Pe urmă, tare speriată, îl întrebă ce pățise. Și Aladdin răspunse:
— O, maică a mea, tare mi-e foame! Mă rog, dar, ție, să-mi dai să mănânc, căci de azi-dimineață nu am luat nimic în gură!
Și mama lui Aladdin alergă să-i aducă tot ce avea prin casă. Și Aladdin începu să mănânce atâta de zorit, încât maică-sa, de spaimă să nu se înece, îi zise:
— Nu te zori așa, fiul meu, că-ți rupi înghițitoarea! Iar dacă mănânci așa de repede numai ca să-mi povestești cât mai degrabă ce ai de povestit, află că avem răgaz destul! Acuma, că te-am văzut acasă, m-am liniștit. Ci știe Allah câtă spaimă am tras când am văzut că se face noapte și tu nu mai vii!
Pe urmă se opri ca să-i spună:
— Ah, fiul meu, stăpânește-te, mă rog ție! Mănâncă dumicații mai mici!
Și Aladdin, izbutind degrabă să înfulece tot ce se afla dinaintea lui, ceru de băut, luă urciorul cu apă și-l dădu pe gât fără să se oprească. După care fu mulțumit și îi spuse maică-sii:
— Am să pot acuma, o, maică, să-ți povestesc tot ce mi s-a întâmplat cu omul pe care îl credeai a fi moșul meu și care m-a făcut să văd moartea la două degete de ochi! Of, nu știai că nu îmi era întru nimic unchi, frate cu taica, amăgitorul acela care mă giugiulea atâta și mă săruta așa de drăgăstos, blestematul ăla, maghrebinul ăla, farmazonul, mincinosul, vicleanul, pezevenghiul, ticălosul, câinele, mârșavul, diavolul ăla care nu-și are seamăn printre diavoli, pe fața pământului! Izgonit fie Cel-Rău!
Pe urmă adăugă:
— Mai bine ia ascultă, o, maică a mea, ce mi-a făcut!
Și mai spuse:
— A, ce bine-mi pare că am scăpat din mâinile lui!
Pe urmă se opri o clipă, răsuflă de mai multe ori și, deodată, dintr-o răsuflare, începu să povestească tot ce i se întâmplase, de la început până la sfârșit, precum și scatoalca și înjurăturile și totul, de șart. Ci nu ar fi de nici un folos să le mai spunem și noi încă o dată.
Și, când își sfârși istorisirea, își desfăcu brâul și lăsă să cadă pe salteaua întinsă pe jos zahereaua cea minunată de poame străvezii și colorate pe care le culesese din grădină. Și lampa se afla și ea în grămada aceea, în mijlocul gogoloaielor de nestemate.
Și adăugă, ca să isprăvească:
— Iacătă, o, maică, pățania mea cu vrăjitorul acela blestemat și iacătă tot ce am dobândit din călătoria mea în tainița de sub pământ!
Și, spunând acestea, îi arătă maică-sii gogoloaiele cele minunate, ci cu o strâmbătură tare scârbită, care părea a spune: „Nu mai sunt copil să mă joc cu gogoloaie de sticlă!”
Or, tot răstimpul cât fiul său Aladdin vorbise, bătrâna îl ascultase aruncând, în clipele mai uluitoare ori mai înfricoșătoare ale istorisirii, niște strigăte de mânie față de vrăjitor, ori de milă față de Aladdin. Și de îndată ce băiatul sfârși de povestit acea pățanie ciudată, nu mai putu să se stăpânească și izbucni în blesteme împotriva maghrebinului, ocărându-l cu toate ocările pe care supărarea și mânia unei mame ce era să-și piardă copilul le poate găsi spre a blestema purtarea celui ticălos. Și după ce se mai ușură oleacă, îl strânse pe fiul ei Aladdin la piept și îl sărută plângând și spuse:
— Să-i mulțumim lui Allah, o, fiul meu, carele te-a scos viu și teafăr din mâinile vrăjitorului maghrebin! A, ticălosul și blestematul! Ți-a vrut moartea, fără de nici o îndoială, ca să pună stăpânire pe afurisita asta de lampă de aramă, care nu prețuiește nici o jumătate de drahmă! Tare-mi mai e silă de el! Tare nu-l mai pot suferi! Bietul meu copil, fiul meu Aladdin, bine că te-ai întors! Da în ce primejdie ai intrat numai din vina mea, că eu oricum eram datoare să ghicesc, după ochii cei ponciși ai maghrebinului ăla, că nu-ți era nici moș, nici nimic apropiat, ci un vrăjitor afurisit și un necredincios!
Și, vorbind așa, bătrâna îl luase pe fiul ei Aladdin strâns lângă ea, pe saltea și îl săruta și îl legăna cu duioșie. Iar Aladdin, care nu mai dormise de trei zile, prins cum fusese de întâmplările cu maghrebinul, nu zăbovi mult, legănat astfel, să închidă ochii și să adoarmă în poalele maică-sii. Iar ea îl culcă cu multă grijă pe saltea și nu zăbovi mult, nici ea, până să se întindă lângă el și să adoarmă.
Or, a doua zi, la sculare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute patruzeci și doua noapte spuse:
Or, a doua zi, la sculare, începură să se sărute îndelung și Aladdin îi spuse mamei lui că pățania aceea îl lecuise pe totdeauna de pozne și de haimanalâc și că de aci înainte avea să-și caute de lucru, ca un bărbat. Pe urmă, cum tot îi mai era foame, îi ceru maică-sii de mâncare, iar maică-sa îi spuse:
— Vai, fiul meu, tot ce-a fost prin casă ți-am dat aseară și nu mai am nici o coajă de pâine. Da ai un pic de răbdare, până oi putea să mă duc să vând bruma de bumbac pe care am tors-o zilele din urmă și să-ți cumpăr ceva pe banii pe care i-oi căpăta!
Ci Aladdin răspunse:
— Lasă bumbacul pe altă dată, o, maică și acum ia lampa aceasta veche pe care am adus-o din hrubă și du-te de-o vinde în sukul neguțătorilor de aramă. Și pesemne că ai să dobândești ceva bani care să ne îngăduie să avem ce mânca pe ziua de azi!
Și mama lui Aladdin răspunse:
— Adevărat vorbești, fiul meu! Iar mâine am să iau gogoloaiele de sticlă pe care tot așa le-ai adus din locul acela blestemat și am să mă duc să le vând în mahalaua arapilor, care au să mi le cumpere la un preț mai bun decât negustorii noștri!
Mama lui Aladdin luă așadar lampa, ca să se ducă s-o vândă; ci i se păru cam murdară și îi spuse lui Aladdin:
— Mai întâi, fiul meu, am să curăț lampa aceasta, care-i cam murdară și am s-o fac sclipitoare, ca să pot să scot un preț cât mai bun pe ea!
Și se duse în bucătărie, luă în mână oleacă de cenușă pe care o amestecă cu apă și începu să curețe lampa. Or, nici nu începu ea s-o frece bine, că și răsări deodată, ieșit cine știe de unde, un efrit înfricoșător, hotărât că mai urât decât cel din hrubă și atâta de uriaș încât capul lui ajungea până la tavan. Și se temeni dinaintea ei și spuse cu un glas tunător:
Iacătă-l aci, dinainte, Pe robul tău cel plin de luare-aminte.
Spune: ce vrei? Eu sunt al lămpii slujitor, fie că prin văzduhuri zbor, Fie că umblu străbătând În lung și-n lat acest pământ.
Când mama lui Aladdin văzu ivirea aceea, la care nici cu gândul nu gândise și cum nu era deprinsă cu asemenea treburi, rămase țintuită locului, de spaimă și limba i se înnodă și gura i se deschise; și, înnebunită de frică și de groază, nu putu să îndure mai mult a avea sub ochii ei un chip atât de hâd și de înfricoșător ca acela și se prăbuși fără de simțire.
Atunci Aladdin, care se afla și el în bucătărie și care se mai deprinsese oleacă cu chipuri de soiul acela, de când cu efritul, poate că mai urât și mai pocit, pe care îl văzuse în hrubă, nu se dovedi atâta de tulburat ca maică-sa. Și pricepu că lampa aceea era pricina ivirii efritului; și se repezi de luă lampa din mâinile maică-sii, care zăcea leșinată; și ținând-o cu strășnicie între cele zece degete ale lui, îi spuse efritului:
— O, slujitor al lămpii, îmi e cam foame și doresc să-mi aduci, ca să mănânc, niște lucruri cât se poate de bune!
Și ginnul pieri numaidecât, ca să se ivească iarăși, peste o clipă, purtând pe creștet o tabla mare de argint greu, pe care erau rânduite douăsprezece farfurii de aur, pline cu bucate mirositoare și alese ca gust și ca înfățișare, cu șase pâini proaspete și calde și albe ca zăpada și rumenite la mijloc, cu două șipuri dintr-un vin bătrân și limpede și minunat și aducând în mâini o sofra de fildeș învrâstată cu sidef și cu argint și două cești de argint. Și puse tablaua pe sofra, rândui repede ce era de rânduit și pieri pe nesimțite.
Atunci Aladdin, văzând că maică-sa zace mai departe leșinată, îi turnă niște apă de trandafiri pe față, iar răcoreala aceea, dimpreună cu mireasma plăcută a bucatelor aburinde, nu zăbovi mult până ce să-i adune la loc mințile care se împrăștiaseră și s-o facă pe biata femeie să-și vină în fire. Și Aladdin se grăbi să-i spună:
— Hei, o, maică a mea, asta nu-i nimic! Scoală-te și vino să mâncăm! Mulțumită lui Allah, iacătă avem cu ce să ne întremăm cât de cât inima și sufletul și cu ce să ne ostoim foamea! Fă bine și hai, ca să nu lăsăm să se răcească bucatele acestea minunate!
Când mama lui Aladdin văzu tablaua de argint așezată pe sofraua aceea frumoasă și cele douăsprezece farfurii de aur cu tot ce se afla pe ele și cele șase pite minunate și cele două șipuri și cele două cești și când nasul îi fu atins de olmul acela ceresc care se revărsa din toate acele bucate alese, uită de pricina leșinului ei și îi zise lui Aladdin:
— O, fiul meu, Allah să ocrotească viața sultanului nostru! De bună seamă că Măria Sa a auzit de sărăcia noastră și ne-a trimis tablaua aceasta cu vreun bucătar de-al lui.
Ci Aladdin răspunse:
— O, maică a mea, nu-i acuma vremea de prepusuri ori de întrebări! Până una alta, ia să începem a mânca și am să-ți povestesc pe urmă ce s-a întâmplat.
Atunci mama lui Aladdin veni de șezu lângă el, căscând ochii plini de uluire și de mirare dinaintea acelor minunății nemaivăzute de ea până atunci; și amândoi începură să mănânce cu mare poftă. Și atâta de mult le plăcu mâncarea, încât rămaseră în jurul tablalei vreme lungă, nemaisăturându-se să tot guste din cele bucate așa de bine gătite și haida-hai, haida-hai, până ce izbutiră să întindă masa de amiază până la masa de cină. Și când isprăviră, într-un sfârșit, puseră de-o parte rămășițele de la masă, pentru ziua de mâine. Iar mama lui Aladdin se duse să așeze în dulapul din bucătărie toată văsăria și ce mai rămăsese, ci numaidecât se întoarse la Aladdin, ca să asculte ce avea să-i povestească în privința darului acela măreț. Și Aladdin îi dezvălui atunci tot ce se petrecuse și cum ginnul cel slujitor al lămpii îi îndeplinise porunca, fără de șovăire. Atunci mama lui Aladdin, care ascultase istorisirea fiului ei cu o spaimă tot mai mare, fu cuprinsă de un zbucium amarnic și strigă:
— Of, fiul meu, te juruiesc pe laptele cu care te-am alăptat în pruncia ta, să arunci cât mai departe de tine lampa aceasta vrăjitorească și să te dezbari de inelul acela dăruit de efriții cei păcătoși! Că eu n-aș mai fi în stare să mai îndur o dată vederea unor chipuri atâta de balhâze și de înfricoșătoare și aș muri, fără doar și poate. De altminteri, simt că bucatele pe care le-am mâncat mi se suie în gât și au să mă înăbușe. Și-apoi profetul nostru Mahomed (binecuvântat fie el!) ne-a povățuit stăruitor să fim cu grijă față de ginni și de efriți și niciodată să nu căutăm tovărășia lor!
Aladdin răspunse:
— Vorbele tale, maică, sunt asupra capului și asupra ochilor mei! Și chiar că nu pot să mă dezbar nici de lampă, nici de inel! Întrucât inelul mi-a fost de mare ajutor, izbăvindu-mă de la o moarte neîndoielnică în hrubă; și-apoi iacătă că ai fost martoră chiar tu la folosul pe care ni l-a adus lampa de colea și care-i atâta de scumpă, încât procletul de maghrebin n-a pregetat să vină atâta de departe după ea. Ci, maică, spre a-ți îndeplini dorința și din cinstire față de tine, am să ascund lampa, ca nu cumva vederea ei să-ți supere ochii și să nu fie pentru tine o pricină de spaimă în zilele ce vin!
Și mama lui Aladdin răspunse:
— Fă cum vrei, fiul meu. Da din parte-mi îți mărturisesc că nu vreau să mai am treabă cu efriții, nici cu slujitorul inelului, nici cu slujitorul lămpii! Și-aș vrea să nu-mi mai pomenești nimica despre ei, orice-ar fi să se mai întâmple!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute patruzeci și treia noapte spuse:
Or, a doua zi, când merindele cele minunate se sfârșiră, Aladdin, ca s-o ferească pe maică-sa de alte spaime, nemaivroind să se slujească numaidecât de lampă, luă una dintre farfuriile de aur, o ascunse sub mantie și plecă cu gândul s-o vândă în suk și, cu banii din vânzare, să facă rost de cele de trebuință pentru casă. Și se duse la prăvălia unui ovrei, care era mai viclean decât Șeitan. Și își scoase de sub mantie farfuria de aur și i-o întinse ovreiului, care o luă, o cercetă, o zgârie și, cu un chip nepăsător, îl întrebă pe Aladdin:
— Cât ceri pe ea?
Și Aladdin, care în viața lui nu mai văzuse tipsii de aur și habar nu avea de prețul unor mărfuri ca acelea, răspunse:
— Pe Allah, o, stăpâne al meu, tu știi mai bine decât mine cât poate să prețuiască; și mă las, în privința aceasta, la prețuirea ta și la buna ta credință!
Și ovreiul, care văzuse limpede că talgerul era din aurul cel mai curat, își zise: „Iacătă un copilandru care habar nu are de prețul bunului său. E un chilipir strașnic, pe care mi-l trimite binecuvântarea lui Abraham!” Și deschise un sertar ascuns în peretele prăvăliei și scoase din el numai un galben, pe care i-l întinse lui Aladdin și care nu făcea nici baremi a mia parte din prețul farfuriei și îi zise:
— Ține, fiul meu, iacătă pentru tipsia ta! Pe Moise și pe Aron! Niciodată nu am mai dat un preț ca ăsta altcuiva în afară de tine! Da n-am făcut-o decât ca să te capăt de mușteriu pe viitor!
Iar Aladdin luă dinarul de aur, grăbindu-se de zor și, fără ca măcar să mai întoarcă privirile îndărăt, atâta de mulțumit era, nu mai zăbovi să-și arunce picioarele în vânt. Și ovreiul, văzând bucuria lui Aladdin și graba lui de a se duce, se căi amarnic că nu-i dăduse un preț încă și mai prăpădit și era cât pe-aci s-o ia la fugă după el, ca să încerce să mai capete îndărăt o parte din galben; ci se răzgândi, dacă văzu că nu mai are cum să-l ajungă.
Iar Aladdin, fără a mai zăbovi, alergă la brutar, cumpără pâine, schimbă în mărunțiș dinarul de aur și se întoarse acasă, ca să-i dea maică-sii și pâinea și mărunțișul, spunându-i:
— Maică, acuma du-te de ne cumpără, cu banii aceștia, merindele cele de trebuință; întrucât eu nu mă pricep la treaba asta!
Și bătrâna se sculă și plecă la suk să cumpere tot ce le lipsea. Și, în ziua aceea, mâncară și fură mulțumiți. Și Aladdin începu atunci, de fiecare dată când nu mai avea bani, să se ducă la suk, ca să-i vândă o farfurie de aur ovreiului acela care îi da tot câte un dinar, necutezând, după ce îi dăduse întâia oară prețul acesta, să-i dea acuma mai puțin, de frică să nu-l vadă că se duce să-și arate marfa la alt ovrei, care așa ar dobândi în locul lui câștigul cel nemăsurat al acelei neguțătorii. Încât Aladdin, care tot nu avea habar de prețul bunului său, îi vându astfel cele douăsprezece tăvi de aur. Și se gândi atunci să-i ducă și tablaua cea mare de argint greu; ci văzând că e tare grea, se duse de-l chemă pe ovrei, care veni acasă, cercetă tablaua cea scumpă și îi spuse lui Aladdin:
— Asta face vreo doi galbeni.
Și Aladdin, bucuros, se învoi s-o vândă și luă banii pe care ovreiul nu vru să-i dea decât după ce mai dobândi, pe deasupra prețului și un samsarlâc, alcătuit din cele două cești de argint.
În felul acesta, Aladdin și cu maică-sa mai avură cu ce să trăiască încă vreo câteva zile. Iar Aladdin se deprinsese să se ducă prin sukuri și să stea de vorbă cum se cuvine cu negustorii și cu oamenii de vază; căci, de când se întorsese acasă, se înfrânase cu grijă să se mai înhăiteze cu soții lui de mai înainte, copilandrii din mahala! Și se străduia acuma să se lumineze la minte, ascultând spusele celor vârstnici; și dobândi, în scurtă vreme, dat fiind că era plin de deșteptăciune, tot felul de învățăminte de preț, pe care prea puțini de seama lui erau în stare să le dobândească.
Estimp, iarăși începură să nu se mai ajungă banii în casă și Aladdin, neputând face altfel, fu nevoit, cu toată spaima maică-sii, să ceară ajutor de la lampa cea magică. Maică-sa însă, prevestită de planul lui Aladdin, se grăbi să plece de acasă, neputând să îndure gândul de a se afla acolo în clipa ivirii efritului. Și Aladdin, slobod atunci să facă după cum îl tăia capul, luă lampa în mână și căută locul anume pe care trebuia să-l atingă și care putea să fie lesne dibuit după urma pe care o lăsase cea dintâi curățire cu cenușă; și îl frecă, fără grabă și binișor-binișor. Și pe dată ginnul se și ivi, se temeni și, cu glas liniștit, tocmai din pricina frecării celei ușoare, îi spuse lui Aladdin:
Iată-l aci, dinainte, Pe robul tău cel plin de luare-aminte! Spune: ce vrei? Eu sunt al lămpii slujitor, Fie că străbat văzduhurile în zbor, Fie că sunt, Jos pe pământ!
Și Aladdin se grăbi să răspundă:
— O, slujitorule al lămpii, mi-e cam foame și doresc o tabla cu bucate, întru totul asemenea cu aceea pe care mi-ai adus-o întâia dată!
Și ginnul pieri, ci numai ca să se ivească iar, în mai puțin de o clipită, încărcat cu tablaua cu pricina, pe care o așeză pe sofra; și plecă, cine știe unde.
Or, în scurtă vreme, mama lui Aladdin se întoarse: și văzu tablaua și aburul ei și încărcătura cea atâta de plăcută și nu fu întru nimic mai minunat decât întâia oară. Și șezu jos lângă fiul ei și gustă din bucatele pe care le găsi încă pe tablaua dintâi. Și, în ciuda spaimei pe care i-o stârnea ginnul slujitor al lămpii, se înfruptă cu mare poftă; și nu putu nici ea, la fel ca și Aladdin, să se mai smulgă de dinaintea tablalei, până să se fi săturat de tot; ci întrucât bucatele acelea ațâțau pofta de mâncare pe măsură ce le mâneai, bătrâna nu se mai sculă de la masă decât la căderea nopții, împreunând în felul acesta masa de dimineață cu cea de la prânz și cu cea de seară. Și Aladdin la fel.
După ce merindele de pe tabla se sfârșiră, ca și întâia oară.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute patruzeci și patra noapte spuse:
După ce merindele de pe tabla se sfârșiră, ca și întâia oară, Aladdin nu pregetă să ia unul dintre talgerele de aur și să se ducă la suk, după obiceiul lui, ca să-l vândă ovreiului, cum mai făcuse și cu celelalte farfurii. Și, pe când trecea pe dinaintea prăvăliei unui preacinstit șeic musulman, argintar foarte prețuit pentru cinstea și pentru buna lui credință, se auzi strigat pe nume și se opri. Iar preacinstitul argintar îi făcu semn cu mâna și îl pofti să intre o clipă în prăvălie. Și îi zise:
— Fiul meu, am mai avut de câteva ori prilejul să te văd trecând prin suk și am băgat de seamă că de fiecare dată duceai sub mantie un lucru pe care cercai să-l ascunzi și intrai în prăvălia ovreiului vecin cu mine, ca să ieși pe urmă fără lucrul pe care îl ascundeai. Or, sunt dator să te prevestesc, fiul meu, despre un lucru de care tu poate că nici habar nu ai, din pricina vârstei tale fragede! Află, dar, că ovreiul la care mergi tu este cel mai păcătos, cel mai viclean, cel mai ticălos și cel mai plin de vrăjmășie negustor. Dacă, dar, o, copile al meu, ai vreun lucru de vândut, arată-mi-l mie mai întâi, iar eu, pe adevărul lui Allah cel Preaînalt! Am să ți-l cântăresc după dreptate cât prețuiește, că, dacă-l dai cumva, să știi întocmai ce faci! Arată-mi, așadar, fără de teamă ori sfială, ce ascunzi sub mantie! Și Allah să-i bată pe ticăloși și să-l prăpădească pe Cel-Rău! Izgonit fie el pe veci!
Dacă auzi vorbele acestea ale bătrânului argintar, Aladdin, plin de încredere, nu șovăi să scoată talerul de aur de sub mantie și să i-l arate. Iar șeicul cântări de la cea dintâi aruncătură de ochi prețul farfuriei și îl întrebă pe Aladdin:
— Poți tu să-mi spui acum, fiul meu, câte talere de soiul acesta i-ai vândut ovreiului și la ce preț i le-ai dat?
Iar Aladdin răspunse:
— Pe Allah, o, moșule, i-am și dat douăsprezece farfurii la fel cu aceasta, pe un dinar fiecare.
Și bătrânul aurar, la vorbele acestea, fu până peste poate de mâniat și strigă:
— A, afurisitul de ovrei, puiul de câine, ploditura lui Eblis!
Și, totodată, puse talerul pe o terezie, îl cântări și spuse:
— Află, fiul meu, că farfuria aceasta este făcută din aurul cel mai ales și că prețuiește nu un dinar, ci taman două sute de dinari! Ceea ce vrea să însemne că ovreiul te-a furat, singur-singurel, de atâta cât fură, într-o zi, în ponosul musulmanilor, toți ovreii din suk la un loc!
Pe urmă adăugă:
— Vai, fiul meu, ceea ce s-a petrecut s-a petrecut și nu putem, din lipsă de martori, să cerem a fi tras în țeapă ovreiul acela păcătos! Oricum, pe viitor, știi cât trebuie să ceri! Și, dacă vrei, îți număr aci pe loc două sute de dinari pentru farfuria ta. Ba chiar mi-ar plăcea, până a ți-o cumpăra, să o duci spre cercare și ca să ți-o prețuiască și pe la negustorii ceilalți; iar dacă ei au să-ți dea mai mult, eu mă îndatorez să-ți plătesc atâta cât ți-or da ei și încă și ceva mai mult peste prețul lor!
Ci Aladdin, care nu avea nici o pricină să se îndoiască de cinstea preaștiută a argintarului cel bătrân, fu bucuros foarte să-i dea lui farfuria la un preț atât de frumos. Și luă cei două sute de dinari. Și pe urmă, ca să vândă celelalte unsprezece farfurii și tablaua, nu pregetă să se ducă tot la acel preacinstit giuvaiergiu musulman.
Or, ajungând în felul acesta bogat, Aladdin și mama lui nu-și pierdură măsura de pe urma facerilor de bine ale Atoatedătătorului. Ci duseră mai departe o viață cumpătată, împărțind celor săraci și celor nevoiași ceea ce le prisosea peste nevoile lor. Iar Aladdin, în acest răstimp, nu pierdea nici un prilej să-și lumineze mintea și să-și șlefuiască duhul, împrietenindu-se cu oamenii din suk, negustorii de seamă și inșii de gust ales care veneau prin sukuri. Și, în acest chip, nu peste multă vreme, căpătă felul de a se purta al lumii bune și legă prietenii statornice cu argintarii și cu giuvaiergiii pe la care se ducea cât mai des. Și luă seama, în acest chip, deprinzându-se cu vederea giuvaierurilor și a nestematelor, că poamele pe care le adusese din grădină și care își închipuise că ar fi niscai gogoloaie de sticlă colorată, erau niște minuni fără de preț, ce nu-și aveau seamăn nici la emirii și la sultanii cei mai mari și mai bogați! Și cum se făcuse tare cuminte și înțelept, avu iscusința de a nu spune nimic nimănuia, nici măcar maică-sii. Doar că, în loc să mai lase acele poame de nestemate să zacă pe sub pernele de pe divan și prin toate ungherele, le strânse cu multă grijă și le încuie într-un sipet pe care îl cumpărase anume. Or, avea să vadă în curând foloasele înțelepciunii lui, în chipul cel mai strălucit și cel mai minunat.
Într-adevăr, într-una din zile, pe când sta la taifas dinaintea unei prăvălii cu niște negustori prieteni de-ai lui.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute patruzeci și cincea noapte spuse:
Într-adevăr, într-una din zile, pe când sta la taifas dinaintea unei prăvălii cu niște negustori prieteni de-ai lui, văzu cum se roteau prin sukuri doi pristavi ai sultanului, împodobiți cu niște bâte lungi și îi auzi cum strigau laolaltă, cu glas mare:
— Hei, voi toți, negustori și locuitori! Din porunca preamăritului nostru stăpân, sultanul vremilor și domnul veacurilor și al clipelor, aflați că trebuie să vă închideți prăvăliile numaidecât și să vă ferecați în casele voastre, cu toate ușile încuiate pe dinăuntru și pe dinafară! Întrucât mărgăritarul cel fără de seamăn, minunata, binefăcătoarea, stăpâna noastră Badru'l-Budur, luna plină a tuturor lunilor pline, fiica slăvitului nostru sultan, are să treacă pe aici, ca să meargă să-și facă scalda la hammam! Fie-i scalda desfătătoare! Iar cei ce ar cuteza să încalce porunca și să se uite pe uși ori pe ferestre, au să fie pedepsiți cu spada, cu țeapă și cu ștreangul! Se dă, dară, de știre acelora care țin să-și păstreze sângele în beregată!
Dacă auzi strigarea pristavilor, Aladdin fu cuprins de imboldul neînfrânt de-a o vedea în trecere pe fata sultanului, minunea aceea de Badru'l-Budur, despre care vorbea toată cetatea, lăudându-i frumusețea de lună și desăvârșirile, încât, în loc să facă și el ca toată lumea și să dea fuga să se închidă în casă, îi trecu prin gând să se ducă în mare grabă la hammam și să se pitească pe după poarta cea mare, în așa chip încât să poată, fără a fi văzut, s-o privească prin crăpătură și să se minuneze după plac de fata sultanului, atunci când are să intre în hammam.
Or, Aladdin nu se afla acolo decât de câteva clipite când și văzu cum vine alaiul domniței, cu mulțimea de hadâmbi înainte. Și o văzu și pe ea, între însoțitoarele ei, ca luna între stele, acoperită de vălurile-i de mătase. Ci, de cum ajunse pe pragul hammamului, nu mai zăbovi să-și dezvelească chipul; și se arătă în toată strălucirea ei de soare, într-o frumusețe care întrecea tot ce s-ar mai putea spune. Era, într-adevăr, o codană de vreo cincisprezece ani, mai degrabă mai puțin decât mai mult, dreaptă ca litera alef, cu un mijlocel care făcea de ocară până și ramura cea fragedă a arborelui ban, cu o frunte vrăjită ca răsăritul de lună la vremea Ramadanului, cu niște sprâncene subțirele și desăvârșit încondeiate peste ochii negri, mari și galeși ca ochii de gazelă însetată, cu niște pleoape lăsate sfios în jos și ca două foi de trandafir, cu un nas fără de cusur ca o spadă de preț, cu un obraz de o albeață spălată cu apele din izvorul Salsabil, cu o bărbiță zâmbitoare, cu niște dinți ca niște boabe de grindină tăiate pe-o măsură, cu un gât de turturea și în totului tot, care nu se vedea, croită după același tipar. Și chiar că despre ea a zis poetul:
Vrăjitorești-i ochi, cei luminați De kohlul negru, ei, de bună seamă, Străpung, tâlharii, inimi de bărbați Cu agerele lor săgeți ce cheamă!
Iar de la trandafiri-i fără seamăn Din fragezi-i obraji sunt colorați Și trandafirii roșii din grădină!
Iar părul ei e-o noapte-ntunecată Ce se aprinde toată, dintr-odată, De fruntea ei cea plină de lumină!
Când ajunse în ușa hammamului și întrucât nu avea de ce să se teamă de nici un ochi străin, domnița își ridică iașmacul de pe obraz și se ivi atunci în toată frumusețea ei. Și Aladdin o văzu și, dintr-odată, își simți sângele cum i se învârtește de trei ori mai repede prin cap și numai atunci pricepu și el, cel care nu avusese prilejul vreodată să vadă un chip de femeie descoperit, că puteau fi pe lume femei frumoase și femei urâte și că nu toate erau bătrâne și asemenea maică-sii. Și priceperea aceasta, dimpreună cu frumusețea cea fără de seamăn a domniței, îl năuci și îl țintui în minunare dindărătul ușii. Iar domnița intrase de mult în hammam, pe când el încă mai sta acolo înmărmurit și tremurând tot de tulburare. Și, când izbuti să-și mai vină oleacă în fire, se hotărî să se strecoare afară din ascunzișul lui și să se întoarcă acasă, da cât de schimbat și de răscolit! Și gândea: „Pe Allah! Cine și-ar fi putut închipui vreodată pe pământ o făptură atâta de frumoasă! Binecuvântat fie Acela carele a zămislit-o și a dăruit-o cu desăvârșiri!” Și, cuprins de-a binelea de un vuiet de gânduri, intră în casă și cu spinarea frântă de tulburare și cu inima întru totul pătrunsă de iubire se lăsă să cadă pe divan și nu se mai clinti.
Or, maică-sa băgă de seamă numaidecât, când îl văzu în starea aceea atâta de neîndătinată și se duse la el și începu să-l descoasă îngrijorată. Ci el nu vroi să dea nici un fel de răspuns. Ea atunci îi aduse tava cu bucate, ca să mănânce; da el nu vroi să mănânce nimic. Iar ea îl întrebă:
— Ce ai, o, copile al meu? Te doare ceva? Spune-mi! Ce ai?
Iar el îi răspunse, într-un sfârșit:
— Lasă-mă!
Ci ea stărui să-l facă să mănânce și atâta îl îndemnă, încât el se îndură să se atingă de bucate; da mâncă tare puțin față de cât mânca de obicei; și ținea ochii coborâți și sta tăcut și nu vroia să răspundă la întrebările îngrijorate ale mamei lui. Și rămase în starea aceea de visătoreală, de serbezie și de mohorală până a doua zi.
Atunci mama lui Aladdin, peste seamă de speriată, se duse lângă el, cu lacrimi în ochi și îi zise:
— O, fiul meu, Allah fie asupra ta! Spune-mi ce te doboară și nu-mi mai chinui inima cu tăcerea aceasta! Dacă ai vreo boală, nu mi-o tăinui! Că mă duc numaidecât să-ți caut vraciul. Că tocmai astăzi s-a nimerit în trecere prin cetatea noastră un doftor vestit din țara arabilor, pe care sultanul nostru l-a chemat anume ca să-l caute și pe Măria Sa de sănătate. Și toată lumea nu mai vorbește decât de priceperea și de leacurile lui cele minunate! Au vrei să mă duc să ți-l chem?
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute patruzeci și șasea noapte spuse:
Și toată lumea nu mai vorbește decât de priceperea și de leacurile lui cele minunate! Au vrei să mă duc să ți-l chem?
Aladdin atunci săltă capul și, cu un glas tare trist, răspunse:
— Află, o, maică a mea, că nu mi-e rău de nimic și că nu sufăr de nici o boală! Și dacă mă vezi în starea aceasta de mohorală, este din pricină că până acuma eu mi-am închipuit că toate femeile se asemuie cu tine! Și numai ieri am văzut și eu că sunt cu totul altfel!
Și mama lui Aladdin ridică mâinile și spuse:
— Izgonit fie Cel-Rău! Ce tot îndrugi tu, Aladdine?
El răspunse:
— Știu eu bine ce spun, fii liniștită! Într-adevăr, am văzut-o, când a intrat la hammam, pe domnița Badru'l-Budur, fata sultanului! Și numai vederea ei mi-a dezvăluit ce frumusețe se află pe lume! Și nu mai sunt bun de nimic! Și din pricina aceasta nu o să mai am tihnă și nu o să-mi mai vin în fire decât atunci când am s-o capăt de soție de la tătâne-său, sultanul!
Dacă auzi vorbele acestea, mama lui Aladdin gândi că fiul ei își pierduse mințile și îi spuse:
— Numele lui Allah fie asupra ta, copile al meu! Vino-ți în minți! Ah, sărmane Aladdine, cugetă la starea ta și scutură-te de smintelile astea!
Aladdin răspunse:
— O, maică a mea, nu am să-mi vin în minți nicidecum, întrucât nu sunt din tagma celor smintiți. Și vorbele tale nu au să mă facă în nici un fel să mă leapăd de gândul meu de însurătoare cu El Sett Badru'l-Budur, fata sultanului cea atâta de frumoasă! Și gândul meu este mai mult decât oricând de-a o cere de la tătâne-său!
Ea zise:
— O, fiul meu, pe viața mea și a ta! Nu rosti asemenea vorbe și ia bine seama să nu care cumva să se audă prin vecini și vorbele tale să-i fie duse sultanului care are să poruncească să fii spânzurat fără de izbăvire. Și-apoi, dacă chiar ai luat o hotărâre atâta de smintită, crezi că ai să găsești pe cineva pe care să-l poți trimite cu o solie ca aceea?
El răspunse:
— Și pe cine aș putea să-l încarc cu o solie atâta de gingașă, câtă vreme te am aici pe tine, o, maică? Și în cine aș putea eu să am mai multă credință decât în tine? Da, hotărât! Tu ai să te duci să-i faci sultanului, pentru mine, cererea de însurătoare!
Ea strigă:
— Ferească-mă Allah de o cerere ca aceasta, o, fiul meu! Eu nu am ajuns, ca tine, la marginile smintelii! Of, văd bine acuma că tu uiți că ești băiatul unui croitor dintre cei mai sărmani și dintre cei mai nevolnici din cetate și că nici eu, mama ta, nu sunt din vreun neam mai de soi și mai răsărit! Cum de cutezi, dară, să gândești la o domniță pe care părintele ei nu ar da-o nici măcar unui fecior de împărat ori de sultan de-ăi mari?
Și Aladdin rămase tăcut un răstimp, pe urmă răspunse:
— Află, o, maică a mea, că m-am și gândit și că am cugetat mult la toate câte mi le-ai spus; da nu mă opresc de la hotărârea despre care ți-am vorbit, ba dimpotrivă! Mă rog, așadar, ție, dacă chiar îți sunt fiu și dacă ții la mine, să-mi faci binele pe care ți-l cer! De nu, moartea are să mi se pară mai de dorit decât viața; și m-ai pierde repede, fără de nici o îndoială! Încă o dată, o, măicuță a mea, nu uita că eu sunt tot fiul tău Aladdin!
Când auzi vorbele acestea ale fiului ei, bătrâna izbucni în suspinuri și spuse printre lacrimi:
— O, fiul meu, așa-i, hotărât! Sunt mama ta și tu ești singurul meu copil, sâmburul inimii mele! Și dorul meu cel mai scump este să te văd însurat într-o zi și să mă bucur de fericirea ta, înainte de a mă duce din lume! Încât, dară, dacă chiar vrei să te însori, am să mă duc degrabă să-ți caut o femeie printre oamenii de teapa noastră! Ba încă ar trebui să știu și ce am a le răspunde atunci când mi-or cere seama despre tine, despre meseria pe care o ai, despre câștigul pe care îl agonisești și despre bunurile și pământurile pe care le stăpânești! Și lucrul acesta mă tulbură rău! Da ce-aș păți când ar fi vorba să mă duc nu la niște oameni de rând și de teapa noastră, ci s-o cer pentru tine de la sultanul Chinei pe singura lui fată, pe El-Sett Badru'l-Budur! Ia să vedem, o, fiul meu! Cugetă mai cu măsură o clipită! Știu prea bine că sultanul nostru este plin de bunăvoință și că nu-l alungă niciodată pe vreun supus de-al său fără a-i face dreptatea pe care o cere necazul aceluia! Și tot așa știu că e darnic până peste poate și că niciodată nu pregetă a-l dărui cu de toate pe acela care și-a dobândit pe dreptate milele pentru vreo treabă strălucită, pentru vreo faptă de vitejie ori pentru vreo slujbă, mai mare ori mai mică! Ci poți tu să spui cu ce te-ai dovedit de vreo ispravă până acuma și ce volnicii vei fi având care să te poată învrednici pentru hatârul cel fără asemuire pe care i-l ceri? Și-apoi unde-s plocoanele ce se cuvin, asemenea oricărui ins care cere niște huzururi, a le trimite în dar sultanului, drept semn de cinstire din partea unui preasupus credincios față de domnul și stăpânul său?
El răspunse:
— Tocmai! Dacă nu e vorba decât de dat un plocon falnic spre a dobândi ceea ce sufletul meu își dorește atâta, păi atunci socot că nici un om de pe pământ nu se poate măsura cu mine într-o treabă cumu-i aceasta! Află, dar, o, maică a mea, că poamele cele de toate culorile pe care le-am adus din grădina de sub pământ și ai socotit a fi numai niște gogoloaie de sticlă de nici un preț și bune numai să slujească de joacă țâncilor, sunt niște pietre nestemate cum nici un sultan de pe pământ nu are unele asemenea. Și, de altminteri, ai să le poți prețălui și tu, oricât de puțin te-ai pricepe la lucruri de soiul acesta! Pentru aceasta nu ai decât să-mi aduci de la bucătărie o tabla de farfuriu îndeajuns de mare ca să pot să le pun pe ea și ai să vezi atunci urmarea cea de minunare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute patruzeci și șaptea noapte spuse:
Pentru aceasta nu ai decât să-mi aduci de la bucătărie o tabla de farfuriu îndeajuns de mare ca să pot să le pun pe ea și ai să vezi atunci urmarea cea de minunare.
Și mama lui Aladdin, măcar că tare uluită de toate câte auzea, se duse la bucătărie să caute o tabla mare de farfuriu alb, curată și i-o aduse fiului ei. Iar Aladdin, care și strânsese toate poamele cu pricina, începu să le orânduiască cu multă dibăcie pe tavă, ținând seama de feluritele lor culori, de înfățișările și de soiurile lor. Și, când isprăvi, le puse sub ochii mamei sale, care rămase uluită de-a binelea, atât din pricina strălucirii, cât și a frumuseții lor. Și nu se putu opri, măcar că nu fusese deprinsă vreodată cu vederea nestematelor, să se minuneze:
— Ya Allah! Ce minunăție!
Și fu nevoită, peste o clipită, să închidă ochii de sclipirile acelea. Și, într-un sfârșit, spuse:
— Văd acuma și eu, o, fiul meu, că peșcheșul tău ar putea să-i fie pe plac sultanului. Ci necazul nu mai stă în asta! Ci în drumul pe care l-aș avea de făcut; întrucât bag de seamă că n-aș putea să înfrunt nicicum făloșia sultanului și că aș rămâne înmărmurită și cu limba înnodată, ori poate că mi-aș pierde firea de sfială și de tulburare! Da chiar de-am presupune că, silindu-mă asupră-mi, ca să-ți mulțumesc sufletul cel plin de dor, aș izbuti să ajung a înfățișa cererea ta sultanului în ce privește pe fata sa Badru'l-Budur, ce are să se întâmple? Chiar ce are să se întâmple? Păi atunci, fiul meu, ori are să se socoată că sunt o zărghită și au să mă izgonească de la palat, ori sultanul, mâniat de o cerere ca aceea, are să ne pedepsească pe amândoi cu o osândă amarnică! Da dacă tu socoți dimpotrivă și dacă sultanul ar fi să dea urmare cererii tale, tot o să mă întrebe despre starea și despre cinurile tale. Și are să-mi zică: „Da! Darul este tare frumos, o, femeie! Da cine ești tu? Și cine este fiul tău Aladdin? Și ce face el? Și cine-i tatăl lui? Și ce pricopseală are?” Și eu, atunci, am să fiu nevoită oricum să-i spun că nu ai nici o meserie și că tatăl tău nu era decât un biet croitor dintre croitorii din suk!
Ci Aladdin răspunse:
— O, maică, fii liniștită! Este peste putință ca sultanul să-ți pună niște întrebări ca acelea atunci când are să vadă minunățiile de nestemate orânduite ca niște poame pe tava de porțelan! Fii, dar, fără de teamă și nu te mai îngrija de ce are să se întâmple. Dimpotrivă, ridică-te numai și du-te să-i dăruiești tava cu ce se află pe ea și cere-o pentru mine de soție pe fiica sa Badru'l-Budur! Și nu te mai apuca să-ți împovărezi gândurile într-o treabă atâta de ușoară și de limpede! Și, la urma urmei, nu uita, dacă te mai încearcă vreo îndoială în privința izbânzii, că am în stăpânirea mea o lampă care pentru mine are să țină loc de toate meseriile și de toate agoniselile!
Și îi vorbi tot așa mai departe mamei sale, cu atâta căldură și cu atâta încredințare, încât până la urmă o încredință și pe ea pe deplin. Și o îndemnă să-și pună hainele ei cele mai frumoase; și îi dădu tava de porțelan, pe care bătrâna o înveli degrabă într-o basma pe care o legă în patru colțuri, ca s-o ducă în mână. Și plecă de acasă și se îndreptă spre saraiul sultanului. Și intră în sala de primire, dimpreună cu mulțimea de jelbași. Și se așeză chiar în rândul dintâi, ci cu o înfățișare tare sfioasă, în mijlocul tuturor celor de față, care ședeau cu mâinile încrucișate și cu ochii în jos, plini de cel mai adânc respect. Și sala divanului se deschise, când sultanul își făcu intrarea, urmat de vizirii, de emirii și de străjile sale! Și căpetenia calemgiilor sultanului începu să-i strige, unul după altul, pe împricinați, după rânduiala jalbelor. Și pricinile fură judecate pe dată. Iar pricinașii plecară, unii mulțumiți de câștigarea pricinei lor, alții cu nasurile tare alungite, iar ceilalți rămânând nechemați, din lipsă de timp. Și mama lui Aladdin fu chiar din mulțimea acestora de pe urmă. Încât, dacă văzu că divanul se sfârșise și că sultanul pleacă, urmat de vizirii lui, pricepu că nu mai avea ce să facă, decât să plece și ea. Și ieși de la sărai și se întoarse acasă. Și Aladdin, care în nerăbdarea lui o aștepta la poartă, o văzu cum se întoarce ținând în mână tablaua de farfuriu; și tare tulburat mai fu; și tare nedumerit și speriat de vreo nenorocire ce s-ar fi întâmplat ori de vreo știre proastă, încât nu vroi să-i pună nici un fel de întrebare în uliță, ci grăbi s-o tragă în casă, unde, îngălbenit de tot la chip, o iscodi prin semne și din ochi, dat fiind că nu putea să deschidă gura, de tulburare. Și biata femeie îi povesti ce se întâmplase, adăugând:
— Se cade s-o ierți pe maica ta de data aceasta, fiul meu, întrucât nu am fost dedată cu saraiurile; iar vederea sultanului m-a tulburat până într-atâta de nici n-am putut să mă duc la el ca să-i spun cererea ta. Ci mâine, de-o vrea Allah, am să mă duc iarăși la sărai și o să am mai multă virtute decât de data asta!
Și Aladdin, cu toată nerăbdarea lui, fu oricum bucuros să afle că nu din vreo pricină prea amarnică se afla tava de farfuriu în mâinile mamei lui, la întoarcere. Ba chiar fu mulțumit că încercarea cea mai anevoioasă fusese făcută fără de nici un necaz și fără de urmări rele pentru mama lui și pentru el. Și se mângâie cu gândul că zăboveala are să fie repede îndreptată. Într-adevăr, a doua zi bătrâna plecă iar la sărai, ținând în mână cele patru colțuri ale basmalei în care era legat ploconul de nestemate.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute patruzeci și opta noapte spuse:
Într-adevăr, a doua zi bătrâna plecă iar la sărai, ținând în mână cele patru colțuri ale basmalei în care era legat ploconul de nestemate.
Și bătrâna era tare hotărâtă să-și biruiască sfiala și să-i înfățișeze sultanului cererea. Și intră la divan și se așeză în rândul dintâi, dinaintea sultanului. Ci, ca și întâia oară, nu izbuti să facă nici un pas și nici o mișcare care să abată asupra ei luarea-aminte a căpeteniei de dieci. Și judecata fu ridicată, fără de nici o urmare; și se întoarse iarăși acasă, cu capul plecat, să-l vestească pe Aladdin de neizbânda încercării ei, ci făgăduindu-i biruința de data următoare. Și Aladdin fu nevoit iar să-și mai rostuiască un tain de răbdare, mustrând-o însă pe maică-sa pentru lipsa ei de cutezanță și de tărie. Da asta nu prea sluji la mare lucru, întrucât biata femeie șase zile în șir se tot duse la sărai, cu tava de farfuriu și se așeză mereu tot dinaintea sultanului, da tot fără de mai multă cutezanță ori fără de mai multă izbândă ca întâia oară. Și de bună seamă că s-ar fi întors și de-o sută de ori tot așa și Aladdin ar fi murit de deznădejde și de nerăbdare înăbușită, dacă pe însuși sultanul, care până la urmă o băgase de seamă, întrucât se afla în rândul dintâi la fiecare județ al divanului, nu l-ar fi cuprins dorința să întrebe de ea și despre pricina care o aducea acolo. Într-adevăr, în cea de a șaptea zi, după încheierea divanului, sultanul se întoarse înspre vizirul său cel mare și îi zise:
— Ia uită-te la femeia aceea bătrână care ține în mână o legătură făcută dintr-o basma. De mai multe zile vine neabătut la divan și stă țeapănă fără să ceară nimic. Poți cumva să-mi spui ce caută aici, sau ce vrea?
Și vizirul cel mare, care nu o cunoștea nicidecum pe mama lui Aladdin, nu vroi să rămână cumva sărac la răspunsuri, ci îi spuse sultanului:
— O, stăpâne al meu, e și ea o bătrână dintre multele bătrâne care nu vin la divan decât pentru niște fleacuri. Și aceasta de-aici, fără de nici o îndoială, trebuie să aibă a se plânge, de pildă, că i-a vândut vreun neguțător niscaiva orz stricat, sau că vecina i-a spus vorbe de ocară, sau că a bătut-o bărbatu-său!
Ci sultanul nu vroi să se mulțumească deloc cu lămurirea aceea și îi spuse vizirului:
— Eu, cu toate astea, doresc s-o cercetez pe biata femeie. Spune-i să se apropie, până a nu pleca împreună cu ceilalți!
Și vizirul răspunse că ascultă și că se supune, ducându-și mâna la frunte. Și făcu câțiva pași înspre mama lui Aladdin și îi făcu semn cu mâna să se apropie. Și biata femeie, tremurând toată, veni până la piciorul scaunului împărătesc și se prăbuși, mai degrabă decât se temeni și sărută pământul dintre mâinile sultanului, cum văzuse că făcuseră și ceilalți pricinași. Și rămase în starea aceea până ce vizirul cel mare veni și o bătu pe umăr și o ajută să se ridice. Iar ea se ridică în picioare, plină de sfială; și sultanul îi spuse:
— O, femeie, iacătă-s mai multe zile de când te tot văd că vii la divan și stai nemișcată fără să ceri nimic. Spune-mi, dar, ce te aduce aici și ce dorești, ca să pot să-ți fac dreptate!
Și mama lui Aladdin, mai prinzând oleacă de inimă la glasul binevoitor al sultanului, răspunse:
— Allah coboare-și facerile sale de bine asupra capului sultanului nostru! Roaba ta, o, doamne al vremilor, te roagă, înainte de a-ți înfățișa cererea ei, să te înduri a-i dărui făgăduiala ocrotirii tale, altminteri tare mi-ar fi spaimă să supăr urechile sultanului, întrucât cererea mea ar putea să pară ciudată sau anapoda!
Or, sultanul, care era om bun și mărinimos, nu pregetă să-i făgăduiască ocrotirea; ba chiar porunci să fie golită sala cu totul, spre a-i îngădui femeii să-și spună păsul în toată slobozenia. Și nu îl opri pe lângă sine decât pe vizirul cel mare. Și se întoarse înspre bătrână și îi zise:
— Poți să vorbești! Ocrotirea lui Allah este asupra ta, o, femeie!
Ci mama lui Aladdin, care își căpătase tot sufletul, în urma primirii celei pline de bunătate a sultanului, răspunse:
— Mai cer iertare sultanului nostru, tot așa, dintru început, pentru tot ce ar putea să i se pară necuviincios în jalba mea și pentru cutezanța cea neasemuită a vorbelor mele!
Și sultanul, tot mai zădărit, spuse:
— Grăbește-te și vorbește fără de sfială, o, femeie! Iertarea lui Allah este asupra ta, precum și mila lui pentru orice ai putea să-mi spui și să ceri!
Atunci mama lui Aladdin, după ce se mai ploconi o dată înaintea scaunului împărătesc și după ce chemă asupra sultanului toate binecuvântările și huzururile Celui Preaînalt, începu să-i povestească tot ce i se întâmplase fiului ei, din ziua când îi auzise pe pristavii împărătești crăinicând târgoveților porunca de a se ascunde prin casele lor ca să deschidă calea alaiului măritei Sett Badru'l-Budur. Și nu uită să-i spună starea în care se află acum Aladdin, care se juruise că se omoară dacă nu o capătă pe domniță de soție. Și povesti pe de șart toată povestea, de la început până la sfârșit. Ci nu are nici un rost s-o mai luăm de la capăt. Pe urmă, dacă sfârși de spus tot, pradă unei tulburări mari, adăugă:
— Și nu îmi mai rămâne, o, doamne al vremilor, decât să mă rog Luminăției Tale să nu care cumva să mă cerți de sminteala fiului meu și să mă ierți dacă dragostea de mamă m-a îndemnat să vin și să-ți înfățișez o cerere atât de nemaipomenită!
Sultanul, care îi ascultase vorbele cu multă luare-aminte, dat fiind că era drept și bun, dacă văzu că mama lui Aladdin tăcuse, departe de a se arăta mâniat de cererea ei, începu să râdă cu duioșie și îi spuse:
— O, sărmano și ce-i fi având în basmaua aceea pe care o ții legată în patru colțuri?
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute patruzeci și noua noapte spuse:
Începu să râdă cu duioșie și îi spuse:
— O, sărmano și ce-i fi având în basmaua aceea pe care o ții legată în patru colțuri?
Atunci mama lui Aladdin deznodă basmaua, în tăcere, și, fără a mai adăuga vreo vorbă, îi înfățișă sultanului tablaua de farfuriu pe care se aflau rânduite fructele de nestemate. Și pe dată divanul fu luminat de sclipirea lor, mai abitir decât de o strălucire de policandre și de făclii. Iar sultanul fu uluit de lucirea lor și rămase năucit de frumusețea ce-o vedea. Pe urmă luă tava din mâinile bătrânei și cercetă pietrele cele minunate rând pe rând, ținându-le între degete. Și șezu multă vreme să le privească și să le pipăie, minunându-se până peste poate. Și, într-un sfârșit, întorcându-se înspre vizirul cel mare, grăi:
— Pe viața capului meu! O, vizirule, ce frumoase sunt toate astea și ce poame minunate! Ai mai văzut tu vreodată ceva asemenea ori baremi ai auzit vreodată să se pomenească a fi pe fața pământului niște lucruri atâta de mândre? Ce socoți? Ia spune-mi?
Și vizirul răspunse:
— Cu adevărat, o, doamne al vremilor, nu am văzut niciodată și nu am auzit pomenindu-se vreodată despre niște lucruri atâta de de-a mirărilea! Hotărât, nestematele acestea sunt fără de seamăn în soiul lor! Și nici giuvaierurile cele mai scumpe din sipeturile stăpânului nostru nu prețuiesc, toate la un loc, cât poama cea mai măruntă de aici! Nu, nu cred!
Iar sultanul zise:
— Și nu-i așa, o, vizire al meu, că tânărului Aladdin, cel care îmi trimite cu mama sa un peșcheș atâta de frumos, i se cuvine, fără de nici o îndoială și mult mai mult decât oricărui fecior de emir, să-și vadă primită cererea de însurătoare cu fata mea Badru'l-Budur?
La întrebarea aceasta a sultanului, la care nici cu gândul nu gândea, vizirul se schimbă la față de-a binelea și limba i se înnodă de-a binelea și se mohorî de-a binelea! Întrucât sultanul îi făgăduise, de tare multă vreme, că n-are s-o dea de soție pe domniță altcuiva decât unui fiu de-al lui, care se mistuia de dragoste după ea încă din pruncie. Așa că, după un lung răstimp de uluială, de tulburare și de tăcere, răspunse, până la urmă, cu un glas tare trist:
— Da, o, doamne al vremilor! Ci Luminăția Ta uită că i-a făgăduit-o pe domniță fiului robului tău! Cer, dară, de la mila ta, dacă ploconul acesta de la un om neștiut te bucură într-adevăr, să-mi îngădui numai un răgaz de trei luni, în care mă îndatorez să-ți găsesc chiar eu un dar încă și mai frumos decât acesta, ca să-l aduc ca zestre, pentru fiul meu, stăpânului nostru!
Or, sultanul, care știa prea bine, dată fiind priceperea pe care o avea el în privința giuvaierurilor și a nestematelor, că nici un om de pe pământ, de-ar fi fost el chiar fecior de crai ori de sultan, nu ar fi fost în stare să găsească un dar care să se asemuie, mai de aproape ori mai pe departe, cu acele minunății fără de pereche în soiul lor, nu vroi să-l supere pe bătrânul său vizir și să nu-i facă hatârul pe care acela i-l cerea, orișicât de zadarnic s-ar fi dovedit; și, în buna lui vrere, îi răspunse:
— Bine! O, vizire al meu, îți dau răgazul pe care mi-l ceri. Ci să știi limpede că, la trecerea celor trei luni, dacă nu ai să izbândești a găsi pentru fiul tău o zestre de dăruit fetei mele și care să întreacă sau măcar să se asemuie cu zestrea pe care mi-o aduce, în numele fiului ei, Aladdin, femeia aceasta de treabă, eu am făcut pentru fiul tău tot ce era cu putință, datorită slujbelor tale vrednice și credincioase!
Pe urmă se întoarse înspre mama lui Aladdin și îi spuse cu multă dragoste:
— O, mamă a lui Aladdin, poți să te duci în toată bucuria și liniștea îndărăt la fiul tău și să-i spui că cererea lui a fost primită și că fata mea este de aci înainte pe numele lui! Ci spune-i că nunta nu are să se poată face decât numai peste trei luni, spre a ne da vreme să punem să se lucreze hainele de măritiș ale fetei și toate lucrurile ce se cuvin la casa unei domnițe de stepena ei!
Și mama lui Aladdin, tulburată până peste poate, își ridică mâinile înspre cer și se rugă pentru îmbelșugarea și lungirea vieții sultanului, își luă rămas-bun și, numaidecât, odată ieșită din sărai, apucă de bucurie zborul înspre casă. Și, de cum intră în casă, Aladdin îi văzu obrazul luminat de fericire și alergă la ea și, tare tulburat, o întrebă:
— Ei, o, maică, trebuie să trăiesc ori trebuie să mor?
Și biata femeie, sleită cu totul, șezu mai întâi pe divan și își scoase iașmacul de pe față, apoi spuse:
— Îți aduc vestea cea bună, o, Aladdin! Fata sultanului este de acuma înainte pe numele tău! Iar darul tău, precum vezi, a fost primit cu bucurie și cu mulțumire! Numai că nunta cu Badru'l-Budur nu are să se poată face decât peste trei luni! Iar zăboveala se datorează vizirului cel mare, barba aceea a năpastelor, care i-a șoptit în taină nu știu ce sultanului și l-a îndemnat să mai tărăgăneze însurătoarea, nu știu pentru care pricină! Ci, inșallah! Nu are să se întâmple decât de bine! Iar dorul tău are să-ți fie împlinit până peste toate așteptările, o, fiul meu!
Pe urmă adăugă:
— Iar pe vizirul cel mare, o, fiul meu, Allah să-l bată și să-l aducă la starea cea mai păcătoasă! Căci tare sunt îngrijorată de ce-o fi putut să spună la urechea sultanului! Fără de el, nunta s-ar fi săvârșit, pe cât părea, astăzi ori mâine, așa de răpit era Măria Sa de poamele cele nestemate de pe tablaua de farfuriu!
Pe urmă, fără să se oprească și fără să răsufle, îi povesti fiului ei tot ce se întâmplase de la intrarea ei în divan până ce plecase și sfârși spunând:
— Allah să ocrotească viața sultanului nostru cel slăvit și pe tine să te apere pentru fericirea care te așteaptă, o, Aladdin, fiul meu!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute cincizecea noapte spuse:
— Allah să ocrotească viața sultanului nostru cel slăvit și pe tine să te apere, pentru fericirea care te așteaptă, o, Aladdin, fiul meu!
Și Aladdin, dacă auzi cele ce îi vestea maică-sa, se cutremură de drag și de mulțumire și strigă:
— Preaslăvit să fie Allah, o, maică a mea, cel carele a făcut să coboare milele sale asupra casei noastre și să-ți dea ca fiică o domniță din sângele domnilor celor mai mari!
Și sărută mâna maică-sii și îi mulțumi îndelung pentru toate ostenelile pe care și le dăduse spre aducerea la îndeplinire a acelei trebi atâta de gingașe. Iar maică-sa îl sărută cu dragoste și îi jură tot felul de huzururi și plânse gândind că soțul ei, croitorul, părintele lui Aladdin, nu mai era, ca să vadă și el norocul și roadele cele minunate ale ursitei fiului lor, pușlamaua de mai înainte!
Și, din ziua aceea, Aladdin și maică-sa, cu o nerăbdare până peste poate, începură să socotească ceasurile care îi despărțeau de fericirea pe care o așteptau, după ce aveau să treacă cele trei luni. Și nu mai conteneau să tot tăinuiască despre planurile și despre ospețele și despre pomenile pe care socoteau să le dea celor sărmani, aducându-și aminte că și ei, încă ieri, se aflau în ticăloșie și că, fără de nici o îndoială, lucrul cel mai vrednic în ochii Atoatedătătorului era dărnicia.
Or, două luni se scurseră în felul acesta. Și mama lui Aladdin, care pleca de acasă în fiecare zi spre a face târguielile îndătinate de dinainte de nuntă, se duse la suk într-o dimineață și porni să bată prăvăliile făcând o grămadă de cumpărături și mai mari și mai mici, când deodată băgă de seamă un lucru pe care nu îl văzuse atunci când venise. Văzu, într-adevăr, că toate prăvăliile erau dichisite și împodobite cu frunzare, cu felinare și cu panglici colorate, de la un cap al uliței până la celalalt și că toți prăvăliașii, toți mușteriii și toți oamenii din suk, fie bogați, fie săraci, făceau o mare zarvă de bucurie și toate ulițele erau înțesate de slujbași de la sărai, îmbrăcați falnic în atlazurile lor de sărbătoare și călări pe cai înfotăzați minunat și toată lumea se vânzolea încolo și încoace într-o forfotă neobișnuită. Încât se încumetă să-l întrebe pe un neguțător de ulei, de la care își făcea cumpărăturile, ce fel de sărbătoare, despre care ea habar nu avea, sărbătorea mulțimea aceea voioasă și ce însemnau toate acele vânzoleli. Și neguțătorul de ulei, nedumerit până peste poate de o întrebare ca aceea, o privi închiondorat și răspunse:
— Pe Allah! S-ar zice că-ți faci bătaie de joc! Ori ești vreo străină, de nu știi așa, nimica, despre însurătoarea feciorului vizirului cel mare cu domnița Badru'l-Budur, fata sultanului? Și-acuma-i taman ceasul când iese ea de la hammam! Și toți călăreții aceștia, îmbrăcați falnic cu haine de zarafir, sunt străjile care au să-i alcătuiască paza până la sărai!
Când auzi vorbele neguțătorului de ulei, mama lui Aladdin nu vroi să afle nimica mai mult și, înnebunită și zdrobită, o luă la fugă, de-a curmezișul sukurilor, uitându-și târguielile la neguțător și ajunse acasă, unde intră și, cu suflarea tăiată, se aruncă pe divan și rămase așa un răstimp, fără a putea să rostească nici un cuvânt. Iar când izbuti să vorbească, îi spuse lui Aladdin, care venise în fugă:
— Ah, copilul meu! Ursitoarea a întors împotriva ta foaia cea rea a cărții sale! Și iacătă că totul este pierdut și că fericirea înspre care pășeai s-a mistuit până a nu se fi împlinit!
Iar Aladdin, tare speriat de starea în care o vedea pe maică-sa și de vorbele pe care le auzea, o întrebă:
— Au ce s-a întâmplat atât de rău, o, maică a mea? Grăbește de-mi spune!
Ea zise:
— Vai, fiul meu! Sultanul și-a uitat de făgăduiala pe care ne-a făcut-o! Și chiar astăzi o mărită pe fiică-sa Badru'l-Budur cu feciorul vizirului cel mare, fața aia de catran, năpastă ăla de care mi-era mie atâta de spaimă! Și cetatea toată e împodobită ca la sărbătorile cele mari, pentru nunta din seara aceasta!
Și Aladdin, dacă auzi vestea, simți cum fierbințeala îi năpădește mințile și cum îi face sângele să zvâcâie năprasnic. Și un răstimp rămase uluit și năucit, de parcă sta să cadă și să moară pe loc. Ci nu zăbovi să se îmbărbăteze, aducându-și aminte de lampa cea fermecată pe care o avea la mâna lui și care, mai mult decât oricând, avea să-i fie de mare ajutor. Și se întoarse înspre maică-sa și îi spuse, cu un glas tare liniștit:
— Pe viața ta, o, maică, eu mă cam socotesc că feciorul vizirului nu prea are să se bucure în noaptea aceasta de desfătările pe care le nădăjduiește în locul meu! Fii, dar, fără nici o teamă în privința aceasta, și, fără a mai zăbovi, scoală-te și pregătește-ne ceva de mâncare. Și avem să vedem noi pe urmă ce ne mai rămâne de făcut, cu ajutorul Celui Preaînalt!
Atunci mama lui Aladdin se ridică și pregăti demâncarea, pe care Aladdin, cu mare poftă, o mâncă și, îndată ce sfârși, se duse în odaia lui spunând:
— Vreau să rămân singur și să nu fiu supărat de nimenea!
Și zăvorî ușa după el cu cheia și scoase lampa cea fermecată din ungherul unde o ținea ascunsă. Și o luă și o frecă la locul pe care îl știa. Și tot atunci, efritul rob al lămpii se ivi dinainte-i și spuse:
Iacă aci dinainte stă robul tău cu luare-aminte!
Spune: ce vrei? Eu sunt al lămpii slujitor, Fie că-n văzduhuri zbor, Fie că umblu de-a rând aici pe pământ!
Și Aladdin îi spuse:
— Ascultă-mă bine, o, slujitor al lămpii! Căci nu mai este vorba acuma să-mi aduci de mâncat și de băut, ci să mă slujești într-o daravelă cu mult mai însemnată! Află, dar, că sultanul mi-a făgăduit-o de soție pe fata lui cea minunată, pe Badru'l-Budur, primind de la mine un plocon de poame nestemate. Și mi-a cerut un răgaz de trei luni până să sărbătorim nunta. Și acum și-a uitat făgăduiala și, fără măcar să-i treacă prin minte să-mi trimită îndărăt darul pe care i l-am dat, o mărită pe fiică-sa cu feciorul vizirului cel mare! Or, lucrurile nu trebuie să se petreacă nicidecum în felul acesta! Și îți cer să mă slujești ca să-mi duc la îndeplinire un plan al meu!
Și efritul răspunse:
— Spune, o, Aladdin, stăpâne al meu! Și nu e nici o trebuință să-mi dai atâtea lămuriri! Poruncește și am să mă supun!
Și Aladdin răspunse:
— În seara aceasta, deci, de îndată ce însurățeii s-or culca în patul lor de nuntă și până ce să aibă ei vreme nici măcar să se atingă, să-i ridici cu pat cu tot și să-i aduci chiar aici, unde am să văd eu ce îmi rămâne de făcut!
Iar efritul lămpii își duse mâna la frunte și răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și pieri.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă, și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute cincizeci și una noapte spuse:
Iar efritul lămpii își duse mâna la frunte și răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și pieri.
Iar Aladdin se duse la maică-sa și șezu jos lângă ea și începu să tăifăsuiască liniștit, ba de una, ba de alta, fără să se mai îngrijeze de măritișul domniței, de parcă nimic din toate acelea nu s-ar fi întâmplat. Și, la culcare, intră în odaia lui unde iarăși se zăvorî cu cheia și așteptă întoarcerea efritului. Și-așa cu el!
În ce privește nunta feciorului vizirului cel mare, iacătă! Când ospețele și zaifeturile și chilomanele și veselirile ajunseră la capăt, proaspătul însurățel, cu căpetenia hadâmbilor înainte, intră în odaia de nuntă. Și căpetenia hadâmbilor zori să plece și să închidă ușa în urma lui. Și ginerele, după ce se dezbrăcă, trase la o parte pologul de mătase de la pat și se băgă acolo, ca să aștepte venirea domniței. Or, domnița nu zăbovi mult până să se arate, însoțită de mama sa și de femeile din alaiul ei, care o dezbrăcară, o înveșmântară cu o cămășuță de mătase și îi despletiră părul. Pe urmă o suiră în pat ca parcă silind-o, în vreme ce, cumu-i datina mireselor în astfel de împrejurări, domnița se prefăcea că se împotrivește și se smucea în toate părțile, dând să le scape din mâini. Și după ce o suiră în pat, fără a se ispiti să se uite la feciorul vizirului, care se afla de mult în pat, femeile plecară toate împreună, făcând urări pentru îndeplinire.
Iar mama domniței, care plecă la urmă de tot, închise ușa odăii, scoțând, cumu-i datina, un oftat adânc.
Or, de îndată ce tinerii însurăței se văzură singuri și până să aibă răgazul să-și facă vreo mângâiere cât de mică, se simțiră deodată ridicați cu pat cu tot, fără a putea să-și dea seama ce li se întâmplă. Și, cât ai clipi din ochi, se văzură scoși din sărai și puși jos într-un loc pe care nu-l cunoșteau și care nu era altul decât odaia lui Aladdin. Și pe când ei se cufundau în spaimă, efritul se duse de se temeni dinaintea lui Aladdin și îi zise:
— Porunca ta, o, stăpâne al meu, a fost îndeplinită. Și iată-mă-s gata să te ascult, la tot ce mai ai a mă pune să-ți fac!
Și Aladdin îi răspunse:
— Mai am să-ți cer a-l înșfăca pe pezevenghiul acesta tinerel și a-l duce să-l încui, pe toată noaptea, în umblătoare! Și mâine dimineață să te întorci aici, ca să capeți poruncile mele!
Și ginnul lămpii răspunse că ascultă și că se supune și zori să îndeplinească porunca. Îl înșfăcă, așadar, cu asprime, pe feciorul vizirului și îl duse de-l încuie la privăți, înfundându-l cu capul într-o gaură. Și vărsă asupra-i o suflare rece și împuțită, care îl țintui ca pe o bucată de lemn în starea în care se afla. Și-așa cu el!
Ci în ceea ce îl privește pe Aladdin, apoi acesta, dacă rămase singur cu domnița Badru'l-Budur, nu se gândi o clipită măcar, în ciuda dragostei amarnice pe care o simțea pentru ea, să se prilejească de împrejurare. Și, dintru început, se temeni dinaintea domniței, ținându-și mâna pe inimă, și, cu un glas plin de patimă, îi spuse:
— O, domniță, află că aici ești mai la adăpost decât în saraiul sultanului, părintele tău! Dacă te afli în locul acesta pe care nu îl cunoști, este numai ca să nu înduri mângâierile acelui copilandru năvleg, feciorul vizirului tatălui tău! Iar eu, măcar că sunt acela căruia i-ai fost făgăduită de soție, am să mă feresc cu grijă să mă ating de tine, mai înainte de a fi venit vremea și mai înainte ca tu să fi ajuns soția mea, după pravila Cărții celei sfinte și după sunnă!
Ci din vorbele acestea ale lui Aladdin, domnița nu putu să priceapă nimic, mai întâi din pricină că era tare speriată, și-apoi pentru că ea habar nu avea nici de făgăduiala dată de tătâne-său și nici de toate dedesubturile acelei trebi. Și, neștiind ce să spună, se mulțumi să plângă cu amar. Și Aladdin, ca să-i dovedească și mai apriat că nu avea nici un gând rău în privința ei și ca s-o liniștească, se aruncă în pat îndărăt, chiar pe locul pe care șezuse feciorul vizirului și avu grijă să așeze o sabie între fată și el, ca să-i arate și mai limpede prin aceasta că înțelegea să-și facă mai degrabă moarte decât să se atingă de domniță, nici măcar cu vârfurile degetelor. Ba chiar se și întoarse cu spatele înspre ea, ca nu care cumva s-o stânjenească în vreun fel. Și adormi în deplină liniște, fără a se mai îngrija că se afla acolo Badru'l-Budur cea atâta de dorită, de parcă ar fi fost singur-singurel în patul lui de flăcău.
Pe domniță însă tulburarea, pe care i-o pricinuiau întâmplarea aceea atât de ciudată și starea cea nouă în care se vedea și gândurile învălmășite care o chinuiau, ba de spaimă, ba de uluire, nu o lăsă să dea geană în geană toată noaptea. Ci fără de îndoială că ea era cu mult mai puțin de plâns decât fiul vizirului, care se afla la umblători, cu capul vârât într-o gaură și care nu putea să facă nici o mișcare, din pricina suflării celei înfricoșătoare pe care o aruncase efritul peste el spre a-l înțepeni. Oricum, soarta celor doi însurăței, în cea dintâi noapte a lor de nuntă, nu avea nimic alta decât lucruri tare mâhnitoare și tare păcătoase.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute cincizeci și doua noapte spuse:
Oricum, soarta celor doi însurăței, în cea dintâi noapte a lor de nuntă, nu avea nimic alta decât lucruri tare mâhnitoare și tare păcătoase.
A doua zi dimineața, fără ca Aladdin să mai trebuiască să frece iarăși lampa, efritul – după porunca dată de cu seară – veni singur să aștepte trezirea stăpânului lămpii. Și întrucât acesta zăbovea, scoase un șir de strigăte, înspăimântând-o pe domniță, care nu avea putința să-l zărească. Și Aladdin deschise ochii; și de îndată ce îl văzu pe efrit, se ridică de lângă domniță și se trase oleacă mai de o parte, ca să nu fie auzit decât de efrit, căruia îi spuse:
— Dă fuga de-l scoate de la umblători pe feciorul vizirului și întoarce-te de-l pune în pat, pe locul unde se afla. Pe urmă înșfacă-i și du-i pe amândoi în saraiul sultanului, chiar acolo de unde i-ai luat. Și, mai cu seamă, veghează-i cu luare-aminte ca nu cumva să-i lași să se sărute ori măcar să se atingă!
Și efritul lămpii răspunse că ascultă și că se supune și zori să se ducă mai întâi să-l scoată pe tinerelul cel năpăstuit de la umblători și să-l așeze pe pat lângă domniță și-apoi, numaidecât, în mai puțină vreme decât ar fi de trebuință ca să bați o dată din pleoape, îi mută pe amândoi în odaia de nuntă din saraiul sultanului, fără ca ei să poată vedea ori să poată pricepe nici ce se întâmplă cu ei, nici pe ce cale își schimbau așa de iute locuința. Și de altminteri asta era tot ce li se putea întâmpla mai bine, întrucât numai dacă l-ar fi văzut o dată pe ginnul cel înfricoșător, slujitorul lămpii, fără de îndoială că s-ar fi speriat de moarte.
Or, nici nu-i așeză bine efritul pe cei doi însurăței în odaia lor din sărai, că sultanul și soția lui, arzând să afle cum își petrecuse domnița, fata lor, cea dintâi noapte a ei de nuntă și dornici s-o firitisească și să fie cei dintâi care s-o vadă spre a-i ura fericire și huzur statornic, își făcură intrarea de dimineață și se apropiară tulburați foarte de patul fetei lor și o sărutară cu duioșie între cei doi ochi, spunându-i:
— Binecuvântată să-ți fie însoțirea, o, fiică a inimii noastre! Și deie Allah să vezi zămislindu-se din rodnicia ta un șir lung de urmași frumoși și vestiți, care să ducă din neam în neam fala și mândria spiței noastre! Ah, spune-ne cum ți-ai petrecut noaptea aceasta dintâi și cum s-a purtat soțul tău față de tine!
Și, după ce vorbiră așa, tăcură, așteptând răspunsul. Și, iacătă că deodată domnița, în loc să arate un chip proaspăt și zâmbitor, o văzură cum izbucnește în suspine și cum îi privește cu niște ochi triști și plini de lacrimi.
Ei atunci vrură să-l întrebe și pe soțul ei și se uitară la locul din pat unde credeau că încă se mai afla culcat; dar el taman ieșise din odaie, chiar în clipa intrării lor, ca să se ducă să se spele de toate spurcăciunile care îl mânjiseră pe față. Și gândiră că s-o fi dus la hammamul din sărai, ca să se scalde după împreunare. Și-așa că se întoarseră iar înspre fata lor și o iscodiră îngrijorați, din semne, din priviri și din grai, despre pricina lacrimilor și a mâhnirii ei. Și întrucât ea tăcea mai departe, socotiră că numai rușinea de după cea dintâi noapte de nuntă o oprea să vorbească și că lacrămile ei erau lacrimi ca pentru asemenea împrejurări; și stătură un răstimp liniștiți, nevroind să mai stăruiască, dintru început. Cum însă starea aceea amenința să dăinuiască prea lungă vreme și cum lacrimile nu făceau decât să sporească, sultana nu putu să îndure mai mult; și, cu un glas plin de haz, îi spuse într-un sfârșit domniței:
— Hai, fata mea, vrei până la urmă să-mi răspunzi și să-i răspunzi și tatălui tău? Și mult ai să mai faci cu noi nazurile astea, care chiar că țin de cam prea multă vreme? Și eu, fata mea, am fost mireasă, ca tine și înainte de tine! Da eu am știut să pun o măsură și să nu prea întind mofturile astea de găină plouată. Și, pe deasupra, tu uiți că te dovedești acuma lipsită de cinstirea care ne-o datorezi, dacă te încăpățânezi așa mai departe să nu răspunzi la întrebările noastre!
La vorbele acestea supărate ale mamei sale, biata domniță, copleșită din toate părțile deodată, se văzu silită să se rupă din tăcerea pe care o păstra și, scoțând un suspin adânc și tare jalnic, răspunse:
— Allah să mă ierte dacă m-am dovedit lipsită de cinstirea pe care o datorez tatălui meu și mamei mele! Ci pricina este că sunt tulburată până peste poate și tare speriată și tare tristă și tare năucită de tot ce mi s-a întâmplat în noaptea aceasta!
Și începu să povestească tot ce i se întâmplase, nicidecum așa cum se petrecuseră lucrurile aievea, ci așa cum putuse ea să le priceapă numai cu ochii. Spuse cum, de îndată ce se culcase în patul ei, lângă soțul ei, feciorul vizirului, simțise că patul se mișcă sub ea, cum se văzuse mutată într-o clipită din odaia de nuntă într-o casă în care nu mai fusese niciodată până atunci, cum soțul ei fusese dus de acolo, fără ca să poată ști în ce fel fusese el luat și dus, cum locul lui, cât ținuse noaptea toată, fusese luat de un flăcău frumos, tare cuviincios și până peste poate de îndatoritor care, ca nu cumva să se vadă ispitit a se bucura de ea, pusese sabia între ei și adormise, cu fața întoarsă la perete și cum, într-un sfârșit, dimineața, de îndată ce soțul ei se întorsese în pat, fusese mutată iarăși, dimpreună cu el, în odaia lor de miri, din sărai, de unde el atunci se grăbise să se scoale spre a da fuga la hammam, ca să se curețe de un strat de lucruri amarnice care îi copereau chipul! Și adăugă:
— Și tocmai atunci v-am văzut pe amândoi că intrați pe ușă, ca să-mi urați ziua-bună și să-mi cereți vești! Vai de mine și de mine! Nu-mi mai rămâne decât să mor!
Și, după ce spuse astea, își ascunse capu-n perne, pradă unor suspine grele.
Dacă auziră vorbele acestea ale domniței Badru'l-Budur, fiica lor, sultanul și soția lui rămaseră cu gura căscată și se priviră cu niște ochi albi și cu niște chipuri lungi și nu mai avură nici o îndoială că fata lor nu și-ar fi pierdut mințile din pricina nopții aceleia, când fecioria ei fusese berbecită întâia oară. Și nu vroiră să dea nici un fel de crezare vorbelor ei. Iar maică-sa îi spuse cu glas șoptit.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute cincizeci și treia noapte spuse:
Și nu vroiră să dea nici un fel de crezare vorbelor ei. Iar maică-sa îi spuse cu glas șoptit:
— Așa se petrec lucrurile întotdeauna, fata mea! Ci să te ferești să nu care cumva să mai spui și altcuiva, căci lucrurile astea nu se povestesc niciodată! Și cine te-ar auzi te-ar lua de smintită! Scoală-te, dar și nu te mai îngrijora în privința aceasta și fă în așa fel ca să nu tulburi, cu chipul tău mohorât, ospețele care se dau astăzi la sărai, în cinstea ta și care au să țină patruzeci de zile și patruzeci de nopți, nu numai în cetatea noastră, ci și în toată împărăția! Hai, fata mea, fii mulțumită și uită degrabă pățaniile din noaptea aceasta!
Pe urmă sultana chemă slujnicele și le dădu în seamă s-o dichisească pe mireasă; iar ea, împreună cu sultanul, care era tare nedumerit, ieși să-l caute pe ginerele său, feciorul vizirului. Și sultanul, ca să se dumirească de cele ce-i spusese fiică-sa, începu să-l iscodească pe amărâtul de flăcău despre cele ce se întâmplaseră. Ci el nu vroi să-i mărturisească nimic din câte îndurase. Și, tăinuindu-le toată pățania, de teamă să nu fie luat în râs și alungat de părinții soției sale, se mulțumi să răspundă:
— Pe Allah! Da ce să se fi întâmplat de aveți, când mă întrebați, un chip atâta de ciudat?
Și sultana, atunci și mai încredințată că tot ce-i povestise fiică-sa era urmarea vreunui vis urât, socoti că face bine să nu mai stăruiască deloc pe lângă ginere-său și îi spuse:
— Preamărit să fie Allah că totul s-a petrecut fără de vătămare și fără de durere! Te sfătuiesc, fiul meu, să te porți cu multă gingășie față de soția ta, întrucât ea-i tare firavă!
Și îl lăsă cu vorbele acestea și se duse în iatacurile ei, să vegheze zaiafeturile și zamparalâcurile din ziua aceea. Și-atâta cu ea și cu tinerii însurăței!
Estimp, Aladdin, care cam bănuia ce se petrecea la sărai, își petrecu ziua veselindu-se la gândul renghiului cel iscusit pe care i-l jucase feciorul vizirului. Ci nu se ținu de mulțumit și vroi să deguste până la capăt umilirea potrivnicului său. Încât socoti potrivit să nu-i lase o clipită de tihnă și, de cum căzu noaptea, luă lampa și o frecă. Iar ginnul se și ivi dinaintea lui, rostind cele ce rostise și de dățile celelalte. Și Aladdin îi spuse:
— O, slujitor al lămpii, du-te la saraiul sultanului! Și, de îndată ce ai să-i vezi pe tinerii însurăței că se culcă laolaltă, ia-i cu pat cu tot și adu-mi-i aici, cum ai făcut și aș'noapte!
Și ginnul plecă de zor să îndeplinească porunca și nu zăbovi mult până ce să se întoarcă cu povara pe care o puse jos în odaia lui Aladdin, ca apoi să-l înșface pe feciorul vizirului și să-l înfunde cu capu-nainte în usna umblătoarei. Și Aladdin nu pregetă să ia locul cel gol și să se culce lângă domniță; ci cu tot atâta cuviință ca întâia oară. Și, după ce așeză sabia între ei, se întoarse cu fața la perete și adormi liniștit. Și, a doua zi, lucrurile se petrecură întocmai ca în ajun; care va să zică, efritul, urmând poruncile lui Aladdin, îl aduse pe pătimitul de ginerel îndărăt lângă Badru'l-Budur și îi purtă pe amândoi, cu patul, în odaia de nuntă din saraiul sultanului.
Or, sultanul, mai nerăbdător ca oricând să afle știri de la fiica lui, după cea de a doua noapte, ajunse taman în clipita aceea în odaia de noapte, numai el singur de data aceasta; căci, mai presus de toate, sultanul se temea de bosumflările sultanei, soția lui și mai degrabă vroia să o descoase el însuși pe domniță. Și de îndată ce fiul vizirului, ugilit până peste poate, auzi pașii sultanului, sări din pat și o zbughi afară din odaie, ca să dea fuga la hammam să se curețe pe față. Iar sultanul intră și se duse lângă patul fiicei sale și ridică pologul de zarafir; și, după ce o sărută pe domniță, o întrebă:
— Spune-mi, fata mea! Nădăjduiesc că în noaptea aceasta nu ai mai avut visele acelea atâta de amarnice, din care ne-ai povestit ieri acele pățanii nemaipomenite! Hai, poți să-mi spui cum ți-ai trecut noaptea aceasta?
Ci domnița, în loc să răspundă, izbucni în suspine și își ascunse fața în mâini, ca să nu vadă ochii înroșiți ai tatălui ei, care nu mai pricepea nimic din toate astea. Și așteptă o bună bucată de vreme, ca să-i dea răgaz să se liniștească; ci întrucât ea tot plângea și sughița mai departe, sultanul, până la urmă, chiar că se înfurie și își trase sabia și strigă:
— Pe viața mea, dacă nu vrei să-mi spui numaidecât adevărul, are să-ți zboare capul de pe umeri!
Atunci biata domniță, de două ori înfricoșată, fu nevoită să-și curme pe dată lacrimile și cu glas sfâșiat spuse:
— O, tată al meu preaiubit, fie-ți milă! Nu te mânia pe mine! Căci, dacă ai binevoi să mă asculți, acuma, când mama nu mai este aici ca să te stârnească împotriva mea, m-ai ierta, fără de nici o îndoială și m-ai plânge și ai avea grijă cum se cuvine ca să nu mă lași să mor de tulburare și de spaimă! Întrucât, de bună seamă, dacă m-ar mai încerca o dată întâmplările cele atâta de amarnice pe care le-am încercat în noaptea aceasta din urmă, m-ai găsi mâine dimineață moartă în pat! Fie-ți, dar, milă de mine, o, părinte al meu și fă așa ca urechea și inima ta să se îndure de patimile și de spaima mea!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute cincizeci și patra noapte spuse:
Fie-ți, dar, milă de mine, o, părinte al meu și fă așa ca urechea și inima ta să se îndure de patimile și de spaima mea!
Și sultanul, care avea o inimă blajină și care nu mai simțea în preajma lui duhul asmuțitor al soției sale, se plecă înspre fiică-sa și o sărută și o mângâie și îi alină inima scumpă. Pe urmă îi spuse:
— Și acuma, fata mea, potolește-ți sufletul și înseninează-ți ochii! Și povestește-i cu toată încrederea părintelui tău, în toate de-amănuntele, întâmplările care te-au adus noaptea aceasta într-o stare de tulburare și de spaimă atâta de amarnice!
Și domnița, cu capul pe pieptul tatălui ei, povesti, fără să uite nimic, toate năprasnele câte i se întâmplaseră în acele două nopți trecute și își sfârși istorisirea adăugând:
— Și-apoi, o, tată al meu mult-iubit, ar fi mult mai bine să-l întrebi și pe fiul vizirului, ca să-ți poată adeveri și el spusele mele!
Și sultanul, după ce ascultă întâmplarea aceea nemaipomenită, rămase năucit până peste marginile năucirii și împărtăși necazul fiicei lui și își simți ochii cum i se înmoaie de lacrimi, așa de tare o iubea. Și îi spuse:
— Hotărât, fata mea, numai și numai eu sunt pricina la toate năpastele câte ți s-au întâmplat. Întrucât te-am măritat cu un amărât care nu știe cum să te apere și să te ferească de asemenea năprasne ciudate. Căci, cu adevărat, eu ți-am vroit fericirea, cu căsătoria aceasta și nicidecum jalea și pieirea ta! Or, pe Allah, am să poruncesc numaidecât să vină vizirul și fiul lui, năvlegul și să le cer samă despre toate lucrurile astea! Ci, orice-ar fi, tu poți să fii liniștită, fata mea! Căci necazurile acestea nu au să se mai întâmple, mă jur ție pe viața capului meu!
Pe urmă o lăsă, dând-o în grija femeilor și se duse în iatacurile sale, clocotind de mânie.
Și pe dată porunci să vină la el vizirul său cel mare; și, de cum vizirul i se înfățișă dinainte, sultanul îi strigă:
— Unde-i pramatia de fiu-tău? Și ce ți-a spus în privința celor câte s-au întâmplat în aceste două nopți din urmă?
Vizirul cel mare, înmărmurit, răspunse:
— Habar nu am, o, doamne al vremilor, despre ce este vorba! Fiul meu nu mi-a spus nimic care să poată să-mi lămurească mânia stăpânului nostru! Ci, dacă îmi îngădui, dau fuga numaidecât să-l caut și să-l întreb!
Și sultanul zise:
— Du-te! Și întoarce-te degrabă să-mi dai răspunsul!
Și vizirul cel mare, cu nasul tare alungit, ieși îndoindu-și spinarea și se duse să-l caute pe fiu-său, pe care îl găsi la hammam, pregătindu-se să se spele de scârnele care îl acopereau. Și îi strigă:
— O, pui de cățea, pentru ce mi-ai tăinuit adevărul? Dacă nu-mi dai sama numaidecât despre aceste două nopți, ziua de astăzi are să fie ziua ta cea de pe urmă!
Și fiu-său lăsă capu-n jos și răspunse:
— Vai, o, părinte al meu, numai rușinea m-a oprit până acuma să-ți dezvăluiesc amarnicele întâmplări din aceste două nopți și năpastele cele de nespus pe care le-am îndurat, fără a avea putință să mă apăr, ori baremi să știu cum și din blestemul căror puteri vrăjmașe am pățit amândoi tot ce am pățit, în patul nostru!
Și îi povesti lui tătâne-său toată tărășenia, de șart, fără a uita nimic! Ci nu are nici un rost s-o mai spunem o dată. Și adăugă:
— În ce mă privește, o, părinte al meu, mai degrabă îmi vreau moartea decât o asemenea viață! Și, dinaintea ta, fac jurământul cel întreit de despărțenie pe totdeauna de fata sultanului! Mă închin, dar, ție, să te duci la sultan și să-l îndupleci să primească mărturisirea despărțeniei mele de fata sa Badru'l-Budur! Întrucât aceasta este singura cale de a vedea sfârșindu-se năpastele mele și de a-mi dobândi liniștea! Și am să pot și eu atunci să dorm în patul meu, în loc să-mi petrec nopțile prin umblători!
Când auzi vorbele fiului său, vizirul cel mare rămase mohorât. Căci dorul vieții lui fusese de a-l vedea pe fecioru-său însurat cu fata sultanului și greu îi mai venea să se lepede de o cinste atâta de mare. Încât, măcar că era încredințat de nevoința despărțirii în atare împrejurări, îi spuse fiului său:
— Hotărât, o, fiul meu, nu este cu putință să înduri mai mult niște năprasne ca acelea. Cugetă însă la ce pierzi odată cu despărțenia aceasta! Au nu ar fi mai bine să-ți îmbărbătezi inima încă o noapte, în care noi avem să veghem în preajma odăii de nuntă, cu hadâmbi înarmați cu săbii și cu toroipane? Ce zici, fiul meu?
El răspunse:
— Fă ce vrei, o, părinte al meu, vizirule! Din parte-mi, eu sunt bine hotărât să nu mai intru în odaia aceea de nuntă!
Atunci vizirul îl lăsă pe fiu-său și se întoarse la sultan. Și șezu smirnă dinaintea lui, cu capu-n pământ. Și sultanul îl întrebă:
— Ce ai a-mi spune?
El răspunse:
— Pe viața stăpânului nostru, ceea ce a povestit domnița Badru'l-Budur este întru totul adevărat! Ci vina nu-i nicidecum a feciorului meu! Oricum, o, doamne al vremilor, nu trebuie ca domnița să rămână iarăși în primejdia altor necazuri din pricina fiului meu. Și, dacă îngăduiești, mai bine ar fi ca de acuma acești doi soți să se lase unul de altul, după datina despărțeniei!
Și sultanul spuse:
— Pe Allah, ai dreptate! Da dacă soțul fiicei mele nu ar fi fost fiu-tău, cu moartea l-aș fi despărțit de fata mea! Să fie, dară, despărțiți!
Și tot atunci sultanul dădu poruncile de trebuință ca să se curme toate zaiafeturile, atât în sărai precum și în cetate și în toată împărăția Chinei; și porunci să se strige despărțenia fiicei sale Badru'l-Budur de feciorul vizirului cel mare, dând de înțeles limpede că nimica nu fusese săvârșit și că mărgăritarul rămăsese neprihănit și nevătămat.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute cincizeci și cincea noapte spuse:
Și porunci să se strige despărțenia fiicei sale Badru'l-Budur de feciorul vizirului cel mare, dând de înțeles limpede că nimica nu fusese săvârșit și că mărgăritarul rămăsese neprihănit și nevătămat. Iar pe feciorul vizirului cel mare, din prețuire față de tătânele lui, sultanul îl căftăni valiu peste un olat depărtat de-al Chinei și îi porunci să plece fără de zăbavă. Lucru care și fu îndeplinit.
Când Aladdin află, odată cu locuitorii cetății, din strigătele pristavilor domnești, despre despărțenia domniței Badru'l-Budur, fără de săvârșirea nuntișului și despre plecarea ponositului, își simți pieptul umflându-se până peste poate și își zise: „Binecuvântată fie lampa aceasta făcătoare de minuni, izvorul cel dintâi al tuturor huzururilor mele! Ba chiar că-i mai bine dacă despărțenia s-a săvârșit fără nici un amestec mai de-a dreptul al ginnului lămpii, care, nu încape îndoială, l-ar fi nimicit fără de scăpare pe nătângul ăla!” Și tot așa se mai bucură și că răzbunarea lui ajunsese la izbânda aceea fără ca nimenea, nici sultanul, nici vizirul cel mare, nici măcar maică-sa, să fi priceput ce parte avusese el în toată povestea. Și, fără să-și mai bată capul, de parcă nimica peste fire nu s-ar fi întâmplat de când o ceruse el pe domniță de soție, așteptă, în toată liniștea, să se scurgă cele trei luni de răgaz cerute de sultan și, chiar de cu zori, după cea mai din urmă zi, o trimise la sărai pe maică-sa, înveșmântată cu hainele ei cele mai frumoase, să-i aducă aminte sultanului de făgăduiala.
Or, de îndată ce mama lui Aladdin intră la divan, sultanul, care după obiceiul său era pe cale să înceapă a orândui treburile domniei, își aruncă ochii înspre ea și o cunoscu numaidecât. Și nu fu de trebuință să vorbească ea, întrucât sultanul își aminti singur de făgăduiala pe care i-o făcuse și de răstimpul pe care îl sorocise. Și se întoarse înspre vizir și îi zise:
— O, vizirule, iacăt-o pe mama lui Aladdin! Ea este aceea care acum trei luni ne-a adus tablaua cea minunată de farfuriu, plină cu nestemate. Și tare mă socotesc că vine, la trecerea sorocului, să-mi ceară îndeplinirea făgăduielii pe care i-am făcut-o în privința fetei mele! Binecuvântat fie Allah, carele nu a îngăduit căsătoria cu fiul tău, ca să mă facă să-mi aduc aminte de vorba dată, pe când eu mi-am uitat legămintele, din pricina ta!
Și vizirul care în inima lui rămăsese tare cătrănit de toate câte se întâmplaseră, răspunse:
— De bună seamă, o, stăpâne al meu, domnii nu se cade niciodată să-și uite făgăduielile! Ci, cu adevărat, când cineva își mărită fata, se cuvine să cerceteze cine este soțul! Iar stăpânul nostru sultanul nu a făcut nici un fel de cercetare despre Aladdin și despre obârșia lui! Or, eu am aflat că acesta-i fiul unui croitor sărman, mort în sărăcie și dintr-o stare de jos! De unde dară poate să-i vină bogăția unui fecior de croitor?
Sultanul spuse:
— Bogăția vine de la Allah, o, vizirule!
El spuse:
— Așa-i, o, Măria Ta! Da noi nu știm dacă Aladdin acesta este într-adevăr așa de bogat pe cât ne-a dat de presupus ploconul lui. Ca să ne încredințăm, sultanul nu ar avea decât să ceară, ca preț pentru domniță, o zestre atâta de mare cât să n-o poată plăti decât un fiu de emir ori de sultan. Și, în chipu-acesta, sultanul nu și-ar mărita fata decât după o bună cercetare, fără a se primejdui a-i mai da o dată un soț nevrednic de harurile ei!
Și sultanul spuse:
— Limba ta mustește miere, o, vizirule! Poftește-o, dar, pe femeie să vină mai aproape ca să-i vorbesc!
Iar vizirul făcu semn căpeteniei străjerilor, care o pofti pe mama lui Aladdin să înainteze până la piciorul tronului.
Atunci mama lui Aladdin se temeni și sărută pământul de trei ori dintre mâinile sultanului, care îi zise:
— Află, o, mătușă, că nu mi-am uitat deloc făgăduința! Ci până acuma încă nu ți-am spus nimic despre zestrea cerută ca preț pentru fata mea, ale cărei haruri sunt mari foarte! Să-i spui, dar, fiului tău că însurătoarea lui cu fata mea El Sett Badru'l-Budur are să se săvârșească de îndată ce are să-mi trimită ceea ce îi cer ca zestre pentru fata mea, adică patruzeci de tablale mari de aur greu, pline până-n buză cu soiurile acelea de nestemate, în chip de poame de toate culorile și de toate mărimile, din care mi-a trimis în tava de farfuriu; și tablalele acelea de aur să fie aduse la sărai de patruzeci de copile roabe, frumoase ca niște lune, care să fie însoțite de patruzeci de robi negri, tineri și voinici și toți să meargă în alai îmbrăcați cât mai falnic și să vină să pună jos dinaintea mea acele patruzeci de tablale cu nestemate! Și iacătă, aceasta-i toată cerința mea, tușa mea cea bună! Căci nu voi a cere mai mult de la fiul tău, ținând seama de peșcheșul pe care mi l-a și trimis!
Iar mama lui Aladdin, doborâtă de-a binelea de cererea aceea fără de asemuire, se mulțumi să se mai temenească o dată dinaintea jețului împărătesc și se trase îndărăt, spre a se duce să-i dea seamă lui fecioru-său despre solia ei. Și îi spuse:
— Ah, fiul meu, te sfătuiesc eu bine, dintru început, să nu te gândești la însurătoarea aceasta cu domnița Badru'l-Budur!
Și cu un potop de suspine, îi povesti fiului ei felul, de altminteri binevoitor, cum o primise sultanul și cererile pe care le ridică până a se învoi cu totul la însurătoare.
Și adăugă:
— Ce nebunie și pe tine, o, copilul meu! Că nu mă gândesc la tablalele de aur și la nestematele cerute! Întrucât mintea mea îmi spune că ai să fii atâta de smintit cât să te duci în tainița de sub pământ ca să despoi toți pomii de poamele lor cele vrăjite! Da în ceea ce privește cele patruzeci de fetișcane roabe și cei patruzeci de flăcăiași negri, cum ai să faci, ia spune-mi? Ah, fiul meu și cererea aceasta atâta de nemăsurată este tot un pocinog de-al afurisitului de vizir; că l-am văzut, când am intrat, cum s-a aplecat la urechea sultanului și i-a spus ceva în taină! Crede-mă, Aladdine, leapădă-te de gândul acesta care are să te mâie la pieirea ta, fără de izbavă!
Ci Aladdin se mulțumi să zâmbească și îi răspunse maică-sii:
— Pe Allah! O, maică a mea, când te-am văzut că vii cu obrazul cătrănit, am gândit că o să-mi vestești vreo știre tare rea! Da văd bine acuma că tu totdeauna te îngrijorezi pentru niște lucruri care chiar că nici nu merită osteneala! Află, dar, că tot ce îmi cere sultanul ca preț pentru fata lui nu este nimic pe lângă ce aș putea eu să-i dau într-adevăr! Înseninează-ți, așadar, ochii și potolește-ți sufletul! Și, din parte-ți, nu te mai gândi decât să ne gătești ceva de mâncare, întrucât tare mi-e foame. Și lasă în seama mea grija de a-l mulțumi pe Măria Sa.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute cincizeci și șasea noapte spuse:
Și, din parte-ți, nu te mai gândi decât să ne gătești ceva de mâncare, întrucât tare mi-e foame. Și lasă în seama mea grija de a-l mulțumi pe Măria Sa.
Or, de îndată ce bătrâna ieși ca să se ducă la suk să cumpere merindele de trebuință, Aladdin alergă să se încuie în odaia lui. Și luă lampa și o frecă în locul pe care îl știa.
Și numaidecât se și ivi ginnul care, după ce i se ploconi dinainte, spuse:
Iacătă-l aci dinainte pe robul tău cel cu luare-aminte!
Spune: ce vrei? Eu sunt al acestei lămpi slujitor, Fie că-n văzduhuri zbor, Fie că alerg pe pământ!
Și Aladdin îi spuse:
— Află, o, efritule, că sultanul binevoiește să mi-o dea pe fata lui, minunata Badru'l-Budur, pe care o știi, da numai dacă îi trimit cât mai degrabă patruzeci de tablale de aur greu, din cel mai curat soi, pline ochi cu poame de nestemate asemenea cu cele de pe tava de farfuriu pe care le-am cules chiar din pomii din grădina în care am găsit lampa pe care o slujești tu. Da asta nu-i tot! Sultanul îmi mai cere, pe deasupra, spre a-i duce tablalele acelea de aur greu, pline cu nestemate, patruzeci de fetișcane roabe, frumoase ca niște lune, care să fie însoțite de patruzeci de flăcăi negri, frumoși, voinici și falnic îmbrăcați. Iacătă, dar, ce îți cer eu, la rându-mi! Grăbește, așadar, să mă mulțumești, în temeiul puterii pe care o am asupra ta, ca stăpân ce mă aflu al lămpii!
Iar ginnul răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și pieri, ci numai spre a se și întoarce peste o clipită. Și era însoțit de cei optzeci de robi cu pricina, atât bărbați, cât și femei, pe care îi rândui în curte, de-a lungul zidului casei. Iar roabele femei purtau pe cap, fiecare, câte un lighean mare de aur greu, plin până în buză cu mărgăritare, cu diamante, cu pietre de rubin, cu smaralde, cu peruzele și cu alte sumedenii de soiuri de nestemate, în chip de poame de toate culorile și de toate mărimile. Și fiecare lighean era acoperit cu un văl străveziu de borangic, țesut cu alesături de zarafir. Și chiar că nestematele erau mai minunate și încă cu mult, decât cele înfățișate întâia dată sultanului, pe tablaua de farfuriu. Și ginnul, după ce sfârși de orânduit lângă zid cei optzeci de robi, veni a se temeni dinaintea lui Aladdin și îl întrebă:
— O, stăpâne al meu, mai ai de cerut ceva de la slujitorul lămpii?
Și Aladdin îi spuse:
— Nu, nimic altceva, deocamdată.
Și numaidecât efritul pieri.
Or, tot atunci, mama lui Aladdin se întoarse încărcată cu merindele pe care le cumpărase din suk. Și rămase tare uluită când văzu casa năpădită de atâta lume; și gândi, în clipa dintâi, că sultanul o fi trimis după Aladdin să-l priponească, spre a-l pedepsi pentru neobrăzarea cererii lui. Ci Aladdin nu o lăsă mai mult în greșeala ei, întrucât, până să aibă ea răgazul a-și scoate iașmacul de pe față, îi spuse:
— Nu pierde vremea să-ți mai scoți iașmacul, o, maică, dat fiind că ești nevoită să pleci iarăși, fără de zăbavă, spre a însoți la sărai pe robii pe care îi vezi rânduiți în curtea noastră! Cele patruzeci de roabe, așa precum bagi de seamă, poartă zestrea cerută de sultan ca preț pentru fata lui! Te rog, dar, mai înainte chiar de a găti masa, să-mi faci binele de a însoți alaiul, spre a i-l înfățișa sultanului!
Numaidecât mama lui Aladdin îi puse pe cei optzeci de robi să iasă în bună rânduială din casa ei, așezându-i unul după altul, în perechi: câte o fetișcană roabă având înainte-i câte un flăcău negru și tot așa până la perechea cea mai de pe urmă. Și fiecare pereche era despărțită de cea de dinainte-i la o depărtare de zece pași. Și când perechea cea mai de pe urmă ieși pe poartă, mama lui Aladdin porni și ea după alai. Și Aladdin, tare liniștit în privința izbânzii, închise poarta și se duse în odaia lui, să aștepte în tihnă întoarcerea maică-sii.
Or, de îndată ce perechea cea dintâi ajunse în uliță, trecătorii și începură să se adune împrejur; și, când alaiul se ivi în întregime, ulița se umplu de o mulțime nenumărată, plină de larmă și de strigăte de uimire. Și sukul tot veni fuga împrejurul alaiului, ca să se minuneze de o priveliște atâta de falnică și de nemaipomenită. Căci fiecare pereche, în parte, era o minunăție întreagă! Întrucât hainele-i desăvârșite ca gust și ca strălucire, frumusețea-i alcătuită dintr-o frumusețe albă de femeie și dintr-o frumusețe neagră de arap, înfățișarea-i aleasă, ținuta-i mândră, umbletu-i încet și rânduit la depărtare măsurată, strălucirea ligheanului cu nestemate pe care îl purta pe cap fiecare fetișcană, sclipirile aruncate de giuvaierurile învârstate din brâurile de aur ale arapilor, scânteierile care țâșneau din tichiile lor de zarafir, la care fluturau penele cele albe, toate astea închipuiau o priveliște vrăjită, fără de asemuire, care făceau norodul să nu se îndoiască o clipită că n-ar fi vorba de sosirea la sărai a vreunui strălucit fecior de crai ori de sultan.
Și alaiul, în mijlocul uimirii întregului norod, ajunse, într-un sfârșit, la sărai. Și, de îndată ce zăriră perechea cea dintâi, străjerii și portarii rămaseră atâta de uluiți încât, cuprinși de sfială și de minunare, se înșiruiră singuri, pe două rânduri, la trecerea perechilor. Și căpetenia lor, la vederea celui dintâi arap, gândind că însuși sultanul arapilor venea în ospeție la Măria Sa, îi ieși înainte și se temeni și vru să-i sărute poala hainei; ci o văzu atunci pe fata cea minunată care venea în urma aceluia. Și, totodată, arapul dintâi, zâmbind, îi spuse, după cum îi dăduse efritul sfaturile de trebuință:
— Eu nu sunt și noi toți nu suntem decât robii aceluia care va să vină, atunci când va sosi ceasul!
Și, după ce rosti acestea, intră pe poartă, urmat de fetișcana care purta ligheanul de aur și de întreg șirul cel mândru de perechi. Și cei optzeci de robi trecură prin curtea dintâi și se duseră de se rânduiră frumos în cea de a doua curte, care da de-a dreptul spre divanul împărătesc.
Or, de îndată ce sultanul, care la ceasul acela judeca treburile împărăției, văzu în curte acel alai falnic care adumbrea cu măreția lui toată strălucirea câtă se afla în sărai, puse să fie golit pe dată divanul și porunci să fie primiți noii veniți. Iar ei intrară falnici, doi câte doi și se rânduiră încet, alcătuind un corn de lună dinaintea scaunului împărătesc. Și fetișcanele roabe, ajutate de însoțitorii lor cei negri, puseră fiecare jos pe covor ligheanul pe care îl aduseseră. Pe urmă cei optzeci, toți laolaltă, se ploconiră și sărutară pământul dintre mâinile sultanului, ca să se ridice numaidecât și, toți odată, să dezvelească dintr-o mișcare sprintenă ligheanele prevestite cu poamele cele minunate. Și, cu brațele încrucișate pe piept, rămaseră smirnă, cu chipurile pătrunse de cuviința cea mai adâncă.
Numai atunci mama lui Aladdin, care venea la urmă de tot, păși până la mijlocul cornului de lună alcătuit de cele patruzeci de perechi și, după temenelile și salamalecurile îndătinate, îi spuse sultanului, care rămăsese mut de-a binelea dinaintea acelei priveliști fără de seamăn:
— O, doamne al vremilor, fiul meu Aladdin, robul tău, mă trimite cu zestrea pe care ai cerut-o ca preț pentru Sett Badru'l-Budur, preacinstita-ți fată! Și mă însărcinează să-ți spun că ai greșit în ce privește prețul domniței și că toate astea sunt cu mult mai prejos de harurile ei! Ci nădăjduiește că ai să-l ierți pentru puținătatea darului și că ai să primești acest peșcheș mărunt, așteptând cele ce are să mai facă el pe viitor!
Așa vorbi mama lui Aladdin. Ci sultanul, care nu era în stare să priceapă prea bine ce-i spunea ea, sta mai departe năuc și cu ochii holbați dinaintea priveliștii ce se înfățișa privirii sale. Și se uita pe rând când la cele patruzeci de lighene, când la fetișcanele roabe care aduseseră lighenele și când la arapii cei tineri care le însoțiseră pe aducătoarele lighenelor. Și nu știa de ce să se minuneze mai mult: de giuvaierurile acelea care erau cele mai strălucite din câte s-au văzut vreodată pe lume, ori de fetișcanele roabe care erau ca niște lune, ori de robii cei negri care erau fiecare ca un sultan! Și șezu așa un ceas de vreme, fără a putea să rostească o vorbă și nici să-și desprindă privirile de la minunile pe care le avea dinaintea lui. Și, în loc să se întoarcă înspre mama lui Aladdin ca să-i mărturisească simțămintele sale în privința celor ce-i aducea, izbuti, într-un sfârșit, să se întoarcă înspre vizirul său cel mare și îi spuse:
— Pe viața mea! Ce mai sunt bogățiile pe care le avem noi și ce mai este saraiul meu, față de o strălucire ca aceasta? Și ce mai avem să gândim noi despre omul care, în mai puțină vreme decât îți trebuie ca să le dorești, poate să dobândească asemenea minuni și să ni le trimită? Și ce mai sunt harurile fetei mele, față de un potop de frumusețe ca acesta?
Și vizirul, cu toată ciuda și pica pe care le simțea după toate câte i se întâmplaseră lui fecioru-său, nu putu a opri să nu spună:
— Așa-i, pe Allah! Toate-s frumoase; ci tot nu prețuiesc cât comoara cea fără de pereche care-i domnița Badru'l-Budur!
Iar sultanul zise:
— Pe Allah! Ba prețuiesc și o întrec cu mult! Drept care nu mai socot că fac un târg prost dând-o de soție unui ins atâta de bogat, atâta de darnic și atâta de falnic ca domnia sa Aladdin, fiul nostru!
Și se întoarse înspre ceilalți viziri și înspre emirii și mai-marii care îl înconjurau și îi întrebă din ochi. Și toți răspunseră ploconindu-se adânc până la pământ, de trei ori, ca să-și arate limpede deplina învoială cu vorbele sultanului lor. Atunci Măria Sa nu mai șovăi.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute cincizeci și opta noapte spuse:
Atunci Măria Sa nu mai șovăi. Și, fără a se mai îngriji să afle dacă Aladdin avea toate însușirile ce se cuvin din partea cuiva menit să ajungă soțul unei fete de sultan, se întoarse înspre mama lui Aladdin și îi zise:
— O, preacinstită mamă a lui Aladdin, mă rog ție să te duci să-i spui fiului tău că, din ceasul acesta, a intrat în casa mea și în neamul meu și nu mai aștept decât să-l văd, ca să-l sărut așa cum un tată își sărută copilul și ca să-l împreun, după Sfânta Carte și după sunnă, cu fiica mea Badru'l-Budur!
Și mama lui Aladdin, după salamalecurile de cuviință dintr-o parte și din cealaltă, grăbi să plece, ca numaidecât, sfruntând iuțeala vântului, să zboare către casa ei și să-i dea de știre lui fiu-său despre cele ce se petrecuseră. Și îl îndemnă să dea zor a merge să se înfățișeze sultanului, care era cum nu se poate mai nerăbdător să-l vadă. Și Aladdin, pe care vestea aceasta îl mulțumea întru toate dorințele sale, după o așteptare atâta de lungă, nu vroi deloc să lase a se vedea cât de beat era de bucurie. Ci, cu o înfățișare tare liniștită și cu un glas măsurat, răspunse:
— Toată fericirea aceasta îmi vine de la Allah și de la binecuvântarea ta, o, maică și de la osârdia ta neostoită!
Și îi sărută mâinile și îi mulțumi îndelung și îi ceru îngăduința să intre în odaia lui spre a se găti de plecare la sultan.
Or, de cum se văzu singur, Aladdin luă lampa cea fermecată, care îi fusese până atunci de un ajutor atâta de mare și o frecă ușor, ca de obicei. Și pe dată se și ivi efritul care, după ce se temeni dinainte-i, îl întrebă, cu vorbele obișnuite, ce slujbă putea să-i împlinească.
Și Aladdin răspunse:
— O, efritule al lămpii, doresc să fac o scaldă! Și, după scaldă, vreau să-mi aduci o mantie fără de asemuire ca bogăție nici la sultanii cei mai mari de pe pământ și atâta de frumoasă, încât cei care se pricep să o poată prețui la peste o mie de mii de dinari de aur, pe puțin! Și-atâta tot, deocamdată!
Atunci efritul lămpii, după ce se plecă în semn de supunere, își îndoi spinarea întru totul și îi spuse lui Aladdin:
— O, stăpâne al lămpii, suie-te pe umerii mei!
Și Aladdin se sui pe umerii efritului, lăsându-și picioarele să spânzure peste pieptul acestuia; și efritul îl ridică în văzduhuri, făcându-l nevăzut ca și pe el și îl duse într-un hammam atâta de frumos, de nu i s-ar fi putut găsi fratele nici pe la sultani ori pe la chezari. Și hammamul era numai de jad și de alabastru străveziu, cu havuzuri de cornalină trandafirie și de corai alb și cu niște înflorituri din piatră de smarald de o gingășie vrăjită. Și ochii și simțurile puteau cu adevărat, acolo, înlăuntru, să se bucure după plac, întrucât nimic nu putea acolo să supere privirea, fie în mare, fie în mic! Iar reveneala de acolo era desfătătoare, iar căldura era peste tot la fel, iar fierbințeala era măsurată și potrivită.
Și nici un băieș nu se afla acolo, ca să tulbure cu făptura ori cu glasul lui liniștea boltelor albe. Dar, de îndată ce ginnul îl lăsă pe Aladdin jos pe podina din sala de intrare, un efrit tinerel, de toată mândrețea, semănând, da mult mai ispititor, cu o fetișcană, se ivi dinainte-i și îl ajută să se dezbrace și îi aruncă pe umeri un ștergar mare și îl sprijini cu multă grijă și gingășie și îl duse în sala cea mai frumoasă, care era podită toată cu nestemate de felurite culori. Și numaidecât alți tineri efriți, nu mai puțin frumoși și nu mai puțin ispititori, veniră să-l ia din mâinile tovarășului lor și îl așezară dulce pe o laviță de marmură și începură să-l frece și să-l spele cu mai multe feluri de ape înmiresmate; și îl frământară cu o pricepere minunată și iar îl scăldară cu apă de trandafir, îmbălsămată cu mosc. Și îngrijirile lor măiestrite îi dădură o culoare la fel de luminoasă ca a unei foi de trandafir și albă și rumenă, după plac. Iar el simți că se face ușor, de ar fi putut să zboare ca păsările. Și efritul cel tânăr și frumos, care îi adusese acolo, veni să-l ia iarăși și să-l ducă îndărăt pe podina din sala de intrare, unde îi aduse spre înviorare un sorbet desfătător de ambră gălbuie. Și îl găsi pe ginnul lămpii ținând în mâini niște haine de o bogăție fără de asemuire. Și, ajutat de efritul cel tinerel și cu mâini atâta de dulci, se îmbrăcă în odoarele acelea și se făcu asemenea, da și mai plin de măreție, cu un fiu de sultan dintre sultanii cei mari! Și efritul lămpii îl luă iarăși pe umeri și îl duse îndărăt în odaia din casa lui, fără de nici o zguduire.
Atunci Aladdin se întoarse înspre efritul lămpii și îi spuse:
— Și acuma, știi ce-ți mai rămâne de făcut?
El răspunse:
— Nu, o, stăpâne al lămpii! Da poruncește și am să mă supun, fie că prin văzduhuri zbor, fie că pe pământ dau zor!
Și Aladdin zise:
— Doresc să-mi aduci un cal de soi ales, care să nu aibă frate, ca frumusețe, nici în grajdurile sultanului și nici la cei mai puternici crai de pe lume. Și trebuie ca tacâmul lui, numai el, să prețuiască pe puțin o mie de mii de dinari de aur. Totodată, ai să-mi mai aduci patruzeci și opt de robi tineri, frumoși la făptură, potriviți la stat și plini de farmec, îmbrăcați cu multă fală și risipă și bogăție, pentru ca douăzeci și patru dintre ei, rânduiți în două șiruri de câte doisprezece, să poată deschide calea înaintea calului meu, în vreme ce alți douăzeci și patru să vină în urma mea, în două șiruri de câte doisprezece, la fel. Pe deasupra, să nu uiți mai ales să găsești, spre a o sluji pe maică-mea, douăsprezece fete tinere ca niște lune, fără de seamăn în soiul lor, îmbrăcate cu multă pricepere și măreție și purtând fiecare pe brațe câte o rochie de țesături și de culori felurite, cu care să se poată îmbrăca, în toată încrederea, o fată de sultan! Într-un sfârșit, ai să dai la fiecare dintre cei patruzeci și opt de robi ai mei, ca să și-o agațe la gât, câte o pungă cu cinci mii de dinari de aur, cu care să pot să fac ce mi-o plăcea. Și iacătă tot ce doresc de la tine, pe ziua de astăzi.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute cincizeci și noua noapte spuse:
Și iacătă tot ce doresc de la tine, pe ziua de astăzi.
Or, nici nu sfârși Aladdin bine de vorbit, că ginnul, după răspunsul de ascultare și de supunere, zori numaidecât să piară, ci spre a se întoarce peste o clipită cu calul, cu cei patruzeci și opt de robi tineri, cu cele douăsprezece fete, cu cele patruzeci și opt de pungi de câte cinci mii de dinari fiecare și cu cele douăsprezece rochii de țesături și de culori osebite. Și totul era cu desăvârșire din soiul cerut, de nu încă și mai frumos. Și Aladdin luă în primire tot și îl slobozi pe ginn, spunându-i:
— Am să te chem când o să am trebuință de tine!
Și, fără a mai tărăgăni, își luă ziua-bună de la maică-sa, mai sărutându-i încă o dată mâinile și dându-i-le în slujbă pe cele douăsprezece fetișcane roabe, pe care le dăscăli să nu precupețească nimic spre a o mulțumi pe stăpâna lor și spre a o învăța felul cum să se îmbrace cu hainele cele frumoase pe care i le aduseseră.
După care Aladdin grăbi să încalece pe cal și să iasă din curtea casei lui. Și, măcar că atunci se afla pentru întâia oară pe spinarea unui cal, știu să se țină călare cu o gingășie și cu o îndemânare de până și călăreții cei mai desăvârșiți l-ar fi pizmuit. Și porni la drum, după întocmirea alaiului așa cum îl închipuise el, având înainte pe cei douăzeci și patru de robi, rânduiți pe două șire de câte doisprezece, însoțit pe de lături de patru robi care țineau panglicile de la harșaua calului și urmat de ceilalți, care încheiau rândurile.
Or, de îndată ce alaiul se înșirui pe ulițe, o gloată fără de număr, cu mult mai mare decât cea care venise fuga în calea alaiului dintâi, se strânse din toate părțile și prin sukuri și pe la ferestre și pe terase. Iar cei patruzeci și opt de robi, urmând poruncile ce le fuseseră date de Aladdin, începură atunci să scoată galbenii din pungi și să-i arunce cu pumnii, ba la dreapta, ba la stânga, înspre norodul care se înghesuia pe urmele lor. Și uralele răsunau în toată cetatea, atât pentru dărnicia împărătească a aceluia care făcea acele danii, cât și pentru frumusețea călărețului și a robilor lui cei sclipitori. Întrucât Aladdin, pe calul său, chiar că era tare plăcut de văzut, cu obrazu-i făcut încă și mai mândru de puterea lămpii celei fermecate, cu înfățișarea lui crăiască și cu surguciu-i de adamante care i se legăna deasupra turbanului. Și-așa, în toiul uralelor și al minunării întregului norod, ajunse Aladdin la saraiul împărătesc, unde zvonul venirii lui o luase înainte și unde totul fusese pregătit spre a-l întâmpina cu toate cinstirile datorate soțului domniței Badru'l-Budur.
Or, sultanul îl aștepta chiar în capul scării celei mari, care cobora spre cea de a doua curte. Și de îndată ce Aladdin, ajutat de însuși vizirul cel mare, care îi ținu scara șeii, puse piciorul la pământ, sultanul coborî vreo două-trei trepte, în cinstea lui. Și Aladdin urcă scara până la el și vru să i se temenească dinainte; ci nu fu lăsat de sultan, care, minunat de fălnicia, de înfățișarea frumoasă și de bogăția hainelor lui, îl primi în brațe și îl sărută de parcă ar fi fost chiar copilul său. Și tot atunci văzduhul răsună de uralele scoase de toți emirii și vizirii și străjerii și de sunetele goarnelor, ale trâmbițelor, ale fligoarnelor și ale dairalelor. Și sultanul, cu brațul petrecut pe după gâtul lui Aladdin, îl duse în sala de primire cea mare și îl pofti să șadă alături de el pe lavița jețului împărătesc și îl mai sărută o dată și îi spuse:
— Pe Allah! O, Aladdine, fiul meu, tare îmi pare rău că ursitoarea nu mi-a hărăzit să te întâlnesc până astăzi și, în felul acesta, să nu mai fi zăbovit vreme de trei luni însurătoarea ta cu fiica mea Badru'l-Budur, roaba ta!
Și Aladdin se pricepu să-i răspundă într-un chip atâta de plăcut, încât sultanul simți cum îi sporește dragostea pentru el și îi spuse:
— Hotărât! O, Aladdin, ce sultan ar putea să nu te dorească de soț al fetei lui?
Și se porni la taclale cu el și îl iscodi cu multă dragoste și se minună de deșteptăciunea răspunsurilor și de frumusețea graiului și de agerimea vorbelor lui. Și puse să se rânduiască, chiar în sala împărătească, un ospăț măreț și mâncă numai el și cu Aladdin, poruncind să fie slujiți chiar de vizirul cel mare, cu nasul alungit de ciudă până peste marginile alungirii și de emirii și de ceilalți curteni de frunte.
Și, când masa se sfârși, sultanul, care nu vroia să-și mai tărăgănească întru nimic făgăduiala, ceru să vină cadiul și martorii și le porunci să scrie pe loc senetul de căsătorie al lui Aladdin cu fiica sa, domnița Badru'l-Budur. Și cadiul, de față cu martorii, zori să îndeplinească porunca și să scrie senetul după toate pravilele cerute de Sfânta Carte și de sunna. Și când isprăvi, sultanul îl sărută pe Aladdin și îi spuse:
— O, fiul meu, vrei chiar în noaptea aceasta să intri în odaia de nuntă pentru împlinire?
Și Aladdin răspunse:
— O, doamne al vremilor, hotărât că, de n-aș asculta de dragostea cea mare pe care o port soției mele, chiar în seara aceasta aș intra pentru împlinire! Ci doresc ca lucrul să se facă într-un sărai vrednic de domniță, care să fie numai al ei. Îngăduie-mi, dar, să amân deplina izbândă a fericirii mele, până ce am să pun să se zidească saraiul pe care i-l doresc. Și, pentru aceasta, mă rog ție să-mi dai spre folosință locul cel larg ce se află chiar peste drum de saraiul tău, așa ca soția mea să nu fie prea departe de părintele ei și ea și eu să pot să fiu totdeauna în preajma ta, spre a te sluji! Iar eu, din parte-mi, mă leg să pun a se zidi saraiul acesta în cel mai scurt timp!
Și sultanul răspunse:
— Ah, fiul meu, nu ai de ce să-mi ceri îngăduință! Ia de peste drum de saraiul meu oricât loc îți trebuie. Ci zorește, mă rog ție, ca saraiul să fie gata cât mai degrabă, căci tare vreau să mă bucur, până a nu-mi da obștescul sfârșit, de urmașii neamului meu!
Iar Aladdin zâmbi a râde și zise:
— Măria Ta să-și liniștească sufletul în privința aceasta! Saraiul are să fie zidit cu o sârguință cum nici nu și-ar putea dori cineva!
Și își luă rămas-bun de la sultan, care îl sărută cu drag și se întoarse acasă la el, tot cu alaiul care îl însoțise, în vâlvora de chiote ale norodului și a urărilor de fericire și de noroc.
Or, de îndată ce se văzu în casa lui, Aladdin îi povesti maică-sii tot ce se petrecuse și nu mai zăbovi să se ducă, singur-singurel, în odaie la el. Și luă lampa cea fermecată și o frecă încet, ca de obicei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaizecea noapte spuse:
Și luă lampa cea fermecată și o frecă încet, ca de obicei. Iar efritul nu zăbovi să se arate și să se supună la poruncile lui. Și Aladdin îi spuse:
— O, efrite al lămpii, mai întâi am a te lăuda pentru șargul pe care l-ai pus ca să mă slujești. Și, pe urmă, am a-ți cere un lucru, socotesc eu, ceva mai anevoios de îndeplinit decât tot ce ai făcut pentru mine până astăzi, în temeiul puterii pe care o au asupră-ți virtuțile stăpânei tale, lampa aceasta, pe care o am în stăpânirea mea. Or, iacătă! Vreau ca în cel mai scurt răstimp cu putință să-mi zidești, chiar peste drum de saraiul sultanului, un sărai care să fie vrednic de soția mea El Sett Badru'l-Budur! Și, pentru aceasta, las în seama ta, cum ți-o plăcea ție și după priceperile tale, pe deplin dovedite, grija pentru toate amănuntele împodobirii și pentru lucrurile scumpe trebuitoare zidirii, precum pietrele de jad, de porfiră, de alabastru, de agat, de lazulită, de jasp, de marmură și de granit. Ia numai seama să-mi ridici în mijlocul saraiului o boltă mare de cleștar, întocmită pe niște stâlpi de aur greu și de argint, puși perechi, câte un stâlp de aur și unul de argint – și cu nouăzeci și nouă de ferestre împodobite cu diamante și rubine și smaralde și alte nestemate; ci să veghezi ca fereastra cea de-a nouăzeci și noua să rămână neterminată, nu ca zidire, ci ca podoabe. Întrucât am eu un gând în privința ei. Și nu uita să întocmești și o grădină frumoasă, cu niște havuzuri și cu niște ape și cu niște crânguri largi. Și, mai cu seamă, o, efritule, orânduiește-mi într-o hrubă și să-mi arăți unde, o tainiță mare foarte, plină cu dinari de aur. Iar pentru tot ceea ce mai este de trebuință, cum ar fi bucătăriile, grajdurile și slugile, îți las deplină slobozenie și mă încredințez iscusinței și bunăvoinței tale!
Și adăugă:
— De îndată ce totul are să fie gata, să vii să-mi dai de știre!
Iar ginnul răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și pieri.
Or, a doua zi, în revărsat de zori, Aladdin se mai afla în patul lui când văzu că se ivește dinainte-i efritul lămpii care, după salamalecurile de cuviință, îi spuse:
— O, stăpâne al lămpii, poruncile tale au fost îndeplinite și te poftesc să vii să cercetezi lucrarea!
Iar Aladdin se învoi cu aceasta și efritul îl duse pe dată la locul știut și îi arătă, peste drum de saraiul sultanului, în mijlocul unei grădini falnice și având în față două curți urieșești de marmură, un sărai cu mult mai frumos decât acela pe care îl aștepta Aladdin. Și ginnul, după ce îl lăsă să se minuneze de felul zidirii și de înfățișarea saraiului, îl pofti să cerceteze cu de-amănuntul totul. Și Aladdin găsi că lucrurile fuseseră făcute cu o măreție, cu o strălucire și cu o bogăție de neînchipuit și găsi într-o hrubă urieșească o tainiță plină până la tavan cu saci puși unul peste altul și ghiftuiți cu dinari de aur. Și cercetă la fel și bucătăriile și cămările și capanele cu zaherea și grajdurile – pe care le găsi întocmite întru totul pe gustul său și în mare curățenie; și se minună de caii și de iepele care mâncau din ieslele de argint, în vreme ce grăjdarii îngrijeau de bidivii și îi țesălau. Și-i prefiră cu privirile pe toți robii și pe toate roabele și pe toți hadâmbii, înșirați în bună rânduială, după însemnătatea slujbelor lor. Și, după ce văzu tot și cercetă tot, se întoarse înspre efritul lămpii, pe care nu-l vedea decât el și care îl însoțea pretutindeni și îl firitisi pentru râvna, pentru priceperea și pentru dibăcia pe care le dovedise la acea lucrare desăvârșită. Pe urmă adăugă:
— Nu ai uitat, o, efritule, decât să așterni de la poarta saraiului meu până la saraiul sultanului un chilim moale care să-i îngăduie soției mele să nu-și ostenească picioarele când are să străbată acest drum!
Și ginnul răspunse:
— O, stăpâne al lămpii, ai dreptate! Ci într-o clipită lucrul are să fie făcut!
Și cu adevărat, cât ai clipi din ochi, un chilim falnic de urșinic fu așternut pe întinderea care despărțea cele două saraiuri, cu niște culori care se potriveau de minune cu smălțuiala pajiștilor și a straturilor de flori.
Atunci Aladdin, până peste poate de mulțumit, îi spuse efritului:
— Acuma totu-i desăvârșit! Du-mă îndărăt acasă!
Și efritul îl luă și îl duse în odaia lui, în vreme ce în saraiul sultanului slujitorii începeau să deschidă ușile spre a se apuca de treburile lor.
Or, de cum deschiseră ușile, robii și portarii rămaseră năuci până peste poate când văzură că peste drum de sărai, unde în ajun încă se mai vedea un meidan nesfârșit de întreceri la trânte și la jocuri și la călărie, locul era acuma astupat privirii. Și văzură mai întâi chilimul cel falnic de urșinic, care se așternea printre pajiștile cele proaspete și care își logodea culorile cu smălțătura florilor și a pomilor. Și zăriră atunci, urmând cu privire chilimul acela de-a lungul pajiștilor din grădina minunată, saraiul cel măreț, clădit din pietre scumpe și cu bolta lui de cleștar strălucind ca soarele. Și, neștiind ce să mai creadă, socotiră cuminte să dea fuga și să-i spună vizirului cel mare cum stă treaba; și vizirul cel mare la rându-i, după ce se uită înspre saraiul cel nou, se duse să-l prevestească pe sultan cumu-i treaba spunându-i:
— Nu mai încape nici o îndoială, o, doamne al vremilor! Soțul domniței Badru'l-Budur este un vrăjitor răzvrătit!
Ci sultanul îi răspunse:
— Tare mă mai minunezi, o, vizirule, când dai să-mi bagi în minte gândul că saraiul despre care spui ar fi o lucrare vrăjitorească! Ci tu știi prea bine că omul care mi-a și trimis un peșcheș cu atâtea daruri minunate este foarte în stare, date fiind bogățiile pe care de bună seamă că le stăpânește și dată fiind mulțimea nenumărată a zidarilor pe care trebuie să-i fi folosit pe potriva averii lui, să pună a se clădi un sărai întreg numai într-o noapte! Pentru ce, dar, șovăiești a crede că a dobândit acest lucru pe calea puterilor firești? Și au nu care cumva este mai degrabă zavistia ta care te orbește și te face să judeci urât faptele și te împinge să-l vorbești de rău pe ginerele meu Aladdin?
Și vizirul, pricepând din vorbele acestea că sultan îl are drag pe Aladdin, nu mai cuteză să stăruiască, de frică să nu-și facă belea singur și amuți cu băgare de seamă. Și-atâta cu el!
Estimp, Aladdin.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaizeci și una noapte spuse:
Estimp, Aladdin, de îndată ce efritul lămpii îl aduse îndărăt în casa lui cea veche, îi spuse uneia dintre cele douăsprezece fetișcane roabe să se ducă s-o scoale pe maică-sa și le porunci tuturora s-o îmbrace cu una dintre rochiile cele frumoase pe care le aduseseră și s-o împodobească pe cât puteau mai bine. Și, când maică-sa fu îmbrăcată așa cum dorea el, îi spuse că venise ceasul să se ducă la palatul sultanului, ca s-o ia pe mireasă și s-o poftească la saraiul pe care i-l clădise. Și mama lui Aladdin, după ce primi toate povețele de trebuință în privința aceasta, plecă de la casa ei, însoțită de cele douăsprezece roabe ale sale și fu urmată numaidecât de Aladdin călare în mijlocul alaiului lui. Ci, când ajunseră mai pe-aproape de sărai, se despărțiră, spre a se duce Aladdin la saraiul lui cel nou, iar maică-sa la sultan.
Or, de îndată ce străjile sultanului o zăriră pe mama lui Aladdin, în mijlocul celor douăsprezece fete care alcătuiau alaiul ei, alergară să-l vestească pe sultan, care zori să-i vină în întâmpinare. Și o primi cu toate semnele de cinstire și de prețuire datorate cinului ei cel nou și porunci căpeteniei hadâmbilor s-o ducă în harem la Sett Badru'l-Budur. Și de îndată ce El Sett Badru'l-Budur o văzu și află că era mama soțului său Aladdin, se și ridică în cinstea ei și se duse s-o sărute. Pe urmă o pofti să șadă lângă ea și o îmbie cu fel de fel de dulcețuri și de bunătățuri, în vreme ce femeile o îmbrăcau pe domniță și o împodobeau cu giuvaierurile cele scumpe care îi fuseseră dăruite de Aladdin, soțul ei. Și nu mult după aceea veni și sultanul, care putu, pentru întâia oară, dată fiind proaspăta încuscrire, să vadă obrazul dezvelit al mamei lui Aladdin. Și băgă de seamă, după gingășia trăsăturilor ei, că trebuie să fi fost tare plăcută în tinerețele sale și că acuma, îmbrăcată cum era într-o rochie frumoasă și dichisită cu pricepere, avea o înfățișare mai arătoasă decât multe domnițe și soții de viziri și de emiri. Și îi aduse multe laude în privința aceasta: lucru care bucură și tulbură adânc inima bietei neveste a răposatului croitor Mustafa, cea atâta amar de vreme necăjită și îi umplu ochii de lacrimi.
După care tustrei se așezară la taifas, plini de bunăvoință, cunoscându-se, în felul acesta, mai pe larg, până ce sosi și sultana, mama domniței Badru'l-Budur. Or, sultana cea bătrână era departe de a vedea cu ochi buni măritișul fiică-sii cu fiul unor oameni oarecari și ținea partea vizirului cel mare, care, în taină, era tot mai cătrănit de întorsătura cea bună pe care o luau lucrurile în paguba lui. Însă sultana nu cuteza, în pofida dorințe-i ce-o avea, să strâmbe din nas dinaintea mamei lui Aladdin; și, după salamalecurile de cuviință dintr-o parte și din cealaltă, șezu alături de ceilalți, ci fără să ia aminte la ce vorbeau ei.
Or, când veni vremea bun-rămasurilor de plecare la saraiul cel nou, domnița Badru'l-Budur se ridică și sărută cu mult drag pe tătâne-său și pe maică-sa, amestecându-și sărutările cu multe lacrimi, de ochii lumii. Pe urmă, sprijinită de mama lui Aladdin, care mergea de-a stânga ei și având înainte zece hadâmbi îmbrăcați în hainele lor de sărbătoare și urmată de o sută de fete roabe îmbrăcate cu o strălucire de libelule, luă drumul înspre saraiul cel nou între două rânduri de câte patru sute de robi albi și negri puși perechi-perechi, înșirați de la un sărai până la celălalt și fiecare ținând câte un sfeșnic de aur în care ardea o lumânare mare de ambră și de camforă albă. Și, domol-domol, domnița porni înconjurată de alaiul acela, călcând pe preșul de catifea, în vreme ce, la trecerea ei, un zvon minunat de lăute răsuna și pe cărările din grădină și sus pe terasele saraiului lui Aladdin. Și, în depărtare, se auzeau uralele scoase de întreg norodul care venise fuga în preajma celor două saraiuri, îmbinând larma de veselie cu slava aceea toată. Iar domnița, într-un sfârșit, ajunse la intrarea saraiului cel nou, unde o aștepta Aladdin.
Și Aladdin veni zâmbind în întâmpinarea ei; iar ea, dacă îl văzu așa de frumos și de strălucitor, rămase vrăjită. Și intră cu el în sala de ospețe, sub bolta cea mare cu ferestre de nestemate. Și se așezară tustrei dinaintea tablalelor de aur orânduite cu grijă de efritul lămpii; iar Aladdin ședea la mijloc, cu soția lui de-a dreapta și cu maică-sa de-a stânga. Și începură să mănânce, în sunetele unor cântece pe care le cânta un taraf nevăzut de efriți și de efrite. Și Badru'l-Budur, vrăjită de toate câte vedea și auzea, își zicea în sine: „În viața mea nu mi-am închipuit lucruri atâta de frumoase!” Și chiar că se și opri din mâncat, ca să asculte mai bine cântecele efriților. Iar Aladdin și maică-sa nu mai conteneau s-o îmbie și să-i toarne de băut băuturi, de care altminteri domnița putea să se și lipsească, atâta era de îmbătată de uimire. Și ziua aceea fu pentru ei o zi minunată, care nu și-a avut seamăn nici pe vremile lui Iskander ori ale lui Soleiman.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaizeci și doua noapte spuse:
Și ziua aceea fu pentru ei o zi minunată, care nu și-a avut seamăn nici pe vremile lui Iskander ori ale lui Soleiman.
Și, când se lăsă noaptea, masa fu strânsă și pe dată o ceată de dănțuitoare intră în sala cea boltită. Și ceata era alcătuită din patru sute de fetișcane, fiice de marezi și de efriți, îmbrăcate ca florile și ușoare ca păsările. Și, la sunetele unui taraf din văzduhuri, începură să dănțuiască fel de fel de hore și de danțuri, cum nu se pot vedea decât pe tărâmurile raiului. Și numai atunci Aladdin se ridică și, luând-o pe soția sa de mână, porni cu ea, în pas legănat, înspre odaia de nuntă. Și fetișcanele roabe, cu mama lui Aladdin în frunte, îi urmară în bună rânduială. Și Badru'l-Budur fu dezbrăcată; și nu i se mai puse pe trup decât taman atâta cât îi era de trebuință pentru noapte. Și domnița, în felul acesta, se făcu întocmai ca o zarnacadea când iese din bobocul ei. Și, după ce li se urară desfăt și bucurie, fură lăsați singuri în odaia de nuntă. Și Aladdin, până peste poate de fericit, putu, într-un sfârșit, să se vadă la un loc cu Badru'l-Budur, fata sultanului. Și noaptea lor, întocmai ca și ziua aceea, nu și-a avut seamăn nici pe vremile lui Iskander ori ale lui Soleiman.
Or, a doua zi, după o noapte întreagă de desfătări, Aladdin se ridică din brațele domniței Badru'l-Budur, soția sa, ca să se îmbrace pe dată într-o mantie încă și mai făloasă decât cea din ajun și se pregăti să meargă la sultan. Și puse să i se aducă un cal minunat din grajdurile întocmite de efritul lămpii și încălecă pe el și se îndreptă înspre saraiul tatălui soției sale, înconjurat de un alai falnic. Și sultanul îl primi cu semnele de bucurie cele mai alese și îl sărută și, cu multă nerăbdare, îi ceru știri despre el și despre Badru'l-Budur. Și Aladdin îi dădu în privința aceasta răspunsurile de cuviință și îi spuse:
— Vin fără de zăbavă, o, doamne al vremilor, ca să te poftesc să-mi luminezi cu chipul tău casa astăzi și să împărți cu noi masa cea dintâi de după nuntă! Și mă rog ție să-i aduci cu Măria Ta, spre a vedea saraiul fiicei tale, pe vizirul cel mare și pe emiri!
Și sultanul, ca să-i dovedească și mai bine prețuirea și dragostea sa, nu ridică nici o împotrivire, ci primi poftirea, se sculă pe clipă pe dată și, urmat de vizirul cel mare și de emiri, plecă împreună cu Aladdin.
Or, pe măsură ce sultanul se apropia de saraiul fiicei sale, uimirea îi sporea tot mai tare, iar strigătele lui de minunare se făceau tot mai aprinse, tot mai mari și tot mai dese. Și toate astea pe când se afla încă în afara saraiului. De când intră înlăuntru, ce mai minunări! Nu vedea peste tot decât frumuseți, belșug, bogăție, podoabe, chindiseli și fală! Dar lucrul care îl uimi de-a binelea fu sala cu bolta de cleștar, în care nu se mai sătura să privească liniile subțiri ale zidirii și podoabele. Și ținu să numere ferestrele cele înflorite cu nestemate și văzu că într-adevăr erau în număr de nouăzeci și nouă, niciuna mai mult, niciuna mai puțin. Și se minună grozav. Ci băgă de seamă numaidecât că fereastra cea de a nouăzeci și noua rămăsese neterminată și că nu avea nici un fel de podoabă; și, tare nedumerit, se întoarse înspre Aladdin și spuse:
— O, fiul meu, Aladdine, iacătă de bună seamă saraiul cel mai minunat din câte s-au aflat vreodată pe fața pământului! Și sunt uimit de tot ce văd! Ci poți să-mi spui pricina care te-a împiedicat să sfârșești lucrarea la fereastra ceea, care sluțește așa, cu nedesăvârșirea ei, frumusețea celorlalte surori ale sale?
Iar Aladdin zâmbi a râde și răspunse:
— O, doamne al vremilor, mă rog ție să nu care cumva să crezi că din pricina uitării ori a zgârceniei ori din vreo băgare de seamă aș fi lăsat fereastra aceea în starea neterminată în care o vezi; întrucât am avut eu un anume gând când am vrut-o așa. Iar gândul meu a fost să las Măriei Tale grija de-a pune să se desăvârșească lucrarea aceasta, spre a pecetlui astfel, în piatra acestui sărai, numele tău slăvit și pomenirea Domniei Tale. Pentru aceea, te rog fierbinte să sfințești cu învoirea ta zidirea acestei case, care, oricât de mulțumitoare ar fi, tot rămâne nevrednică față de harurile fiicei tale, soția mea!
Iar sultanul, măgulit cum nu se mai poate de gingășia gândului lui Aladdin, îi mulțumi și dori ca pe dată să și înceapă lucrul. Și, pentru aceasta, le porunci străjerilor lui să cheme la sărai, fără de zăbavă, pe giuvaiergiii cei mai dibaci și cei mai bogați în nestemate, ca să sfârșească încrustarea ferestrei. Și, în așteptarea venirii lor, se duse s-o vadă pe fiică-sa și îi ceru știri despre cea dintâi noapte a ei de nuntă. Și numai din zâmbetul pe care i-l aruncă domnița și din înfățișarea ei mulțumită, sultanul pricepu că era fără de rost să mai stăruiască. Și îl sărută pe Aladdin, firitisindu-l îndelung și se duse cu el în sala în care era pregătită masa cu toată strălucirea cuvenită. Și mâncă de toate și găsi că bucatele erau cele mai minunate pe care le gustase el vreodată și că slujitorii erau cu mult mai presus decât slujitorii de la saraiul său și că argintăria și tacâmurile erau întru totul uluitoare.
Estimp, sosiră giuvaiergiii și argintarii.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaizeci și treia noapte spuse:
Estimp, sosiră giuvaiergiii și argintarii, pe care se duseseră străjerii să-i strângă de prin toată cetatea de scaun a împărăției; și i se dădu de știre sultanului, care numaidecât se duse sub bolta cea cu nouăzeci și nouă de ferestre. Și le arătă meșterilor giuvaiergii fereastra neterminată, spunându-le:
— Trebuie ca, în cel mai scurt răstimp, să isprăviți lucrarea pe care o cere fereastra aceasta, adică s-o încrustați cu mărgăritare și cu nestemate de toate culorile!
Și aurarii și giuvaiergiii răspunseră că ascultă și că se supun și începură să cerceteze cu multă luare-aminte lucrarea și încrustările de la celelalte ferestre, privindu-se între ei cu niște ochi tare holbați de uimire. Și, după ce se sfătuiră între ei, se întoarseră la sultan și, ploconindu-se, îi spuseră:
— O, doamne al vremilor, noi, cu toate grămezile noastre de nestemate, nu avem în prăvălii cu ce să împodobim nici măcar a suta parte din fereastră!
Iar sultanul zise:
— Am să vă dau eu tot ce trebuiește!
Și porunci să fie aduse poamele de pietre scumpe pe care i le trimisese Aladdin în dar și le spuse:
— Să vă slujiți de atâtea câte-s de trebuință și să-mi dați îndărăt ceea ce o să mai rămână!
Iar giuvaiergiii măsurară și socotiră, de mai multe ori și răspunseră:
— O, doamne al vremilor, tot ceea ce ne dai tu și tot ceea ce avem noi nu ajunge să împodobim decât a douăzecea parte a ferestrei!
Atunci sultanul se întoarse înspre străjile lui și le spuse:
— Duceți-vă de scotociți casele vizirilor mei și mari și mici, ale emirilor și ale tuturor bogătașilor din împărăția mea și cereți-le să vă dea, cu voie ori fără de voie, toate pietrele scumpe pe care le au!
Și străjile plecară zornic să îndeplinească porunca.
Or, așteptând întoarcerea lor, Aladdin, care vedea limpede că sultanul începea să fie îngrijorat în privința izbânzii lucrării lui și care, în sufletul său, se bucura până peste poate de treaba aceasta, vru să-l înveselească numaidecât cu niște cântece. Și făcu semn unuia dintre tinerii efriți, robi ai lui, care numaidecât aduse în sală o ceată de cântărețe atâta de frumoase, încât fiecare dintre ele ar fi putut să-i spună lunii: „Ridică-te tu, ca să șed eu în locul tău!” și dăruite cu un glas vrăjitor care ar fi putut să-i spună filomelei: „Taci tu, ca să mă asculți cum cânt!” Și chiar că fetele acelea izbutiră, cu cântecul lor, să-l facă pe sultan să mai capete oleacă de inimă.
Ci, de îndată ce străjerii sosiră, sultanul dădu numaidecât giuvaiergiilor și meșterilor nestematele strânse din jefuirea celor avuți și le spuse:
— Ei bine, acuma ce mai ziceți?
Ei răspunseră:
— Pe Allah, o, stăpâne al nostru, suntem încă tare departe de socoteală! Și ne-ar mai trebui giuvaieruri de opt ori pe-atâta câte avem acuma! Ba, ca să ducem treaba cu bine la cap, ne trebuie pe puțin un răstimp de trei luni, dacă stăm să lucrăm zi și noapte!
La vorbele acestea, sultanul rămase peste măsură de dezamăgit și de năucit și își simți nasul cum i se alungește până la picioare, de rușinea pe care o simțea de a se vedea în niște împrejurări atâta de amarnice pentru mândria lui. Atunci Aladdin, nevrând să lungească mai mult încercarea la care îl supunea și socotindu-se mulțumit, se întoarse înspre meșteri și înspre giuvaiergii și le spuse:
— Luați-vă îndărăt ceea ce este al vostru și plecați.
Și le spuse străjerilor:
— Duceți nestematele îndărăt stăpânilor lor!
Și îi spuse sultanului:
— O, doamne al vremilor, nu se cade să-ți iau ceea ți-am dat dintâia oară! Te rog, dar, să binevoiești a primi să-ți dau îndărăt aceste poame de nestemate și să fac în locu-ți ceea ce a mai rămas de făcut spre a duce bine la capăt împodobirea ferestrei! Și te rog numai să mă aștepți în iatacul soției mele Badru'l-Budur, întrucât nu pot nici să lucrez, nici să dau vreo poruncă în vreme ce știu că mă privește cineva!
Și sultanul se duse la fiică-sa Badru'l-Budur, ca să nu-l stânjenească pe Aladdin.
Atunci Aladdin scoase din fundul unui sipet de sidef lampa cea fermecată, pe care avusese grijă să nu o uite când se mutase din casa lui bătrânească la saraiul împărătesc și o frecă așa cum își luase obiceiul să facă. Și efritul se ivi pe dată și se temeni dinaintea lui Aladdin, așteptându-i poruncile. Și Aladdin îi spuse:
— O, efritule al lămpii, te-am chemat să vii ca să faci și cea de a nouăzeci și noua fereastră întru totul aidoma cu surorile ei!
Și nici nu sfârși el bine de rostit cererea, că efritul pieri. Și Aladdin auzi parcă un potop de lovituri de ciocane și de hârșcăituiri de pile la fereastra cu pricina, și, în mai puțină vreme de cât ar trebui să-l umpli, spre a-l bea, un pahar cu apă rece, văzu cum se ivește și se desăvârșește împodobeala cea fermecată de nestemate a ferestrei. Și nu putu în nici un fel s-o deosebească de celelalte.
Și se duse să-l caute pe sultan și îl rugă să-l însoțească în sala boltită.
Când sultanul ajunse dinaintea ferestrei, pe care o văzuse atât de nedesăvârșită cu câteva clipite mai înainte, gândi că s-o fi înșelat și că s-o fi uitând la alta, nemaicunoscând-o. Ci, după ce privi roată de mai multe ori turnul boltei, dacă văzu că lucrarea fusese făcută într-un timp atâta de scurt, în vreme ce toți giuvaiergiii și meșterii strânși laolaltă îi ceruseră trei luni întregi ca s-o isprăvească, rămase până peste poate de minunat și îl sărută pe Aladdin între amândoi ochii și îi spuse:
— Ah, Aladdine, fiul meu, cu cât te cunosc, cu atât îmi pari mai minunat!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaizeci și patra noapte spuse:
Îl sărută pe Aladdin între amândoi ochii și îi spuse:
— Ah, Aladdine, fiul meu, cu cât te cunosc, cu atât îmi pari mai minunat!
Și trimise să fie chemat vizirul cel mare și îi arătă cu degetul minunăția care îl fermeca și îi spuse cu un glas zefliu:
— Ei, vizire, de asta ce mai socoți?
Și vizirul, care nu-și uitase vechea lui pică, fu și mai încredințat, văzând lucrarea aceea, că Aladdin era un vrăjitor, un eretic și un filosof alchimist. Da se feri cu mare grijă să lase a-i scăpa vreun gând față cu sultanul, pe care îl știa tare legat de ginerele lui cel proaspăt și, fără a intra în câră cu el, îl lăsă în minunarea sa și se mulțumi să-i răspundă:
— Allah este cel mai mare!
Or, din ziua aceea, sultanul începu să vină neabătut, după ce încheia treburile la divan, să petreacă în fiecare seară câteva ceasuri în tovărășia ginerelui său Aladdin și a fiicei sale Badru'l-Budur, spre a privi îndelung minunățiile saraiului în care, de fiecare dată, găsea tot alte lucruri noi, mai strălucite decât cele de dinainte și care îl uimeau și îl fermecau.
Iar Aladdin, departe de a se înfumura ori a se lăsa moleșit de viața lui cea nouă, avu grijă să se îndeletnicească, în răstimpul ceasurilor pe care nu le petrecea lângă soția sa Badru'l-Budur, cu facerile de bine în preajma lui și să cerceteze care-s oamenii săraci, spre a le ușura nevoile. Căci nu-și uitase starea sa de odinioară și lipsurile în care trăise, cu maică-sa, pe vremea anilor copilăriei lui. Și, pe deasupra, de fiecare dată când ieșea în cetate, călare, punea să fie însoțit de câțiva robi care, după poruncile sale, nu pregetau, pe toate drumurile străbătute, să arunce pumni întregi de dinari de aur gloatei care da fuga din toate părțile. Și în fiecare zi, după masa de prânz și după cea de seară, punea să se împartă săracilor rămășițele de la masa lui, care ajungeau să hrănească mai bine de cinci mii de inși. Încât purtarea lui darnică și bunătatea lui și neîngâmfarea lui îi dobândiră dragostea întregului norod și traseră asupra-i binecuvântările tuturor locuitorilor. Și nu era nimenea care să nu i se juruie cu numele și cu viața lui.
Dar ceea ce îi aduse de-a binelea toate inimile și puse vârf faimei sale fu o biruință mare pe care o dobândi asupra unor neamuri răzvrătite împotriva sultanului și când dovedi o vitejie uluitoare și niște haruri războinice care lăsau departe în urmă toate isprăvile vitejilor cei mai vestiți. Iar Badru'l-Budur nu făcea decât să-l îndrăgească și mai tare și să se firitisească tot mai mult de ursita ei cea norocoasă care îi dăruise de soț tocmai pe bărbatul căruia chiar că i se potrivea. Și Aladdin trăi în felul acesta un șir de ani de fericire desăvârșită, între soția și maica sa, înconjurat de dragostea și de credința celor mari și a celor mici și mai iubit și mai prețuit decât însuși sultanul care, de altminteri, îl ținea mai departe la mare cinste și avea față de el o dragoste nemărginită! Și-așa cu Aladdin!
Estimp, vrăjitorul de la Maghreb, acela care s-a aflat la obârșia tuturor acestor întâmplări și care, fără voia lui, fusese pricina dintâi a huzurului lui Aladdin, iacătă!
După ce îl părăsise pe Aladdin în tainița de sub pământ, ca să-l lase să moară acolo de sete și de foame, se întorsese în țara lui, în afundul Maghrebului cel îndepărtat. Și își trecu toată vremea mohorându-se de întorsătura cea proastă a călătoriei lui și căindu-se de necazurile și de truda pe care și le zădărâse fără de nici un folos spre a dobândi lampa cea fermecată. Și cugeta la nenorocul care îi smulsese dintre buze îmbucătura cu care se canonise atâta până s-o întocmească. Și o zi nu se scurgea fără ca amintirea cea plină de amărăciune a acelor lucruri să nu-i vină în minte și să-l facă a-l blestema pe Aladdin și ceasul când îl întâlnise.
Și, la urmă, într-o zi, pe când era mai plin ca de obicei de ciuda aceea statornică, fu cuprins de dorința să afle de șart cum murise Aladdin. Și, pentru aceasta, cum era tare dibaci în geomanție, își luă tava cu nisipul de ghicit, pe care o scoase dintr-un fund de sipet, șezu jos pe o rogojină pătrată, în mijlocul unui cerc tras cu tibișir roșu, netezi nisipul, orândui punctele bărbătești și punctele femeiești, mumânele și copiii, mormăi descântecele geomanticești și zise: „Ia să vedem, o, nisipule, ia să vedem! Ce mai este cu lampa cea fermecată? Și cum a murit puiul de lele, pușlamaua care se chema Aladdin?” Și, rostind vorbele acestea, scutură nisipul, după datina vrăjitorească. Și iacătă că liniile se întocmiră și că horoscopul se închipui. Și maghrebinului, până peste poate de nedumerit, i se dezvălui, fără a se mai îndoi o clipită, după o cercetare cu de-amănuntul a chipurilor din horoscop, că Aladdin nu era mort deloc, ba viu de-a binelea, că era stăpân pe lampa cea fermecată și că se afla în fală, bogății și cinstiri, însurat cu domnița Badru'l-Budur, fata sultanului de la Chitai, pe care o îndrăgea și care și ea îl îndrăgea și că, într-un sfârșit, nimenea nu-i mai spunea, în toată împărăția Chinei și până la hotarele lumii, decât pe numele de emirul Aladdin!
După ce magul află astfel, cu lucrările geomanției și ale păgâniei lui, asemenea treburi de care era departe a se aștepta, începu să spumege de mânie și să stupească în sus și pe jos, zicând: „Scuip pe chipul tău, o, pui de lele și de fleanduri! Mă ud pe capul tău, o, Aladdin, codoșule, o, câine, plod de câine, o, cobe afurisită, o, chip de smoală și de păcură!”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaizeci și cincea noapte spuse:
„Scuip pe chipul tău, o, pui de lele și de fleanduri! Mă ud pe capul tău, o, Aladdin, codoșule, o, câine, plod de câine, o, cobe afurisită, o, chip de smoală și de păcură!”
Și se porni, vreme de un ceas, să tot scuipe și în sus și pe jos, să-l calce sub picioare pe un Aladdin închipuit și să-l spurce cu înjurături amarnice și cu ocări de toate soiurile, până ce se mai potoli oleacă. Da atunci se hotărî, fie ce-o fi, să se răzbune pe Aladdin și să-l facă a-și ispăși huzururile de care se bucura în dauna lui, ca urmare a stăpânirii acelei lămpi fermecate pentru care irosise el, magicianul, atâtea strădanii și atâtea cazne zadarnice. Și, fără a mai șovăi o clipită, porni la drum spre țara Chitaiului.
Și cum furia și dorul de răzbunare îi puneau aripi, călători fără de popas, cugetând îndelung la mijloacele cele mai bune de folosit ca să-i dea de hac lui Aladdin; și nu peste mult sosi în cetatea de scaun a împărăției Chinei. Și trase la un han, unde luă cu chirie o odaie. Și, a doua zi de la sosire, începu să bată piețele și locurile cele mai umblate; și peste tot nu auzea vorbindu-se decât despre emirul Aladdin, despre frumusețea emirului Aladdin, despre filotimia emirului Aladdin și despre strălucirea emirului Aladdin. Și își zise: „Pe foc și pe lumină! În curând numele acesta nu are să mai fie rostit decât la județul de moarte!” Și așa ajunse dinaintea saraiului lui Aladdin și se minună când văzu ce falnic arăta: „Ah! Ah! Aci sălășluiește acum plodul croitorului Mustafa, cel care nu avea de mâncare nici o coajă de pâine la sfârșitul unei zile! Ah! Ah! Aladdine, ai să vezi tu în curând dacă ursita mea nu are s-o biruiască pe a ta și dacă nu am s-o silesc pe maică-ta să toarcă lână, cum torcea odinioară, ca să nu moară de foame și dacă n-am să sap cu chiar mâinile mele groapa la care să vină să te plângă!”
Pe urmă se apropie de poarta cea mare a saraiului și după ce înnădi vorbă cu portarul, izbuti să afle de la el că Aladdin plecase la vânătoare pe mai multe zile. Și cugetă: „Iacătă că a și început căderea lui Aladdin! Am să pot lucra slobod aici, câtă vreme are să lipsească el! Ci trebuie să știu, înainte de orice, dacă Aladdin a luat lampa cu el la vânătoare, ori dacă a lăsat-o în sărai!” Și zori să se întoarcă în odaia lui de la han, unde luă tabla geomanticească și o cercetă. Și horoscopul îi dezvălui că Aladdin lăsase lampa acasă.
Atunci maghrebinul, beat de bucurie, se duse la sukul tinichigiilor și intră în dugheana unui neguțător de felinare și de lămpi de aramă și zise:
— O, stăpâne al meu, îmi trebuie vreo douăsprezece lămpi de aramă, nou-nouțe și bine lustruite!
Și neguțătorul răspunse:
— Am ce îți trebuie!
Și îi înșiră dinainte douăsprezece lămpi tare strălucitoare și îi ceru un preț pe care magicianul i-l plăti fără de tocmeală. Și le luă și le puse într-un coș pe care îl cumpărase de la împletitorul de coșuri. Și plecă din suk.
Și porni atunci să bată ulițele, cu coșul cu lămpi pe braț și strigând:
— Lămpi noi! Lămpi noi! Schimb lămpi noi pe lămpi vechi! Cine vrea să schimbe, să vină să ia lampa nouă!
Și se îndreptă așa înspre saraiul lui Aladdin.
Or, de îndată ce țâncii care hăimănăleau pe ulițe auziră strigarea aceea ciudată și văzură turbanul cel lat al maghrebinului, se opriră din joacă și alergară de-a valma înspre el. Și porniră să țopăie laolaltă:
— Huo! Nebunul! Huo! Nebunul!
Ci el, fără a lua seama câtuși de puțin la poznele țâncilor, își vedea mai departe de strigările lui, care întreceau huiduielile lor:
— Lămpi noi! Lămpi noi! Schimb lămpi noi pe lămpi vechi! Cine vrea să schimbe, să vină să ia lampa nouă!
Și ajunse astfel, urmat de leandra ghilăitoare de copii, în piața care se întindea dinaintea porții saraiului și începu s-o străbată de la un capăt la altul, ca iar să se întoarcă și s-o ia de la cap, strigându-și strigarea tot mai tare, neostoit. Și izbuti atâta de bine, încât domnița Badru'l-Budur, care se afla la ceasul acela în sala cea cu nouăzeci și nouă de ferestre, auzi ghilaiul cel neobișnuit și deschise una dintre ferestre și privi înspre piață. Și văzu gloata cea zbânțuită și țipătoare a pușlamalelor și auzi strigarea ciudată a maghrebinului. Și începu să râdă. Iar slujnicele ei auziră și ele strigarea și la fel începură să râdă, laolaltă cu domnița. Și una dintre ele îi spuse:
— O, stăpână a mea, tocmai am băgat de seamă astăzi, pe o sofra, când dereticam odaia stăpânului nostru Aladdin, o lampă veche de aramă! Îngăduie-mi să mă duc s-o iau și să i-o arăt maghrebinului acesta bătrân, spre a vedea dacă e chiar atâta de smintit pe cât ne dă de bănuit strigarea lui și dacă ar primi să ne-o schimbe cu o lampă nouă!
Or, lampa cea veche despre care vorbea roaba noastră era tocmai lampa fermecată a lui Aladdin. Și, dintr-o osândă scrisă de ursitoare, Aladdin, înainte de a pleca, uitase s-o închidă în sipetul de sidef unde o ținea de obicei ascunsă și o lăsase pe sofra! Da cine poate oare să lupte împotriva hotărârilor sorții?
Or, domnița Badru'l-Budur habar nu avea nici de lampa aceea, nici de puterile ei fermecate. Încât nu văzu nici o piedică în calea schimbului despre care îi vorbea roaba și răspunse:
— Păi de bună seamă! Ia lampa aceea și dă-i-o căpeteniei hadâmbilor, ca să se ducă s-o schimbe pe o lampă nouă și ca să putem râde pe seama smintitului!
Atunci roaba cea tânără se duse în odaia lui Aladdin, luă lampa fermecată de pe sofra și i-o dădu căpeteniei hadâmbilor. Și aga coborî numaidecât în fața casei, îl chemă pe maghrebin, îi arătă lampa pe care o aducea și îi zise:
— Stăpâna mea dorește să schimbe lampa aceasta pe una dintre lămpile cele mai noi pe care le ai în coș!
Când văzu lampa, maghrebinul o cunoscu de la cea dintâi aruncătură de ochi și începu să tremure de tulburare. Și hadâmbul îl întrebă:
— Ce ai? Poate că lampa asta ți s-o fi părând prea veche spre a o schimba?
Ci farmazonul, care își și domolise zbuciumul, întinse mâna cu iuțeala unui vultur care se repede pe o turturea, înșfacă lampa pe care i-o întindea hadâmbul și o și făcu pierită în sân. Pe urmă îi înfățișă hadâmbului coșul spunând:
— Ia-o pe care ți-o plăcea cel mai mult!
Iar hadâmbul alese o lampă bine lustruită și sclipind de nouă și zori să i-o ducă stăpâne-sii Badru'l-Budur icnind de haz și râzându-și de sminteala maghrebinului.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaizeci și șasea noapte spuse:
Iar hadâmbul alese o lampă bine lustruită și sclipind de nouă și zori să i-o ducă stăpâne-sii Badru'l-Budur icnind de haz și râzându-și de sminteala maghrebinului. Și-așa cu aga al hadâmbilor și cu schimbul lămpii fermecate, în vremea lipsei lui Aladdin de acasă!
În ce îl privește pe maghrebin, apoi acesta numaidecât o și luă la picior, aruncându-și coșul în capul haimanalelor, care îl huiduiau necontenit, cu tot ce se afla în el, spre a-i împiedica să se mai țină pe urmele lui. Și, descotorosindu-se astfel de ei, ieși dintre zidurile saraiurilor și ale grădinilor și se afundă pe ulițele cetății, făcând o sumedenie de ocolișuri, ca să-i piardă urma acei care ar fi vrut să se ia după el mai departe. Și, când ajunse într-o mahala pustie de tot, scoase lampa din sân și o frecă. Iar efritul lămpii răspunse la chemare, ivindu-se numaidecât dinainte-i și rostind:
Iacătă-l aci dinainte pe robul tău cel cu luare-aminte!
Spune: ce vrei? Eu rămân al lămpii slujitor, Fie că-n văzduhuri zbor, Fie că-mi fac rând aici pe pământ.
Întrucât efritul se supunea fără de nici o osebire oricui era stăpânul lămpii, măcar de-ar fi umblat el, așa cum umbla magicianul și pe calea ticăloșiei și-a pierzării.
Atunci maghrebinul îi spuse:
— O, efrite al lămpii, îți poruncesc să iei saraiul pe care l-ai durat pentru Aladdin și să-l muți, cu toate făpturile și cu toate lucrurile ce se află în el, în țara mea, pe care o știi, în afundul Maghrebului, între grădini. Și, tot așa, să mă duci și pe mine odată cu saraiul!
Și maredul, rob al lămpii, răspunse:
— Ascult și mă supun! Închide un ochi și-apoi deschide un ochi și ai să te și afli în țara ta, în saraiul lui Aladdin!
Și chiar că, într-o clipită, lucrul se și făcu. Și maghrebinul se văzu mutat, cu saraiul lui Aladdin, în inima țării sale, în Maghrebul din Africa. Și iacă-așa cu el!
Dar, în ceea ce îl privește pe sultan, părintele domniței Badru'l-Budur, apoi acesta, a doua zi, la sculare, ieși din saraiul său ca să se ducă, așa cum își făcuse obiceiul, pe la fiică-sa cea dragă. Și nu văzu, pe locul în care se înălța saraiul cel minunat, decât un maidan mare, brăzdat de șanțurile goale ale temeliilor. Și, peste măsură de nedumerit, nu știu de nu cumva și-a pierdut mințile; și începu să se frece la ochi, ca să-și dea mai bine seama de ceea ce vedea. Și se dumiri că, în strălucirea răsăritului de soare și în limpezimea dimineții, nu avea nici o putință să se înșele și că saraiul nu mai era acolo! Ci vru să se încredințeze și mai bine de faptul acesta, care îl scotea din minți și se întoarse în saraiul său la catul de sus și deschise fereastra ce da înspre fiică-sa. Și nu văzu nici sărai și nici urmă de sărai, nici grădini și nici urmă de grădini, nimic, decât un maidan întins pe care călăreții, de n-ar fi fost șanțurile, ar fi putut să se întreacă în bună voia lor.
Atunci părintele cel nefericit, sfâșiat de spaimă, începu să-și bată mâinile una de alta și să-și smulgă barba plângând, măcar că nu putea să-și dea bine seama de tâlcul și de întinderea nenorocirii lui. Și pe când sta prăbușit așa pe divan, vizirul lui cel mare intră ca să-i dea de știre, după obiceiul său, că a fost deschis divanul judecăților. Și îl văzu pe sultan în ce stare era și nu știu ce să creadă. Și sultanul îi zise:
— Vino încoace!
Iar vizirul se duse și sultanul îi zise:
— Ce s-a făcut cu saraiul fetei mele?
El zise:
— Allah să-l ocrotească pe sultan! Că nu pricep ce vrea să spună!
El zise:
— S-ar părea, o, vizirule, că tu habar nu ai de întâmplarea cea jalnică!
El răspunse:
— Deloc, o, stăpâne al meu, pe Allah! Nu știu nimic, chiar nimic-nimic!
El spuse:
— Înseamnă că nu te-ai uitat înspre saraiul lui Aladdin.
El spuse:
— M-am plimbat aseară prin grădinile din jurul saraiului, da nu am băgat de seamă nimic ciudat anume! Afară doar că poarta cea mare era închisă, din pricina lipsei de acasă a emirului Aladdin!
El spuse:
— Dacă-i așa, o, vizirule, apoi ia te uită pe fereastra asta și spune-mi dacă nu bagi de seamă nimic ciudat anume, la saraiul acela, la care ai văzut ieri poarta cea mare închisă!
Și vizirul își scoase capul pe fereastră și se uită, ci numai ca să ridice mâinile spre cer strigând:
— Izgonit fie Cel-Rău! Saraiul a pierit!
Pe urmă se întoarse înspre sultan și îi spuse:
— Și-acuma, o, doamne al meu, mai șovăiești a crede că saraiul acela, de care atâta te minunai ce linii frumoase avea și ce împodobit era, ar fi fost altceva decât o lucrare de cea mai desăvârșită vrăjitorie?
Iar sultanul lăsă capu-n jos și cugetă vreme de un ceas. După care ridică fruntea, iar chipul său era coperit de mânie. Și strigă:
— Unde-i nelegiuitul și zburdaticul și farmazonul și capul și plodul acela dintr-o haită de cățele, care se cheamă Aladdin?
Și vizirul, cu inima umflată de biruință, răspunse:
— Este plecat, este la vânătoare! Da a trimis veste că are să se întoarcă astăzi, înainte de rugăciunea de la amiază! Și dacă vrei, mă îndatorez să mă duc chiar eu și să-l cercetez ce s-a făcut cu saraiul și cu tot ce se afla în el!
Și sultanul răcni iarăși, spunând:
— Nu, pe Allah! Se cade să fie luat ca hoții și ca amăgitorii! Să meargă străjile și să mi-l aducă ferecat în fiare!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaizeci și șaptea noapte spuse:
Să meargă străjile și să mi-l aducă ferecat în fiare!
Numaidecât vizirul cel mare ieși să spună căpeteniei străjilor porunca sultanului, povățuindu-l în ce chip să se poarte, ca nu care cumva Aladdin să izbutească să le scape! Și căpetenia străjilor, însoțit de o sută de călăreți, ieși din cetate pe drumul pe care urma să se întoarcă Aladdin și îl întâlni la o depărtare de cinci parasanje de la porți. Și îl împresură numaidecât cu călărașii lui și îi zise:
— Emire Aladdin, o, stăpâne al nostru, mă rog ție de iertăciune! Ci sultanul, iar noi toți suntem robii lui, ne-a dat poruncă să te poprim și să te ducem dinaintea lui ferecat în fiare, ca pe tâlhari! Și nu putem să nu ne supunem poruncii domnești! Ci, încă o dată, iartă-ne că ne purtăm cu tine așa, după ce pe toți ne-ai îndopat cu dărnicia ta!
La vorbele acestea ale căpeteniei străjilor, lui Aladdin i se înnodă limba de uluială și de tulburare. Ci, până la urmă, izbuti să vorbească și spuse:
— O, preacinstiților, da știți baremi pentru care pricină v-a dat sultanul asemenea poruncă, pe când eu nu mă cunosc vinovat cu nici o vină față de el ori față de împărăție?
Și capul străjilor răspunse:
— Pe Allah! Habar nu avem!
Atunci Aladdin descălecă de pe cal și spuse:
— Faceți cu mine ce v-a poruncit sultanul! Întrucât poruncile sultanului sunt asupra capului și a ochiului nostru!
Și străjile îl zeberiră pe Aladdin, da cu mare căință, îi priponiră mâinile, îi petrecură pe după gât un lanț tare gros și tare greu, pe care i-l legară tot așa și peste brâu și îl târâră înspre cetate, la capătul lanțului acela, silindu-l să meargă pe jos în urma lor, pe când ei își urmară drumul călări.
Și când străjile ajunseră la mahalaua cea mai de la margine a cetății, trecătorii care îl văzură pe Aladdin târât așa nu mai avură nici o îndoială că sultanul, din vreo pricină de care ei habar nu aveau, nu s-ar pregăti să poruncească a i se tăia capul. Și întrucât Aladdin, cu filotimia și cu bunătatea lui, dobândise dragostea tuturor supușilor împărăției, toți cei ce-l văzură se repeziră după el, înarmându-se care cu săbii, care cu măciuci, care cu pietroaie și cu reteveie. Și numărul lor sporea pe măsură ce alaiul se apropia de sărai, încât atunci când ajunse pe locul maidanului se adunaseră mii și mii. Și toți strigau și se răzvrăteau, vânturându-și armele și amenințându-i pe străjerii care numai cu mare caznă izbutiră să-i dovedească și să intre la sărai fără a fi ciomăgiți. Și, în vreme ce ei țipau și urlau mai departe pe maidan, cerând să li se dea îndărăt, viu și nevătămat, stăpânul lor Aladdin, străjerii îl aduseră pe Aladdin, tot împovărat de lanțuri, în sala în care, cufundat în mânie și în mohorală, îl aștepta sultanul.
Or, de îndată ce Aladdin îi fu înfățișat, sultanul, cuprins de o turbare până peste fire, nu-și făcu nici măcar vreme să-l întrebe ce se întâmplase cu saraiul în care se afla Badru'l-Budur, fiica sa, ci îi strigă gâdelui:
— Retează numaidecât capul hainului acesta blestemat!
Și nu vroi nici să-l mai asculte, nici să-l mai vadă o clipă baremi. Și gâdea îl duse pe Aladdin pe terasa care da înspre maidanul unde era strânsă gloata cea vuitoare, îl puse pe Aladdin să îngenuncheze pe pielea cea roșie a osândiților, după ce îl legase la ochi, îi scoase lanțul pe care îl avea la gât și la brâu și îi spuse:
— Fă-ți mărturisirea de credință de dinaintea morții!
Și se găti să-i dea lovitura de moarte, învârtindu-se de trei ori împrejurul lui și făcându-și sabia să sclipească de trei ori prin văzduh. Ci taman în clipita aceea, mulțimea, văzând că gâdele urma să-l omoare pe Aladdin, se repezi, scoțând răcnete amarnice, să sară peste zidurile saraiului și să spargă porțile. Iar sultanul, văzând zulumul și temându-se de vreun bucluc năprasnic, fu cuprins de spaimă mare.
Și se întoarse înspre călău și îi spuse:
— Până una alta, nu mai tăia capul ticălosului!
Și îi spuse căpeteniei străjilor:
— Strigă norodului că îi dăruiesc iertarea sângelui acestui blestemat!
Și porunca, strigată pe dată de sus de pe terasă, potoli zulumul și mânia gloatelor și îi făcu să se oprească din năvala lor pe cei care se buluceau la porți și pe cei care săreau peste zidurile saraiului.
Atunci Aladdin, pe care cineva, fără a se sfii, avusese grijă să-l dezlege la ochi și să-i desfacă legăturile care îi priponeau mâinile la spate, se sculă de pe pielea osândelor pe care șezuse îngenuncheat și își ridică fruntea înspre sultan și, cu ochii plini de lacrimi, îl întrebă:
— O, doamne al vremilor, mă rog înălțimii Tale să spună numai ce nelegiuire am săvârșit de-am stârnit mânia ta și năpăstuirea!
Și sultanul, tare șofrănit la chip și cu glasul plin de mânie clocotită, îi spuse:
— Nelegiuirea ta, ticălosule? Te prefaci, așadar, că n-ai ști-o? Da n-ai să te mai prefaci, când am să te pun s-o vezi cu chiar ochii tăi!
Și îi strigă:
— Vino după mine!
Și o luă înaintea lui și îl duse la capătul celălalt al saraiului înspre cel de al doilea meidan, unde strălucise până atunci saraiul domniței Badru'l-Budur, înconjurat de grădini și îi zise:
— Ia uită-te pe fereastra asta și spune-mi, că trebuie să știi prea bine, ce s-a întâmplat cu saraiul în care se afla fata mea?
Și Aladdin scoase capul pe fereastră și se uită. Da nu văzu nici sărai, nici grădină și nici urmă de sărai ori de grădină, ci numai meidanul cel nesfârșit și gol, așa cum era în ziua în care dase el poruncă efritului lămpii să zidească acolo casa cea minunată. Și fu cuprins de o uluire și de o durere și de o tulburare așa de mari, încât mai-mai să se prăbușească fără de simțire. Și nu putu să rostească nici o vorbă. Iar sultanul țipă la el:
— Ei, hain alimănit, unde este saraiul și unde este fata mea, rodul inimii mele, singurul meu copil?
Și Aladdin scoase un oftat adânc și izbucni în plâns; pe urmă zise:
— O, doamne al vremilor, nu știu!
Iar sultanul îi zise:
— Ascultă la mine! N-am să-ți cer a pune la loc saraiul tău cel blestemat, da îți poruncesc să-mi dai îndărăt fata.
Și dacă nu faci lucrul acesta numaidecât, ori dacă nu vrei să-mi spui ce este cu ea, pe capul meu! Am să-ți zbor căpățâna!
Și Aladdin, până peste poate de ugilit, lăsă ochii în jos și cugetă vreme de un ceas. Pe urmă ridică fruntea și spuse:
— O, doamne al vremilor, nimenea nu scapă de ce îi este ursit! Și dacă ursita mea este să mi se taie capul pentru o nelegiuire pe care nu am săvârșit-o, nici o putere nu are să poată să mă izbăvească! Îți cer numai, până a nu muri, un răgaz de patruzeci de zile spre a face cercetările de trebuință în privința soției mele preaiubite, care a pierit odată cu saraiul, pe când mă aflam la vânătoare și fără ca eu să-mi pot da cu gândul în ce chip s-a abătut asupra noastră năpasta aceasta, mă juruiesc ție pe adevărul dreptei noastre credințe și pe harurile stăpânului nostru Mahomed (cu el fie rugăciunea și pacea!)
Și sultanul răspunse:
— Fie, binevoiesc a-ți îngădui cele ce îmi ceri. Da să știi că, la trecerea răstimpului, nimica nu are să poată a te izbăvi din mâinile mele, dacă nu mi-o aduci îndărăt pe fata mea! Întrucât, în orice loc de pe pământ ai putea să te ascunzi, am să te ajung și am să te pedepsesc!
Și Aladdin, cu vorbele acestea, plecă de dinaintea sultanului și, cu capul tare plecat, străbătu saraiul, printre dregătorii care se mohorau de mila lui când îl vedeau, așa de tare se schimbase dintr-odată, de tulburare și de jale. Și ajunse în mijlocul mulțimii de oameni și începu să întrebe, cu ochii rătăciți: „Unde este saraiul meu? Unde este soția mea?” Și toți cei care îl vedeau și îl auzeau își ziceau: „Bietul de el! Și-a pierdut mințile! Năpăstuirea din partea sultanului și vederea morții l-a smintit!” Și Aladdin, văzându-se că pentru toată lumea nu mai era decât un lucru care stârnea mila, plecă grabnic fără să aibă cineva inimă să se ia după el. Și ieși din cetate și, fără a ști ce face, începu să rătăcească prin câmpuri.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaizeci și opta noapte spuse:
Și ieși din cetate și, fără a ști ce face, începu să rătăcească prin câmpuri.
Și-așa ajunse pe malul unei ape mari, curgătoare, cuprins de deznădejde și zicându-și: „Unde să-ți cauți saraiul, Aladdin și unde s-o cauți pe soția ta Badru'l-Budur, o, săracul de tine? Prin ce țară străină ai s-o mai găsești, dacă o mai trăi? Și știi tu măcar în ce chip a pierit ea de-aici?” Și, cu sufletul mohorât de gânduri și nemaivăzând decât neguri și jale dinaintea ochilor, vru să se arunce în apă și să-și înece în ea viața și durerea.
Ci, în clipa aceea, își aduse aminte că este musulman, drept-credincios, cu suflet curat. Și rosti mărturisirea de credință întru unul Allah și întru mântuirea adusă de trimisul său. Și, întărit de mărturisirea sa de credință și de lăsarea lui întru voia celui Preaînalt, în loc de a se arunca în apă, se pregăti să-și facă spălările cele îndătinate pentru rugăciunea de seară. Și se lăsă pe vine, acolo, pe malul apei și luă apă în căușul mâinilor și începu să-și frece degetele și palmele. Or, făcând mișcările acestea, frecă și inelul pe care i-l dase maghrebinul, când cu intrarea în hrubă. Și, în clipita aceea, se și ivi efritul inelului, care se temeni dinainte-i, rostind:
Iată-l aci, dinainte, Pe robul tău cel cu luare-aminte.
Spune: ce vrei? Eu sunt slujitorul acestui inel și al celui care este împodobit cu el; Și în văzduh și în apă și pe pământ!
Iar Aladdin îl cunoscu numaidecât, după înfățișarea-i hâdă și după glasu-i înfricoșător, pe efritul care îl slobozise odinioară din tainița de sub pământ. Și, bucuros și uimit de ivirea aceea, la care nici cu gândul nu gândea, în starea jalnică în care se afla, puse capăt spălărilor și se ridică în picioare și îi spuse efritului:
— O, efrit al inelului, o, izbăvitorule, o, minunatule! Allah să te binecuvânteze și să te aibă întru dulce mila lui! Da zorește de-mi adu îndărăt saraiul și pe soția mea Badru'l-Budur!
Ci efritul inelului îi răspunse:
— O, stăpâne al inelului, ce îmi ceri tu acuma nu stă în puterea mea, întrucât pe pământ, în văzduhuri și pe apă eu nu sunt decât slujitorul inelului! Și-s tare mâhnit că nu pot să te mulțumesc în privința de-acum, care-i de rostul slujitorului lămpii! Și nu ai decât a-l chema pe efritul acela; iar el are să te mulțumească!
Atunci Aladdin, tare uluit, îi spuse:
— Dacă-i așa, o, efrite al inelului și de vreme ce nu poți să te bagi în lucruri care nu te privesc aducându-mi aici saraiul soției mele, îți poruncesc, întru puterile inelului pe care îl slujești, să mă duci pe mine la locul de pe pământ unde se află saraiul și să mă lași fără de vătămare sub ferestrele domniței Badru'l-Budur, soția mea!
Or, nici nu sfârși bine Aladdin de rostit dorința aceasta, că efritul inelului și răspunse că ascultă și că se supune și, într-un răstimp de numai cât să închizi un ochi și să-l deschizi pe celălalt, îl duse în inima Maghrebului, în mijlocul unei grădini falnice, unde se înălța cu liniile frumuseții lui saraiul domniței Badru'l-Budur. Și îl puse ușor-ușurel sub ferestrele domniței și pieri.
Atunci Aladdin, văzându-și saraiul, simți inima cum i se umflă și sufletul cum i se liniștește și ochii cum i se răcoresc. Și nădejdea se întoarse iarăși în el, cu mare bucurie. Și întocmai cum stă îngrijorat și nu poate să doarmă acela care încredințează o căpățână de oaie vânzătorului de căpățâni rumenite la cuptor, tot așa și Aladdin, cu toate caznele și necazurile lui, nu vroi să se odihnească deloc. Își înălță numai sufletul înspre zămislitorul său, ca să-i mulțumească pentru bunătatea lui și să mărturisească supus că drumurile Domnului sunt de nepătruns pentru mintea cea mărginită a omului. După care se ridică și se arătă de-a binelea sub ferestrele soției sale Badru'l-Budur.
Or, de când fusese răpită cu saraiul ei cu tot de către maghrebinul farmazon, domnița, în durerea-i de a fi fost despărțită de părintele său și de soțul său mult-iubit, ca urmare a atâtor năprasne câte îndurase din partea blestematului de maghrebin, ci fără a se da supusă, își făcuse obiceiul de a se scula din pat în fiecare zi, de la vărsat de zori și să-și treacă vremea plângând, iar nopțile să vegheze năpădită de gândurile ei negre. Și nici nu dormea, nici nu mânca, nici nu bea nimic. Or, în seara aceea, dintr-o osândă a sorții, slujnica sa venise la ea ca să încerce s-o mai veselească. Și deschise ferestrele de la sala de cleștar și se uită afară, spunând:
— O, stăpână a mea, ia vino să vezi ce frumoși sunt pomii în seara aceasta și ce boare dulce adie!
Pe urmă, deodată, scoase un țipăt ascuțit, strigând:
— Ya setti, ya setti! Ia uite-l pe stăpânul meu Aladdin! E colea sub ferestrele saraiului!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaizeci și noua noapte spuse:
— Ya setti, ya setti! Ia uite-l pe stăpânul meu Aladdin! E colea sub ferestrele saraiului!
La vorbele acestea ale slujnicei sale, Badru'l-Budur se repezi la fereastră și îl văzu pe Aladdin, care și el o văzu pe ea. Și la amândoi le venea să zboare de bucurie. Și Badru'l-Budur izbuti cea dintâi să deschidă gura și să-l strige pe Aladdin:
— O, dragule, vino iute, vino iute! Slujnica mea coboară să-ți deschidă ușa cea tainică! Poți să urci aici fără de teamă. Blestematul de vrăjitor nu este acasă deocamdată!
Și, după ce slujnica îi deschise ușa cea tainică, Aladdin se sui la iatacul soției sale și o cuprinse la pieptul lui. Și se sărutară, beți de bucurie, plângând și râzând. Și, când se mai ostoiră oleacă, șezură jos unul lângă altul, iar Aladdin îi spuse soției sale:
— O, Badru'l-Budur, doresc, înainte de orice altceva, să te întreb ce s-a făcut cu lampa de aramă pe care o lăsasem în odaia mea, pe o sofra, până a fi plecat la vânătoare!
Și domnița strigă:
— Ah, dragul meu, tocmai lampa aceea este pricina nenorocirii noastre! Ci eu și numai eu sunt vinovată de tot ce s-a întâmplat!
Și îi povesti lui Aladdin tot ce se întâmplase la sărai în lipsa lui și cum, cu gândul de a râde de sminteala vânzătorului de lămpi, schimbase lampa de pe sofra pe lampă nouă și tot ce urmase după aceea, fără a uita nici un amănunt. Ci nu ar fi de nici un folos să le mai înșiruim și noi încă o dată. Iar domnița încheie, spunând:
— Și numai după mutarea noastră aici, cu sărai cu tot, a venit afurisitul de maghrebin să-mi dezvăluiască anume cum izbutise el, cu ajutorul puterilor lui vrăjitorești și cu harul lămpii schimbate, să mă rupă de dragostea ta, ca să mă aibă a lui. Și mi-a spus că este maghrebin și că aici suntem în Maghreb, țara lui!
Atunci Aladdin, fără a-i aduce nici cea mai mică dojană, o întrebă:
— Și ce vrea să facă blestematul acela cu tine?
Ea spuse:
— În fiecare zi, o dată, nu mai mult, vine să mă vadă și încearcă pe toate căile să mă ispitească. Și, cum e plin de hainie, n-a contenit, spre a-mi birui dârzia, să-mi tot spună că sultanul a poruncit să ți se taie capul ca unui viclean și că, la urma urmei, nu erai decât fiul unor sărăcani, al unui prăpădit de croitor pe nume Mustafa și că numai lui, vrăjitorului, îi datorezi averea și huzururile la care ajunsesei! Da până acuma n-a căpătat de la mine, drept orice răspuns, decât tăcerea scârbei și întoarcerea capului. Și e nevoit, de fiecare dată, să plece cu urechile pleoștite și cu nasul până-n pământ! Și mi-era frică, de fiecare dată, să nu încerce a mă lua cu sila! Ci iacătă-te aici, preamărit fie Allah!
Iar Aladdin îi spuse:
— Ia să-mi spui acuma, o, Badru'l-Budur, în ce loc din sărai se află ascunsă, dacă știi, lampa pe care a izbutit să mi-o răpească afurisitul de maghrebin!
Ea spuse:
— Nu o lasă în sărai niciodată; ci o poartă necontenit la sân. De câte ori nu l-am văzut eu cum o scotea dinaintea mea, ca să mi-o arate ca pe o cunună!
Atunci Aladdin îi spuse:
— Bine! Da pe viața ta! Nu are s-o mai arate multă vreme!
Pe urmă adăugă:
— Știu în ce fel am să-l pedepsesc pe vrăjmașul nostru cel hain! Drept aceea, nu am să-ți cer decât să mă lași o clipă singur în odaia aceasta! Și am să te chem eu, când are să fie vremea!
Și Badru'l-Budur ieși din sală și se duse să stea cu slujitoarele ei.
Atunci Aladdin frecă inelul cel fermecat pe care îl avea la deget și spuse către efritul care se înfățișă:
— O, efrite al inelului, te pricepi la feluritele soiuri de prafuri adormitoare?
El răspunse:
— Asta-i treaba la care mă pricep cel mai bine!
El spuse:
— Dacă-i așa, îți poruncesc să-mi aduci o uncie de bang cretan, din care numai cu o tuție poate să fie adormit un elefant!
Și efritul pieri, ci spre a se întoarce într-o clipită ținând cu degetele o cutiuță pe care i-o întinse lui Aladdin spunând:
— Iacătă, o, stăpâne al inelului, niște bang cretan din soiul cel mai ales!
Și se duse. Iar Aladdin o chemă pe soția sa Badru'l-Budur și îi zise:
— O, stăpână a mea Badru'l-Budur, dacă vrei să birui pe blestematul de maghrebin, nu ai decât a urma sfatul pe care ți-l dau. Iar vremea ne cam dă ghes întrucât mi-ai spus că maghrebinul ar fi pe cale să vină încoace, spre a încerca să te dobândească! Iacătă, dar, ce ai să fii nevoită a face!
Și o lămuri:
— Ai să faci cutare și cutare lucru și ai să-i spui cutare și cutare lucru!
Și o povățui îndelung despre felul în care urma să se poarte față cu magicianul. Și adăugă:
— Estimp, eu am să mă ascund colea în dulap. Și am să ies când o veni vremea!
Și îi înmână bisacteaua cu bang, spunând:
— Să nu uiți ce te-am învățat să faci!
Și o lăsă și se duse să se închidă în dulap. Atunci domnița Badru'l-Budur, cu toată sila pe care o avea de-a îndeplini un rost ca acela, nu vroi să piardă prilejul de a-și răzbuna pe vrăjitor și se pregăti a urma cele ce-o învățase soțul ei Aladdin. Și se sculă, așadar și le puse pe însoțitoarele ei s-o pieptene și să-i dichisească părul, așa ca să-i stea cât mai bine cu obrazul ei de lună și puse să fie îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie din dulapurile sale. Pe urmă se încinse peste mijloc cu un brâu de aur bătut cu diamante și își împodobi gâtul cu o salbă de mărgăritare scumpe, toate pe-o potrivă de mari, afară de mărgăritarul de la mijloc, care era mare cât o nucă; și își petrecu la încheieturile mâinilor și la glezne niște brățări de aur bătute cu nestemate, care se potriveau de minune cu culorile celorlalte podoabe. Și, parfumată și semănând cu o hurie aleasă și mai strălucită decât cele mai strălucite crăițe și sultănițe, se privi cu înduioșare în oglindă, pe când slujnicele se holbau la frumusețea ei și se liliau de minunare. Iar ea se întinse galeș pe perne, așteptând să vină magicianul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaptezecea noapte spuse:
Iar ea se întinse galeș pe perne, așteptând să vină magicianul.
Or, magicianul nu zăbovi să vină la ceasul știut. Iar domnița, împotriva obiceiurilor ei, se ridică în cinstea lui și îl pofti cu un zâmbet să șadă lângă ea pe divan. Iar magicianul, tare tulburat de primirea aceea și amețit de strălucirea ochilor cei frumoși care îl priveau și de mândrețea vrăjitoare a acelei domnițe atâta de râvnite, ca dovadă de bună-cuviință și de prețuire nu vroi să șadă decât pe marginea divanului. Și domnița, zâmbind mereu, îi spuse:
— O, stăpâne al meu, să nu te minunezi dacă mă vezi astăzi în starea aceasta schimbată, întrucât inima mea, care-i din firea ei cu totul neprielnică tristeții, a izbutit până la urmă să biruiască mâhnirea și grija. Și-apoi am cugetat la vorbele tale în privința soțului meu Aladdin și sunt acuma încredințată că este mort de pe urma mâniei celei cumplite a sultanului, tatăl meu. Or, ceea ce este scris trebuia să se împlinească! Și nici lacrimile, nici părerile mele de rău nu au să-i dea viață îndărăt unui mort. Pentru aceea, m-am lepădat de tristețea și de jalea mea și m-am hotărât să nu mai fug de îmbierile și de gingășiile tale. Și iacătă pricina schimbării sufletului meu!
Pe urmă adăugă:
— Ci eu încă nu te-am poftit să guști din răcoritoarele prieteniei!
Și se ridică, în frumusețea-i amețitoare și se duse la sofraua cea mare pe care era așezată tablaua cu vinuri și cu sorbeturi și, pe când o chema pe una dintre însoțitoarele ei spre a ridica tablaua, aruncă o pișcătură de bang cretan în cupa de aur de pe ea. Și maghrebinul nu știa cum să-i mai mulțumească pentru bunăvoința ei. Și când însoțitoarea cea tânără veni cu tablaua de sorbeturi, el luă cupa și îi spuse domniței Badru'l-Budur:
— O, domniță, băutura aceasta, oricât de desfătătoare ar fi, nu ar putea să mă răcorească atâta cât zâmbetul ochilor tăi!
Și, rostind acestea, duse cupa la gură și o goli dintr-o sorbitură, fără a se mai opri să răsufle. Ci asta fu spre a se rostogoli pe dată jos pe chilim, la picioarele domniței Badru'l-Budur, cu capu-naintea picioarelor!
Or, la zgomotul căderii lui, Aladdin scoase un strigăt mare de izbândă, ieși din dulap și alergă numaidecât la trupul cel nemișcat al vrăjmașului său. Și se repezi asupra lui, îi descheie mantia la piept și îi scoase de la sân lampa care era ascunsă acolo. Și se întoarse înspre Badru'l-Budur care, bucuroasă până peste poate, sări să-l ia în brațe. Iar Aladdin îi spuse:
— Mă rog ție să mă lași oleacă singur! Căci tot trebuie să se sfârșească astăzi!
Și după ce Badru'l-Budur ieși din odaie, Aladdin frecă lampa la locul pe care îl știa bine și îl văzu numaidecât pe efritul lămpii, care se ivi rostind vorbele lui obișnuite și așteptând porunca. Și Aladdin îi spuse:
— O, efrite al lămpii, îți poruncesc, întru harurile lămpii, stăpâna ta, să muți saraiul acesta, cu tot ce cuprinde el, în cetatea de scaun a împărăției Chinei, chiar pe locul de unde l-ai ridicat spre a-l aduce aici! Și fă așa fel încât mutarea să se petreacă fără de vătămătură, fără de necazuri și fără de zguduituri!
Iar ginnul răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și pieri. Și tot atunci, într-un răstimp de cât să închizi un ochi și să-l deschizi pe celălalt, mutarea se și săvârși, fără ca să-și fi dat seama cineva de asta; întrucât totul nu se simți decât de-abia prin două clătinături ușoare, una la plecare și alta la oprire.
Atunci Aladdin, după ce se încredință că într-adevăr saraiul ajunsese și fusese bine așezat peste drum de saraiul sultanului, pe locul pe care se aflase mai înainte, se duse la soția sa Badru'l-Budur și o sărută îndelung și îi spuse:
— Iacătă-ne ajunși în cetatea tatălui tău! Ci, întrucât s-a și făcut noapte, ar fi mai bine să așteptăm până mâine dimineață spre a ne duce să-l vestim pe sultan de întoarcerea noastră! Iar până una alta, să nu ne mai gândim decât a ne bucura de izbânda noastră și de fericirea că ne-am găsit iarăși, o, Badru'l-Budur!
Și, întrucât Aladdin nu mai mâncase nimic încă din ajun, șezură amândoi jos și porunciră roabelor să le aducă o cină bogată, în sala cea cu nouăzeci și nouă de ferestre. Pe urmă își petrecură laolaltă noaptea aceea, în desfăt și fericire.
Or, a doua zi, sultanul ieși din saraiul lui spre a se duce, ca de obicei, s-o plângă pe fiică-sa, în locul unde nu gândea să găsească decât șanțurile temeliilor. Și, tare trist și tare îndurerat, își aruncă ochii înspre partea aceea și rămase înmărmurit când văzu câmpul maidanului acoperit iarăși de saraiul cel falnic și nicidecum gol, așa cum își închipuise. Și, dintru-ntâi, socoti că totul nu era decât vreo plăsmuire de pâcle ori vreo nălucire a minții lui zbuciumate și se frecă la ochi de mai multe ori. Ci, întrucât priveliștea dăinuia mai departe, nu a mai putut să se îndoiască de adevăr și, fără a-i mai păsa de făloșenia lui de sultan, o luă la fugă rotindu-și mâinile și scoțând strigăte de bucurie și, dând buzna printre străjile și printre paznicii saraiului, sui scara cea de alabastru, fără a-și mai trage sufletul, în ciuda vârstei lui înaintate și intră sub bolta de cleștar, în sala cu nouăzeci și nouă de ferestre, unde Aladdin și Badru'l-Budur, zâmbind, tocmai așteptau venirea lui. Și amândoi se ridicară când îl văzură și se repeziră să-l întâmpine.
Și o sărută pe fiică-sa, vărsând lacrimi de bucurie până peste poate de înduioșat; și ea la fel.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaptezeci și una noapte spuse:
Și o sărută pe fiică-sa, vărsând lacrimi de bucurie până peste poate de înduioșat; și ea la fel. Și, când putu să deschidă gura și să dobândească iar grai, spuse:
— O, fata mea, mă uit cu nedumerire că fața ta, după atâtea năpaste câte ți s-au întâmplat, nu este întru nimic mai schimbată ori mai galbenă decât în ziua când te-am văzut cea din urmă dată! Ci, o, copila inimii mele, trebui să fi îndurat multe în răstimpul lipsei tale de lângă noi, că doar nu fără de necazuri mari și fără de spaime amarnice trebuie să te fi văzut mutată dintr-un loc în altul, cu sărai cu tot! Întrucât iată, eu numai când mă gândesc la asta mă și simt năpădit de un fior de spaimă! Grăbește-te, dar, o, fata mea, de-mi spune care-i pricina de nu te-ai schimbat decât atâta de puțin la față și povestește-mi, fără a-mi ascunde nimic, tot ce s-a întâmplat, de la început până la sfârșit!
Și Badru'l-Budur răspunse:
— O, părinte al meu, află că, dacă sunt atâta de puțin schimbată la față și atâta de puțin îngălbenită, este pentru că mi-am găsit iar ceea ce pierdusem când am fost dusă de lângă tine și de lângă soțul meu Aladdin. Căci bucuria de a vă găsi iar pe amândoi îmi dă îndărăt prospețimea și culoarea de mai înainte a chipului. Ci am pătimit mult și mult am plâns, atât că fusesem răpită de la dragostea ta și a soțului meu mult-iubit, cât și că picasem în puterea unui blestemat de magician maghrebin, care-i pricina a toate câte s-au întâmplat și care îmi tot moșmondea niște vorbe care nu-mi plăceau și tot vroia să mă ispitească, după ce mă răpise. Da toate astea nu se datoresc decât nechibzuinței mele, care m-a împins să schimb ceea ce nu era al meu!
Și îi povesti tatălui ei, fără să se oprească, toată povestea, până în cele mai mici amănunte, fără a uita nimic. Ci nu are nici un rost să o mai spunem și noi încă o dată. Și, când isprăvi de povestit, Aladdin, care până atunci nu deschisese gura, se întoarse înspre sultanul uluit până peste marginile uluielii și îi arătă, în dosul unei perdele, trupul fără de simțire al magicianului, cu chipul tot înnegrit de puterea hangului și îi spuse:
— Iacătă-l pe viclean, pricina necazului îndurat de noi și pricina năpăstuirii mele! Ci Allah l-a pedepsit!
La priveliștea aceea, sultanul, pe deplin încredințat de nevinovăția lui Aladdin, îl sărută tare drăgăstos, strângându-l la pieptul său și îi spuse:
— O, Aladdine, fiul meu, nu mă osândi prea greu din pricina felului cum m-am purtat față de tine și iartă-mă pentru mijloacele de care m-am slujit împotriva ta! Întrucât mi se cade oleacă de iertăciune, pentru iubirea pe care i-o port singurei mele copile Badru'l-Budur și întrucât tu știi prea bine că inima unui părinte este plină de dragoste și că eu, din parte-mi, aș fi vrut mai degrabă să-mi pierd împărăția toată decât un fir de păr de pe capul fiicei mele mult-iubite!
Și Aladdin răspunse:
— Dreptu-i, o, părinte al domniței Badru'l-Budur! Ești vrednic de iertare, întrucât numai dragostea ce o ai pentru copila ta, pe care o credeai pierdută din vina mea, te-a făcut să te folosești de niște mijloace aspre față de mine. Și nu mi se cade mie să te osândesc nicidecum! Întrucât eu eram dator, într-adevăr, să cuget la gândurile viclene ale ticălosului de magician și să mă pregătesc împotriva lui. Și tu nu vei putea să înțelegi cu adevărat cât de hain este, decât atuncea când oi avea răgazul să-ți istorisesc toată povestea mea cu el!
Iar sultanul îl mai sărută o dată pe Aladdin și îi spuse:
— Hotărât, o, Aladdine, trebuie numaidecât să-ți găsești cât mai curând răgazul de a-mi povesti toate astea. Ci-i cu mult mai grabnic, la ceasul de-acum, să ne izbăvești de priveliștea hoitului acesta blestemat, care zace fără de suflare la picioarele noastre și să ne bucurăm laolaltă de biruința ta!
Și Aladdin le porunci efriților săi cei tineri să ia leșul maghrebinului și să-l ardă în mijlocul ariei maidanului, pe un pat de bălegar și cenușa să i-o arunce într-o hazna cu scârne. Lucru care fu îndeplinit întocmai, de față cu toată cetatea, care se bucură de osânda aceea și de întoarcerea emirului Aladdin la nazarul sultanului.
După care sultanul puse pristavii să crăinicească, împresurați de cântăreții din trâmbițe, din tâmpine și din dairale, că dă slobozie celor întemnițați, în semn de bucurie a tuturora; și puse să se împartă danii mari săracilor și nevoiașilor. Și, seara, puse să fie luminată cetatea toată, precum și saraiul său și cel al lui Aladdin și al domniței Badru'l-Budur. Și așa Aladdin, datorită binecuvântării lui Allah, pe care o purta asupra lui, scăpă a doua oară din primejdia morții. Și tocmai binecuvântarea aceea avea să-l scape și a treia oară, așa cum aveți să auziți numaidecât, o, ascultătorii mei!
Într-adevăr, se împliniseră câteva luni de când Aladdin se întorsese și de când, sub ochiul înduioșat și treaz al maicii sale, ajunsă acuma o preacinstită femeie din lumea de vază, cu o înfățișare tare măreață, ci neîntinată de îngâmfare și de fumuri, ducea o viață plină de desfătări, când soția sa, într-o zi, intră cu un chip cam mohorât și trist în sala cea cu bolta de cleștar, în care sta el de obicei spre a se bucura de priveliștea grădinilor și se apropie de el și spuse:
— O, Aladdine, stăpâne al meu, Allah cel carele ne-a coperit pe amândoi cu hatârurile lui, nu a vrut să-mi dea până acuma mângâierea de a avea un copil. Întrucât a și trecut destulă vreme de când ne-am luat amândoi și nu-mi simt lăuntrurile zămislite de viață. Or, vin acuma să te rog a-mi îngădui să aduc în sărai o sfântă bătrână, pe nume Fatmah, sosită de vreo câteva zile în cetatea noastră și pe care toată lumea o cinstește pentru tămăduirile și pentru leacurile cele făcătoare de minuni pe care le știe și pentru rodnicia pe care o dă femeilor sterpe numai punându-și mâinile pe ele.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaptezeci și doua noapte spuse:
Or, vin acuma să te rog a-mi îngădui să aduc în sărai o sfântă bătrână, pe nume Fatmah, sosită de vreo câteva zile în cetatea noastră și pe care toată lumea o cinstește pentru tămăduirile și pentru leacurile cele făcătoare de minuni pe care le știe și pentru rodnicia pe care o dă femeilor sterpe numai punându-și mâinile pe ele.
Și Aladdin, care nu vroia s-o supere cumva pe soția sa Badru'l-Budur, nu pregetă să se învoiască la dorința ei și porunci la patru hadâmbi să meargă în cetate ca s-o caute pe preacuvioasă și s-o aducă la sărai.
Și hadâmbii îndepliniră porunca și nu zăboviră mult până s-o aducă pe bătrâna cea sfântă, care avea obrazul acoperit cu un iașmac tare des și gâtul înfășurat cu un șirag de mătănii tare lung, răsucit de trei ori, care-i atârna până dedesubtul pieptului. Și ținea în mână o cârjă mare, pe care își sprijinea umbletul măcinat de ani și de canoanele schivniciei. Și domnița, de cum o văzu, se duse grăbită în calea ei și îi sărută mâna cu evlavie și îi ceru binecuvântarea. Și bătrâna, cu un glas tare cucernic, chemă asupra ei binecuvântările lui Allah și milele Lui și făcu pentru ea o rugăciune lungă spre a se ruga lui Allah să dureze și să sporească în ea belșugul și fericirea și să-i împlinească până și cele mai mărunte dorințe. Și Badru'l-Budur o pofti să stea jos, la locul de cinste de pe divan și îi spuse:
— O, sfântă a lui Allah, îți mulțumesc pentru urările tale cele bune și pentru rugăciunile tale. Și întrucât știu că Allah are să-ți îndeplinească tot ce ai să-i ceri, trag nădejde că am să dobândesc de la bunătatea lui, cu mijlocirea ta, lucrul pe care îl dorește cel mai aprins sufletul meu!
Și sfânta răspunse:
— Eu sunt cea mai smerită dintre făpturile lui Allah, ci el este atotputernic și minunat! Nu te sfii, o, Badru'l-Budur, stăpână a mea, să rostești ce-ți dorește sufletul!
Și Badru'l-Budur se făcu la chip roșie de tot și, scăzându-și glasul și cu un val de mare înflăcărare, zise:
— O, sfântă a lui Allah, doresc să am de la mila lui Allah un copil! Spune-mi ce trebuie să îndeplinesc pentru aceasta și ce faceri de bine și ce fapte bune trebuie să săvârșesc, ca să mi se binecuvină un atare har! Sunt gata de orice – spre a dobândi binele acesta, care îmi este mai scump decât chiar viața mea! Iar eu, în schimb, ca să-ți dovedesc mulțumirea mea, am să-ți dau tot ce ți-ai putea râvni ori dori, nu numai pentru tine care știu, o, maică a noastră a tuturora, ești la adăpost de nevoile unor biete făpturi, ci pentru ușurarea celor năpăstuiți și sărmani ai lui Allah!
La vorbele acestea ale domniței Badru'l-Budur, ochii sfintei, care până atunci rămăseseră coborâți, se deschiseră sub iașmac și se luminară de o sclipire fără de asemuire, iar fața îi străluci ca de un pojar dinlăuntru și toate trăsăturile chipului ei mărturisiră căldura unei bucurii depline. Și o privi pe domniță vreme de o clipită, fără a grăi o vorbă; pe urmă întinse mâinile înspre ea și își puse palmele pe capul ei, mișcându-și buzele într-o rugăciune parcă lăuntrică și, într-un sfârșit, rosti:
— O, fata mea, o, stăpâna mea Badru'l-Budur, sfinții lui Allah vin să-mi șoptească de care cale fără de greș se cade să te slujești spre a vedea rodnicia sălășluindu-se în lăuntrurile tale! Ci, o, fata mea, socot că această cale este tare anevoioasă, de nu chiar peste putință de folosit, întrucât este trebuință de o putere mai presus de oameni spre a făptui un lucru care cere tărie și voinicie!
Iar domnița Badru'l-Budur, dacă auzi vorbele acelea, nu putu să-și stăpânească mai mult tulburarea și se aruncă la genunchii sfintei, cuprinzându-i cu brațele și spuse:
— Fă-ți milă, o, maică a noastră, arată-mi mijlocul acela, oricare ar fi! Căci nimica nu este cu neputință de îndeplinit pentru soțul meu preaiubit, emirul Aladdin! Ah, spune-mi sau am să mor la picioarele tale, din pricina dorinței neîmplinite!
Atunci sfânta ridică un deget în sus și spuse:
— Fata mea, pentru ca rodnicia să pătrundă în tine, se cere să ai agățat de bolta sălii acesteia un ou de-al păsării rokh, cea care trăiește pe piscul cel mai înalt din muntele Cocaz. Și vederea oului, la care să te uiți cât de multă vreme vei putea, de-a lungul zilelor, are să schimbe alcătuirea ta lăuntrică și are să răscolească adâncul cel nemișcat al plodirii tale! Și asta-i ce aveam să-ți spun, fata mea!
Și Badru'l-Budur strigă:
— Pe viața mea, o, maică a noastră, eu nu știu ce este pasărea rokh și nu am văzut niciodată ouăle ei, da nu mă îndoiesc că Aladdin n-ar fi în stare, într-o clipită, să-mi rostuiască un ou prăsitor ca acela, de s-ar afla el chiar și în cuibarul de pe piscul cel mai înalt al muntelui Cocaz!
Pe urmă domnița vroi s-o mai țină la ea pe sfânta care se și ridicase să plece, ci sfânta îi spuse:
— Nu, fata mea, lasă-mă acuma să mă duc să ușurez și pe alți necăjiți și alte dureri, încă și mai mari decât durerea ta. Ci mâine, inșallah, am să vin eu singură să te văd și să aflu de la tine vești pe care pun mare preț!
Și, cu toate stăruințele și rugămințile domniței Badru'l-Budur celei pline de îndatorință, care vroia să-i dea în dar o grămadă de salbe și de giuvaieruri de un preț nemăsurat, sfânta nu vroi să mai stea nici o clipită în sărai și plecă, așa cum venise, neprimind nici un fel de dar.
Or, la puține clipe după plecarea sfintei, Aladdin se întoarse lângă soția lui și o sărută drăgăstos cum făcea de fiecare dată când lipsea de acasă, măcar și numai pe-o clipită.
Ci i se păru limpede că domnița Badru'l-Budur avea o înfățișare tare dusă și îngândurată.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaptezeci și treia noapte urmă:
Ci i se păru limpede că domnița Badru'l-Budur avea o înfățișare tare dusă și îngândurată; și, cu multă tulburare, o întrebă care-i pricina. Atunci Sett Badru'l-Budur, dintr-o răsuflare, îi spuse:
— Hotărât că am să mor, dacă nu voi avea cât mai curând un ou de al păsării rokh, cea care trăiește pe piscul cel mai înalt al muntelui Cocaz!
Și Aladdin, la vorbele acelea, începu să râdă și zise:
— Pe Allah, o, stăpână a mea Badru'l-Budur, dacă nu este vorba decât de-a avea oul acela ca să nu mai mori, răcorește-ți ochii! Ci spune-mi numai, ca să știu, ce nădăjduiești să faci cu oul de la pasărea aceea?
Și Badru'l-Budur răspunse:
— A fost aici bătrâna cea sfântă și mi-a spus că vederea acelui ou este leacul fără de greș pentru tămăduirea sterpiciunii femeilor. Și vreau să-l am, ca să-l agăț în mijlocul bolții de cleștar a sălii cu nouăzeci și nouă de ferestre!
Și Aladdin răspunse:
— Pe capul și pe ochii mei, o, stăpână a mea Badru'l-Budur! Vei avea pe dată oul de rokh!
Numaidecât o lăsă pe soția sa și se duse să se încuie în odaia lui. Și își scoase din sân lampa cea fermecată pe care o purta mereu la el, de când cu primejdia amarnică prin care trecuse din vina lui și o frecă. Și, tot atunci, se și ivi dinaintea lui efritul lămpii, gata să-i îndeplinească poruncile. Și Aladdin îi spuse:
— O, preabunule efrit, care mi te supui datorită puterilor lămpii, stăpâna ta, îți cer să-mi aduci pe dată, spre a-l agăța la mijlocul bolții de cleștar, un ou de-al păsării celei urieșești rokh, care trăiește pe vârful cel mai înalt din creierii muntelui Cocaz!
Or, nici nu rosti Aladdin bine vorbele acestea, că efritul se și schimonosi într-un chip înfricoșător și ochii i se aprinseră, și-i aruncă în obraz lui Aladdin un răcnet atâta de înspăimântător, de tot saraiul se zgudui din temeliile lui, iar Aladdin fu aruncat, ca o piatră dintr-o praștie, drept în peretele sălii și atâta de năprasnic încât lungimea lui era mai-mai să i se mestece cu lățimea. Și efritul, cu glasul plin de tunete, îi strigă:
— Adamit ticălos, ce-ai cutezat să-mi ceri? O, nerecunoscătorule, cel mai nerecunoscător dintre toți inșii de teapa ta, iacătă că acuma, după toate slujbele pe care ți le-am slujit cu toată ascultarea și supunerea, ai neobrăzarea să-mi poruncești a mă duce să ți-l aduc pe fiul stăpânului meu cel mai de sus, rokhul, ca să-l spânzuri de bolta saraiului tău! Au tu nu știi, smintitule, că și eu și lampa și toți slujitorii lămpii suntem robii rokhului cel mare, tatăl acelor ouă? O, ai noroc că te afli sub ocrotirea stăpânei mele, lampa și că porți la deget inelul acela plin de haruri mântuitoare! Că de nu, lungimea ta ți s-ar fi și mestecat cu lățimea!
Și Aladdin, năuc și lipit de perete, bâigui:
— O, efrite al lămpii, pe Allah! Nu de la mine vine cererea asta, ci i-a fost șoptită soției mele Badru'l-Budur de către bătrâna cea sfântă, maica zămislirilor și tămăduitoarea sterpiei!
Atunci efritul se liniști dintr-odată și luă glasul lui obișnuit față de Aladdin și îi spuse:
— Habar n-am avut de asta! A, care va să zică așa! Care va să zică de la tâlharul acela vine nelegiuirea! Ai mare noroc, Aladdine, că nu vine de la tine povestea asta! Află, dar, că pe calea aceasta a vroit să aducă pieirea și a ta și a soției tale și a saraiului tău! Aceea pe care tu o numești bătrâna cea sfântă nu e nici un fel de sfântă și nici un fel de bătrână, ci este un ins străvestit în femeie. Și insul acela nu este altul decât însuși fratele maghrebinului, vrăjmașul tău cel nimicit. Și seamănă cu frate-său așa cum o jumătate de păstaie seamănă cu sora ei. Și-i adevărată zicala care spune: „Cățelandrul cel tânăr este mai ticălos decât fratele lui mai mare”, întrucât spița unui câine se ticăloșește din plodire în plodire! Și vrăjmașul acesta cel nou, despre care tu habar nu aveai, este mai iscusit la vrăjitorii și la viclenii decât fratele lui mai mare. Și, când a aflat, cu lucrările lui geomanticești, că fratele său a fost nimicit de tine și a fost ars din porunca sultanului, tatăl soției tale Badru'l-Budur, a hotărât să se răzbune pe voi și a venit aici din Maghreb, străvestit într-o sfântă bătrână, ca să ajungă până la saraiul vostru. Și a izbutit să intre înlăuntru și să-i bage în cap soției tale cererea aceea aducătoare de năpaste, care-i nelegiuirea cea mai grea împotriva stăpânului meu cel mare, rokhul! Te prevestesc, dar, ce gânduri ticăloase are, ca să poți să te ferești! Uassalam!
Și efritul pieri, după ce îi spuse toate astea lui Aladdin.
Atunci Aladdin, până peste poate de mânios, alergă în sala cea cu nouăzeci și nouă de ferestre s-o caute pe soția sa Badru'l-Budur. Și, fără a-i dezvălui nimic din cele câte aflase de la efrit, îi spuse:
— O, Badru'l-Budur, ochi al meu! Este de mare trebuință, înainte de a-ți aduce oul păsării rokh, s-o aud și eu, cu urechile mele, pe sfânta care ți-a spus de leacul acela. Așa că mă rog ție să trimiți după ea cât mai degrabă și, pe când eu am să stau pitit pe după perdea, s-o faci să-ți mai spună o dată leacul, întrucât nu ți-ai mai aduce aminte întocmai cum să-l ții!
Și Badru'l-Budur răspunse:
— Pe capul și pe ochiul meu!
Și trimise numaidecât după bătrâna cea sfântă. Or, de îndată ce bătrâna intră în sala cu bolta de cleștar și de îndată ce, tot coperită cu iașmacul cel gros de pe fața ei, se apropie de Badru'l-Budur.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șapte sute șaptezeci și patra noapte spuse:
Or, de îndată ce bătrâna intră în sala cu bolta de cleștar și de îndată ce, tot coperită cu iașmacul cel gros de pe fața ei, se apropie de Badru'l-Budur, Aladdin se și repezi pe ea, sărind din ascunzătoarea lui, cu paloșul în mână și, până ce ea să poată zice: „Cârc!”, dintr-o fulgerătură îi și reteză capul de pe umeri!
Când văzu toate astea, Badru'l-Budur, înmărmurită, strigă:
— O, stăpâne al meu, Aladdin, ce păcat!
Aladdin însă se mulțumi să zâmbească și, drept orice răspuns, se aplecă, înșfacă de moțul din creștet capul tăiat și i-l arătă domniței Badru'l-Budur. Și domnița, până peste poate de uluită și de scârbită, văzu că acea căpățână era rasă ca a unui bărbat, afară de smocul din creștet și că obrazul era amarnic de bărbos. Și Aladdin, nevroind s-o sperie mai mult, îi povesti care era adevărul cu acea haină de Fatmah, sfânta cea prefăcută și bătrâna cea marghiolită și sfârși astfel:
— O, Badru'l-Budur, să dăm mulțumire lui Allah, carele ne-a scăpat pe totdeauna de vrăjmașii noștri!
Și amândoi se aruncară unul în brațele celuilalt, mulțumindu-i lui Allah pentru multe milele lui.
Și de-atunci au trăit o viață tare fericită, laolaltă cu maica cea bătrână a lui Aladdin și cu sultanul, părintele domniței Badru'l-Budur. Și au avut niște copii frumoși ca luna. Și Aladdin, la moartea sultanului, a domnit peste împărăția Chinei. Și nimica nu a mai lipsit huzurului lor, până ce a venit și neabătuta Sfârmătoare a desfătărilor și Despărțitoarea celor ce se au dragi.
Iar Șeherezada, după ce povesti astfel povestea aceasta, spuse:
— Și iacătă, o, norocitule sultan, tot ce știu despre Aladdin și despre Lampa fermecată. Ci Allah este cel mai știutor!
Iar sultanul Șahriar spuse:
— Povestea aceasta, Șeherezada, este tare frumoasă. Ci mult mă minunează buna ei cuviință.
Iar Șeherezada spuse:
— Dacă-i așa, o, Măria Ta, îngăduie roabei tale Șeherezada să-ți povestească Povestea cu Kamar și cu mult-priceputa Halima.
Și sultanul Șahriar strigă:
— De bună seamă, Șeherezada!
Iar ea zâmbi a râde și răspunse:
— Da, Măria Ta! Ci, mai înainte, spre a-ți dezvălui prețul virtuții de-a avea răbdare și ca să te fac să asculți fără mânie împotriva slujitoarei tale felul plin de fericire pe care i-l menește Allah spiței neamului tău prin mijlocirea mea, am să-ți povestesc îndată ceea ce ne-au lăsat de moștenire părinții noștri cei de demult despre căile de a dobândi adevărata știință a vieții.
Iar sultanul spuse:
— O, fiică a vizirului meu, dă zor de-mi arată calea dobândirii unei agoniseli ca aceea. Ci, o, Șeherezada, care-i ursita pe care Allah, prin mijlocirea ta, o menește neamului meu, de vreme ce eu nu am nici un urmaș?
Iar Șeherezada spuse:
— Îngăduie slujnicei tale, o, Măria Ta, să nu-ți spună încă nimic despre lucrurile tainice care s-au petrecut în cele douăzeci de nopți de tăcere, pe care bunătatea ta i le-a dăruit spre a se zvidui de o suferință și în care slujnicei tale i s-a dezvăluit strălucirea ursitei tale!
Și, fără a mai adăuga nimic în privința aceasta, Șeherezada, fata vizirului, spuse:
SFÂRȘIT
Note
1 Fructe ale unui arbore meridional, Zizyphus jujuba, numit și finap sau gingifar.
2 Gazelă.
3 Ansarii (ajutorii) sunt urmașii acelor locuitori din Medina care l-au ajutat pe Mahomed când s-a strămutat de la Mecca la Medina.
4 Hajar este numele mai multor orașe din sudul Arabiei.
5 Abd-ali-Malek ben Mervan, din dinastia omeiazilor, a deținut califatul între anii 685-705.
6 În arabă, cuvântul „de jos” are și sensul de „nevolnic”. Joc de cuvinte prin care Hind vrea să spună că Allah i l-a dat ca soț, în locul unui nebărbat ca ali-Hadjadj, pe strălucitul calif.
7 În arabă Alâ-eddin – fala sau slava credinței.