POVESTEA CU OGLINDA FECIOARELOR

1 h 15 min de ascultat

Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu gânduri minunate, că a fost odată, în vechimea vremilor și în curgerea veacurilor și a clipelor, în cetatea Bassrei, un sultan care era un voinic minunat și tare zarif, plin de mărinimie și de vitejie și care se numea sultanul Zein. Însă acel tânăr și tare frumos sultan Zein, în pofida însușirilor lui cele alese și a darurilor de tot felul care îl făceau să nu-și aibă seamăn pe lume în lung și în lat, era un cheltuitor de bogății ce nu s-a mai pomenit, un risipitor care nu cunoștea nici un frâu și nici o cumpătă și care, mână spartă cum era la daruri pentru toți ciracii lui, niște flăcăiandri mâncăi până peste poate și cu tainurile ce plătea pentru muierile fără de număr, de toate soiurile și de toate boiurile, pe care le ținea pe seama lui în saraiurile cele strălucite și cu necurmatele cumpărări de tot alte fetișcane ce îi erau votrite în fiece zi, fecioare neprihănite, la niște prețuri smintite, ca să le deguste, izbutise până la urmă să vântuiască de tot comorile cele fără de fund strânse veacuri în șir de sultanii cei osârdnici, strămoșii săi. Și, într-o zi, vizirul lui veni și, după ce sărută pământul dintre mâinile lui, îi dădu de știre că lăzile cu galbeni erau lefterite și că de mâine zaheregiii palatului nu mai aveau cu ce să fie plătiți; și, după ce îi aduse știrea aceea neagră, vizirul, de spaimă să nu fie tras în țeapă, plecă degrabă, așa cum venise.

Când află că toate averile lui se topiseră, tânărul sultan Zein se căi amarnic că nu-l bătuse gândul să-și păstreze o parte din bunuri pentru zilele cele negre ale sorții; și se mohorî în sufletul lui până peste marginile mohorelii. Și își zise: „Nu-ți mai rămâne alta, sultane Zein, decât să fugi de aici pe furiș și, părăsindu-ți la voia norocului ciracii cei atâta de dragi, cadânele, cele copilandre, soțiile și daravelile domniei, să lași tronul secătuit al împărăției părinților tăi în seama cui o vrea să pună mâna pe el. Căci mai de dorit este să fii un cerșetor pe căile lui Allah, decât un domn fără de avere și fără de fală; că știi zicala care spune: „Mai bine-i mort în mormânt, decât sărac pe pământ!” Și, cugetând așa, așteptă să se facă noapte ca să se îmbrace teptil și, nebăgat în samă de nimenea, să iasă pe poarta cea tainică a saraiului. Și tocmai se pregătea să-și ia un toiag și să pornească la drum, când Allah Atoatevăzătorul și Atoateînțelegătorul îi aduse în minte vorbele și sfaturile cele mai de pe urmă ale lui tătâne-său. Căci părintele lui, până să moară, îl chemase la el și, printre altele, îi spusese: „Și mai cu seamă, o, fiul meu, să nu uiți că, dacă ursita s-o întoarce într-o zi împotriva ta, ai să găsești în Dulapul-cu-izvoade o comoară care are să-ți îngăduie a face față la toate loviturile sorții!”

Când își aduse aminte vorbele acelea, care i se ștersese cu totul din minte, sultan Zein alergă fără de zăbavă la Dulapul-cu-izvoade și îl deschise, tremurând de bucurie. Da degeaba se uită el mult și bine și degeaba scotoci și căută peste tot, răscolind hârtiile și catastifele și lăsând talmeș-balmeș letopisețele domniei, că tot nu găsi în acel dulap nici aur și nici mireasmă de aur, nici argint și nici mireasmă de argint, nici giuvaieruri, nici nestemate, nici nimic-nimicuța care să se asemuie cât de cât cu așa ceva. Și, deznădăjduit până peste marginile deznădejdilor pe care pieptul lui chinuit le putea cuprinde și tare mânios că așteptările îi fuseseră amăgite, se porni să răvășească și să arunce în toate părțile hârtiile împărătești și să joace cu picioarele pe ele mânios, când deodată simți sub mâna lui pustiitoare ceva tare, parcă un lucru de fier. Și scoase afară lucrul acela și când îl privi, văzu că era un sipețel greu de aramă roșie. Și se grăbi să-l descuie; și nu găsi în el decât un bilețel împăturit și pecetluit cu pecetea tatălui său. Atunci, măcar că era tare înciudat, rupse pecetea și citi pe hârtie cuvintele astea, însemnate de mâna tătâne-său: „Du-te, o, fiul meu, la cutare loc din sărai, cu un hârleț și sapă cu chiar mâinile tale pământul, rostind numele lui Allah!” După ce citi biletul acela, Zein își zise: „Iacătă că acuma trebuiește să fac și munca aspră de săpător! Ci, de vreme ce aceasta-i voința cea de pe urmă a tatălui meu, nu vreau să fiu neascultător!” Și coborî în grădina saraiului, luă un hârleț rezemat de zidul casei grădinarului și se duse la locul arătat, unde era o hrubă zidită dedesubtul saraiului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute douăzeci și una noapte micuța Doniazada, sora Șeherezadei, se ridică de pe chilimul pe care ședea ghemuită și strigă:

— O, sora mea, ce dulci și ce gingașe și ce înmiresmate sunt vorbele tale proaspete!

Iar Șeherezada spuse, sărutându-și surioara pe ochi:

— Așa-i! Dar ce-s ele pe lângă ceea ce am să povestesc în noaptea aceasta, dacă, bineînțeles, îmi va mai îngădui sultanul acesta falnic și dăruit cu purtări alese!

Și sultanul Șahriar zise:

— Poți!

Atunci Șeherezada povesti mai departe așa:

Tânărul sultan Zein luă, așadar, hârlețul și se duse la hruba de dedesubtul saraiului. Și aprinse o făclie și la lumina ei începu să bată cu coada hârlețului în pământ și, în felul acesta, auzi într-un sfârșit un răsunet adânc.

Și își zise: „Aici trebuie să sap!” Și începu să desfunde pământul cu hotărâre; și dăduse la o parte mai bine de jumătate din lespezile pardoselii fără să zărească nici un fel de semn al vreunei comori. Și se opri din lucru ca să se odihnească și, sprijinindu-se cu spinarea de zid, gândi: „Pe Allah! Da de când, sultane Zein, ți s-a năzărit să fugi după ursitoarea ta și să te duci s-o cauți până în inima pământului, în loc s-o aștepți fără de grijă, fără de necaz și fără de trudă? Au tu nu știi că ceea ce s-a dus e dus și că ceea ce-i scris e scris și trebuie să se împlinească?” Ci, după ce se mai odihni oleacă, se apucă iarăși de cazna lui și începu iar să scoată cărămizile, fără prea mare nădejde; și iacătă că deodată dădu la iveală o piatră albă, pe care o răsturnă; și dedesubtul ei văzu o ușă încuiată cu un lacăt de oțel. Și sultan Zein sfarmă lacătul acela izbindu-l cu hârlețul și intră pe ușă.

Atunci se trezi în vârful unei scări falnice de marmură albă, care cobora înspre o sală pătrată și largă, toată numai din farfuriu alb de China și din cleștar și în care pereții și tavanul și grinzile erau din lazulită azurie. Și văzu în sala aceea un șir de patru podine de sidef și pe fiecare podină se aflau câte zece chiupuri de alabastru și zece chiupuri de porfiră. Și se întrebă: „Cine știe ce s-o afla în aceste chiupuri frumoase! Pesemne că răposatul taică-meu o fi pus să fie umplute cu vreun vin bătrân, care acuma trebuie să fi ajuns până peste poate de minunat!” Și, gândind așa, se sui pe una din cele patru podine, se apropie de unul dintre chiupuri și îi scoase capacul. Și, o, ce uimire! O, ce bucurie! O, ce danț! Văzu că era plin până-n gură cu pulbere de aur. Și, ca să se încredințeze și mai bine, își băgă mâna înlăuntru, fără a putea să ajungă la fund și o scoase daurită toată și sclipind ca soarele. Și, zorit, scoase și capacul de la cea de a doua urnă și văzu că aceea era plină cu dinari de aur și cu țechini de aur de toate mărimile. Și le cercetă, una câte una, pe toate cele patruzeci de chiupuri. Și văzu că toate chiupurile de alabastru erau pline până în gură cu pulbere de aur și toate surorile lor de porfiră erau pline cu dinari și cu țechini de aur.

La priveliștea aceea, tânărul Zein se însenină și se lumină și se zbânțui și dănțui; pe urmă începu să răcnească de bucurie și, după ce își înfipse făclia într-o gaură din peretele de cleștar, întoarse înspre el unul din chiupurile de alabastru și își vărsă pe cap, pe umeri, pe pântec și peste tot pulberea de aur; și se scăldă în aur cu mai multă desfătare decât simțise vreodată în cele mai desfătătoare hammamuri. Și striga: „Ha! Ha! Sultan Zein, îți și luaseși cârja de derviș și te și găteai să bați cerșind drumurile lui Allah! Și iacătă că binecuvântarea a coborât asupra capului tău, întrucât nu te-ai îndoit de mărinimia Atoatedătătorului și ți-ai cheltuit cu mână spartă bunurile dintâi pe care ți le dăruise! Înseninează-ți așadar ochii și liniștește-ți sufletul scump! Și să nu-ți fie teamă să înșfaci, atâta cât te țin băierile, din chiar darurile cele necurmate ale aceluia care te-a zămislit!” Și, totodată, povârni toate celelalte chiupuri de porfiră; și vărsă tot ce se afla în ele în sala de farfuriu. Și la fel făcu și cu chiupurile de alabastră, iar dinarii și țechinii, zuruind și zornăind în căderea lor sunătoare, făceau să răsune strălucitul farfuriu și vuitorul cleștar. Și, de bucurie, se cufundă cu totul în mormanul de aur, în vreme ce, sub lumina făcliei, sala cea albă și albastră îngemăna strălucirea pereților ei fermecați cu sclipirile fulgerătoare și cu jerbele falnice care țâșneau din pojarul acela rece.

După ce tânărul sultan se scaldă astfel în aurul cel atâta de îmbătător, încât să-l facă să uite de sărăcia care îi primejduise viața și care era să-l împingă a părăsi saraiul părinților săi, se ridică din năhlapii aprinși care curgeau gârlă de pe el și, mai potolindu-se oleacă, începu să cerceteze totul cu o uimire până peste poate, minunându-se că tatăl său izbutise să sape borta aceea și să zidească sala aceea strălucitoare atâta de tainic, încât nimenea din sărai nu auzise de ea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute douăzeci și doua noapte spuse:

Într-un sfârșit, ochii lui cercetători băgară de seamă, într-un colțișor, pitit între doi pilaștri de cleștar, un sipețel mărunt, asemenea întru totul, însă mult mai mic, cu cel pe care îl găsise în Dulapul-cu-izvoade. Și îl deschise și găsi înlăuntru o cheie de aur încrustată cu nestemate. Și își zise: „Pe Allah! Cheia aceasta trebuie să fie cheia care descuie lacătul pe care l-am spart!” Pe urmă cugetă și gândi: „Da atunci cum se face că lacătul a fost închis pe dinafară? Prin urmare, cheia aceasta trebuie să slujească la altceva.” Și începu să caute peste tot, ca să vadă de nu cumva poate să afle ce rost ar avea cheia aceea. Și cercetă pereții sălii cu toată luarea-aminte și, până la urmă, găsi în căptușeala de pe un perete, la mijloc, o încuietoare. Și socotind că aceea trebuie să fie încuietoarea potrivită cu cheia pe care o găsise, încercă pe loc. Și numaidecât peretele se mișcă și se deschise o ușă destul de mare. Și Zein putu să treacă într-o altă sală, încă și mai minunată decât cealaltă. Într-adevăr, din podea până în tavan, toată sala aceea era făcută din piatră verde smălțuită, cu un lustru poleit cu aur, de-ai fi zis că e parcă tăiată în smarald de mare. Și era cu adevărat așa de frumoasă, în lipsa ei de orice podoabă, cum nici un vis nu și-ar fi putut închipui una asemenea. Și în mijlocul sălii, sub boltă, ședeau în picioare șase fetișcane ca niște lune și strălucind de o strălucire care lumina toată sala. Și ședeau pe niște lespezi de aur greu și nu scoteau o vorbă. Și Zein, vrăjit și înmărmurit totodată, se duse înspre ele ca să le vadă mai de aproape și își rosti salamalecul; ci atunci băgă de seamă că nu erau vii, ci erau făcute fiecare din câte un singur diamant.

La priveliștea aceea, Zein, minunându-se până peste poate, strigă: „Ya Allah! Cum o fi putut răposatul taică-meu să adune asemenea minunății?” Și le cercetă cu încă și mai multă luare-aminte și băgă de seamă că, stând astfel drepte pe lespezile lor, înconjurau o altă lespede, fără nici un fel de fetișcană de diamant, ci numai așternută cu un covor de mătasă pe care erau scrise cuvintele acestea: „Află, o, Zein, fiul meu, că pentru fetișcanele acestea de diamant am cheltuit multă caznă să le dobândesc. Ci, măcar că sunt niște minunății de frumusețe, nu care cumva să crezi că sunt tot ce-i mai minunat pe pământ. Întrucât se mai află încă o fetișcană, cea de a șaptea, mai strălucitoare și cu mult mai frumoasă, care le întrece și care prețuiește ea singură cu mult mai mult decât o mie ca acelea pe care le vezi tu aici. Dacă, dar, dorești s-o vezi și pe aceea și să fie a ta, spre a o așeza pe cea de a șaptea lespede care o așteaptă, nu ai decât să faci tu ceea ce moartea nu mi-a mai îngăduit să îndeplinesc. Du-te în cetatea Cairo și caută-l pe unul dintre robii mei cei credincioși de odinioară, Mubarak pe numele său, pe care de altminteri ai să-l găsești lesne. Și, după salamalecurile de cuviință, să-i povestești tot ce ți s-a întâmplat. Iar el are să te recunoască drept fiul meu și are să te ducă până la locul unde se află acea fetișcană fără de seamăn. Și ai s-o dobândești. Iar ea are să-ți bucure privirea câte zile vei mai avea de trăit. Uassalam, ya Zein!”

După ce citi cuvintele acestea, Zein își zise: „Hotărât, nu trebuie să zăbovesc deloc cu drumul la Cairo! Căci, chiar că această a șaptea fată trebuie să fie încă și mai minunată, de vreme ce tatăl meu mă încredințează că ea singură prețuiește cât toate cele de aici și alte o mie asemenea!” Și, hotărât să plece la drum, ieși din tainița de sub pământ și se întoarse grabnic cu o ladă pe care o umplu cu dinari și cu țechini de aur. Și duse lada în iatacul său. Și își cheltui o bună vreme din noapte spre a căra la el în iatac o parte din aurul tăinuit, fără ca să bage de seamă cineva vânzolelile lui. Și încuie la loc ușa bortei și se sui să se culce și să se hodinească oleacă.

Or, a doua zi, își chemă la sfat vizirii, emirii și pe mai-marii împărăției și le dezvălui gândul ce-l avea de a pleca la Egipt, ca să mai schimbe aerul. Și îl însărcină pe vizirul său cel mare, chiar acela care tremura de frica țepei pentru știrea cea rea pe care i-o vestise, să ocârmuiască împărăția cât o lipsi el. Iar paza care urma să-l însoțească la drum era alcătuită din câțiva robi de soi, aleși cu grijă. Și porni la drum fără nici o vâlvă și fără nici un alai. Și Allah îi meni bună pace și ajunse fără de nici un necaz la Cairo.

Acolo nu pregetă să caute a afla vești despre Mubarak; și i se răspunse că nu se știa în Cairo, cu numele acela, decât un neguțător foarte bogat, starostele sukului, care trăia cu mare belșug și huzur în saraiul lui, ale cărui porți erau deschise celor săraci și celor străini. Și Zein fu călăuzit la saraiul acelui Mubarak; și găsi la poartă un mare număr de robi și de hadâmbi, care se repeziră, după ce îl vestiră pe stăpânul lor, să-i ureze bun venit. Și îl poftiră să treacă printr-o curte mare și să străbată o sală împodobită falnic, unde, stând pe un divan de mătasă, îl aștepta stăpânul casei. Iar robii și hadâmbii îi lăsară singuri.

Atunci Zein se îndreptă înspre gazdă, care se ridică în cinstea lui și care, după salamalecuri, îl rugă să șadă jos lângă el, spunându-i:

— O, stăpâne al meu, binecuvântarea a intrat în casa mea odată cu pașii tăi!

Și se purtă cu multă bunăvoință, ferindu-se să nu încalce cumva datorințele ce se cuvin oaspeților și să-l întrebe care îi este numele și care este pricina ce îl aducea acolo. Încât Zein fu acela care o întrebă cel dintâi pe gazda sa, spunându-i:

— O, stăpâne al meu, așa cum mă vezi, tocmai am sosit de la Bassra, țara mea, să-l caut pe un om pe care îl cheamă Mubarak și care odinioară a fost unul dintre robii răposatului sultan al cărui fiu sunt eu. Și dacă ai să mă întrebi care îmi este numele, am să-ți spun că mă numesc Zein. Și chiar eu sunt acuma sultan la Bassra.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute douăzeci și treia noapte spuse:

Și dacă ai să mă întrebi care îmi este numele, am să-ți spun că mă numesc Zein. Și chiar eu sunt acuma sultan la Bassra.

La vorbele acestea, neguțătorul Mubarak, până peste poate de tulburat, se ridică de pe chilim și, aruncându-se în genunchi la picioarele lui Zein, sărută pământul dintre mâinile lui și strigă:

— O, stăpâne al meu, mărire lui Allah carele a îngăduit să se întâlnească stăpânul și robul! Poruncește și am să-ți răspund cu ascultare și cu supunere! Întrucât chiar eu sunt acel Mubarak, robul răposatului sultan, părintele tău! Omul care are urmași nu moare niciodată! O, copile al stăpânului meu, saraiul acesta este saraiul tău, iar eu sunt averea ta!

Atunci, după ce îl ridică pe Mubarak, Zein îi povesti tot ce i se întâmplase, de la început până la sfârșit, fără a ocoli nici un amănunt. Ci nu este de nici un folos să mai povestim și noi încă o dată. Și adăugă:

— Am venit, așadar, în Egipt, ca să mă ajuți să găsesc minunăția aceea de fată de diamant!

Și Mubarak răspunse:

— Din toată inima mea supusă și ca o datorie de credință! Sunt rob neslobozit, iar viața și bunurile mele sunt ale tale de drept. Ci, până a pleca în căutarea fetișcanei de diamant, o, stăpâne al meu, este bine să te odihnești de ostenelile drumului și să-mi îngădui să dau un ospăț în cinstea ta!

Ci Zein răspunse:

— Află, o, Mubarak, că, în ce privește starea ta de rob, de acuma înainte te poți socoti slobod; căci te dezleg și te scot dintre bunurile și din stăpânirile mele. În ce privește fata de diamant, trebuie să pornim fără zăbavă în căutarea ei, căci drumul nu m-a obosit, iar nerăbdarea în care mă aflu m-ar opri să degust orice fel de mâncare!

Atunci Mubarak, dacă văzu că hotărârea sultanului Zein era bine statornicită, nu vroi să-l supere nicidecum; și, după ce mai sărută o dată pământul dintre mâinile lui, spre a-i mulțumi pentru darul slobozeniei ce-i făcuse și după ce îi sărută pulpana mantiei și și-o puse pe cap, se ridică și îi spuse lui Zein:

— O, doamne al meu, da măcar ai cugetat la primejdiile pe care le ai de înfruntat în această încercare? Căci fata de diamant se află în saraiul Bătrânului din cele Trei Insule! Și cele Trei Insule sunt așezate într-o țară al cărei hotar este oprit pentru pământeni. Ci eu am să pot să te călăuzesc până acolo, căci știu vraja pe care s-o rostesc ca să ajung la ele.

Iar sultan Zein răspunse:

— Sunt gata să înfrunt toate primejdiile, ca s-o dobândesc pe minunăția aceea de fată de diamant, căci nimic nu poate să se întâmple, afară de ce trebuie să se întâmple. Și iacătă-mă cu tot pieptul căptușit de bărbăție, spre a merge la Bătrânul din cele Trei Insule!

Atunci Mubarak le porunci robilor să aibă toate lucrurile gata pentru plecare. Și, după ce se spălară și se rugară cum cere datina, încălecară pe cai și porniră la drum. Și călătoriră zile și nopți în șir, prin câmpii și prin pustietăți și prin sihăstrii pe unde nu se aflau decât iarbă și duhul lui Allah. Și pe tot drumul acela erau fără de încetare uluiți de priveliștea lucrurilor tot mai ciudate pe care le vedeau pentru întâia oară în viața lor. Și într-un sfârșit ajunseră într-o câmpie tare frumoasă, unde descălecară de pe cai; și Mubarak, întorcându-se înspre robii care veneau după el, le spuse:

— Voi rămâneți aci în câmpie să păziți caii și zahereaua până ne întoarcem!

Și îl pofti pe Zein să-l urmeze și îi spuse:

— O, doamne al meu, nu este ajutor și nu este putere decât întru Allah Atotputernicul! Iacătă-ne la pragul pământurilor oprite, unde se află fecioara de diamant. Or, trebuie să mergem singuri acolo, fără a avea nici o clipă de șovăială de aici înainte. Și-acuma trebuie să ne dovedim hotărârea și neînfricarea!

Și sultan Zein porni după el; și merseră multă vreme, fără de oprire, până ce ajunseră la poalele unui munte înalt și drept, care astupa toată zarea cu peretele lui de neatins.

Atunci sultanul Zein se întoarse înspre Mubarak și îi zise:

— O, Mubarak, da ce fel de putere are să ne ajute acuma să trecem peste muntele acesta de netrecut? Și cine să ne dea niște aripi spre a ajunge în vârful lui?

Și Mubarak răspunse:

— Nu avem nici o trebuință să călcăm peste el ori să ajungem în vârful lui cu niște aripi ca să răzbatem dincolo!

Și scoase din buzunar o terfeloagă pe care erau scrise de-a-ndoaselea niște litere necunoscute, asemenea unor dâre de furnici; și începu să citească cu glas tare, dinaintea muntelui, clătinându-și capul, niște stihuri într-o limbă de neînțeles. Și numaidecât muntele, învârtindu-se din amândouă părțile deodată, se despică în două jumătăți, lăsând la fața pământului o deschidere îndeajuns de largă încât să îngăduie trecerea unui om singur. Și Mubarak îl luă pe sultanzadea de mână și porni hotărât înainte prin strunga aceea îngustă. Și merseră așa, unul după altul, vreme de un ceas și ajunseră la celălalt capăt al despicăturii. Și de îndată ce pășiră dincolo, cele două jumătăți ale muntelui se strânseră la loc și se îmbinară într-un chip atâta de desăvârșit, încât nu mai rămase între ele nici o crăpătură, măcar cât să intre în ea vârful unui ac.

Și se pomeniră, la ieșirea din munte, pe țărmul unui lac cât o mare, din adâncul căruia se iveau la suprafață, în depărtare, trei insule coperite cu verdeață. Și țărmul pe care se aflau bucura privirea cu pomii și cu tufărișurile și cu florile care se priveau în apă și îmbălsămau văzduhul cu cele mai dulci miresme, în vreme ce păsările, pe toate trilurile, cântau cântece duioase care fermecau mintea și vrăjeau inima.

Și Mubarak șezu jos pe țărm și îi spuse lui Zein:

— O, doamne al meu, vezi și tu, ca și mine, insulele acelea din depărtare. Or, tocmai acolo trebuie să ajungem noi!

Și Zein, uluit de-a binelea, întrebă:

— Și cum am putea oare să străbatem lacul acesta cât o mare, ca să ajungem la insulele acelea?

El răspunse:

— Să nu-ți faci nici o grijă! Întrucât, peste câteva clipite, are să vină un caic să ne ia și să ne ducă la insulele acelea, frumoase ca pământurile făgăduite de Allah drept-credincioșilor săi. Acolo se află bătrânul, stăpânul fetei de diamant. Numai că, o, doamne al meu, mă rog ție fierbinte, orice o fi să se întâmple și orice o fi să vezi, să nu grăiești nimica. Și mai ales, o, doamne al meu, oricât de ciudat ți s-o părea chipul caicgiului nostru și oricât de nemaipomenit ți s-o părea fie ce-o fi la el, ia bine aminte să nu arăți nimic! Căci dacă, odată suiți în caic, ai să greșești să rostești măcar și numai o vorbă, luntrea are să lunece cu noi sub ape!

Și Zein, tulburat până peste poate, răspunse:

— Am să-mi țin limba între dinți și gândurile în minte!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute douăzeci și patra noapte spuse:

Și Zein, tulburat până peste poate, răspunse:

— Am să-mi țin limba între dinți și gândurile, în minte!

Or, pe când vorbeau ei așa, văzură deodată cum se ivește pe lac un caic mânat de un caicgiu, și-atâta de aproape de ei, încât nu-și puteau da seama dacă ieșise din afundul apei ori coborâse din adâncul văzduhului. Și caicul era făcut din lemn de sandal roșu, iar în mijlocul lui avea un catarg făcut din chihlimbarul cel mai scump și niște frânghii de mătasă. Iar caicgiul avea un trup de făptură omenească, întocmai ca orice fiu al lui Adam; capul lui însă semăna cu un cap de elefant și avea două urechi ce-i spânzurau până la pământ și care îi atârnau pe spate ca vălul lui Agar.

Când nu mai fu decât la cinci coti de țărm, caicul se opri; iar caicgiul cel cu cap de elefant își întinse trompa și îi luă, unul câte unul, pe cei doi; și îi mută în luntre, atâta de ușor de parcă ar fi fost două pene; și îi lăsă jos binișor.

Și pe dată își cufundă trompa în apă și, slujindu-se de ea ca de vâsle și de cârmă totodată, se depărtă de la țărm. Și își ridică urechile cele uriașe și spânzurânde și le desfășură deasupra capului, în vântul care le umflă ca pe niște pânze, vuind. Și se slujea de ele, făcându-le să se întoarcă în bătaia vântului, cu mai multă îndemânare decât se slujește un căpitan de pânzele corăbiei sale. Și caicul, mânat astfel, zbură pe lac, ca o pasăre mare.

Când ajunseră la țărmul uneia dintre insule, caicgiul îi luă iarăși unul câte unul cu trompa și îi coborî ușurel pe nisip, pierind apoi numaidecât cu caic cu tot.

Atunci Mubarak îl luă iar pe sultan Zein de mână și se afundă împreună cu el înlăuntrul insulei, mergând pe o cărare pardosită nu cu pietre, ci cu nestemate de toate culorile. Și merseră așa până ce ajunseră dinaintea unui palat zidit cu totul și cu totul numai din pietre de smarald, înconjurat de un șanț larg având răsădiți pe maluri, din loc în loc, niște pomi atâta de înalți, încât acopereau cu umbra lor tot palatul. Și, față în față cu poarta cea mare de la intrare, făcută din aur greu, era un pod întocmit din baga scumpă și având pe puțin șase stânjeni în lungime și trei în lățime. Iar Mubarak, necutezând să treacă peste pod, se opri și îi spuse emirului:

— Mai departe nu putem să mergem. Iar dacă vrem să-l vedem pe Bătrânul din cele Trei Insule, trebuie să rostim un descântec de vrajă!

Și, spunând acestea, scoase dintr-un săcuț, pe care îl avea ascuns sub mantie, patru panglici de mătasă galbenă. Și cu una se legă peste mijloc, iar pe o alta și-o puse pe spate. Pe urmă îi întinse celelalte panglici emirului, care și le puse și el fel. Și-atunci Mubarak scoase din săculețele său două preșuri de rugăciune făcute din mătasă ușoară, le așternu pe pământ și presără peste ele câteva boabe de mosc și de chihlimbar, mormăind niște descântece magicești. Pe urmă șezu jos, cu picioarele ghemuite sub el, pe unul din preșuri și îi spuse stăpânului său:

— Așază-te pe celălalt preș!

Și Zein îndeplini porunca; iar Mubarak îi spuse:

— Acuma, am să-l chem pe Bătrânul din cele Trei Insule, care sălășluiește în palatul acesta. Or, deie Allah ca să vină la noi fără de mânie! Întrucât îți mărturisesc, o, doamne al meu, că nu sunt deloc liniștit asupra felului cum are să ne primească și nici nu sunt fără de grijă în ce privește urmările încercării noastre. Căci dacă sosirea noastră pe această insulă nu are să-i fie pe plac, are să se arate ochilor noștri în chip de znamie înfricoșătoare; dar dacă nu este supărat de venirea noastră, are să se arate în chip de adamit de neam ales. Ci tu, de îndată ce are să se afle dinaintea noastră, trebuie să te ridici în cinstea lui și, fără a ieși de pe preș, să-i închini salamalecurile cele mai cuviincioase și să-i spui: „O, puternice stăpâne, sultan al sultanilor, iată-ne aici în cuprinsul stăpâniei tale și trecuți sub slava ocrotirii tale! Or, eu, robul tău, sunt Zein, sultanul de la Bassra, fiul răposatului sultan care a fost luat și dus de îngerul morții, după ce s-a săvârșit în pacea Domnului său. Și vin să cer de la dărnicia și de la puterea ta bunăvoința pe care i-ai dăruit-o și răposatului meu părinte, sluga ta!” Iar de te-o întreba ce hatâr vrei să-ți împlinească, tu să-i răspunzi: „O, doamne al meu, vin să cer de la mila ta pe cea de a șaptea fecioară!”

Și Zein răspunse:

— Ascult și mă supun!

Atunci Mubarak, sfârșind povățuiala emirului Zein, începu rugile, afumările, descântecele, vrăjile și fermecăturile care pentru Zein nu aveau nici un înțeles. Și, numaidecât pe urmă, soarele fu acoperit de o îngrămădire de nori negri și toată insula se învălui în neguri dese și un fulger lung scăpără, urmat de o bubuitură de trăsnet. Și se stârni un vânt mânios care bătea înspre ei; și auziră un strigăt înfricoșător care zgâlțâi văzduhurile; și pământul se zgudui de un cutremur asemenea cu acela pe care îngerul Israfil are să-l stârnească la ziua Judecății de Apoi.

Iar Zein, dacă văzu și auzi toate astea, se simți cuprins de o mare tulburare, pe care însă avu grijă să n-o dea în vileag; și gândi în sineși: „Pe Allah! Ăsta-i un semn tare răuvestitor!” Ci Mubarak, care pricepu ce simțea sultan Zein, zâmbi a râde și îi zise:

— Nu-ți fie teamă, o, doamne al meu! Semnele acestea, dimpotrivă, pot să ne liniștească! Cu ajutorul lui Allah, totul merge bine!

Într-adevăr, chiar în clipita când Mubarak rostea acele cuvinte.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute douăzeci și cincea noapte spuse:

Într-adevăr, chiar în clipita când Mubarak rostea acele cuvinte, Bătrânul din cele Trei Insule se ivi dinaintea lor, în chip de adamit, cu înfățișare de preacinstit moșneag și atâta de frumos, încât nu se mai afla altul să-l întreacă în desăvârșire decât numai Acela carele este stăpân peste toată frumusețea, peste toată puterea și peste toată slava! (Preamărit fie El!) Și se apropie de Zein, zâmbindu-i așa cum un tată îi zâmbește copilului său. Și Zein se ridică grabnic în cinstea lui, însă fără să se desprindă de pe preș și pe urmă se temeni și sărută pământul dintre mâinile lui. Și avu grijă să-i facă salamalecurile și firitiselile pe care îl învățase Mubarak să le spună. Și numai atunci îi arătă pricina venirii sale pe insulă.

După ce auzi vorbele lui Zein și înțelese tot ce vroia acesta, Bătrânul din Insule zâmbi cu un zâmbet încă și mai îndatoritor și îi spuse lui Zein:

— O, Zein, într-adevăr, l-am iubit pe tatăl tău cu o dragoste mare; și ori de câte ori venea pe la mine, îi dăruiam câte o fecioară de diamant; și eu însumi mă îngrijeam să-i fie dusă la Bassra, de teamă ca nu cumva cămilarii s-o vatăme. Da să nu care cumva să crezi că pe tine te-aș îndrăgi mai puțin, o, Zein! Află, dar, că chiar eu, mânat numai de bunăvoia mea, am vrut să-i făgăduiesc părintelui tău că am să te iau sub ocrotirea mea și l-am îndemnat să scrie cele două înștiințări pentru tine și să le ascundă, pe una în Dulapul-cu-izvoade și pe cealaltă în sipetul din hrubă. Și iată-mă gata să-ți dau și fata de diamant cea care singură prețuiește cât toate celelalte la un loc și cât încă o mie de altele asemenea. Numai că, o, Zein, nu aș putea să-ți fac darul acesta minunat decât în schimbul altuia pe care vreau să ți-l cer!

Și Zein răspunse:

— Pe Allah, o, doamne al meu, tot ceea ce am este al tău și la fel și eu fac parte din bunurile tale!

Și bătrânul zâmbi și răspunse:

— Așa-i, o, Zein; însă cererea mea are să fie tare anevoie de îndeplinit! Și nu știu dacă ai să poți vreodată să mă mulțumești!

El întrebă:

— Și care este cererea aceea?

El spuse:

— Este aceea că trebuie să-mi găsești și să-mi aduci pe insula aceasta o fată de cincisprezece ani, care să fie o fecioară neprihănită și să fie totodată o frumusețe fără de seamăn!

Și Zein strigă:

— Dacă asta-i tot ce îmi ceri, o, doamne al meu, pe Allah! Are să-mi fie destul de lesne să te mulțumesc. Căci nimic nu se află mai din belșug în țara mea decât fetele de cincisprezece ani, fecioare și frumoase totodată!

La vorbele acestea, Bătrânul îl privi pe Zein și se porni pe un râs de căzu pe spate. Și, după ce se mai potoli oleacă, îl întrebă pe Zein:

— Așa că îți este destul de ușor să găsești ceea ce îți cer, o, Zein?

Și Zein răspunse:

— O, doamne al meu, pot să-ți fac rost nu numai de una, ci de zece fete cum e aceea pe care mi-o ceri! În ce mă privește, am și avut în saraiul meu un număr destul de mare de fete de soiul ăsta și toate erau neprihănite și cu toate m-am desfătat luându-le fecioria!

Și Bătrânul, auzind vorbele acelea, nu se putu opri să nu izbucnească în râs a doua oară. Pe urmă, cu un glas plin de dojană, îi spuse lui Zein:

— Află, o, fiul meu, că ceea ce îți cer este un lucru atâta de rar, încât până astăzi nimeni nu a putut să mi-l aducă. Și, dacă socoți că fetișcanele pe care le-ai avut erau fecioare, te înșeli și te amăgești! Căci tu habar nu ai că femeile știu o mie de mijloace de a face să se creadă că sunt fecioare; și izbutesc să-i înșele până și pe bărbații cei mai pricepuți la treaba aceasta. Ci întrucât văd, din credulitatea vorbelor tale, că nu știi nimic în privința lor, vreau să-ți dau mijloacele de a cerceta starea descuietorii ori a încuietorii lor, fără a le atinge nici cu degetul, fără a le dezbrăca și fără ca ele să bage de seamă ceva! Căci, de vreme ce îți cer o fată fecioară, este cel mai de seamă ca nici un bărbat să n-o fi atins și să nu-i fi văzut cu ochii lui părțile cele gingașe ale trupului!

Când auzi vorbele acestea ale Bătrânului din Insule, tânărul Zein își zise: „Pe Allah! Pesemne că e smintit! Dacă, așa cum mărturisește el, este atâta de greu să știi când o fată este neprihănită, cum vrea ca eu să-i pot găsi una fără s-o văd și fără s-o ating?” Și cugetă o clipă și deodată strigă:

— Pe Allah! Știu acuma. Am să mă pot călăuzi după mirosul ei!

Bătrânul zâmbi și zise:

— Fecioria nu are miros!

El spuse:

— Poate că privindu-le țintă în ochi!

Bătrânul spuse:

— Fecioria nu se citește în ochi!

El întrebă:

— Atunci cum?

Bătrânul răspunse:

— Tocmai asta am să-ți arăt!

Și deodată pieri din ochii lor; ci numai ca să se ivească iarăși peste o clipită; și avea în mână o oglindă. Și se întoarse înspre Zein și îi spuse:

— Trebuie să-ți spun, o, Zein, că îi este cu neputință unui fiu de-al lui Adam să cunoască după înfățișarea ei dacă o fiică de-a Evei este fecioară ori nefecioară. Încât, pentru că nu pot să merg cu tine și să te ajut, am adus o oglindă pe care să ți-o dau și care are să fie mai neîndoielnică decât toate prepunerile bărbaților. Or, tu, de îndată ce ai să vezi o fată de cincisprezece ani desăvârșit de frumoasă și care să ți se pară fecioară, sau care o să se dea drept fecioară, nu ai decât să te uiți în oglinda aceasta. Și numaidecât ai să vezi în oglindă chipul fetișcanei. Și să nu te sfiești să-i cercetezi cu luare-aminte înfățișarea: căci privirea unui trup printr-o oglindă nu aduce nici un fel de atingere fecioriei acelui trup, așa cum i-ar aduce dacă ai privi trupul de-a dreptul. Or, dacă fetișcana nu este fecioară, ai să vezi limpede, cercetându-i pricina, care are să ți se arate mărită și cât o genune de adâncă; și ai să vezi, tot așa, oglinda întunecându-se ca de un abur.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute douăzeci și șasea noapte spuse:

Însă dacă, dimpotrivă, va vrea Allah ca fata să fi rămas fecioară, ai să vezi cum ți se arată o pricină nu mai mare decât o migdală descojită; iar oglinda are să rămână limpede, curată și neadumbrită de nici un fel de abur!

Și, spunând acestea, Bătrânul din Insule îi înmână lui Zein oglinda cea vrăjită, adăugând:

— Îți urez, o, Zein, ca ursita să-ți ajute să dai cât mai curând de fecioara de cincisprezece ani pe care ți-o cer. Și să nu uiți că trebuie să fie desăvârșit de frumoasă! Căci la ce folosește fecioria fără de frumusețe? Și ai bine grijă de oglinda aceasta, pe care dacă o pierzi are să-ți fie o pagubă de neînlocuit!

Și Zein răspunse că ascultă și că se supune și, după ce își luă rămas-bun de la Bătrânul din cele Trei Insule, apucă iarăși calea peste lac împreună cu Mubarak. Și caicgiul cel cu cap de elefant veni la ei cu caicul și îi trecu dincolo, la fel cum îi adusese. Iar muntele se deschise iarăși, ca să le facă loc să treacă. Și grăbiră să se ducă la robii care păzeau caii. Și se întoarseră la Cairo.

Or, sultan Zein primi să-și ia într-un sfârșit câteva zile de odihnă, în saraiul lui Mubarak, ca să se întremeze după ostenelile și tulburările călătoriei. Și gândea: „Ya Allah! Ce nepriceput este Bătrânul acesta din insule, care nu pregetă să-mi dea cea mai minunată dintre fetele lui de diamant în schimbul unei fecioare adamite! El își închipuie că s-a stins de pe fața pământului neamul fecioarelor!” Pe urmă, când socoti că se odihnise îndeajuns, îl chemă pe Mubarak și îi spuse:

— O, Mubarak, să ne ridicăm și să ne ducem la Bagdad și la Bassra, unde fetele fecioare sunt multe ca lăcustele. Și avem să alegem dintre ele pe cea mai frumoasă. Și avem să ne întoarcem să i-o dăm Bătrânului din cele Trei Insule, în schimbul fecioarei de diamant.

Ci Mubarak răspunse:

— Da de ce, o, doamne al meu, să ne ducem atâta de departe ca să căutăm ceea ce avem la îndemână colea? Au nu ne aflăm la Cairo, cetatea cetăților, locul de petrecere al oamenilor zarifi și de întâlnire a tuturor frumuseților de pe pământ? Nu te îngrija, dară, de căutarea aceasta și lasă-mă pe mine să fac cele de trebuință!

El întrebă:

— Și cum ai să faci?

El spuse:

— Cunosc, printre multe altele, o bătrână vicleană, tare pricepută la fete și care are să ne facă rost de mai multe decât dorim noi. Așa că am să-i dau în grijă să ni le aducă aici pe toate codanele de cincisprezece ani câte se află nu numai în Cairo, ci în tot Egiptul. Și am s-o povățuiesc, ca să ne facă truda mai ușoară, să purceadă și ea la o alegere de început și să nu ni le aducă aici decât pe acelea pe care le-o socoti vrednice să fie date în dar împăraților și sultanilor. Și am să-i făgăduiesc, ca să-i sporesc râvna, un bacșiș gras. Și, în felul acesta, nu are să mai lase în Egipt nici o tânără chipeșă pe care să nu ne-o aducă aici, cu știrea ori fără de știrea părinților. Iar noi avem să ațintim alegerea noastră asupra aceleia care ni se va părea cea mai frumoasă dintre egiptence și o s-o cumpărăm; ori dacă este dintr-un neam de vază, am s-o cer pentru tine de soție, iar tu ai să te însori cu ea numai de formă; căci bineînțeles că nici nu ai să te atingi de ea. Numai pe urmă avem să ne ducem la Damasc și la Bagdad și la Bassra; și acolo avem să punem să se facă aceleași cercetări. Și din fiecare cetate avem s-o cumpărăm, sau s-o dobândim printr-o însurătoare prefăcută, pe aceea care ne-o tulbura cel mai mult cu frumusețea ei; după care, bineînțeles, avem să-i cercetăm fecioria cu ajutorul oglinzii. Și numai atunci avem să le strângem la un loc pe toate fetele pe care le-om dobândi astfel și avem să alegem dintre ele pe aceea care fără de tăgadă ni se va părea cea mai minunată. Și, în felul acesta, doamne al meu, ai să-ți ții făgăduiala față de Bătrânul din cele Trei Insule care, la rându-i, are să-și țină și el făgăduiala lui și, în schimbul acelei minunate fecioare de cincisprezece ani, are să-ți dea fata de diamant!

Și Zein răspunse:

— Gândul tău, o, Mubarak, este cum nu se poate mai bun întru totul! Iar limba ta a rodit vorbe înțelepte și iscusite!

Atunci Mubarak se duse s-o caute pe bătrâna cea iscusită, care nu își avea pereche la viclenii și la tertipuri de tot soiul, de era în stare să-i dea lecții de dibăcie, de șiretenie și de deșteptăciune până și lui Eblis. Și după ce îi puse în mână, pentru început, un bacșiș îndeajuns de gras și îi arătă ce pricină îl aducea la ea, adăugă:

— Căci fata aceea fără seamăn de frumoasă și întru totul fecioară, pe care ți-o cer să mi-o alegi dintre toate fetele de cincisprezece ani câte se află în Egipt, este menită să fie soția fiului stăpânului meu. Și să fii bine încredințată că truda și căutările tale au să fie răsplătite din belșug. Și nu vei avea decât să te fălești cu dărnicia noastră.

Și bătrâna răspunse:

— O, stăpâne al meu, liniștește-ți sufletul și înseninează-ți ochii, căci, pe Allah, am să mă străduiesc să-ți îndeplinesc dorința mai presus decât îmi ceri tu. Află că am la îndemână niște tinere fecioare de cincisprezece ani, fără seamăn ca gingășie și ca frumusețe și care toate sunt fete de oameni de vază și cu stare. Și am să ți le aduc pe toate, una câte una; și ai să fii tare încurcat să faci o alegere între toate acele lune, care de care mai minunate!

Așa vorbi bătrâna cea iscusită. Ci, cu toată istețimea și priceperea ei, nu știa chiar nimic în privința oglinzii, încât, credulă ca de obicei, plecă să străbată cetatea, pe drumurile și pe căile tertipurilor sale, în căutare de fecioare.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute douăzeci și șaptea noapte spuse:

Și chiar că bătrâna nu zăbovi mult până ce să aducă la palatul lui Mubarak cel dintâi stol, destul de mare, de fete alese, toate în vârstă de cincisprezece ani, mai degrabă mai puțin decât mai mult și toate neatinse în ce privește fecioria lor. Și le aduse înlăuntru una câte una, învăluite în izarurile lor, cu ochii plecați sfios, în sala în care le aștepta sultan Zein, cu oglinda lui și stând jos lângă neguțătorul Mubarak. Și, într-adevăr, văzând toate acele pleoape plecate și toate acele chipuri nevinovate și acea purtare rușinată, nimeni nu ar fi putut să se îndoiască de curăția și de fecioria fetelor aduse de bătrână.

Ci iacătă! Se afla acolo oglinda și pe oglindă nimic nu putea s-o înșele, nici pleoapele plecate, nici chipurile nevinovate, nici purtarea rușinată. Căci, de fiecare dată când era adusă înlăuntru o fată, sultan Zein, fără a rosti o vorbă, întorcea înspre fata de cercetat fața oglinzii și se uita la ea. Și fata se arăta goală toată, în ciuda hainelor cele multe care o copereau; și nici o parte a trupului ei nu rămânea nevăzută; și istorioara ei se oglindea astfel până în cele mai mici amănunte, întocmai ca și cum s-ar fi aflat așezată într-un sipet de cleștar străveziu.

Or, de fiecare dată când sultan Zein cerceta în oglindă copilandrele care intrau în sală, era departe de a vedea vreo istorioară mărunțică, în formă de migdală fără coajă; și se minuna până peste poate, băgând de seamă în ce prăpastie fără de fund ar fi putut să se arunce necugetat, ori să-l arunce pe Bătrânul din cele Trei Insule, de n-ar fi fost ajutorul oglinzii năzdrăvane. Și le dădea drumul, după cercetare, tuturor fetelor care intrau, fără însă a-i spune bătrânei adevărata pricină a hotărârii lui; căci nu vroia să le cășuneze nici un rău acelor fete tinere, dezvăluind ceea ce Allah a învăluit și dând în vileag ceea ce de obicei este ascuns. Și se mulțumea, de fiecare dată, să șteargă cu dosul mânecii aburul gros care, după ce chipul pierea, întuneca fața oglinzii. Și bătrâna, fără a-și pierde curajul și stârnită de nădejdea răsplății, îi aduse al doilea stol de fete, încă și mai numeros decât cel dintâi și pe urmă al treilea și al patrulea și al cincilea stol, ci fără mai multă izbândă decât întâia dată. Și, în felul acesta, văzuși tu, o, Zein, podoabele egiptencelor, ale cophtelor, ale nubiencelor, ale abisiniencelor, ale sudanezelor, ale maghrebinelor, ale arăboaicelor și ale beduinelor! Și hotărât! În mulțimea lor se aflau multe care erau cât se poate de minunate, iar stăpânele lor erau frumoase și gingașe fără de asemuire. Ci nici măcar o dată, printre toate podoabele acelea, nu văzuși podoaba cerută, fecioară, de orice prihănire, asemănătoare cu o migdală descojită!

Și-așa că emirul și Mubarak, neputând să găsească în Egipt, nu numai printre fetele de neam, da nici printre cele din oamenii de rând, o fată care să îndeplinească însușirile cerute, socotiră că nu le mai rămânea decât să lase țara aceea și să meargă mai întâi în Siria, ca să-și ducă mai departe căutările. Și plecară la Damasc și închiriară un sărai falnic în mahalaua cea mai frumoasă din cetate. Și Mubarak luă legătura cu bătrânele pețitoare și cu mijlocitoarele și le arătă ceea ce avea să le arate. Și toate îi răspunseră că ascultă și că se supun. Și acestea intrară în vorbă cu copilele, fete de mai-mari și de mai-mici și cu musulmane și cu evreice și cu creștine, deopotrivă. Și, fără să aibă habar de puterile oglinzii năzdrăvane, despre care de altminteri nici nu știau că s-ar afla pe lume așa ceva, le aduseră pe fete rând pe rând în sala hărăzită pentru cercetare. Se întâmplă însă cu siriencele întocmai cum se întâmplase și cu egiptencele și cu celelalte; căci cu toată înfățișarea lor sfioasă și cu toată curăția din privirile lor și cu toată roșeața rușinată din obraji și cu toți cei cincisprezece ani ai lor, toate se dovediră a fi vătămate în ce privește istorioara lor. Și, în atare împrejurare, niciuna dintre ele nu fu găsită pe plac. Iar mijlocitoarele și celelalte bătrâne fură nevoite să se întoarcă cu nasul alungit până la pământ. Și-așa cu ele!

Ci, în ceea ce îl privește pe sultan Zein și pe Mubarak, iacătă! Dacă se încredințară că Siria, întocmai ca și Egiptul, era cu totul lipsită de fete cu istorioarele încă pecetluite, rămaseră uluiți de-a binelea; și Zein gândi: „Asta-i nemaipomenit!” Și îi spuse lui Mubarak:

— O, Mubarak, socot că nu mai avem nimic de făcut prin țara aceasta și trebuie să căutăm pe alte tărâmuri ceea ce căutăm. Întrucât inima și gândul meu se frământă în privința celei de a șaptea fete de diamant; și sunt gata oricând să urmez mai departe căutările spre-a găsi fecioara de cincisprezece ani care trebuie să fie dată Bătrânului din Insule, în schimbul darului său!

Și Mubarak răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și adăugă:

— Părerea mea-i că este zadarnic să mergem altundeva decât în Irak. Căci numai acolo putem avea nădejde să găsim ceea ce căutăm. Să ne pregătim, așadar, caravana și să plecăm la Bagdad, Cetatea Păcii.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute douăzeci și opta noapte spuse:

Să ne pregătim, așadar, caravana și să plecăm la Bagdad, Cetatea Păcii!

Și Mubarak făcu pregătirile de plecare și, când caravana fu încheiată, luă împreună cu sultan Zein drumul care duce prin pustie la Bagdad. Și Allah le hărăzi bună pace; și nu avură nici un fel de lovire cu beduinii hoți de drumul mare; și ajunseră bine sănătoși în Cetatea Păcii.

Or, mai întâi, așa cum făcuseră și la Bagdad, luară cu chirie un sărai așezat pe țărmul Tigrului și care avea o vedere minunată și o grădină asemenea cu Grădina-Desfătărilor a califului. Și duseră acolo o viață nemaipomenită, mâncând strălucit și dând ospețe fără asemuire. Și, după ce oaspeții lor mâncau și beau până se săturau, puneau ca rămășițele să se împartă celor săraci și dervișilor. Și printre dervișii aceia se afla și unul pe care îl chema Abu-Bekr și care era o pramatie, un ticălos cu totul și cu totul de nesuferit, care îi ura pe oamenii bogați, chiar numai din pricină că ei erau bogați iar el era sărac. Căci sărăcia înrăiește inima omului dăruit cu suflet mic, în vreme ce luminează inima omului dăruit cu suflet mare. Și, văzând îmbelșugarea și bunurile lui Allah în locuința acelor venetici, nu-i trebui mai mult ca să fie cuprins de dușmănie față de amândoi, încât, într-o zi ca toate zilele, veni la geamie pentru rugăciunea de după-prânz și se ridică în mijlocul norodului strâns acolo și strigă:

— O, musulmanilor, trebuie să fi aflat și voi că în mahalaua noastră au venit și s-au așezat doi străini care cheltuiesc în fiecare zi o grămadă de bani și se fudulesc cu bogățiile lor, numai așa ca să ia ochii unor sărmani ca noi. Or, noi habar nu avem cine sunt străinii aceștia și nici nu știm de n-or fi niscaiva tâlhari care, după ce au furat averi nemăsurate în țara lor, au venit să-și cheltuiască la Bagdad roadele tâlhăriilor și banii văduvelor și ai orfanilor! Vă juruiesc, dar, în numele lui Allah și al harurilor Stăpânului nostru Mahomed (cu el fie rugăciunea și pacea!) să vă feriți cu grijă de străinii aceștia și să nu primiți nimica de la dărnicia lor prefăcută! Și-apoi, dacă stăpânul nostru califul ar afla că în mahalaua noastră se află niște oameni de teapa asta, ne-ar face răspunzători pe toți pentru ticăloșiile lor și ne-ar pedepsi că nu i-am dat de știre. Ci, în ce mă privește, țin să vă mărturisesc că îmi scot mâinile amândouă din povestea aceasta și că nu am nici o legătură cu străinii aceștia și cu aceia care primesc să le fie oaspeți și intră în casa lor!

Și toți cei care se aflau de față răspunseră într-un glas:

— Hotărât, așa-i, o, șeicule Abu-Bekr! Și te însărcinăm pe tine să întocmești o plângere către calif în privința aceasta, ca să poruncească să se cerceteze străinii!

Pe urmă toată lumea ieși din geamie. Iar dervișul Abu-Bekr se întoarse la el acasă, să cugete în ce fel să-i încondeieze pe cei doi străini.

Estimp, Mubarak află în curând, printr-o hotărâre a ursitoarei, tot ce se petrecuse la geamie; și fu cuprins de mare spaimă în privința uneltirilor dervișului; și socoti că, dacă s-ar face multă vâlvă, n-ar mai putea să dobândească încrederea mijlocitoarelor și a pețitoarelor. Încât fără să mai piardă vreme, puse cinci sute de dinari de aur într-un săculețe și alergă la casa dervișului. Și bătu la poartă; și dervișul veni să-i deschidă și, când îl cunoscu, îl întrebă cu glas mânios:

— Cine ești? Și ce vrei?

Și Mubarak răspunse:

— Sunt Mubarak, robul tău, o, stăpâne al meu, imame Abu-Bekr! Și vin la tine din partea emirului Zein, care a auzit de priceperea, de știința și de vaza de care te bucuri în cetate; și m-a trimis să-ți aduc închinăciunile lui și încredințarea că se pune întru totul la voia ta. Și, ca să-ți dovedească buna lui voință, m-a însărcinat să-ți înmânez punga aceasta cu cinci sute de dinari, ca plocon din partea unui supus către stăpânul său, cerându-și iertăciune că darul lui nu este pe măsura vredniciilor tale. Ci, de-o vrea Allah, nu are să pregete, în zilele care vin, să-ți dovedească cu prisosință cât de îndatorat îți este și cât este de pierdut în pustiul fără de margini al bunăvoii tale!

Când văzu săculețele cu aur și când cântări ce se afla în el, dervișul Abu-Bekr se făcu tare blajin în ce privește ochii și tare dulce în ce privește gândurile sale. Și răspunse:

— O, doamne al meu, îmi cer iertare fierbinte de la stăpânul tău emirul pentru vorbele pe care limba mea a putut să le rostească necugetat pe seama lui; și mă căiesc până peste marginile căinții că nu mi-am îndeplinit datorințele față de el! Mă rog, dar, ție, să fii solul meu pe lângă el și să-i arăți pocăința mea pentru cele ce au fost, precum și gândurile mele pentru cele ce au să vie. Căci, de astăzi, de-o vrea Allah, am să îndrept față de toată lumea ce am săvârșit necugetat și să-mi dobândesc astfel bunăvoința emirului.

Și Mubarak răspunse:

— Mărire lui Allah carele îți umple inima cu gânduri bune, o, stăpâne al meu Abu-Bekr! Ci mă rog ție stăruitor să nu care cumva să uiți a veni, după rugăciune, să ne cinstești pragul cu ospeția ta și să ne bucuri sufletul cu tovărășia ta! Căci știm că binecuvântarea ta are să însoțească, în casa noastră, pașii evlaviei tale!

Și Mubarak sărută mâna dervișului și se întoarse acasă.

În ce-l privește pe Abu-Bekr, apoi acesta nu pregetă să se ducă la moschee, la vremea rugăciunii; și acolo, stând în mijlocul drept-credincioșilor adunați, strigă:

— O, musleminilor, frații mei, știți și voi că nu este nimeni care să nu aibă dușmani; și tot așa știți că zavistia se ia mai cu seamă pe urmele celora peste care au coborât bunăvoia și binecuvântările lui Allah! Or, astăzi, ca să-mi ușurez sufletul, țin să vă spun că acei doi străini, despre care v-am vorbit ieri necugetat, sunt niște oameni dăruiți cu mărinimie, cu pricepere, cu vrednicii și cu însușiri neprețuite. Pe deasupra, cercetările pe care le-am făcut în privința lor mi-au îngăduit să mă încredințez că unul dintre ei este un emir de mare fală și cu volnicii alese; iar dacă locuiește aici nu poate să fie decât de folos pentru mahalaua noastră. Se cade, dar, să-l cinstiți oriunde l-ați întâlni și să-i dați cinstirile datorate cinului și neamului lui. Uassallam!

Și dervișul Abu-Bekr spulberă astfel din mintea ascultătorilor săi vorbele pe care le rostise în ajun. Și îi lăsă și se duse acasă să-și schimbe hainele și să-și pună un caftan nou-nouț, cu poalele atârnând până în pământ și cu niște mâneci largi care ajungeau până la genunchi. Și se duse în ospeție la sultan Zein și intră în sala de musafiri.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute douăzeci și noua noapte spuse:

Și se duse în ospeție la sultan Zein și intră în sala de musafiri. Și se temeni până la pământ dinaintea emirului, care îi închină salamalecul său și îl primi cu prietenie și îl pofti să șadă alături de el pe divan. Pe urmă porunci să i se aducă de mâncat și de băut și îi ținu tovărășie, așezându-se la masă împreună cu el și cu Mubarak. Și tăifăsuiră ca doi prieteni minunați. Și dervișul, cucerit cu totul de purtarea emirului, îl întrebă:

— O, doamne al meu Zein, gândești să ne luminezi mai multă vreme cetatea cu șederea ta?

Și Zein, care, măcar că era tânăr de ani, era tare iscusit și știa să tragă folos din prilejurile ce i le ivea soarta, îi răspunse:

— Da, o, stăpâne imam al meu! Gândul meu este să rămân la Bagdad până ce îmi voi atinge scopul!

Și Abu-Bekr spuse:

— O, doamne emire al meu, care-i scopul cel măreț pe care îl urmărești? Robul tău ar fi tare bucuros dacă ar putea să te ajute cât de cât și s-ar dărui cu toată dragostea inimii lui întru folosul tău!

Și emirul Zein răspunse:

— Află, atunci, o, preacinstite șeic Abu-Bekr, că gândul meu este să mă însor. Încât doresc să găsesc, ca s-o iau de soție, o fată de cincisprezece ani, care să fie totodată deosebit de frumoasă și întru totul fecioară. Și frumusețea ei trebuie să fie așa cum să nu mai aibă seamăn printre tinerele vremii sale, iar fecioria ei să fie de soiul cel mai ales, atât pe dinafară cât și pe dinlăuntru. Iată, acesta-i scopul pe care îl urmăresc și pricina care m-a adus la Bagdad, după ce m-a făcut să poposesc în Egipt și în Siria.

Și dervișul răspunse:

— Hotărât, o, stăpâne al meu, ceea ce cauți este un lucru destul de rar și destul de greu de găsit. Și, dacă Allah nu m-ar fi scos în calea ta, șederea ta la Bagdad nu și-ar fi văzut niciodată sorocul și toate pețitoarele și-ar fi pierdut vremea degeaba cu căutările. Or, eu știu unde vei putea să găsești mărgăritarul acela fără de pereche; și am să-ți spun, dacă, firește, îmi îngădui!

La cuvintele acestea, Zein și Mubarak nu se putură opri să nu zâmbească. Și Zein îi zise:

— O, sfinte derviș, ești, așadar, destul de încredințat de fecioria aceleia despre care îmi vorbești? Și, dacă-i așa, cum ai făcut să ai această încredințare? Dacă ai văzut chiar tu la acea fată ceea ce trebuie să fie ascuns, cum mai poate fi fecioară? Căci fecioria ei stă tot atâta în păstrarea pecetei sale cât și în nevederea ei.

Și Abu-Bekr răspunse:

— Hotărât, nu am văzut-o nicicum! Da mi-aș tăia mâna dreaptă dacă nu ar fi așa cum ți-o zugrăvesc eu! Și, la urma urmei, chiar tu, o, doamne al meu, cum ai să poți face, înainte de noaptea nunții, să dobândești o încredințare atâta de deplină?

Și Zein răspunse:

— Asta are să fie foarte ușor: nu o să trebuiască decât s-o văd o clipă, îmbrăcată cu totul și învăluită pe de-a-ntregul în vălurile ei!

Și dervișul, din cinstire față de gazda lui, nu vroi să râdă deloc, ci se mulțumi să răspundă:

— Stăpânul nostru emirul trebuie să se priceapă la înfățișările omenești, de vreme ce poate ghici în felul acesta, nevăzând decât niște ochi de după un iașmac, starea fecioriei unei fete pe care nu a cunoscut-o vreodată!

Și Zein spuse:

— Așa este! Iar tu nu ai decât să mă ajuți s-o văd pe fată, dacă chiar socoți că treaba este cu putință! Și să fii încredințat că am să știu să-ți prețuiesc ajutorul dat și am să ți-l răsplătesc până peste prețul lui!

Și dervișul răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și plecă să se ducă după fata cu pricina.

Or, Abu-Bekr cunoștea, într-adevăr, o fată care putea să îndeplinească însușirile cerute și care nu era alta decât fata șeicului dervișilor din Bagdad. Iar tatăl ei o crescuse departe de orice privire, într-o viață curată și ferită, după învățăturile cele dumnezeiești ale Sfintei Cărți. Și nu ieșise niciodată din casă, neștiutoare de vreo faptă urâtă și îngrijită ca o floare. Și era albă și frumoasă și cu o înfățișare dulce, ieșită fără cusur din tiparul frumuseții. Și minunate îi erau liniile trupului și negri îi erau ochii și strălucitoare ca rupte din lună picioarele și mâinile-i gingașe. Și era rotundă cu totul într-o parte și sulegetă cu totul deasupra! În ce privește ceea ce se afla între pilaștri, nimenea nu ar ști s-o zugrăvească, întrucât nimenea nu a văzut-o vreodată. Drept aceea numai oglinda năzdrăvană are s-o oglindească pentru întâia oară și are să îngăduie a fi zugrăvită, cu îngăduința lui Allah!

Dervișul Abu-Bekr se duse, așadar, la casa șeicului breaslei sale și, după salamalecurile și urările cuvenite dintr-o parte și din cealaltă, îi ținu o cuvântare lungă, sprijinită pe fel de fel de învățături din Sfânta Carte, în privința nevoii de a le mărita pe fetișcanele ajunse la anii măritișului; și, într-un sfârșit, îi arătă de șart cum stă treaba, adăugând:

— Or, emirul acesta atât de falnic, de bogat și de mărinimos este gata să-ți plătească orice zestre i-ai cere pentru fiică-ta: și în schimb nu vrea decât să arunce numai o privire asupra ei, pe când ea să stea îmbrăcată cu totul, învăluită pe de-a-ntregul în iașmacul și în izarul ei!

Iar șeicul dervișilor, tatăl fetei, cugetă vreme de un ceas și răspunse:

— Nu stă nimica împotrivă!

Și se duse la nevastă-sa, mama fetei și îi spuse:

— O, maică a tinerei Latifah, scoală-te și ia-o pe fata noastră Latifah și mergi după fiul nostru, dervișul Abu-Bekr, care are să te ducă la un palat unde soarta fetei tale o așteaptă astăzi!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute treizecea noapte spuse:

Iar soția dervișului se supuse numaidecât și se învălui cu vălurile ei și se duse în odaia fetei și îi zise:

— O, fata mea Latifah, tatăl tău dorește ca astăzi, pentru întâia dată, să ieși din casă împreună cu mine!

Și, după ce o pieptănă și o îmbrăcă, ieși din casă cu ea și se ținură după dervișul Abu-Bekr, la zece pași în urma lui; și Abu-Bekr le duse la saraiul unde, stând pe divanul din sala de oaspeți, așteptau Zein și Mubarak.

Și intrași tu, o, Latifah, cu ochii tăi cei mari și negri, uluiți de-a binelea sub iașmăcuțul de pe fața ta. Căci tu în viața ta nu mai văzusei alt chip de bărbat afară de chipul preacinstitului șeic al dervișilor, părintele tău. Și nu-ți lăsași ochii în jos nicidecum, căci nu știai sfiala cea prefăcută, nici rușinea cea prefăcută, nici nimica din câte învață de obicei fetele oamenilor ca să răpească inimile! Ci te uitai la toate din jurul tău cu ochii tăi frumoși și negri de gazelă speriată, șovăitoare și minunată! Și craiul Zein, la ivirea ta, își simți mințile că-și iau zborul; căci, printre toate femeile din saraiul lui de la Bassra și printre toate fetișcanele din Egipt și din Siria, nu mai văzuse niciuna care să se apropie, cât de cât, de frumusețea ta. Și te arătași răsfrântă în oglindă și goală toată. Iar el putu să vadă astfel, ghemuită între vârfurile celor doi pilaștri și semănând cu o mititică porumbiță albă, o minunăție de istorioară pecetluită cu pecetea cea neprihănită a lui Soliman (cu el fie pacea și rugăciunea!). Și emirul o cercetă cu cea mai mare luare-aminte și, bucuros până peste poate, văzu că istorioara ta, o, Latifah, era întru totul asemenea cu o migdală descojită. Slavă lui Allah carele ocrotește comorile și le păstrează pentru drept-credincioșii săi!

După ce sultan Zein, cu ajutorul oglinzii fermecate, găsi astfel fata pe care o căuta, îl însărcină pe Mubarak să facă numaidecât cererea de căsătorie. Și Mubarak, însoțit de Abu-Bekr dervișul, se duse pe dată la șeicul dervișilor, îi spuse cererea emirului și primi învoirea lui. Și îl aduse la sărai; și chemară cadiul și martorii; și fu întocmit senetul de căsătorie. Și nunta fu sărbătorită cu o vâlvă până peste poate; și Zein dădu ospețe mari și făcu daruri bogate săracilor din mahala. Iar când toți oaspeții plecară, Zein îl opri pe dervișul Abu-Bekr și îi spuse:

— Află, o, Abu-Bekr, că noi plecăm în seara aceasta înspre o țară tare depărtată. Și, până ce m-oi întoarce la Bassra, în țara mea, iacătă pentru tine zece mii de dinari de aur ca plată a ostenelilor tale cele cu folos. Ci Allah este cel mai mare! Și într-o zi am să știu să-ți dovedesc și mai bine mulțumirea mea!

Și îi dădu cei zece mii de dinari, rămânând să-l numească într-o zi mare dregător, atunci când s-o întoarce la împărăția lui. Și, după ce dervișul îi sărută mâinile, emirul dădu semnalul de plecare. Și tânăra fecioară fu așezată într-un baldachin pe spinarea unei cămile. Și Mubarak deschise calea, iar Zein venea la urmă. Și, însoțiți de alaiul lor, luară drumul înspre cele Trei Insule.

Or, cele Trei Insule fiind departe foarte de Bagdad, călătoria ținu luni lungi, în care sultan Zein se simțea din zi în zi tot mai înrobit de farmecele minunatei copile fecioare, ajunsă soția lui după lege. Și o îndrăgi, în inima lui, pentru toată dulceața și pentru nurii și pentru gingășia și pentru virtuțile firești pe care le avea în ea. Și pentru întâia dată simți și el focul dragostei adevărate, de care habar nu avusese până atunci, încât numai cu o mare amărăciune în inima lui văzu venind clipa când s-o dea pe fată Bătrânului din cele Trei Insule. Și de multe ori fu el ispitit să schimbe drumul și să se întoarcă la Bassra, luând-o și pe fată. Ci se simțea oprit de jurământul pe care îl făcuse față de Bătrânul din cele Trei Insule; și nu putea să nu-și țină acel jurământ!

Estimp, intrară pe tărâmul cel oprit și, pe același drum și cu aceleași mijloace de odinioară, răzbătură până la insula unde locuia Bătrânul. Și, după salamalecuri și urări, Zein îi înfățișă fata, învăluită toată în izar. Și îi dădu îndărăt și oglinda totodată. Și Bătrânul din Insule se uită la fată cu luare-aminte, fără să se slujească de oglindă; și ochii lui parcă erau chiar ei două oglinzi. Și, după un răstimp, se apropie de Zein și, aruncându-se la pieptul lui, îl îmbrățișă cu multă dragoste și îi spuse:

— Sultan Zein, sunt, într-adevăr, tare mulțumit de osârdia pe care ai pus-o ca să mă mulțumești și de rodul căutărilor tale. Căci fata pe care mi-o aduci este întru totul aceea ce am dorit! Este minunat de frumoasă și le întrece în farmece și în desăvârșiri pe toate fetele de pe pământ! Pe deasupra, este fecioară de o feciorie fără cusur, întrucât este ca pecetluită cu pecetea stăpânului nostru Soliman ben-Daud (cu ei, cu amândoi, fie rugăciunea și pacea!). În ce te privește, nu mai ai decât să te întorci la casa ta; și, când ai să intri în cea de a doua sală de smalț, unde sunt cele șase fecioare, ai s-o găsești acolo și pe cea de a șaptea, pe care ți-am făgăduit-o și care, numai ea, prețuiește mai mult decât altele o mie la un loc!

Și adăugă:

— Acuma fă-o pe fată să priceapă că mi-o lași mie și că ea nu are nici un fel de treabă cu tine!

La vorbele acestea, fermecătoarea Latifah, care și ea era tare robită de frumusețea emirului Zein, scoase un suspin adânc și începu să plângă. Și Zein începu să plângă și el la fel. Și, tare trist, îi lămuri tot ce fusese hotărât între el și Bătrânul din Insule și îi zise:

— Ești divorțată!

Și, suspinând, plecă de la Bătrânul din Insule, pe când Latifah, de durere, se prăbușea fără simțire. Și, după ce sărută mâna Bătrânului, craiul luă iar drumul îndărăt către Bassra, împreună cu Mubarak. Și cât ținu călătoria, nu mai contenea să se gândească la acea atâta de minunată și atâta de dulce Latifah; și se căina amarnic că o amăgise, făcând-o să creadă că o ia de soție; și se socotea drept pricină a nenorocirii lor a amândurora. Și nu se putea alina nicicum.

Or, așa ajunse, într-un sfârșit, în starea aceasta de mâhnire, la Bassra, unde și mari și mici, bucuroși de întoarcerea lui, îl sărbătoriră cu mare vâlvă. Ci sultan Zein, trist de nespus, nu luă parte nicicum la ospețele acelea și, în ciuda stăruințelor credinciosului său Mubarak, nu vroi să coboare în borta unde trebuia să se afle fata de diamant cea atâta timp așteptată și atâta timp dorită. Într-un sfârșit, supunându-se sfaturilor lui Mubarak, pe care îl căftănise vizir de cum sosise la Bassra, se învoi să coboare în bortă. Și trecu prin sala de porțelan și de cleștar, care sclipea de dinari și de pulbere de aur și intră în sala de smalț verde și împodobit cu aur.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute treizeci și una noapte spuse:

Și trecu prin sala de porțelan și de cleștar, care sclipea de dinari și de pulbere de aur și intră în sala de smalț verde și împodobit cu aur.

Și le văzu pe cele șase fecioare la locurile lor obișnuite; și aruncă o privire a lehamite înspre cel de al șaptelea piedestal de aur. Și iacătă! Dreaptă și zâmbitoare, sta acolo o fată goală, mai strălucitoare ca diamantul; și sultan Zein, tulburat până peste fire, cunoscu în ea pe aceea pe care o dusese în cele Trei Insule. Și, înlemnit, nu putu decât să caște gura, fără a izbuti să rostească nici un cuvânt. Și Latifah îi spuse:

— Da, chiar eu sunt Latifah, aceea pe care nu te așteptai s-o găsești aici! Vai, veniseși cu nădejdea că ai să dobândești ceva mult mai de preț decât mine!

Și Zein izbuti într-un sfârșit să grăiască și strigă:

— Nu, pe Allah! O, stăpâna mea, nu am coborât aici decât în ciuda inimii mele care se chinuia numai și numai cu gândul la tine! Ci binecuvântat fie Allah carele a îngăduit să ne găsim iară!

Și, pe când rostea el aceste vorbe din urmă, se auzi o bubuitură de trăsnet care zgudui borta și, tot atunci, se și ivi Bătrânul din Insule. Și zâmbea cu blândețe. Și veni lângă Zein și îl luă de mână și îi puse mâna în mâna fetei, spunându-i:

— O, Zein, află că, de când te-ai născut, te-am luat sub ocrotirea mea. Așa că era de datoria mea să-ți întemeiez fericirea. Și nu puteam să fac mai bine acest lucru decât dându-ți o comoară care singură este neprețuită. Și comoara aceasta este mai frumoasă decât toate fetele de diamant și decât toate nestematele pământului și anume fata aceasta fecioară. Căci fecioria îngemănată cu frumusețea trupului și cu desăvârșirea sufletului este tiriacul care te scutește de toate celelalte leacuri și ține loc de toate bogățiile.

Și, spunând acestea, îl sărută pe Zein și pieri.

Iar sultanul Zein și soția lui Latifah, fericiți până peste poate, se iubiră cu o iubire mare și trăiră ani lungi în cea mai huzuruită și mai aleasă viață, până ce veni să-i caute Despărțitoarea neabătută a celor ce se au dragi și a celor ce stau laolaltă! Slavă cerului singur pururea Viu, carele nu cunoaște moarte!

Când sfârși de povestit aceasta, Șeherezada tăcu. Iar sultanul Șahriar zise:

— Oglinda aceasta a fecioarelor, Șeherezada, este până peste poate de uluitoare!

Iar Șeherezada zâmbi și spuse:

— Da, o, Măria Ta! Da ce-i ea pe lângă Lampa fermecată!

Și Sultanul Șahriar întrebă:

— Ce-i cu lampa aceea despre care eu habar nu am?

Și Șeherezada spuse:

— Este lampa lui Aladdin! Și chiar despre ea am să-ți povestesc în seara aceasta!

Și Șeherezada spuse: