POVESTEA CU TÂNĂRUL NUR ȘI VITEAZA FRANCĂ

Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vechimea vremilor și în curgerea timpilor și a clipelor, în țara Egiptului, un om dintre oamenii de vază, pe care îl chema Cunună și care își trecuse viața călătorind pe uscat și pe mări, prin insule și prin pustiuri și prin tărâmurile cunoscute și necunoscute, fără vreo teamă nici de primejdii, nici de osteneli, nici de necazuri și înfruntând amaruri atâta de năprasnice încât, numai ascultându-le, ar încărunți părul de-a binelea, chiar și pe capul țâncilor. Ci după ce a ajuns bogat, fericit și cinstit de toți, neguțătorul Cunună s-a lăsat de călătorii, ca să trăiască în saraiul lui, liniștit, stând în tihnă pe divan și cu fruntea încinsă de turbanul de moselină albă fără de pată. Și nimic nu-i lipsea pentru împlinirea dorințelor sale. Întrucât iatacurile lui, haremul, dulapurile și sipeturile, pline cu bogății, cu haine de la Mordin, cu pânzeturi de la Baalbeck, cu mătăsuri de la Homs, cu arme de la Damasc, cu atlazuri de la Bagdad, cu marame de la Mossul, cu mantii de la Maghreb și cu chindiseli de la Ind, nu-și aveau perechea ca strălucire nici în saraiurile împăraților ori ale sultanilor. Și stăpânea o mulțime de robi și negri și albi și mameluci turci și cadâne și hadâmbi și cai de soi ales și catâri și cămile de la Bactriana și dromadere sprintene la goană și băieți de la Grecia și de la Siria și fetișcane de la Circasia și hadâmbi micuți de la Abisinia și femei din toate țările.

Și-așa că era, fără de nici o îndoială, negustorul cel mai mulțumit și cel mai lăudat de pe vremurile lui.

Ci bunul cel mai de preț și cel mai strălucit de care se bucura negustorul Cunună era însuși fiul său, un flăcăiaș de paisprezece ani, care hotărât că era mai frumos și cu mult încă, decât luna în cea de a paisprezecea zi a ei. Căci nimic, nici frăgezimea primăverii, nici ramura mlădie a arborelui ban, nici bobocul de trandafir, nici alabastrul cel străveziu nu se puteau asemui cu gingășia răpitoarei lui tinereți, cu umbletul lui zarif, cu dulcile culori ale chipului său și cu albeața cea neprihănită a făpturii lui vrăjitoare. Și de altminteri poetul, stârnit de desăvârșirile sale, l-a și cântat așa:

Prietenu-mi cel tânăr și-atâta de frumos îmi spune: „O, poete, ți-e harul cam sărac!” Eu îi răspund: „O, doamne al meu, neîndoios, În cazu-acesta-al nostru nici nu am ce să fac Cu harul! Frumuseții îi ești cel mai chipos Sultan – fără prihană în trupul tău răvac! Ci – de-i cu-ngăduință să-nalț și eu prinos – O, cât e de frumoasă, pe chipul tău cel drag, Aluna ceea neagră, un bob întunecos De chihlimbar, ce iese mai bine în vileag Pe albul unei mese de marmoră, lucios! Și ia uite ce spade stau gata de atac, Din pleoapele-ți pornite la luptă, arțăgos, Cu cei ce ca-n orbire nepăsătoare zac!”

Iar un alt poet a spus: l-am întrebat, când i-am văzut buimaci, În zarva luptei, căsăpind vârtos, Pe cei care se omorau posaci: „De ce atâta sânge dat prinos?”

Ei mi-au răspuns crunți: „Pentru ochii dragi ai unui flăcăiandru prea frumos!”

Iar un al treilea a spus:

Veni la mine singur, Veni în ospeție. Și când văzu cum tremur și cum mă înfior, îmi spuse: „Ce-i cu tine? Ți-e rău, cumva?” Și mie, Simțind că ard de dor, Atâta doar, cu spaimă, Pe limbă fu să-mi vie și îngăimai de zor: „Săgețile acelea, Vai, dă-le în pustie, Săgețile acelea din ochii tăi – că mor!”

Iar un altul a spus:

Și lune și gazele au venit Să se măsoare-n nuri și-n frumusețe Cu el. Ci eu le-am spus atunci cinstit: „Gazelelor, fugiți, nu fiți semețe, Căci nu e chip să vă asemuiți Cu puiu-acesta zvelt de căprioară! Iar voi, o, lune, nu vă mai trudiți, Căci frumusețea lui nu se măsoară!”

Iar un altul a spus:

Zarif flăcău! Din negru-i păr Și albul frunții lui, să știi, Se-mbracă lumea-ntr-adevăr, Pe rând, în noapte și în zi. Dar ia priviți cu luare-aminte Și alunița-i din obraz! – Ca și bujorul, când aprinde împurpuratul lui atlaz, Și-mpodobește mândra-i floare Cu bumbul mic și negricios, Prin care mai aprins apare Și care-l face mai frumos!

Iar un altul a spus:

Se limpezește apa frumuseții Doar de-i atinge limpezimea feții! Și de la pleoapele lui iau săgeți Arcașii care vor să-i săgeteze, În inimă, pe cei de el iubeți! Ci mai cu seamă trei virtuți alese Să-i fie lăudate-n vieți de vieți: întâi, ah, frumusețea lui; apoi, Zarifu-i trup, cu mlădiosul boiu; Și-n urmă, dragostea ce-i purtăm noi!

Veșmintele-i ușoare-abia-nfășoară Întreaga-i strălucire de comoară. Așa cum norii străvezii abia Ascund oleacă fața lunii pline, Ca și mai mândră să se-arate ea! Ci mai cu seamă trei virtuți depline Să fie lăudate-n cinstea sa: Acele mult prea străvezii veșminte, Frumosul trup ce-n ele se cuprinde și dragostea mea mare și fierbinte!

Ah, negrii îi sunt ochii de cărbune și neagră-i pata gingașei alune Ce-i râde pe obrazul drag- podoabă! Atât de negre și de dulci sunt ele, încât se zbate inima mea, roabă. Și curg de-a valma lacrimile-mi grele Din care focul dorului se-adapă. Să fie lăudate, ah, de-a pururi, Și-aceste lacrimi, și-aceste huzururi, Și-atâtea frumuseți fără cusururi!

Și fruntea lui și chipul lui vrăjit și trupul meu, de patimi chinuit, Se-asemuie cu cornul mândru-al lunii Ah, ele pentru strălucirea lor, Iar trupul meu, în care ard cărbunii, Prin faptul că, topit de lungul dor, S-a-ncovoiat ca-n ceasul rugăciunii. Așa încât și până peste poate, Ah, pururea să-i fie lăudate Desăvârșirile acestea toate!

Luminile ochilor lui, chiar dacă I s-au făcut sângelui meu bărdacă, Nu se-nroșesc, oricât potop ar strânge și nu știu cum de pot rămâne-așa – Oricât m-aș zbuciuma și-oricât aș plânge – Duioase, moi, dulci, ca de catifea, În care nu se vede-un strop de sânge. De trei ori, dar, cu-naltă bucurie, Slăvite și acuma și-n vecie, Luminile ochilor lui să fie!

Nu-mi stinse jarul și amara sete Decât în ziua când, pe îndelete, Cu buzele și zâmbetu-i frumos îmi dărui tot ce-mi visam anume. Iar eu, în schimb, să-i fie de folos, Îi dăruiesc tot ce am eu pe lume și dacă ia ce-i dau, sunt bucuros: Avere, rosturi, suflet, viață, nume! De-a pururi lăudate-i fie, dară și buzele-i aprinse ca de pară Și zâmbetele lui ca de fecioară!

Iar un alt poet, printre cei fără de număr care l-au cântat, a spus:

Cu arcurile-ncovoiate ce-i stau ochilor lui de straje; Cu ochii-i care-aruncă suliți Din vrăjitoarele ocheade; Cu agerele iatagane Ale priviri-i ucigașe; Cu-nfățișarea-i fără seamăn; Cu mult zarifele lui nade; Cu pletele-i ca noaptea neagră; Cu uitătura lui cea blândă Ce-ți fură somnul și domnește Peste-a iubirii-mpărăție; Cu cârlionții-i de pe frunte, Ca niște scorpioni ce-mplântă Veninul deznădejdi-n inimi; Cu trandafirii ce-și îmbie Roșeața-n crinii dați în floare De pe obrajii lui senini; Și cu acele dulci rubine Ce-i ard pe buze-n zâmbet moale; Cu dinții lui – mărgăritare Bătute-n patimi și în chin; Și cu suavele miresme Care-l înfășură-n petale; Cu undele de vin și miere Ce-i umplu gura când vorbește; Cu mijlocu-i mlădiu ca ramul; Cu mersul lui ca un alint; Cu-mbelșugatu-i spate jalnic Care și când se odihnește, Și-n mers grăbit, la fel se-arată, Aceleași frumuseți rotind; Cu pielea-i de caisă dulce, Cu nurii carepași-i poartă; Și cu purtările-i blajine; Cu-nmiresmatele-i cuvinte; Și cu obârșia-i înaltă; Cu-averea-i; cu aleasa-i soartă; Cu toate-aceste daruri rare, jur că nici soarele-n amiază Nu strălucește precum chipu-i Strălucitor și fără pată; Iar luna nouă când răsare Nu-i, cât ar fi de luminoasă, Decât o așchie desprinsă Din unghia lui minunată!

Ca răsuflarea-i aromită Nici mirosul de ambră nu-i; Iar boarea-mbălsămată-a serii Se-mbălsămează-n părul lui!

Or, într-o zi, pe când copilandrul cel minunat, fiul lui Cunună neguțătorul, ședea în prăvălia tatălui său, câțiva tineri, prieteni de-ai lui, veniră să stea la taifas cu el și îl poftiră.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaptezeci și doua noapte spuse:

Câțiva tineri, prieteni de-ai lui, veniră să stea la taifas cu el și îl poftiră să meargă în plimbare la o grădină a unuia dintre ei și îi spuseră:

— O, Nur, ai să vezi ce frumoasă este grădina aceea!

Și Nur le răspunse:

— Vreau să merg! Ci, mai întâi, trebuie să-mi cer îngăduință de la tatăl meu.

Și se duse la tatăl lui să-i ceară îngăduința. Iar neguțătorul Cunună nu avu de ce să fie împotrivă și, dându-i lui Nur învoirea, îi mai dărui, pe deasupra și o pungă plină cu galbeni, ca să nu fie la cheremul prietenilor lui.

Atunci Nur și cu ceilalți băieți încălecară pe catâri și pe măgari și se duseră la o grădină în care se afla tot ce putea să bucure ochii și să îndulcească gura. Și intrară în grădină, pe o poartă boltită, frumoasă ca poarta raiului, zidită din rânduri de cărămizi de marmură de felurite culori și adumbrită de vițe de vie agățătoare, pline cu ciorchini roșii și negri, albi și aurii, întocmai cum a spus poetul:

O, ciorchini de struguri, doldora de vin, Negri precum corbii, dulci ca un sorbet, Printre frunze late bobul vostru plin Pare-un deget tânăr, neted și boghet!

Ni-i beția voastră dată să dezmierde: Și când stați pe coarde, sărutați de soare, Frumusețea voastră sufletul ni-l pierde și când vă strivește teascu-n zdrobitoare și vă schimbă-n mierea cea îmbătătoare.

Și, pe când intrau, văzură sus, pe fruntea acelei porți boltite, stihurile acestea, săpate în litere frumoase de azur:

Vino, prietene, de vrei Să te îmbeți de frumusețe! Sunt o grădină cum nu-i alta! Te-aștept în prag, să-ți dau binețe! Și inima-ți are să-și uite Aici necazurile toate, La răcoroasa mângâiere A adierii ce străbate Cărările-mi cu umbră moale și la priveliștea vrăjită A florilor ce mă îmbracă În haina lor ca-ntr-o ispită și care râd înveselite În falnicele lor petale. Cu dărnicie ceru-și varsă Din plin belșugurile sale, în pomii mei cu crengi plecate Sub greul roadelor peșchir. Și ai să vezi cum legănate Sub degetele de zefir Voioase joacă și dansează În aer crengile subțiri și cum duioasele Pleiade Cu mâinile strălucitoare, Aruncă ploaia lor de aur Și norii de mărgăritare. Și dacă, obosind deodată De joaca lui prin crengi, zefirul Le lasă, ca s-alinte unda Pârâielor care-și torc firul Și care-i ies voioase-n cale, Le lasă și pe ele-apoi Și fuge să-mi sărute gingaș Pe gură florile-n zăvoi.

După ce trecură de poarta aceea, îl zăriră pe paznicul grădinii stând la umbră, sub bolta foșnitoare de viță și frumos ca îngerul Rizwan, cel care păzește comorile raiului. Și paznicul se ridică în cinstea lor și le ieși înainte, și, după salamalecurile și urările de bun venit, îi ajută să descalece din șei și ținu să le slujească el însuși de călăuză, ca să le arate, în toate amănuntele, frumusețile grădinii. Și copiii putură astfel să admire și apele cele frumoase care șerpuiau printre flori și nu le părăseau decât cu părere de rău și crângurile grele de miresme și pomii osteniți de giuvaierurile lor și păsările cântătoare și tufărișurile înflorite și copăceii cu mirodii și tot ceea ce făcea din acea grădină minunată un colț rupt din grădina raiului. Dar ceea ce îi încântă mai presus de toate cuvintele, fu priveliștea, ce nu-și avea nicăieri asemuire, a vrăjiților pomi roditori, cântați rând pe rând de toți poeții, așa cum aduc mărturie aceste câteva stihuri dintre mii de stihuri:

RODIILE

Frumoasă-i haina-n care stați sclipind, Dulci rodii abia-ntredeschise, mine De-nflăcărate, gingașe rubine Închise-n sipetele de argint. Voi sunteți fermecate picături Ale unui sânge fără de cusur!

O, rodii dulci, cu pielița subțire, Ca niște feciorelnici, falnici bumbi, Țâșnind din piept, ispititori și scumpi și stârnitori de patimi și iubire – Privindu-vă, pricep ce meșteșug Pretinde o aleasă-arhitectură; Iar de vă gust, ținându-vă în gură, Mă vindec de oricare beteșug.

MERELE

Frumoaselor cu chip vrăjit, O, mere dulci și-nmiresmate, Surâsul vostru-nvăluit În roșu și în galben poate Să fie-oricând asemuit, Prin roșul care îl străbate, Cu un obraz de-ndrăgostit, Plin de noroc și sănătate; Iar galbenu-i ca un pălit Obraz de-ndrăgostit, ce-l bate Un nenoroc fără sfârșit! Pe fața voastră-s adunate, Deci, două semne, deslușit: Și-al celui fericit în toate, Și-al celui deznădăjduit!

CAISELE

Caise dragi, cu sâmburi minunați, Cine-ar putea să pună la-ndoială Desăvârșirea voastră numai fală? Voi, când erați doar flori, v-asemănați Cu stelele; acum, ca fructe pline, Rotunde printre frunze, și-ntru tot De aur, vă asemuiți, socot, Cu niște sori gingași, cu pete line.

SMOCHINELE

O, albelor smochine și negre, ca de soare, Binevenite pe tablaua mea!

Îmi sunteți dragi ca albele fecioare ale Greciei; vă iubesc așa ca pe-ale Etiopiei fierbinți copile-ntunecate de dorinți.

O, voi, din toate, cele mai iubite! Voi, care nu vă îndoiți deloc De dragostea-mi și dulcile-i ispite Pe care le stârniți ca pe un foc, încât nici nu vă pasă cum arată Făptura voastră pururea visată!

Ah, dacă vă iubesc atât și dacă Atâtea doruri îmi stârniți în piept, E pentru că eu știu să-mi fie dragă, Așa cum alții nu știu, și-i nedrept, Maturitatea voastră, dulci smochine, O, voi, cele de-atâta taină pline!

Iubite dulci, cu fața numai cute De-atâtea deziluzii câte-ați tras pe crengile de-amar de vânt bătute Și care v-a scris chinul pe obraz, Ce dulci sunteți și cât de-nmiresmate, Ca florile de mușețel, uscate.

Și numai voi, dintre atâtea poame, În clipa rară-a coaptelor dorinți, O, voi, preadâruitelor cu-aroame, Știți să lăsați, topindu-vă-ntre dinți, Suavul strop îmbătător, pe care L-ați zămislit din miere și din soare!

PERELE

O, tinere copile, o, candide fecioare, De must răcoritor și-arome pline, Oleacă dulci, oleacă acrișoare, Eline, sinaite, alepine, Voi, care, legănându-vă sfioase, Stați atârnate-n ramuri, dolofane, Cu talii suple și cu șolduri grase și așteptați, ca niște mari sultane, Să vină-ndrăgostiții voștri-odată Și gingaș de pe ramuri să vă strângă – Să n-aveți teamă, vor veni îndată Să vă culeagă și vă și mănâncă!

Fie că sunteți galbene ori crude, Fie grăsane, fie ascuțite, Fie că singuratice și lude, Fie perechi pe crengile-nfrunzite, O, pere, voi veți fi întotdeauna Pe gustul nostru! Carnea voastră pură, Râvnită pururi, fragedă și bună și care parcă se topește-n gură, întotdeauna are să ne pară Uluitoare ca și-ntâia oară!

PIERSICILE

Cu strat de puf ne apărăm obrazul De aerul prea crud ori prea fierbinte; Din catifea ne-am întocmit veșminte, Să ne-nvelească pielea ca atlazul.

Rotunde suntem, roșii ca de sânge, Scăldate-n ne-ntinată feciorie; De-aceea pielea noastră-i purpurie, Și-atâta strălucire-n ea răsfrânge.

Deci cu toți dinții ia fără zăbavă și mușcă mierea-n carnea noastră strânsă; Doar inima nu ne-o atinge însă, Că ne-ar ucide dulcea ei otravă!

MIGDALELE

Dulce-mi șoptesc: „Sfioase și fecioare, Noi în trei mantii verzi ne învălim, Ca perlele-n cochilia lor tare. Și-n miezul nostru, cât de dulci să fim Și cât de-alese pentru cel în stare Să spargă-asprimea noastră – aferim! Ne place să fim aspre și amare Cât suntem încă tinere; dar știm Că vârsta curge, și-ar fi de mirare Tot aspre și fecioare să trăim; Și-atunci deschidem inima în soare Și, proaspătă, cu drag ne-o dăruim Oricui o vrea, când trece pe cărare!”

Iar eu strigai: „O, gingașe migdale, Mărunte giuvaiere și ispite, Mă uit cum stați în verzile mantale, Cu mare sfiiciune învălite și puful vostru subțirel și verde îmi amintește dulcele obraz Al unui copilandru ce mă pierde; Iar ochii lui, pare că s-ar fi tras Din cele două jumătăți prelungi Ce-alcătuiesc întreaga-vă făptură; Iar unghiile lui îmi par atunci Croite pe măsura voastră pură.

Chiar necredința voastră e un har, Căci chiar dacă-mpărțită-n două-adese Vi-i inima nehotărâtă – dar Rămâne albă, fără ca să-i pese și miezul ei stă pururea curat, Ca perla în cochilia-i de jad.”

JUJUBELE[1]

Ia uite și jujubele-n ciorchine Cum spânzură, ca niște clopoței De aur, prinși la glezne de femei, În lanț de flori, pe ramurile pline.

Sunt roadele copacului Sidrah. Huriile se-alintă-n umbra lui. Și falnic stă, cum nici un altul nu-i, De-a dreapta lângă jețul lui Allah.

Iar tablele lui Moise cândva Din lemnul lui s-au întocmit, săvail Și cele patru râuri sfinte-n rai Purced chiar de la rădăcina sa!

PORTOCALELE

Sus pe colină, când zefiru-adie, Se clatină-aromații portocali Din ramurile toate-nfiorate și râd din tot belșugul lor floral și hohotesc din frunzele lor toate, Cu foșnet dulce, acolo pe deal.

O, portocale, voi sunteți asemeni Unor femei care și-au pus veșminte, Croite din atlaz de aur roșu, Pe tinerele trupuri, să se-alinte Și să se-mpodobească fericite, Ca-n zilele de sărbătoare, sfintei flori după miros, fructe după gust, Voi sunteți însă niște mingi de foc În care-ați strâns răcoare de zăpezi! Zăpezi ce-n foc nu se topesc deloc! Un foc vrăjit, fără de vâlvătăi și cu zăpezi vrăjite la mijloc! Iar când mă uit la pielea voastră coaptă, La sclipătu-i vrăjit și nepătat, Cum aș putea să nu-mi aduc aminte De al iubitei zâmbet luminat, De fetișcana cu obrajii roșii, De trupu-i ca de aur brobonat?

LĂMIILE

Cu crengile-aplecate la pământ, Lămâii se-ncovoaie sub povara Belșugului de roadă, fremătând. Iar fructele lor, ce-nfioară nara, Cățui de aur sub frunzișul blând, Revarsă-n inimi vrăji îmbătătoare și cu mireasma lor de abur sfânt Dau sufletu-ndărăt celui ce moare.

CHITRELE

Privește-le: încep să dea în pârg Și chitrele acestea! E-o zăpadă Care se-mpodobește-acum de sârg În haine de șofran; e, totodată, Argintul ce se face aur tras; E luna care se preschimbă-n soare. O, chitre, voi baloane de topaz, Pur chihlimbar, sâni tineri de fecioare, O, chitre voi, o, chitre sclipitoare!

BANANELE

Bananelor, cu forme îndrăznețe Și carnea grasă ca o prăjitură, Bananelor cu dulce piele pură Ce ardeți ochii fetelor iubețe, Bananelor, când vă topiți în gură, Ne vindecați de dor și de tristețe și ne-mbătați precum o băutură!

Fie că spânzurați în mari ciorchini, Lungi drugi de aur care greu apasă pe-ai mamei voastre umeri mult prea plini; Fie că sub tavan, la noi în casă, Vă pârguiți puțin câte puțin — O, șipuri scumpe cu mireasmă-aleasă și gust cum altul nu e mai deplin, Voi totdeauna știți să fiți pe plac Și simțurilor noastre totodată Și dorului după cel dus și drag! Din toată poama dulce din livadă Doar voi să scoateți inima-n vileag Cu milă și privire-nduioșată De-o văduvă cu doruri fără leac Ori de-o femeie, biata, divorțată!

CURMALELE

Suntem copilele voinice Crescute-n mândri palmieri, Noi, oacheșele beduine Blând legănate-n adieri Ce fluieră prin părul nostru Învăluindu-ne-n plăceri.

Iar tatăl nostru, sfântul soare, Ne-a dat drept hrană, din pruncie, Lumina lui fără de seamăn; Și din adânc bogat de glie, Ca de la sânul unei mame, Am supt licoare și tărie.

Suntem iubitele cântate De neamul corturilor, care De veci trăiește-n libertate Și care nici habar nu are De-ale cetăților palate Cu porți și strajă la intrare.

Ah, neamul slobod al pustiei, Al costelivelor cămile, Al iepelor nedomolite, Al răpitoarelor copile, Al iataganelor cumplite, Și-al ospeției fără silei iar cel ce a gustat vreodată sub palmii noștri umbra dulce, Acela numai anevoie din vraja noastră se mai smulge, Și-ar vrea să-i adumbrim de-a pururi mormântu-n care-o să se culce!

Or, acestea-s, printre altele sumedenii, câteva dintre stihurile despre fructe. Ci ar trebui o viață întreagă pentru a spune și versurile despre niște flori ca acelea care se aflau în acea grădină minunată, iasomii, hiacinte, crini de apă, mirți, maci, narcise și trandafiri de toate soiurile.

Însă paznicul grădinii îi și dusese pe băieți, purtându-i pe alei, la un chioșc ascuns în mijlocul verdeții. Și îi pofti să intre acolo să se odihnească și îi îmbie să șadă jos, împrejurul unui havuz, pe niște perne de atlaz, rugându-l pe tânărul Nur să ia loc la mijloc. Și îi aduse, ca să-și răcorească fața, un evantai din pene de struț, pe care erau scrise.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaptezeci și treia noapte urmă:

Și îi aduse, (ca să-și răcorească fața, un evantai din pene de struț, pe care erau scrise) aceste versuri:

Aripă albă-s și neostenită! Înmiresmatele mele-adieri, Care alintă fața-ndrăgostită, Stârnesc ispita dulcilor plăceri, Și-n umbra mea de simplu evantai Guști reveneala vântului din rai.

Pe urmă tinerii, după ce își scoaseră caftanele și turbanele, începură să tăifăsuiască și să înșire lafuri împreună și nu mai puteau să-și desprindă privirile de pe frumosul lor prieten Nur. Iar paznicul le așternu chiar el masa, care fu cum nu se poate mai aleasă, cu fripturi de pui, de gâște, de prepelițe, de porumbei, de potârnichi și de miel umplut, fără a mai socoti coșurile cu fructe culese de pe ramuri. Și, după masă, tinerii se spălară pe mâini cu săpun înmiresmat cu mosc și se șterseră cu ștergare de mătase chindisite cu aur.

Atunci paznicul intră cu un mănunchi minunat de trandafiri și zise:

— Se cuvine, o, prietenii mei, ca, până a vă desfată cu băuturile, să vă pregătiți sufletul pentru bucurie cu aceste culori și miresme de trandafir.

Iar ei strigară:

— Adevărat spui, o, paznicule!

El zise:

— Așa-i! Nu vreau să vă dau însă acești trandafiri decât în schimbul preamăririi în stihuri închinate acestei flori minunate!

Atunci tânărul care era stăpânul grădinii luă coșul cu trandafiri din mâinile paznicului, își cufundă capu-n el, mirosi îndelung florile, pe urmă făcu un semn cu mâna cerând tăcere și ticlui:

Fecioară plină de miresme Și-atât de rușinoasă-alt'dată În tinerețea ta cuminte, Când roșul mândrului obraz Ți-l ascundeai cu sfiiciune, De-un gând de foc cutremurată, Sub verdele fără prihană Al mânecilor de atlaz, O, floare peste flori domniță, Ești ca sultana între roabe și ca în ceata-i de războinici Un tânăr și frumos emir! În bumbul tău plin cu balsamuri Parfumul lumii-ntregi încape, O, floare pururi îndrăgită, Boboc vrăjit de trandafir! Petalele-ți întredeschise Sub lina zării adiere Sunt buzele unei cadâne dând să-l sărute pe cel drag!

În prospețimea ta curată, Ești mai gingașă la vedere decât obrazul fără barbă al unui tinerel ravac;

Și-s ca un zâmbet de copilă podoabele-ți de foc, învoalte;

Iar sângele ce-ți colorează făptura de fecioară, viu, Te face-asemeni aurorei în razele-i de aur, calde, Te face-asemeni unei cupe cu vin într-însa purpuriu, Te face-o salbă de rubine pe-o creangă pură de smaralde!

O, floare-aprinsă-a desfătării, Dar care știi să fii și crudă când unii, cu grosolănie, Te smulg din cuibu-ți liniștit!

Pe-aceia-i pedepsești amarnic și îi alungi cu mare ciudă, Scoțând din tolba ta de aur săgeți cu vârful ascuțit!

Ce minunată, ce zarifă, Cât ești de înveselitoare!

Cum știi tu să-i vrăjești pe-aceia cari, gingași, știu ce scumpă ești!

Cum știi să-mbraci atunci făptura-ți în rochii mult strălucitoare.

Și, pentru ei, cum știi, frumoaso, Să capeți aure cerești.

Și să rămâi iubita fără pată De care nu te saturi niciodată!

Când auziră această minunată laudă a trandafirului, tinerii nu-și mai putură stăpâni încântarea și scoaseră un potop de strigăte și repetară laolaltă, legănându-și capul:

Și să rămâi iubita fără pată De care nu te saturi niciodată.

Iar cel care își sfârșise imnul cel ticluit goli numaidecât coșul și îi coperi cu trandafiri pe oaspeții săi. Pe urmă umplu cu vin cupa cea mare și o trecu apoi roată pe la toți. Și tânărul Nur, când îi veni rândul, luă cupa cu o oarecare stânjeneală; căci niciodată nu mai băuse vin, iar cerul gurii lui nu cunoștea gustul băuturilor dospite, așa cum nici trupul lui nu cunoștea atingerea cu femeia. Era fecior, într-adevăr, iar părinții săi, dat fiind anii tineri, încă nu-i dăruiseră nici o cadână, cum e obiceiul la cei bogați, care vor, înainte de însurătoare, să le dea deprindere și știință în aceste treburi, fiilor lor tinerei. Iar prietenii lui știau amănuntul despre fecioria lui Nur și se învoiseră, poftindu-l la acea plimbare prin grădină, să-l dumirească în privința aceasta.

Așa că, atunci când îl văzură că ținea cupa și șovăia ca dinaintea unui lucru oprit, tinerii începură să râdă cu hohote nestăpânite, încât Nur, necăjit și, oarecum, umilit, duse până la urmă hotărât cupa la gură și o goli dintr-o sorbitură până la cel din urmă strop. Și tinerii, dacă văzură așa, scoaseră un strigăt de biruință; iar grădinarul cel iscusit veni lângă Nur, cu bărdaca umplută la loc și îi zise:

— Bun temei ai, o, Nur, să nu te lepezi mai mult de licoarea aceasta scumpă a beției! Ea este mama virtuților, leacul împotriva tuturor necazurilor, tiriacul pentru toate relele trupului și ale sufletului! Săracilor le dă bogăție, fricoșilor curaj, slabilor putere și tărie! O, Nur, prietene al meu minunat și eu sunt și noi toți cei de aici suntem slujitorii și robii tăi! Ci ia cupa aceasta, rogu-te și bea vinul acesta, care este mai puțin îmbătător decât ochii tăi!

Iar Nur nu putu să nu primească și, dintr-o sorbitură, goli cupa pe care i-o întinsese gazda sa.

Atunci aburul beției începu să i se învâlvoreze în cap; și unul dintre flăcăi strigă către gazdă:

— E bine așa, o, preabune prietene! Ci bucuria noastră n-ar putea să fie întreagă fără de cântecul și fără de glasul buzelor de femeie? Și nu știi vorbele poetului?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaptezeci și patra noapte spuse:

Și nu știi vorbele poetului?

Hai, să se treacă vinul, roată, Și-n cupa mică și-n cea mare! Prietene, ia, bea licoare Din mâna asta minunată A unei frumuseți ce pare Ca luna plină, când se-arată! Dar ca să poți goli pocalul, Parându-ți mai ispititor, Ascultă-un cântec plin de dor!

— Eu știu că totdeauna calul Dat la adăp lângă izvor Mult mai cu sete soarbe valul Când i se fluieră ușor!

Când auzi versurile acestea, tânărul stăpân al grădinii răspunse cu un zâmbet, pe urmă se ridică numaidecât și ieși din odaia în care petreceau, ca să se întoarcă pe dată ținând de mână o fetișcană îmbrăcată toată în mătase albastră. Or, fata aceea era o egipteancă zarifa și minunat croită, dreaptă ca litera alef, cu ochi babilonieni, cu părul negru ca negurile și albă ca argintul dintr-o mână sau ca o migdală descojită. Și era așa de frumoasă și așa de strălucitoare în rochia ei întunecată, că ai fi luat-o drept o lună de vară în toiul unei nopți de iarnă. Încât cum să nu fi avut niște sâni de fildeș alb, un pântec pe potrivă, niște coapse falnice și niște podoabe rotunde ca niște perne și dedesubtul lor o minune moale, trandafirie și înmiresmată, asemenea unui săculeț pus într-un sipet mare? Și oare nu chiar despre egipteanca aceea va fi spus poetul:

Ea trece mândră – ca o căprioară Târând în urmă-i turmele de lei Pe care lungi săgeți din ochii ei l-a biruit acum întâia oară.

Frumoasa noapte neagră, de cărbune, A părului, cu-ntunecatu-i rost, întinde peste ea, drept adăpost, Un cort fără de stâlpi, un cort minune.

Cu mâneca-și ascunde, rușinată, Calzi, trandafiri-i roșii din obraz. Ci inimile totuși, ca-n extaz, De ambra pielii sale se îmbată.

Iar dacă și-ar da la o parte voalul Sub care-și adumbrește chipul pur, Ce umilit te-ai temeni, azur Al cerului curat cum e cristalul.

Voi, diamante pline de lucoare, V-ați temeni atunci și voi la fel Când ochii ei șăgalnici de sub el Ar răsări ca două pietre rare!

Și tânărul stăpân al grădinii îi spuse fetișcanei:

— O, frumoasă domniță a stelelor, află că nu te-am poftit să vii în grădina noastră decât spre a-i face bucurie musafirului și prietenului nostru Nur, aci de față și care ne cinstește astăzi, întâia oară, cu ospeția lui!

Atunci tânăra egipteancă se duse și șezu lângă Nur, aruncându-i o ocheadă năprasnică; pe urmă scoase de sub izar un săcuț de mătase verde; și îl dezlegă și scoase din el treizeci și două de bucățele de lemn pe care le împereche două câte două, așa cum se împerechează bărbații cu femeile și femeile cu bărbații și într-un sfârșit înjghebă o minunată alăută indienească. Și își suflecă mânecile până la coate, dezvelindu-și astfel încheieturile mâinilor și brațele, strânse alăuta la sân, așa cum își strânge o mamă copilul și o pipăi cu unghiile degetelor. Și alăuta, la atingerea aceea, se înfioră și gemu cu vuiet; și nu putu să nu-și aducă aminte dintr-odată de obârșia și de menirea ei: își aminti de pământul în care fusese sădită ca arbore, de apele care o udaseră, de locurile unde crescuse în nemișcarea tulpinei sale, de păsările pe care le adăpostise, de toporarii care o retezaseră, de meșterul cel iscusit care o șlefuise, de lustruitorul care o îmbrăcase în strălucire, de corabia care o adusese și de toate mâinile cele frumoase prin care trecuse. Și, la amintirile acelea, gemu și cântă dulce și parcă răspundea pe limba ei cu melodiile legănate sub unghiile care o alintau:

Am fost un arbor verde-odinioară, Plin tot de frunze și privighetori; Când îmi cântau, cu triluri ce-nfioară, De dragoste, le legănam ușor.

Da, ele mi-au dat patima cântării! Iar eu, ca-n vrajă, nici nu cutezam Să-mi mișc o frunză doar în boarea zării și le-ascultam cu fiecare ram.

Ci într-o zi o mână grea mă curmă Și mă doboară-n huiet la pământ și mă preschimbă, cum vedeți, pe urmă În mica alăută care sunt.

Ci nu mă plâng de soarta mea – e bună! Când unghiile gingașe mă prind, Eu freamăt lung din fiecare strună, Sub mâinile frumoase, dănțuind.

Drept plată a robiei mele toate, Mă culc pe sânii fetelor, de foc, Și-n brațe dulci de hurii parfumate Ce mă cuprind duios peste mijloc.

Știu să vrăjesc cu limpedea-mi cântare Prietenii iubiți și să-i alin; Ca trilurile de privighetoare, Îmbăt fără paharnic, fără vin.

După începutul acesta fără cuvinte, în care alăuta grăise într-un grai pe care numai sufletul îl pricepe, frumoasa egipteancă se opri o clipă din cântare pe urmă, întorcându-și privirile către tânărul Nur, cântă aceste stihuri, ținându-și tira cu alăuta.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaptezeci și cincea noapte spuse:

Pe urmă, întorcându-și privirile către tânărul Nur, cântă aceste stihuri, ținându-și tira cu alăuta:

Noaptea-i plină de lumină, Iar privighetoarea, lin, În frunzișul verde-și cântă Pătimașul ei suspin, Cum își cântă-ndrăgostitul Al iubirii dulce chin.

Ah, trezește-te! Deasupra Vraja cerului senin Sufletele ni le-mbată Cu al fericirii vin și în noaptea de lumină, Când de farmec totu-i plin, Sub sclipirea lunii blânde, Vino, dragostea mea, vin! Teamă nici să nu ne fie Să ne folosim de somnul Celor vajnici și haini, Să ne bucurăm în voie De-ale dragostei lumini. Noaptea nu e-ntotdeauna Ca un falnic baldachin, Plină de sclipiri de stele Și miresme! Vino, vin! Oare nu ai, ca să-ți bucuri Sfântul inimii alin, Mirți și trandafiri de-a valma, Flori de aur și rubin și parfumuri care-mbată? Oare nu ai, ca tain, Toate cele patru haruri Ce-ncunună un destin: Un prieten, o iubită, Bani la teșcherea și vin? Ce-ți mai trebuie pe lume, Pentru-al bucuriei cin? Nu mai zăbovi o clipă! Folosește-acest festin! Mâine totul va să piară! Iată, ți se dă peșin Cupa fericirii plină – Ia-o, soarbe-o acum! Amin!

Când auzi stihurile acestea, tânărul Nur, beat de vin și de dragoste, aruncă niște priviri de flacără înspre roaba cea frumoasă, care îi răspunse cu un zâmbet făgăduitor. El atunci se plecă înspre ea, mânat de dorință; și ea, pe dată, își împinse în el de-a binelea vârful sânilor, îl sărută între ochi și se lăsă toată în mâinile lui. Și Nur, supunându-se tulburării simțurilor și învâlvorării care îl cuprindea, își lipi buzele de gura copilandrei și o adulmecă întocmai ca pe un trandafir. Ci fata, chemată de privirile celorlalți băieți, se desprinse din această îmbrățișare dintâi a flăcăiandrului, spre a-și lua iar alăuta și ca să cânte:

Pe frumusețea feței tale, Pe-obraji-ți – strai de trandafiri – Pe vinul scump al gurii tale, Jur că tu ești, fără-ngrădiri, Lumină pentru ochii mei, alint Al pleoapei mele și că doar pe tine, Numai pe tine te iubesc cu jind, O, viață, tu, a inimii din mine!

Când auzi mărturisirea aceea arzătoare, Nur, răpit de iubire, ticlui și el la rându-i:

O, tu, care te-arăți strălucitoare, Ca o corabie de hoți pe mare, Frumoaso cu priviri de șoim tâlhare, O, fată dulce, strânsă-n cingătoare, Cu gura-mpodobită, cum îmi pare, De două șiruri de mărgăritare și cu obrajii trandafiri în floare Dintr-o grădină-nchisă cu zăvoare, O, tu, ce-ți lași a părului lucoare Lungimea-ntreagă să și-o desfășoare, În două despărțit de-acea cărare, Lin unduind din creștet la picioare și negru ca arapul tânăr care, Scos la mezat, e gata de vânzare — tu, gând tiran al sufletului meu, La care mă închin de-acum mereu, Vederea doar a farmecelor tale I-a și croit iubirii dreapta cale În inima mea, și, ca-ntr-un tertip, Mi-a zugrăvit cârmâzul ei pe chip Și-mi mistuie acum, și-mi ia zălog Ficatul ars de-al patimilor foc! Ah, ție-aș vrea să-ți dau, de-ar fi să pot, Și-averea mea și sufletul, pe tot! Iar dacă tu te-ai ridica să-ntrebi: „Mi-ai dărui și somnul tău și trebi?” Eu aș răspunde: „Hotărât că da! Și ochi-mi, vrăjitoareo, ți i-aș da!”

Când tânărul stăpân al grădinii văzu starea în care se afla prietenul său Nur, socoti că venise clipa s-o lase pe egipteana cea nurlie să înceapă a-l învăța jocurile dragostei. Și le făcu semn băieților, care se ridicară unul câte unul și ieșiră din sala de ospăț, lăsându-l pe Nur singur-singurel cu egipteana cea frumoasă.

Când fetișcana se văzu singură cu frumosul Nur, numaidecât se și ridică în sus, dreaptă și se despuie de podoabele și de hainele de pe ea, ivindu-se goală pe de-a-ntregul și având drept izar numai pletele ei. Și se duse de se așeză pe genunchii lui Nur și îl sărută între ochi și îi zise:

— Află, o, ochi al meu, că darul este totdeauna pe măsura dărniciei celui care îl dă. Or, ție, pentru frumusețea ta și întrucât îmi place de tine, îți dau tot ce am! Ia-mi buzele, ia-mi limba, ia-mi sânii, ia-mi pântecul și tot ce vrei!

Și Nur primi darul cel minunat și îi întoarse și el, în loc, un dar încă și mai minunat. Iar fetișcana, deopotrivă de fermecată și de uimită de dărnicia și de iscusința lui, îl întrebă, când sfârșiră:

— Și iacătă, o, Nur, prietenii tăi ziceau că erai fecior?

El spuse:

— Da, eram!

Ea spuse:

— Tare-i uluitor! Și ce priceput te-ai dovedit de la cea dintâi încercare a ta!

El spuse, râzând:

— Când izbești într-o cremene, totdeauna sar scântei!

Și iacătă, în felul acesta, în vâlva de trandafiri de veselie și de desfătări sporite, tânărul Nur cunoscu dragostea în brațele unei egiptence frumoase și sănătoase ca un ochi de cocoș și gingașă ca o migdală descojită.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaptezeci și șasea noapte spuse:

Și iacătă, în felul acesta, în vâlva de trandafiri de veselie și de desfătări sporite, tânărul Nur cunoscu dragostea în brațele unei egiptence frumoase și sănătoase ca un ochi de cocoș și gingașă ca o migdală descojită.

Or, așa îi fusese scris de la ursitoare că trebuia să fie pentru începutul învățăturii lui. Căci fără de aceasta, cum s-ar pricepe lucrurile încă și mai minunate care aveau să-i îndemne pașii pe calea cea dreaptă a vieții fericite?

Încât de îndată ce zbenguielile lor luară sfârșit, tânărul Nur se sculă, căci stelele începeau să sclipească pe cer și răsuflarea lui Allah se ridica în vântul nopții. Și îi spuse fetișcanei:

— Cu îngăduința ta!

Și, cu toate rugămințile ei de a-l mai ține, flăcăul nu vroi să zăbovească, ci se duse de încălecă pe catârul lui și se întoarse cât mai degrabă acasă, unde îl așteptau îngrijorați tatăl său Cunună și mama sa.

Or, de cum trecu pragul, maică-sa, plină de îngrijorare din pricina acelei întârzieri neobișnuite a fiului ei, alergă în întâmpinarea lui, îl strânse în brațe și îi spuse:

— Unde ai fost, scumpul meu, de-ai zăbovit atâta vreme departe de casă?

Ci, de îndată ce Nur deschise gura, maică-sa băgă de seamă că e amețit de vin și îi simți duhoarea răsuflării. Și îi zise:

— Ah, Nur, păcătosule, ce-ai făcut? Dacă taică-tău are să simtă cum duhnești, e prăpăd!

Căci Nur, care dusese bine beția cât timp stătuse în brațele egiptencei, fusese răzbit de aerul tare de afară și mințile lui tulburate îl făceau să se clatine la dreapta și la stânga ca un bețiv. Încât maică-sa îl duse repede la patul lui și îl culcă, învelindu-l bine.

Ci, în clipa aceea, intră în odaie neguțătorul Cunună, care era un păstrător credincios al legii lui Allah ce-i oprește pe drept-credincioși să bea băuturi dospite. Și când îl văzu pe fiul lui culcat, galben la față și pierit, o întrebă pe soția sa:

— Ce are?

Ea răspunse:

— Îl doare rău capul, din pricina aerului tare din grădina aceea unde i-ai îngăduit să se ducă la plimbare cu prietenii lui!

Și neguțătorul Cunună, cam necăjit de dojana ce i-o făcea soția și de durerea de cap a fiului său, se aplecă spre Nur ca să-l întrebe cum îi mai este; ci îi simți duhoarea răsuflării și, mâniat, îl zgâlțâi de mână și strigă:

— Cum, fiu dezmățat? Ai încălcat legea lui Allah și a profetului său și cutezi să intri în casă fără a-ți curăța gura de ticăloșie?

Și îl certă așa, mai departe, cu asprime. Atunci Nur, care era beat de tot, fără să-și dea bine seama ce face, ridică mâna și îi trase tatălui său, negustorul Cunună, un ghiont care îl lovi în ochiul drept și atâta de năprasnic, încât îl doborî la pământ. Iar bătrânul Cunună, peste poate de mâniat, făcu jurământ, pe despărțenia cu nevastă-sa, că de-a doua zi chiar are să-l alunge pe fiul său Nur, după ce are să-i taie mâna dreaptă. Pe urmă ieși din odaie.

Când auzi jurământul acela cumplit, împotriva căruia nu mai încăpea nici un fel de scăpare ori de leac, mama lui Nur își sfâșie hainele deznădăjduită și își petrecu noaptea toată bocindu-se și plângând la piciorul patului fiului ei cufundat în beție. Ci, întrucât treaba era amarnică, biata de ea, făcându-l să asude și să se ușureze cât mai mult, izbuti să-i împrăștie aburii vinului. Și cum flăcăul nu-și mai aducea aminte nimic din tot ce se întâmplase, îi povesti ea ce faptă săvârșise și jurământul cel cumplit al tatălui său Cunună. Pe urmă îi spuse:

— Vai de noi! Acuma căințele sunt degeaba! Și nu-ți mai rămâne altă hotărâre să iei, până ce ursita o schimba fața lucrurilor, decât să pleci cât mai degrabă, o, Nur, din casa părintelui tău! Du-te, fiul meu, în cetatea Al-Iskandaria și ia de colea o pungă cu o mie de galbeni și o sută de dinari! Când ai să sfârșești banii aceștia, ai să-mi ceri alții, numai să ai grijă să-mi dai de știre.

Și începu să plângă, sărutându-l.

Nur atunci, după ce vărsă și el la rându-i un potop de lacrimi de căință, agăță punga la brâu, își luă bun-rămas de la maică-sa și ieși tainic din casă, îndreptându-se grabnic înspre portul Bulak și de acolo, pe Nil în jos, cu o corabie, până la Al-Iskandaria, unde coborî bine sănătos.

Or, Nur văzu că Al-Iskandaria era o cetate strălucită, locuită de niște oameni cu totul minunați și dăruită cu un aer foarte plăcut, cu grădini pline de roade și de flori, cu străzi frumoase și cu sukuri falnice. Și porni să străbată fermecat feluritele mahalale din oraș și toate sukurile, unul după altul. Și cum trecea prin sukul osebit de plăcut al neguțătorilor de flori și de fructe.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaptezeci și șaptea noapte spuse:

Și cum trecea prin sukul osebit de plăcut al neguțătorilor de flori și de fructe, văzu un persan care trecea călare pe un catâr, având la spatele lui, pe spinarea catârului, o fetișcană minunată, cu înfățișarea ispitită și cu un mijloc de cinci palme pline. Era albă cum e ghinda în coaja ei, ca albișoara în heleșteu, ca o zerboa[2] în deșert. Fața ei era mai orbitoare decât strălucirea soarelui, iar de sub straja arcurilor întinse ale sprâncenelor scăpărau doi ochi mari și negri, de obârșie babilonică. Și, prin pânza străvezie care o învăluia, se ghiceau în ea minunății fără de pereche pe lume: obrajii lucitori ca satinul cel mai strălucit și presărați cu trandafiri; dinții care erau două șiraguri de mărgăritare; sânii drepți și împungători; șoldurile mlădioase; coapsele asemănătoare cu cozile durdulii ale oilor siriene și adăpostind, către vârful lor de zăpadă, o comoară de neasemuit și sprijinind un spate alcătuit întru totul dintr-un amestec de mărgăritare, de trandafiri și de iasomii. Slavă celui carele a zămislit-o!

Încât atunci când tânărul Nur o văzu pe tânăra aceea, care o întrecea în strălucire pe egipteana cea oacheșă din grădină, nu se putu opri să nu se ia după preafericitul catâr care o ducea. Și începu să meargă așa, după ea, până ce ajunseră la locul unde se afla târgul de robi.

Acolo persanul se dete jos de pe catâr și, după ce o ajută pe fată să descalece și ea la rându-i, o luă de mână și o înfățișă telalului, ca s-o strige spre vânzare. Și telalul, dând mulțimea la o parte, o pofti pe fetișcană să se așeze într-un jilț de fildeș împodobit cu aur, în mijlocul târgului. Pe urmă își plimbă privirile peste cei care îl înconjurau și strigă:

— O, neguțătorilor! O, cumpărătorilor! O, stăpânilor de bogății! Târgoveți și beduini! O, lume care te afli împrejurul meu, mai aproape ori mai departe, deschid mezatul! Nici o ocară asupra aceluia care deschide mezatul! Prețuiți și rostiți-vă! Allah este Atotputernic și Atoateștiutor! Deschid mezatul!

Atunci veni în rândul din față un bătrân, care era starostele neguțătorilor din cetate și dinaintea lui nimenea nu îndrăznea să ridice glasul spre a da mai mult. Și făcu domol un ocol împrejurul jilțului pe care ședea fata și, după ce o cercetă cu mare luare-aminte, spuse:

— Încep mezatul cu nouă sute douăzeci și cinci de dinari!

Numaidecât telalul strigă cât îl ținea gura:

— Mezatul se începe la nouă sute douăzeci și cinci de dinari! O, începătorule! O, atoateștiutorule! O, darnicule! La nouă sute douăzeci și cinci de dinari ca preț de mezat pentru mărgăritarul cel fără de asemuire!

Pe urmă, cum nimenea nu vroia să mai ridice prețul, din cinstire față de preavrednicul staroste, telalul se întoarse către fetișcană și o întrebă:

— Primești, o, sultăniță a lunelor, să fii a preacinstitului nostru staroste?

Și fata răspunse, de sub maramele ei:

— Nu cumva ești smintit, o, telalule, ori măcar lovit de vreo scrânteală la limbă, de-mi pui o întrebare ca asta?

Iar telalul, fâstâcit, întrebă:

— Și de ce, mă rog, o, sultăniță a mândrețelor?

Și fetișcana, dezvelindu-și într-un zâmbet mărgăritarele gurii, spuse:

— O, telalule, au nu ți-e rușine înaintea lui Allah și a bărbii tale, când vrei să dai fete de soiul meu unui babalâc ca acesta, matofit și neputințe, pe care nevastă-sa, fără de nici o îndoială și nu numai o dată, l-o fi dodelit amarnic și plină de ciudă din pricina nevolniciei lui? Și nu știi că unui moșneag ca el i se potrivesc întocmai versurile poetului:

Am o zestre de ocară, Fără vreo nădejde. E făcută dintr-o ceară Care se topește.

Și cu cât mă zbat mai tare, Cu atât, greoaie, Ca lovită de dogoare și mai rău se-nmoaie.

Nu spun astea într-o doară! Rea-i și mișelească! Ea se stinge, bunăoară, Când să se trezească blestemata! Doar arare, La vreun ceas destoinic, Când sunt singur, mai tresare Într-un zel războinic.

Ticăloasă-i și avară Când să se arate Darnică! Și altfel, iară, Risipind de toate, Când mai bună-ar fi, îmi pare, O economie!

Ah, scârbavnica! E-n stare Doar atunci să-nvie când mă culc! Și să nu sară Când mă știe treaz! Zestre neagră și amară, Zestre de necaz!

Fie blestemată care Zestrea mea umilă Are s-o râvnească și-are Să mi-o ia de milă!

Când auziră vorbele și versurile acestea ale fetișcanei, cei de față se arătară până peste poate de supărați, din pricina lipsei de cinstire și de bună-cuviință dovedite față de staroste. Și telalul îi spuse tinerei:

— Pe Allah, o, stăpâna mea, mă faci să-mi crape obrazul dinaintea negustorilor! Cum de poți să-i spui asemenea lucruri starostelui nostru, un om de vază, un înțelept, un învățat chiar?

Ea însă răspunse:

— A, dacă este un învățat, atunci cu atât mai bine, într-adevăr! Poate că și învățătura de-acum are să-i fie de vreun folos! Un învățat fără de zebb, la ce-o fi bun? Hai, ducă-se mai iute să se ascundă pe undeva!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaptezeci și opta noapte spuse:

Un învățat fără de zebb, la ce-o fi bun? Hai, ducă-se mai iute să se ascundă pe undeva!

Telalul, atunci, pentru ca fata să nu aibă putința de a-l beșteli mai departe pe bătrânul staroste, se grăbi să înceapă iar strigarea, cât îl ținea gura, răcnind:

— O, neguțătorilor, o, cumpărătorilor! Mezatul este deschis și rămâne deschis! Acela care dă mai mult o ia pe domniță!

Atunci se înfățișă un alt negustor, care nu fusese de față la cele petrecute până aci și care, vrăjit de frumusețea roabei, spuse:

— O iau eu, pe nouă sute cincizeci de dinari!

Fetișcana însă, când îl văzu, pufni într-un hohot de râs; iar când el vru să se apropie de ea ca s-o cerceteze mai bine, îi zise:

— O, șeicule, ia spune-mi, ai cumva în casa ta un satâr mai mare?

El răspunse:

— Am, pe Allah, o, stăpâna mea! Da ce vrei să faci cu el?

Ea răspunse:

— Păi tu nu vezi că, înainte de toate, trebuie să-ți retezi o bucată bună din pătlăgeaua vânătă pe care o porți în chip de nas? Și nu știi că ție ți se potrivesc mai mult decât oricui vorbele acestea ale poetului:

Pe fața lui se-nalță-un minaret Atât de mare-ncât întreaga lume Prin ușile lui două, berechet, S-ar duce dintr-odată, fără nume, Și-ntinderea întreagă pământească Ar fi deodată să se pustiască!

Când auzi vorbele acestea ale fetișcanei, negustorul cel năsos fu cuprins de o mânie atâta de mare, încât strănută deodată năprasnic, pe urmă, înșfăcându-l pe telal de guler, îi aldui o grămadă de ghiolduri după ceafă, zbierând:

— Telal blestemat! Nu ne-ai adus-o pe nerușinata asta de roabă decât ca să ne ocărască și să ne facă de batjocură?

Și telalul, tare mohorât, se întoarse înspre fetișcană și îi zise:

— Pe Allah, de când îmi fac meseria de telal, n-am mai avut o zi atâta de afurisită ca asta! Au tu nu poți să-ți strunești destrăbălările limbii și să ne lași să ne câștigăm pâinea?

Pe urmă, ca să pună capăt zarvei, începu iar strigarea.

Atunci se ivi un al treilea negustor, tare bărbos, care vroi s-o cumpere pe roaba cea frumoasă. Ci, până să apuce el să-și deschidă gura ca să rostească prețul, fetișcana se puse pe râs și strigă:

— Ia te uită, o, telalule! La ăsta rânduiala firii s-a răsturnat; e un berbec cu o coadă strașnică, da coada i-a crescut în bărbie! Și de bună seamă că nu ai de gând să mă dai unui om cu o barbă atâta de lungă și, drept urmare, cu o minte tare scurtă! Că doar știi și tu că mintea și judecata sunt cu atâta mai scurte cu cât e mai lungă barba!

La vorbele acestea, telalul, deznădăjduit până peste poate, nu vroi să ducă mai departe vânzarea aceea. Și strigă:

— Nu, pe Allah! Astăzi nu-mi mai fac meseria!

Și luând-o pe fată de mână, cu sufletul plin de spaimă, o aduse îndărăt la persan, stăpânul ei, spunându-i:

— Noi nu putem s-o vindem! Deschidă-ți Allah prin alte locuri poarta vânzării și a cumpărării!

Și persanul, fără a se tulbura ori a se supăra, se întoarse înspre fetișcană și îi zise:

— Allah este cel mai darnic! Haide, fata mea! O să izbutim noi să găsim cumpărătorul care ți se potrivește!

Și o luă și plecă ținând-o cu o mână, pe când cu mâna cealaltă își ducea catârul de căpăstru, iar fetișcana arunca din ochi, către cei care o priveau, niște săgeți negre și ascuțite.

Or, de-abia atunci, o, minunato, îl zăriși tu pe tânărul Nur și la vederea lui simțiși dorința cum îți mușcă sufletul și dragostea cum îți răsucește lăuntrurile! Și te opriși deodată și îi spuseși stăpânului tău, persanul:

— Pe acesta îl vreau! Vinde-mă lui!

Și persanul se întoarse și îl zări și el la rându-i pe flăcăiandrul cel împodobit cu toate farmecele tinereții și ale frumuseții și îmbrăcat zarif cu un caftan de culoarea prunei coapte. Și îi zise fetei:

— Tânărul acesta era și el mai adineaori printre cei care priveau la vânzare și nu s-a apropiat nicidecum de mezat. Cum vrei, dar, să mă duc și să-i spun să te cumpere, dacă el nu vrea?

Ea răspunse:

— Asta nu-i pricină de necaz! Nu vreau să fiu decât a flăcăului acesta. Și numai a lui am să fiu.

Și se duse hotărâtă la tânărul Nur și îi spuse, scurgând înspre el o privire plină de ispite:

— Oare nu sunt frumoasă deloc, o, stăpâne al meu, de n-ai binevoit să dai nici un preț pe mine la mezat?

El răspunse:

— O, sultană a mea, oare se mai află pe lume o frumusețe asemenea cu a ta?

Ea întrebă:

— Atunci de ce nu m-ai vrut pe când eram spre vânzare celui care dă mai mult? De bună seamă că din pricină că nu mă găseai pe gustul tău!

El răspunse:

— Allah să te binecuvânteze, o, stăpână a mea! Hotărât că, dacă aș fi fost în țara mea, te-aș fi cumpărat la prețul bogățiilor mele toate și pentru toate bunurile pe care le am sub mâna mea. Aici însă nu sunt decât un străin și nu am altă avere decât o pungă cu o mie de dinari!

Ea spuse:

— Dă-o drept cumpărare a mea și n-ai să te căiești!

Și tânărul Nur, neputând să se împotrivească vrăjii din privirea ațintită spre el, își descinse brâul în care se afla înghesuită mia de dinari și numără și cântări aurul dinaintea persanului. Și încheiară târgul amândoi, după ce chemară cadiul și martorii ca să legiuiască în scris învoiala de vânzare și de cumpărare. Și, ca să adeverească legământul, fata rosti:

— Mă învoiesc să fiu vândută flăcăului acesta frumos, la prețul de o mie de dinari, dați stăpânului meu persanul!

Și cei de față își spuseră între ei:

— Uallah! Tare-s făcuți unul pentru altul!

Și persanul îi spuse lui Nur:

— Deie Allah ca fata aceasta să-ți fie temei de binecuvântare! Bucurați-vă laolaltă de tinerețea voastră, vi se cuvine întru totul bucuria care vă așteaptă!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaptezeci și noua noapte spuse:

Vi se cuvine întru totul bucuria care vă așteaptă!

Atunci tânărul Nur, urmat de fetișcana cea cu șolduri legănătoare, se îndreptă către hanul cel mare din cetate și închirie degrabă o odaie în care să găzduiască.

Și își ceru iertare față de fetișcană că nu-i putea da ceva mai bun, zicând:

— Pe Allah, o, stăpână a mea, dacă aș fi la Cairo, cetatea mea, te-aș găzdui într-un sărai vrednic de tine! Ci, să-ți mai spun o dată, aici nu sunt decât un străin! Și nu mai am la mine, ca să facem față nevoilor, decât numai atât cât să plătesc locuința de-aici!

Ea răspunse, zâmbind:

— Fii fără de nici o grijă în privința aceasta!

Și își scoase de pe deget un inel în care era prins un rubin de mare preț și îi spuse:

— Ia inelul acesta și du-te de-l vinde în suk. Și cumpără tot ce este de trebuință pentru un ospăț în doi; și nu te zgârci la cheltuieli, ci ia tot ce se găsește mai bun de mâncare și de băutură, fără să uiți nici florile, nici fructele, nici mirodeniile!

Și Nur plecă grabnic să îndeplinească porunca și nu zăbovi mult până să se întoarcă încărcat cu bunătăți de toate felurile. Și își suflecă mânecile și poalele caftanului și așternu masa și pregăti cu multă grijă ospățul. Pe urmă se așeză lângă fata care se uita la el surâzând; și începură, până una alta, să mănânce și să bea bine. Iar după ce se săturară și băutura începu să-și facă rostul, tânărul Nur, care era oleacă sfios de ochii cei strălucitori ai roabei sale, nu vroi să se lase mânat de dorințele cele aprige care îl fierbeau, înainte de a întreba de țara și de obârșia fetișcanei. Și o luă de mână și îi zise:

— Allah fie cu tine, o, stăpâna mea, nu ai putea acuma să-mi spui cum te cheamă și care-i țara ta?

Ea răspunse:

— Tocmai, o, Nur, despre asta vroiam și eu să-ți spun mai întâi.

Și se opri o clipă; apoi grăi:

— Află, o, Nur, că mă cheamă Mariam și că sunt singura fată a preaputernicului domn al frâncilor care domnește în cetatea Constantinia. Încât să nu te minuneze deloc când ai să afli că am primit din copilărie cea mai aleasă creștere și că am avut dascăli de toate felurile. Am fost învățată deopotrivă să mânuiesc și acul și iglița, să fac marame și horbote, să țes chilimuri și brâuri și să chindisesc mătasa fie cu aur pe beteală de argint, fie cu argint pe beteală de aur. Și la fel am învățat tot ce poate să împodobească mintea și să sporească frumusețea. Și, în felul acesta, am crescut în palatul tatălui meu, departe de toate privirile. Iar femeile din palat spuneau, uitându-se la mine cu ochi drăgăstoși, că eram minunea vremilor. Încât o mulțime de domni și de crai, care domneau peste pământuri și peste insule, n-au pregetat să vină și să mă ceară de soție; ci tatăl meu, regele, nu a primit niciuna dintre cererile lor, nevroind să se despartă de singura lui fată, care îi era mai scumpă ca viața și mai mult decât liota de copii ai lui, băieți, frații mei! Estimp, îmbolnăvindu-mă, m-am juruit că, dacă m-oi mai însănătoși, am să mă duc să mă închin la o mănăstire foarte cinstită printre frânci. Și, când m-am vindecat, am vrut să-mi îndeplinesc jurământul și m-am suit pe o corabie împreună cu una dintre fetele de neam din alaiul meu, fata unuia dintre mai-marii cei mai de vază de la curtea tatălui meu regele. Ci, de cum am pierdut din vedere pământul, corabia noastră a fost lovită de niște musulmani, tâlhari de mare; iar eu, cu alaiul meu tot, am fost luată roabă și adusă în Egipt, unde am fost vândută negustorului persan pe care l-ai văzut și care, spre norocul fecioriei mele, se nimerise să fie suferind de hadâmbie. Și tot spre norocul meu și pentru că așa a vrut ursitoarea mea, stăpânul meu, de cum m-a adus în casa lui, a căzut bolnav de o boală lungă și grea, și, cât a zăcut el așa, n-am pregetat să-i dau îngrijirile cele mai statornice. Încât, de îndată ce s-a întors iar la sănătate, a ținut să-mi arate mulțumirea lui pentru dovezile de dragoste ce-i arătasem câtă vreme gogise și m-a rugat să-i cer orice-o putea să-mi dorească sufletul. Iar eu nu i-am cerut decât numai un hatâr și anume să mă vândă cuiva care să se poată folosi de ceea ce am eu de folosit și să nu mă dea decât unuia pe care să mi-l aleg eu singură. Și persanul mi-a făgăduit numaidecât și m-a adus degrabă să mă vândă la târgul de robi, unde, în felul acesta, am putut să-mi îndrept alegerea asupra ta, o, ochi al meu, spre paguba tuturor acelor moșnegi și a acelor inși matofiți care mă jinduiau.

Și, după ce spuse toate astea, tânăra frâncă se uită la Nur cu niște ochi în care ardea aurul ispitelor și îi zise:

— Aș putea, oare, așa cum sunt, să fiu a altcuiva, o, flăcăule?

Și, cu o mișcare iute, își aruncă la o parte maramele și se dezbrăcă pe de-a-ntregul, ca să se ivească în toată goliciunea ei dintru-ntâi. Binecuvântat fie pântecul care a purtat-o! Numai atunci putu să judece Nur ce binecuvântare coborâse pe capul său! Și văzu că domnița era o frumusețe dulce și albă ca o pânză de în și că revărsa din toate părțile lina mireasmă de ambră, ca trandafirul care își zămislește singur mireasma lui fără de pereche. Și o strânse în brațe și găsi în ea, după ce o cercetă în adâncurile-i cele tainice, un mărgăritar încă neatins. Și se bucură de ceea ce găsise, până peste marginile bucuriei și se înflăcără până peste marginile înflăcărării. Și începu să-și plimbe mâna peste umerii și peste gâtul ei gingaș și să și-o strecoare printre vălurile și buclele părului ei, făcând săruturile-i să pliuțăie pe obrajii ei, ca niște pietre vuitoare în apă; și se dedulcea cu buzele ei și plesnea cu palmele bucile-i fragede și săltărețe. Chiar că așa! Iar ea, la rându-i, nu pregetă să dea la iveală o bună parte din darurile și din minunatele haruri pe care le avea în ea; căci fata aceasta îngemăna patima grecoaicelor cu puterea de iubire a egiptencelor, alinturile desfătătoare ale arăboaicelor cu căldura etiopiencelor, nevinovăția sperioasă a frâncelor cu iscusința cea meșteră a indiencelor, priceperea fetelor din Circasia cu dorințele de foc ale nubienelor, drăgălășeniile femeilor din Yaman cu tăria trupească a femeilor din Egiptul-de-Sus, tainica frăgezime a chinezoaicelor cu jarul fetelor din Hedjaz și nesațul femeilor din Irak cu gingășia persanelor. Încât înlănțuirile nu conteniră să urmeze după îmbrățișări, sărutările după mângâieri și desfătările după zbeguri, cât ținu noaptea toată, până ce, osteniți oleacă de atâtea nebunii și de atâta zbucium, adormiră într-un sfârșit unul în brațele celuilalt, beți de mulțumire. Slavă lui Allah carele n-a izvodit priveliște mai răpitoare decât aceea a doi îndrăgostiți fericiți care, după ce s-au amețit cu dulceața desfătării, se odihnesc în patul lor, cu brațele înlănțuite, cu mâinile împreunate și cu inimile bătând la fel!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte suta noapte spuse:

A doua zi, când se deșteptară, nu zăboviră să-și înceapă iarăși zbegurile, cu și mai multă dârzie, căldură, spor, îndemnuri, tărie și pricepere decât făcuseră în ajun. Încât domnița frâncă, încântată și minunându-se până peste poate că vedea atâtea virtuți îngemănate în fiii de musulmani, își zise: „Hotărât! Când o credință trezește și stârnește la drept-credincioșii ei asemenea dovezi de bărbăție, de vitejie și de virtute, ea este, fără putință de tăgadă, cea mai bună, cea mai omenească și singura adevărată dintre toate credințele!” Și vru să se încunune și ea pe dată întru Islam. Se întoarse așadar înspre Nur și îl întrebă:

— Ce se cere să fac, ochiul meu, ca să mă cunun și eu întru Islam? Căci vreau să fiu musulmană ca tine; întrucât pacea sufletului meu nu se mai află nicidecum la frânci, care socotesc virtute amarnica postire și nu prețuiesc nimica mai mult decât un popă jugănit! Sunt niște rătăciți care habar nu au de bucuria cea de neprețuit a vieții! Sunt niște amărâți pe care soarele nu-i încălzește cu dulceața razelor lui! Încât sufletul meu vrea să rămână aici, unde are să înflorească din toți trandafirii lui și are să cânte din toate păsările sale! Spune-mi, dar, ce se cere să fac ca să fiu și eu musulmană!

Și Nur, plin de bucurie că ajuta astfel și el oleacă, pe măsura puterilor lui, s-o aducă la dreapta credință pe domnița frâncă, îi spuse:

— O, stăpâna mea, credința noastră este lesnicioasă și nu cunoaște nici un fel de greutăți lăturalnice! Mai devreme ori mai târziu, toți necredincioșii au să vadă limpede cu cât este mai presus credința noastră, a drept-credincioșilor și au să purceadă și ei de bunăvoie înspre noi, așa cum se merge de la întuneric înspre lumină, de la ceea ce este de neînțeles înspre pricepere și de la ceea ce este anapoda înspre ceea ce este firesc! În ce te privește, o, domniță a binecuvântării, ca să te speli într-un sfârșit de slinul creștinesc, tu ai decât să rostești aceste două mărturisiri: „Nu este alt dumnezeu decât unul Allah și Mahomed este trimisul lui Allah!” Și pe dată te-ai și făcut o drept-credincioasă musulmană!

La vorbele acestea, domnița Mariam, fata frâncilor, ridică degetul și rosti:

— Mărturisesc și adeveresc că nu este alt dumnezeu decât unul Allah și Mahomed este trimisul lui Allah!

Și pe dată se încunună întru Islam! Slavă aceluia carele, pe căi drepte, deschide ochii celor orbi, dă auz urechilor celor surzi, dezleagă limba celor muți și luminează inimile celor amăgiți – Stăpânul virtuților, împărțitorul harurilor, Mult-Plinul de bunătate față de drept-credincioșii săi! Amin!

Lucrul acesta de seamă fiind împlinit astfel (Allah fie lăudat!), amândoi se ridicară din patul desfătărilor lor și se duseră de se răcoriră, pentru ca apoi să-și facă spălările cele îndătinate și rugăciunile cele de cuviință. După care mâncară și băură și începură să tăifăsuiască cu mult drag și să se bucure laolaltă. Și Nur se minuna tot mai mult de știința cea adâncă a domniței și de înțelepciunea și de agerimea minții ei.

Or, după-amiază, pe la ceasul rugăciunii asr, tânărul Nur plecă la geamie, iar domnița Mariam se duse să se plimbe pe la Columna Fanarului. Și atâta cu ei! Estimp, regele frâncilor de la Constantinia, tatăl domniței Mariam, când află de răpirea fiicei sale de către musulmanii tâlhari de mare, fu cuprins de o durere până peste marginile durerii și se simți deznădăjduit de moarte. Și trimise în toate părțile călăreții și patricii să facă cercetările cuvenite și s-o răscumpere pe domniță și s-o scape, fie târguind-o, fie cu de-a sila, din mâinile răpitorilor ei. Ci toți cei pe care îi însărcinase cu cercetările se întoarseră de la o vreme fără să fi aflat nimic. Atunci regele porunci să vină la el vizirul său, căpetenia agiei, un moșneag chior de ochiul drept și șchiop de piciorul stâng, da un adevărat diavol al iscoadelor, care era în stare să descâlcească, fără a le rupe, firele încurcate ale unei pânze de păianjen; ori să smulgă dinții unui om adormit fără a-l trezi; ori să ciordească îmbucătura din gura unui beduin flămând ori să i-o tragă unui negru de trei ori în fund, fără ca el să apuce să se întoarcă. Și îi porunci să colinde toate țările musulmane și să nu se întoarcă la el decât atunci când are s-o aducă și pe domniță. Și îi făgădui tot soiul de răsplăți și de hatâruri când s-o întoarce, însă îi lăsă de înțeles și că, în caz de neizbândă, îl așteaptă țeapă. Și vizirul cel chior și șchiop plecă la drum fără de zăbavă. Și începu să colinde, îmbrăcat teptil, toate țările prietene și neprietene, fără a da de nici o urmă, până ce ajunse la Al-Iskandaria.

Și chiar în ziua aceea ieși împreună cu toți robii care îl însoțeau să tragă o raită pe la Columna Fanarului. Și vru soarta ca în felul acesta să dea de domnița Mariam, care se bucura de reveneală prin locurile acelea, încât, de îndată ce o cunoscu, chiorul zvâcni de bucurie și se repezi în calea ei. Și când ajunse dinainte-i, puse un genunchi la pământ și vru să-i sărute mâna.

Domnița, însă, care își însușise toate virtuțile musulmane, precum și sfiala față de bărbați, îi trase o palmă strașnică vizirului frânc, cel atâta de urât și țipă la el:

— Câine blestemat! Ce cauți pe pământ musulman? Și socoți că ai să mă faci să cad în puterea ta?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute una noapte spuse:

Domnița, însă, care își însușise toate virtuțile musulmane, precum și sfiala față de bărbați, îi trase o palmă strașnică vizirului frânc, cel atâta de urât și țipă la el:

— Câine blestemat! Ce cauți pe pământ musulman? Și socoți că ai să mă faci să cad în puterea ta?

Frâncul răspunse:

— O, domniță, eu nu sunt întru nimic vinovat de treaba aceasta. Nu ai să te superi decât pe tatăl tău regele, care m-a amenințat cu tragerea în țeapă dacă n-am să te găsesc! Așa încât trebuie să te întorci cu noi, de voie ori de silă, ca să mă scapi de osânda cea înfricoșată. Și-apoi tătâne-tău moare de deznădejde, că te știe luată prinsă de necredincioși, iar maică-ta plânge la gândul răutăților pe care trebuie să le înduri în mâinile acestor tâlhari nesățioși!

Ci domnița Mariam răspunse:

— Ba nicidecum! Pacea sufletului meu mi-am găsit-o chiar aici. N-am să plec în ruptul capului din țara aceasta binecuvântată! Întoarce-te, dară, de unde ai venit, ori cugetă să nu care cumva să te trag tocmai eu în țeapă aci pe loc, în vârful Columnei Fanarului!

La vorbele acestea, frâncul cel șchiop pricepu că n-are s-o poată hotărî pe domniță să meargă cu el de bunăvoia ei și îi spuse:

— Cu îngăduința ta, o, stăpâna mea!

Și le făcu semn robilor lui s-o înșface, care numaidecât, o împresurară, îi puseră căluș în gură și, oricât se apără și oricât de amarnic îi zgârie ea, o aburcară în spinare și o duseră, la căderea nopții, pe puntea unei corăbii ce-și ridica pânzele înspre Constantinia. Și-atâta cu vizirul cel chior și șchiop și cu domnița Mariam!

Estimp, tânărul Nur nu o vedea pe nicăieri pe domnița Mariam întorcându-se la han și nu știa care să fie pricina acelei zăbave. Și, cum noaptea creștea, iar îngrijorarea lui sporea, Nur ieși din han și începu să rătăcească pe ulițele pustii, cu nădejdea de-a o găsi și ajunse până la urmă în port. Acolo, niște luntrași îi spuseră că tocmai plecase o corabie și că pe puntea acelei corăbii fusese dusă o tânără ale cărei trăsături se potriveau întocmai cu cele date de Nur.

Aflând astfel de răpirea mult-iubitei sale, Nur începu să se văicărească și să plângă, necurmându-și suspinele decât ca să strige „Mariam! Mariam!” Atunci un bătrân, dacă îl văzu plângând așa, înduioșându-se de frumusețea și de deznădejdea lui, se duse la el și îl întrebă cu blândețe care-i pricina lacrimilor lui. Și Nur îi povesti nenorocirea ce i se întâmplase. Atunci bătrânul îi zise:

— Nu mai plânge, copilul meu și nu deznădăjdui! Corabia care a plecat a îndreptat pânzele către Constantinia și tocmai că și eu, care sunt căpitan de corabie, ridic pânzele tot către cetatea aceea, la noapte, cu cei o sută de musulmani care se află pe puntea mea. Nu trebuie, așadar, decât să te sui pe corabie și ai să găsești iară lumina dorurilor tale!

Și Nur, cu lacrimile în ochi, sărută mâna reizului și se îmbarcă degrabă pe corabia care zbură, cu toate pânzele în vânt, peste mare.

Or, Allah le meni bună pace și, la capătul unei călătorii de cincizeci și una de zile, ajunseră cu corabia în fața Constantiniei, unde traseră grabnic la țărm. Ci numaidecât fură înhățați de oștenii frânci care vegheau țărmul și fură prădați și aruncați în temniță, așa cum poruncise regele, care vroia, în felul acesta, să-și răzbune pe toți neguțătorii străini ocara adusă fetei lui în țările musulmane.

Într-adevăr, domnița Mariam ajunsese la Constantinia chiar în ajunul acelei zile. Și de îndată ce știrea despre întoarcerea ei se răspândi în cetate, toate ulițele fură împodobite în cinstea sa și tot norodul ieși s-o întâmpine. Iar regele și regina încălecară pe cai, cu toți mai-marii și dregătorii de la palat și veniră s-o aștepte la coborârea de pe corabie. Iar regina, după ce o sărută cu dragoste pe fiică-sa, o întrebă îngrijorată, înainte de orice, dacă mai era fecioară ori dacă, spre amarul ei și spre ocara numelui său, își pierduse pecetea cea fără de preț. Ci domnița, izbucnind în râs dinaintea tuturor celor ce se aflau de față, răspunse:

— Ce mă întrebi tu, o, maică a mea? Au tu crezi că poți să rămâi fecioară în țara musulmanilor? Și tu nu știi că în cărțile musulmanilor se spune: „Nici o femeie nu are să îmbătrânească fecioară în Islam.”

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute doua noapte spuse:

„Nici o femeie nu are să îmbătrânească fecioară în Islam!”

Și regina – care nu-i pusese fetei sale această întrebare de față cu toată lumea decât ca să se ducă vestea, încă de la întoarcerea ei, că fecioria îi era nevătămată, iar cinstea lor era neatinsă. – când auzi vorbele acelea neașteptate și încă rostite și dinaintea întregii curți, îngălbeni toată la chip și căzu leșinată în brațele însoțitoarelor ei, tulburată de pocinogul acela atâta de pârdalnic. Iar regele, tot așa, amarnic de furios de întâmplare și mai ales de felul deschis în care fiică-sa dezvăluia cele ce i se întâmplaseră, își simți bășica fierii cum plesnește în mijlocul ficatului și, oțărât până peste marginile oțărălii, o luă pe domniță și intră cu mare grabă în palat, împresurat de uluirea tuturora, de nasurile alungite ale dregătorilor și de chipurile acre ale bătrânelor curtence rămase fără de răsuflare. Și acolo își chemă numaidecât sfetnicii și ceru părerea vizirilor și a patriarhilor.

Și vizirii și patriarhii întrebați răspunseră:

— Noi suntem de părere că, spre-a o curăți pe domniță de murdăria musulmanilor, nu este decât o cale și anume să fie spălată în sângele lor. Încât trebuie să fie scoși din temniță o sută de musulmani, niciunul mai mult, niciunul mai puțin și să li se taie capul! Și să fie strâns sângele de la gâtul lor și în acel sânge să fie scăldat trupul domniței, ca pentru un botez nou!

Drept urmare, regele porunci să fie aduși cei o sută de musulmani care tocmai fuseseră aruncați în temniță și printre care, cum s-a spus, se afla și tânărul Nur. Și se începu cu tăierea capului căpitanului de corabie. Pe urmă se tăie capul tuturor neguțătorilor. Și, de fiecare dată, se strângea într-o zăcătoare largă sângele care țâșnea din gâturile fără cap. Și veni și rândul tânărului Nur. Și fu dus la locul de tăiere, fu legat la ochi, fu întins pe preșul cel însângerat și călăul își roti spada ca să-i reteze capul de la gât, când o femeie bătrână se apropie de rege și îi zise:

— O, rege al vremilor, cele o sută de capete au și fost tăiate, iar bazinul este plin de sânge! Încât acest musulman tânăr care a mai rămas s-ar cădea să fie cruțat și mai degrabă să-mi fie dat mie ca să-mi slugărească la biserică!

Și regele strigă:

— Pe Mesia! Adevărat ai vorbit! Cele o sută de capete se află aci, iar bazinul este plin. Ia-l, dară, pe acesta și folosește-l ca slugă la biserică!

Și bătrâna, care era căpetenia paznicelor de la biserică, îi mulțumi regelui și, pe când Măria Sa ieșea din sală laolaltă cu vizirii lui spre a purcede la botezul de sânge al domniței, bătrâna îl luă pe tânărul Nur. Și, fermecată de frumusețea lui, îl duse fără de zăbavă la biserică.

Acolo bătrâna îi porunci lui Nur să se dezbrace și îi aduse o haină lungă și neagră, un potcap lung de popă, un văl mare, negru, pe care să și-l pună peste acel potcap, un patrafir și un brâu lat. Și îl îmbrăcă ea însăși, ca să-l învețe cum trebuie să facă; și îi spuse sfaturile de trebuință, ca să-și îndeplinească așa cum se cuvine slujba la biserică. Și, vreme de șapte zile în șir, îi veghe munca și îl îndemnă să se străduiască, pe când el se jeluia în inima lui de drept-credincios că e silit să facă o slugărie ca aceea în slujba necredincioșilor.

Or, în seara celei de a șaptea zile, bătrâna îi spuse lui Nur:

— Află, fiul meu, că peste câteva clipite domnița Mariam, care a fost curățată prin botezul de sânge, are să vină la biserică să-și petreacă noaptea toată în rugăciune, ca să i se ierte astfel blestemățiile. Te înștiințez, așadar, de venirea ei, pentru ca, atunci când eu m-oi duce să mă culc, tu să stai la ușă ca să îndeplinești orice slujbă pe care s-ar putea să ți-o ceară, ori ca să mă chemi la caz că ea ar cădea leșinată de căință din pricina păcatelor ce le-a săvârșit. Ai priceput?

Și Nur, cu ochii scăpărând, răspunse:

— Priceput, o, stăpână a mea!

Estimp, domnița Mariam, îmbrăcată în negru din creștet până-n talpă și cu fața coperită de un văl negru, ajunse în tinda bisericii și, plecându-se adânc dinaintea lui Nur, pe care, din pricina hainelor de pe el, îl socoti un popă, intră în biserică, după ce bătrâna paznică îi descuie ușa, și, cu pas domol, se duse la un fel de paraclis lăuntric, tare întunecat la înfățișare. Atunci bătrâna, nevrând s-o stânjenească, se grăbi să plece; și după ce îl dodeli pe Nur să vegheze la ușă, se duse să se culce în chilia ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute treia noapte spuse:

Se duse să se culce în chilia ei.

Iar Nur, după ce se încredință că bătrâna paznică adormise și sforăia ca o căpcăună, se strecură în biserică și se duse drept la locul unde se afla domnița Mariam și care era un paraclis luminat de o candelă ce ardea dinaintea chipurilor necredinței (arde-le-ar focul!). Și intră încetișor în paraclisul acela și, cu un glas tremurând, spuse:

— Eu sunt Nur, o, Mariam!

Și domnița, când auzi glasul mult-iubitului ei, crezu dintru-ntâi că visează, pe urmă se aruncă în brațele lui. Și amândoi, tulburați până peste poate, începură să se sărute în tăcere și îndelung. Și, când izbutiră să vorbească, își povestiră tot ce pățiseră din ziua despărțirii. Și laolaltă înălțară laudă lui Allah, carele îngăduise să se afle iar împreună.

După care domnița, spre a sărbători bucuria acelei clipe a întâlnirii lor, se grăbi să-și scoată hainele cele cernite pe care regina, maică-sa, o silise să le poarte spre a-și aminti necontenit de pierderea fecioriei sale. Și când se dezbrăcă de tot, șezu pe genunchii lui Nur, care la rându-i aruncase departe de el rasa și hainele de popă creștinesc. Și se porniră pe un potop de alinturi nemaipomenite și cum unele asemenea nu mai văzuse vreodată petrecându-se locul acela de pierzanie al sufletelor necredincioșilor. Și nu conteniră, cât ținu noaptea toată, să se dedea, fără de nici un fel de opreliști, celor mai osebite bucurii ale desfătării, dându-și unul altuia dovezile cele mai vădite ale dragostei lor vajnice. Și Nur, în clipa aceea, simțea cum se întoarce la viață cu atâta năprasnă, încât ar fi putut să sugrume, fără de oprire, unul după altul, o mie de popi, cu patriarhii lor cu tot! Allah să-i stingă pe păgâni și să dea tărie și virtute drept-credincioșilor lui!

Când, către zori, clopotele bisericii sunară cea dintâi chemare a necredincioșilor, domnița Mariam se grăbi – da cu câte lacrimi de jale! – să se îmbrace în hainele ei cernite; iar Nur, la fel, se îmbrăcă și el cu hainele necredinței (ierte-l Allah, cel carele vede adâncul cugetului, în această cruntă anevoință în care se află!). Ci, înainte de a pleca și după ce îl mai sărută pentru ultimă oară, domnița îi spuse lui Nur:

— Acuma, o, Nur, după cele mai bine de șapte zile de când te afli în această cetate, cunoști pesemne temeinic locurile și împrejurimile bisericii acesteia?

Și Nur răspunse:

— Da, o, stăpâna mea!

Ea spuse:

— Ei bine, atunci ia aminte la vorbele mele și să nu le uiți! Căci mi-am ticluit în gând un plan care are să ne îngăduiască să scăpăm pe totdeauna din țara aceasta! Drept care mâine, la cea dintâi strajă a nopții, nu ai decât să deschizi ușa bisericii care dă înspre mare și să te duci fără de zăbavă pe țărm. Acolo ai să găsești o corăbioară cu zece oameni; iar căpitanul lor, când are să te vadă că vii, are să se repeadă să-ți dea mâna. Ci tu să aștepți să te strige pe nume; și mai ales să nu zorești nimic! În ce mă privește, să nu ai nici o grijă din partea mea: am să pot eu să dau de tine fără de nici o supărare. Și Allah are să ne slobozească din mâinile lor.

Pe urmă, înainte de a-l lăsa singur, mai adăugă:

— Ci, o, Nur, spre a le face un pocinog cât mai strașnic patriarhilor, să nu uiți să șterpelești din vistieria bisericii tot ce ai să găsești mai greu ca preț și mai ușor ca greutate și să golești, înainte de a pleca, toată cutia în care necredincioșii își pun darurile de aur pe care le aduc căpeteniilor credinței acesteia mincinoase.

Și domnița, după ce îi ceru lui Nur să spună și el, vorbă cu vorbă, sfaturile pe care i le dăduse, ieși din biserică și, cu ochii tare mohorâți, se întoarse la palat, unde maică-sa o aștepta ca să-i predice căința și lepădarea de bucuriile trupului. Ferească-i Allah în veci pe drept-credincioșii săi de lepădarea aceea necurată și facă el să nu aibă a se căi decât de răul săvârșit față de aproapele lor! Amin!

Așadar, la cea dintâi strajă de noapte, Nur, după ce veghe sforăiturile bătrânei căpcăune a bisericii, nu pregetă să pună gabja pe toate lucrurile de preț din vistieria de sub pământ și să golească în brâul lui de popă tot aurul și argintul ce se afla în cutia patriarhilor. Și, încărcat cu acea pradă luată de la necredincioși, o tuli în graba mare pe ușa ce-i fusese arătată, spre țărmul mării. Și acolo, urmând ce-i spusese domnița, găsi corabia, iar căpitanul, după ce îi întinse mâna și îl chemă pe nume, îl primi cu toată dragostea, dimpreună cu povara lui cea de preț. Și numaidecât dădu semnalul de plecare.

Or, corăbierii, în loc să se supună poruncilor date de căpitanul lor și să dezlege parâmele care țineau corabia legată de stâlpii de pe țărm, începură să cârtească, iar unul dintre ei ridică glasul și spuse:

— O, căpitane, da tu știi prea bine că am primit cu totul altfel de porunci de la stăpânul nostru, regele, care vrea să-l pornească mâine pe vizirul său cu corabia noastră, ca să se ducă să-i dovedească pe pirații musulmani care s-au ivit prin preajmă, amenințând s-o răpească pe domnița Mariam!

Căpitanul însă, oțărât până peste poate de împotrivirea aceea, strigă:

— Cine cutează să se împotrivească poruncilor mele?

Și, rotindu-și sabia, reteză dintr-o lovitură capul celui care vorbise. Și sabia lumina, în beznă, roșie de sânge, ca o făclie. Însă fapta aceea aprigă nu-i opri pe corăbierii ceilalți, oameni dârji, să nu cârtească mai departe, încât împărtășiră cu toții, într-o clipită, sub sabia cea iute ca fulgerul, soarta tovarășului lor, pierzându-și toți zece, unul după altul, capul de pe grumaji. Și căpitanul împinse cu piciorul leșurile lor în mare.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute patra noapte spuse:

Și căpitanul împinse cu piciorul leșurile lor în mare. La sfârșit se întoarse înspre Nur și, cu un glas poruncitor ce nu îngăduia cârtire, țipă:

— Yallah! Hai! Desfă parâmele, întinde pânzele și strânge frânghiile, în vreme ce eu am grijă de cârmă!

Și Nur, înspăimântat de volnicia aprigului căpitan, și-apoi și fără vreo armă cu care să se apere și să încerce să scape fugind pe uscat, fu nevoit să se supună și, măcar că nu se pricepea la treburile marinărești, îndeplini cât putu mai bine munca la frânghii. Și corabia, călăuzită de mâna hotărâtă a căpitanului la cârmă, se îndepărtă, cu toate pânzele umflate, înspre larg și împinsă de vântul prielnic, puse cap către Al-Iskandaria.

În vremea aceasta, bietul Nur se căina în sufletul său, fără a cuteza să se plângă deschis față de căpitanul cel bărbos care se uita la el cu niște ochi strălucitori; și își zicea: „Ce năpastă s-a abătut pe capul meu tocmai când socoteam că necazurile s-au isprăvit! Și fiecare nenorocire e mai rea decât cea de dinaintea ei! Baremi de-aș pricepe ceva din toate astea! Și-apoi, ce-am să mai pățesc și cu insul ăsta amarnic? Fără de nici o îndoială că n-am să mai ies viu din mâinile lui!” Și se lăsă așa mai departe dus de gânduri negre, cât ținu noaptea toată, veghind pânzele și saulele.

Dimineața, cum se aflau în fața unei cetăți unde urmau să tragă la țărm spre a năimi câțiva corăbieri, căpitanul se ridică deodată, cuprins parcă de un mare zbucium și își aruncă mai întâi turbanul la picioare. Pe urmă, întrucât Nur, uluit, se uita la el fără să priceapă nimic, izbucni în râs și, cu amândouă mâinile își smulse barba și mustățile și pe dată se schimbă într-o fetișcană ca luna când se ridică peste mare. Și Nur o cunoscu pe domnița Mariam. Și de îndată ce tulburarea i se potoli, se aruncă la picioarele ei, până peste poate de minunat și de bucuros și îi mărturisi că fusese cuprins de o mare spaimă din pricina acelui căpitan cumplit care făcea să zboare așa de ușor capetele oamenilor de pe grumaji. Și mult mai râse domnița Mariam de spaima lui; și, după ce se sărutară, fiecare se grăbi să se aștearnă iarăși pe muncă spre a intra în portul cetății. Și, de cum ajunseră pe uscat, luară în slujba lor câțiva corăbieri și plecară pe mare departe. Iar domnița Mariam, care se pricepea la tainele năieritului și cunoștea drumurile mării și bătaia vântului și a apelor, dădu mai departe poruncile de trebuință, ziua întreagă, cât ținu drumul. Dar când se lăsă noaptea nu pregetă să se ducă și să se culce lângă preaiubitul ei Nur și să deguste cu el, în reveneala mării, sub cerul gol, toate desfătările dragostei. Allah să-i apere și să-i țină și să sporească asupra lor hatârurile lui!

Or, Allah le hărăzi, până la sfârșitul călătoriei, o plutire fără de necazuri și în curând zăriră Columna Fanarului. Și după ce corabia fu legată la țărm în port, iar oamenii de pe corabie coborâră pe uscat, Nur îi spuse domniței Mariam:

— Iacătă-ne, într-un sfârșit, pe pământ musulman! Așteaptă numai o clipă aici, până mă duc să-ți cumpăr ce îți trebuiește ca să intri în cetate așa cum se cuvine, căci văd că nu ai nici rochie, nici iașmac, nici papuci!

Și Mariam răspunse:

— Da, du-te să-mi cumperi toate astea, da să nu zăbovești prea mult până să te întorci!

Și Nur coborî pe uscat, ca să cumpere lucrurile acelea. Și-atâta cu ei!

Ci, în ceea ce îl privește pe regele frâncilor din Constantinia, iacătă! A doua zi, de cu zori, după plecarea la ceas de noapte a domniței Mariam, i se aduse vestea că fata pierise și nu i se putu da nici un alt amănunt, afară doar că fusese să-și facă rugăciunile în biserica cea mare a patriarhiei. Ci tot atunci veni și îngrijitoarea cea bătrână să-i aducă știrea că sluga cea nouă de la biserică pierise și, îndată după aceea, i se vesti și fuga din port a corăbiei celei micuțe și moartea celor zece năieri, ale căror leșuri fuseseră găsite pe țărm descăpățânate. Și regele frâncilor, fierbând de turbarea strânsă în pântece, cugetă vreme de un ceas, după care spuse:

— Dacă acea corabie a mea a pierit, nu mai încape nici o îndoială că a fost luată de fata mea!

Și, pe loc, porunci să vină la el căpitanul portului și vizirul cel chior și șchiop și le spuse:

— Ați auzit ce s-a întâmplat! Or, fata mea, fără de nici o îndoială, trebuie să se fi îndreptat înspre țările musulmane să-și caute hăndrălăii. Dacă, dar, nu mi-o aduceți îndărăt, vie ori moartă, nimica nu are să vă mai scape la rându-vă de țeapă care vă așteaptă! La drum!

Atunci vizirul cel bătrân și chior și șchiop, precum și căpitanul portului armară degrabă o corabie și o îndreptară în zbor, fără de zăbavă, înspre Al-Iskandaria unde ajunseră la același ceas cu cei doi fugari. Și cunoscură numaidecât corabia cea micuță, trasă în port. Și o zăriră, ca să nu mai aibă vreo îndoială și pe domnița Mariam stând pe o grămadă de parâme pe punte. Și pe dată porunciră să coboare într-o luntre o ceată de oameni înarmați, care se strecurară pe nesimțite la corabia fugară, izbutiră s-o înșface pe domniță pe neașteptate, o legară belci și o duseră pe puntea lor, după ce dădură foc corăbiei celei micuțe. Și, fără a mai zăbovi, se întoarseră în larg și puseră cap spre Constantinia, unde fură destul de norocoși să ajungă fără de nici un necaz. Și zoriră să se ducă și s-o dea pe domnița Mariam tatălui său, regele.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute cincea noapte spuse:

Și zoriră să se ducă și s-o dea pe domnița Mariam tatălui său, regele.

Când o văzu pe fiică-sa și când ochii lui se ațintiră în ochii ei, regele frâncilor nu putu să-și stăpânească furtuna simțămintelor și, aplecându-se peste jeț, cu pumnul întins, strigă:

— Vai de tine, fată blestemată! De bună seamă că te-ai lepădat de credința străbunilor tăi, dacă ți-ai părăsit așa casa părintească și te-ai dus să cauți adăpost la necredincioșii care te-au despecetluit! Hotărât, numai moartea ar putea să mai spele ocara pe care ai adus-o numelui creștin și cinstei neamului nostru! Ah, ticăloaso, gătește-te să fii spânzurată la ușa bisericii!

Ci domnița Mariam, departe de a se tulbura, răspunse:

— Tu, tată, știi ce suflet deschis am eu. Or, nu sunt vinovată, așa cum mă crezi. Oare ce păcat am săvârșit dacă am vrut să mă întorc la un pământ pe care soarele îl scaldă în razele lui și unde bărbații sunt puternici și tari de vârtute? Și ce să fi rămas să fac printre popii și jugăniții de-aici?

La vorbele acestea, mânia regelui ajunse până peste poate și răcni către gealații lui:

— Luați-o de dinaintea ochilor mei pe fata asta păcătoasă și duceți-o de-o dați morții celei mai crunte!

Și pe când călăii se pregăteau s-o înșface pe domniță, vizirul cel bătrân și chior veni șchiopătând până dinaintea tronului și, după ce sărută pământul dintre mâinile regelui, spuse:

— O, rege al vremurilor, îngăduie robului tău să rostească o rugăminte înainte de moartea domniței!

Regele spuse:

— Grăiește, o, vizire al meu bătrân și credincios, o, stâlp al creștinătății!

Și vizirul spuse:

— Află, o, Măria Ta, că robul tău cel nevrednic este de tare multă vreme îndrăgostit de farmecele domniței! Drept aceea vin acuma să te rog să n-o dai morții și, ca singură răsplată pentru multele dovezi de credință ale mele față de rosturile scaunului Domniei Tale și ale creștinătății, să mi-o dai de soție. Și-apoi eu sunt atâta de urât, încât căsătoria aceasta, care pentru mine însemnează un hatâr, ar putea sluji totodată și ca osândă pentru greșelile domniței! Pe deasupra, mă îndatorez s-o țin încuiată în afundul casei mele, ferită de aci înainte de orice putință de fugă și de orice căutare a musulmanilor!

Dacă auzi vorbele acestea ale vizirului său, regele spuse:

— Nu este nici o piedică! Da ce ai să faci tu, o, sărmanule, cu jarul acesta aprins de la focul iadului? Și nu te temi de urmările cele încornoroase ale unei căsătorii ca acestea! Pe Mesia! Eu, în locul tău, aș sta multă vreme cu degetul în gură ca să cuget la o treabă atâta de amarnică!

Ci vizirul răspunse:

— Pe Mesia! Nu-mi fac nici o amăgire în privința aceasta și știu întru totul cât de amarnică-i împerecherea noastră. Da am să știu eu să mă port cu destulă înțelepciune ca s-o împiedic pe soția mea să se dedea la destrăbălări scârbavnice!

Și regele frâncilor, izbucnind în râs la aceste vorbe, se cutremură în jețul lui și îi spuse vizirului cel bătrân:

— O, moșneag boșorog, tare-aș vrea să văd cum îți cresc în frunte doi colți de elefant! Da te prevestesc că dacă ai s-o lași pe fiică-mea să scape din palatul tău, ori dacă n-ai s-o împiedici să mai adauge vreo năzbâtie la năzbâtiile cele care au adus atâta ocară numelui nostru, are să-ți zboare capul de pe umeri! Numai cu înțelegerea aceasta îți dau învoirea mea!

Și bătrânul vizir primi târgul și sărută picioarele regelui. Numaidecât popii, călugării și patriarhii, precum și toți dregătorii creștinătății, fură vestiți despre căsătoria pusă la cale. Și, cu prilejul acesta, se dădură ospețe mari la palat. Iar când petrecerile se sfârșiră, vizirul cel bătrân și îngrețoșător intră în odaia domniței. Oprire-ar Allah urâciunea să aducă vreo prihană strălucirii! Și facă el ca porcul acela împuțit să-și deie sufletul până s-ajungă a murdări lucrurile cele neîntinate!

Da o să ne mai întoarcem la el!

Estimp, Nur, care coborâse pe uscat să cumpere lucrurile cele de trebuință pentru îmbrăcatul domniței, când se întoarse cu iașmacul și rochia și o pereche de papuci din piele galbenă, ca portocala, văzu o mulțime mare ce se ducea și se întorcea din port. Și întrebă care-i pricina acelei forfoteli; și i se spuse că năierii de pe o corabie frâncă năvăliseră pe neașteptate asupra unei corăbii trase nu departe de acolo și îi dăduseră foc, după ce răpiseră o fată ce se afla pe acea corabie. Și, la știrea aceea, Nur se schimbă deodată la chip și căzu la pământ fără de simțire.

După o bucată de vreme, când se deșteptă din pieire, le povesti celor de față trista lui întâmplare. Ci nu are nici un rost s-o mai spunem o dată. Și toți începură să-l învinuiască pentru purtarea lui și să-i arunce un potop de dojeni, spunându-i:

— Nu ai decât ceea ce ți se cuvine! De ce ai lăsat-o singură? Ce nevoie aveai să te duci să-i cumperi iașmac și papuci noi din piele galbenă ca portocala? Au nu putea să coboare pe uscat cu hainele ei cele vechi și să-și acopere fața, până una alta, cu o bucată de pânză de corabie sau cu orice altă cârpă? Asta-i, pe Allah! Nu ai decât ce ți se cuvine!

Estimp, veni acolo și un șeic, care era stăpânul hanului în care șezuseră Nur și domnița când se întâlniseră întâia oară. Și îl cunoscu pe bietul Nur și, dacă îl văzu într-o stare atâta de jalnică, îl întrebă care-i pricina. Și când află toată povestea, îi zise:

— Hotărât! Iașmacul era cu totul și cu totul de prisos; și tot așa și rochia cea nouă și papucii cei galbeni! Da și mai de prisos ar fi acuma să mai vorbim despre asta. Hai cu mine, fiul meu! Ești tânăr și, în loc să plângi ca o femeie și să te lași pradă deznădejdii, ești dator să te folosești mai degrabă de tinerețea și de voinicia ta. Gata! Neamul fetelor frumoase încă nu s-a stins în țara noastră! Și-o să izbutim noi să-ți găsim o egipteancă frumoasă și pricepută care, fără de nici o îndoială, are să te despăgubească și să te mângâie.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute șasea noapte urmă:

Și-o să izbutim noi să-ți găsim o egipteancă frumoasă și pricepută care, fără de nici o îndoială, are să te despăgubească și să te mângâie de pierderea acelei domnițe france!

Nur însă, plângând necontenit, răspunse:

— Nu, pe Allah, o, bunule unchi al meu, nimica nu are să mă poată despăgubi de pierderea domniței, nici să mă facă să-mi uit durerea.

Șeicul întrebă:

— Da ce să mai faci acuma? Corabia s-a dus cu domnița, iar lacrimile tale nu au nici o putere!

El spuse:

— Tocmai de-aceea vreau să mă întorc în cetatea regelui frâncilor și s-o scot de acolo pe iubita mea!

El spuse:

— Ah, fiul meu, nu da ascultare îndemnurilor sufletului tău neînfricat! Dacă ai izbutit s-o scapi întâia dată, ia bine seama la cea de a doua încercare și nu uita de proverbul care spune: „Oul prea adesea aruncat, nu scapă nevătămat!”

Ci Nur răspunse:

— Îți mulțumesc, unchiule, pentru sfaturile tale cuminți, da pe mine nimica nu mă sperie și nimica nu are să mă împiedice să mă duc s-o dobândesc iarăși pe iubita mea, chiar de-o fi să-mi primejduiesc de moarte sufletul cel scump!

Și cum, din voia sorții, se afla în port o corabie gata să-și desfășoare pânzele înspre insulele frâncilor, tânărul Nur se îmbarcă degrabă pe ea; și ancora fu ridicată numaidecât.

Or, șeicul, stăpânul hanului, mare dreptate avusese când îl îndemnase pe Nur să se gândească în ce dârdoră de primejdii are să se arunce fără de nici o socoteală. Întrucât regele frâncilor, după năzbâtia din urmă a fiică-sii, se jurase pe Mesia și pe cărțile păcătoșeniei că are să stingă de pe fața pământului și a mărilor neamul musulmanilor și poruncise să se gătească de război o sută de corăbii care să pornească să dea piept cu vasele musulmanilor și să pustiască țărmurile și să semene peste tot prăpădul, măcelul și moartea. Așa că în clipa când corabia pe care se afla Nur intra în apele insulelor, fu întâmpinată de unul dintre acele vase de război și luată, prinsă și dusă în portul regelui frâncilor, chiar în ziua dintâi a petrecerilor ce se desfășurau întru sărbătorirea nunții vizirului cel chior cu domnița Mariam. Și regele, ca să sărbătorească mai falnic acele petreceri și ca să-și potolească zăcășia din suflet, porunci să fie uciși în țeapă toți musulmanii prinși.

Se îndeplini, dar, porunca aceea năprasnică; și toți prinșii, unul după altul, fură trași în țeapă dinaintea porții unde avea loc nunta. Și nu mai rămăsese decât tânărul Nur, când regele, care împreună cu toată curtea lui se afla de față la acea osândă, se uită la el cu luare-aminte și spuse:

— Nu știu, da, pe Mesia! Tare socot că tânărul acesta este tânărul pe care l-am dăruit nu de mult paznicei de la biserică! Cum de se află aici, după ce a fugit o dată?

Și adăugă:

— Ha! Ha! Să fie tras în țeapă pentru vina de a fi fugit!

Ci în clipita aceea, vizirul cel chior înaintă și spuse regelui:

— O, rege al vremilor, am făcut și eu un jurământ! Și anume, să jertfesc la poarta palatului meu, spre a coborî binecuvântarea asupra căsniciei mele, trei tineri musulmani! Mă rog ție, dă-mi putința de a-mi îndeplini jurământul și lasă-mă să aleg trei prinși de la corabia cu prinși de război!

Și regele zise:

— Pe Mesia! N-am știut de jurământul tău! Că ți-aș fi dăruit nu doar trei, ci treizeci de prinși! Nu mi-a mai rămas decât acesta de-aici; ia-l, până ce or mai fi aduși alții!

Și vizirul îl luă pe Nur, gândind să-și spele cu sângele lui pragul palatului; ci, după ce cugetă că jurământul său nu ar fi îndeplinit cu totul dacă nu i-ar jertfi pe toți cei trei musulmani deodată, porunci ca tânărul Nur, pus în lanțuri, să fie aruncat în grajdul palatului, unde, până una alta, gândea să-l lase chinurilor foamei și setei.

Or, vizirul cel chior avea în grajdul lui doi cai gemeni, de o frumusețe vrăjită, din cel mai ales soi de Arabia și ai căror strămoși erau trecuți pe un înscris, iar înscrisul era agățat la gâtul lor într-o punguță legată cu un lanț de peruzele și de aur. Un cal era alb ca o porumbiță și se numea Sabik, iar celălalt era negru ca un corb și se numea Lahik. Și amândoi caii aceia erau vestiți printre frânci și printre arabi și stârneau pizma regilor și a sultanilor. Ci unul dintre cai avea o pată de albeață pe ochi; și nici iscusința celor mai iscusiți potcovari nu izbutise să facă albeața să piară. Și vizirul cel chior se străduise și el să o tămăduiască, întrucât era meșter la leacuri și la doftoriceli; da nu făcuse decât să înrăutățească și mai mult beteșugul și să sporească întinderea petei.

Încât atunci când Nur, dus de vizir, ajunse în grajd, băgă de seamă pata de pe ochiul calului și zâmbi a râde. Iar vizirul îl văzu că zâmbește și îi zise:

— O, musulmanule, de ce zâmbești?

El spuse:

— Din pricina petei de pe ochiul calului!

Vizirul zise:

— O, musulmanule, știu că oamenii din neamul tău sunt tare iscusiți la cai și că se pricep mai bine decât noi la meșteșugul de a-i îngriji! Oare din pricina aceasta zâmbești?

Și Nur, care chiar că se pricepea de minune să vindece beteșugurile cailor, răspunse:

— Tu zici! Nu se află nimenea în toată împărăția creștinilor care să știe tămădui calul acesta! Ci eu pot să-l vindec! Ce mi-ai dărui dacă mâine ți-ai găsi calul cu niște ochi sănătoși ca ai unei gazele?

Vizirul răspunse:

— Ți-aș dărui viața și slobozenia și te-aș face pe loc căpetenie peste grajdurile mele și vraci al palatului!

Nur spuse:

— Dacă-i așa, dezleagă-mă!

Și vizirul dezlegă lanțurile care ferecau mâinile lui Nur; și Nur, numaidecât, luă niște seu, niște ceară, niște var și niște usturoi, le mestecă bine cu zeamă tare de ceapă și făcu o alifie cu care obloji ochiul bolnav al calului. După care se culcă pe patul de scânduri din grajd și îi lăsă lui Allah grija zviduirii albeței de pe ochiul calului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute șaptea noapte urmă:

După care se culcă pe patul de scânduri din grajd și îi lăsă lui Allah grija zviduirii albeței de pe ochiul calului.

A doua zi dimineața, vizirul cel chior veni chiar el, șchiopătând, să dea jos alifia. Și uimirea și bucuria lui fură până peste poate când văzu ochiul calului limpede ca lumina dimineții. Și fericirea lui fu atâta de nemărginită, încât îl îmbrăcă pe Nur chiar cu mantia lui și îl numi pe loc căpetenie peste grajdurile sale și peste vracii cailor de la palat. Și îi hotărî ca locuință odăile de deasupra grajdurilor, față în față cu chiar iatacurile lui și de care nu le despărțea decât curtea. După care se duse să ia parte la petrecerile ce se dădeau pentru nunta domniței. Și habar n-avea că omul nu scapă în veci de ursita lui și nu știa ce lovituri păstrează soarta pentru aceia care dintru început sunt meniți să slujească de pildă neamurilor!

Or, așadar, ajunseră în cea de a șaptea zi de ospețe și iacătă și seara când moșneagul cel slut tocmai trebuia să intre s-o ia în stăpânire pe domniță. (Izgonit fie Cel-Rău!) Or, domnița tocmai sta sprijinită în coate la fereastră și asculta cele de pe urmă vuiete și strigăte ce se ridicau în cinstea ei. Și, tare tristă, se gândea la iubitul ei Nur, flăcăul cel voinic și frumos de la Egipt, care îi culesese floarea fecioriei. Și o mare jale îi scălda sufletul, la amintirea aceea și făcea să i se ridice lacrimile în ochi. Și își zicea: „Hotărât! N-am să mă las atinsă niciodată de bătrânul cel îngrețoșător! Mai degrabă îl omor și pe urmă mă arunc pe fereastră în mare!” Și, pe când se lăsa cuprinsă de amărăciunea acelor gânduri, auzi sub ferestrele ei un glas frumos de flăcău care cânta, în înserate, niște stihuri arăbești despre despărțirea celor ce se au dragi. Or, era chiar Nur, care, la ceasul acela, sfârșind de dat cele de pe urmă îngrijiri cailor, se suise în iatacul său și se așezase și el cu coatele pe fereastră, ca să se gândească la iubita lui. Și cânta vorbele acestea ale poetului:

Ah, fericire dusă! Pe urme-ți am venit, Departe de pământul Străbun și fericit, În țara asta crudă, Pe căile-i străine, Cu amăgirea sfântă Că am să dau de tine. Ah, vai de mine, vai!

Iar simțurile mele, De-al amăgirii dor, Te recunosc, iubito, Te strigă-n graiul lor, În tot ce-i gingășie și mi se-arată-n cale, În tot ce-mi pare-un farmec din farmecele tale.

Ah, vai de mine, vai!

Când undeva departe Un fluier plânge stins și când îi dă răspunsuri Lăuta, dinadins, Curg lacrimile mele Topite de suspine și gândul meu visează La mine și la tine. Ah, vai de noi, vai, vai!

Auzind cântecul acela în care iubitul inimii ei își mărturisea simțămintele dragostei lui credincioase, domnița Mariam cunoscu numaidecât glasul și fu cuprinsă de o tulburare până peste poate. Ci, cum era înțeleaptă și iscusită, știu să se stăpânească și să nu se dea de gol față de însoțitoarele care o înconjurau și începu prin a le ruga s-o lase singură. Pe urmă luă o hârtie și un calam și scrise cele ce urmează: „În numele lui Allah cel Atoatedătător și Atoatefăcător! Și toate celelalte! Pacea lui Allah fie cu tine, o, Nur, precum și mila și binecuvântarea lui!

Vreau să-ți spun că roaba ta Mariam ți se închină și arde de dorul de a se vedea iarăși laolaltă cu tine! Ascultă, dar, ce îți spune ea aici și fă ceea ce îți poruncește.

La întâia strajă de noapte, la ceasul prielnic îndrăgostiților, ia cei doi cai, Sabik și Lahik și du-i afară din cetate, dincolo de poarta Sultănia, unde ai să mă aștepți. Și dacă te-o întreba careva unde duci caii, tu să răspunzi că îi duci la plimbare!”

Pe urmă împături scrisoarea, o legă într-o basma de mătasă și flutură basmaua la fereastră, înspre Nur. Și când văzu că el o băgase de seamă și că vine într-acolo, aruncă basmaua pe fereastră. Și Nur luă basmaua de jos, o desfăcu și găsi în ea scrisoarea, pe care o citi, pe urmă o duse la buze și la frunte, în semn de învoire. Și alergă la grajduri, unde așteptă cu cea mai mare nerăbdare straja dintâi a nopții. Atunci, puse șaua pe cei doi cai de soi ales și ieși afară din cetate, fără ca pe drum să fie supărat de cineva. Și o așteptă pe domniță la poarta Sultănia, ținând cei doi cai de căpăstru.

Or, tocmai la ceasul acela, când petrecerile se sfârșiseră și se lăsa noaptea, chiorul de moșneag cel atâta de slut și de îngrețoșător intrase în odaia domniței, ca să săvârșească ceea ce avea de săvârșit. Și domnița Mariam, tremurând de scârbă, atâta de silos era la înfățișare, îl văzu intrând. Ci întrucât fata își avea o socoteală a ei de urmat, pe care nu vroia s-o zădărnicească, se strădui să-și stăpânească simțămintele de scârbă și, ridicându-se în cinstea moșneagului, îl pofti să stea lângă ea pe divan. Iar bătrânul cel șchiop îi zise:

— O, doamnă a mea, tu ești mărgăritarul Răsăritului și al Apusului și numai la picioarele tale am să mă închin!

Iar domnița răspunse:

— Fie! Da să curmăm cu laudele. Unde-i demâncarea? Mi-e tare foame și, înainte de toate, se cade a începe să mâncăm!

Numaidecât bătrânul își chemă robii și, într-o clipită, fură aduse tăvile pline cu bunătățurile cele mai rare și mai alese, făcute din tot ce zboară în văzduhuri, înoată în ape, umblă pe pământuri și crește în pomii din livezi și în copăceii din tufărișuri. Și amândoi începură să mănânce laolaltă; iar domnița se silea să-l îmbie cu bucate; și bătrânul era vrăjit de grijile ei și se umfla în piept și se bucura că o să-și ajungă scopurile mai ușor decât gândise. Ci deodată se prăvăli pe spate, cu capul mai greu decât picioarele, fără de simțire. Căci domnița izbutise să-i arunce în cupă pe sub mână un strop de bang marocan în stare să doboare un elefant și să facă să-și amestece înălțimea cu lățimea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute opta noapte spuse:

Un strop de bang marocan în stare să doboare un elefant și să facă să-și amestece înălțimea cu lățimea.

Slavă lui Allah carele nu-i îngăduiește urâciunii să întineze ceea ce este curat! Când îl văzu pe vizir că se prăvălește ca un porc umflat, domnița Mariam se ridică pe clipă pe dată, luă doi saci pe care îi umplu cu nestemate și cu giuvaieruri, înșfacă o spadă cu lama călită în sânge de lei, și-o prinse la brâu, se învălui cu o maramă și, cu ajutorul unei frânghii, se lăsă să lunece pe fereastră în curte, iar de acolo fără a fi zărită de nimeni, ieși din palat și fugi înspre poarta Sultănia, unde ajunse fără de nici un necaz. Și de cum îl văzu pe Nur, alergă la el și, fără a-i lăsa răgaz nici măcar s-o sărute, sări pe calul Lahik și îi strigă lui Nur:

— Încalecă pe Sabik și după mine!

Și Nur, lăsând la o parte orice alt gând, sări la rându-i pe cel de-al doilea cal și îl slobozi în goana mare, spre a o ajunge din urmă pe iubita lui, care era de mult departe. Și goniră așa toată noaptea până în zori!

Când socoti că pusese-o depărtare destul de mare între ei și cei care s-ar fi putut să-i urmărească, domnița se învoi să se oprească o clipă ca să se hodinească și să dea răgaz harnicilor bidivii să-și mai tragă sufletul. Și cum locul unde poposiseră era tare frumos, cu pajiști verzi, cu umbră, cu pomi roditori, cu flori și cu ape curgătoare și cum prospețimea acelui ceas îi îmbia la mulțumirea cea dulce, se simțiră fericiți că puteau, într-un sfârșit, să se așeze unul lângă altul, în tihna acelor locuri și să-și povestească între ei tot ce pătimiseră cât fuseseră despărțiți. Și, după ce băură din apa aceluiași izvor și se înviorară cu poame culese din același pom, își făcură spălările cele de datină și se lăsară unul în brațele celuilalt, proaspeți, voioși și drăgăstoși. Și, dintr-o bucată, îndreptară toată vremea pierdută în post. Pe urmă, răpiți de dulceața văzduhului și de liniștea locului, se lăsară furați de somn, sub mângâierile adierii de dimineață.

Or, șezură așa adormiți până pe la amiază și nu se deșteptară decât când auziră pământul bubuind sub niște izbituri parcă de mii de copite. Și deschiseră ochii și văzură ochiul soarelui întunecat de un vârtej de pulbere și, din vâlvora prafului acela, țâșneau fulgere ca dintr-un cer furtunos. Și cunoscură în curând tropotul cailor și zăngănitul armelor. Or, era o oaste întreagă, care se luase pe urmele lor!

Cu adevărat, în dimineața acelei zile, regele frâncilor se sculase de cu zori ca să se ducă el însuși să afle vești despre domniță, fiica lui și să se liniștească în privința acesteia. Întrucât el era departe de a se simți fără de griji față de împlinirea căsătoriei domniței cu un bătrân a cărui vlavie de bună seamă că de mult trebuie să se fi topit, însă uimirea lui ajunse până peste poate când n-o găsi pe fiică-sa și când îl văzu pe vizir întins pe jos, lipsit de simțire și cu capu-ntre picioare. Și cum regele vroia mai întâi de toate să afle ce-i cu domnița, turnă niște oțet în nasul vizirului, care își căpătă pe dată folosința simțurilor. Și regele, cu un glas înfricoșător, răcni:

— O, blestematule, unde este fiica mea Mariam, soția ta?

El răspunse:

— O, Măria Ta, nu știu!

Atunci regele, plin de mânie, își trase spada și, dintr-o fulgerătură, despică în două capul vizirului; și spada răzbi, strălucind, prin fălcile chiorului. Allah așeze-i pe veci sufletul păcătos în catul cel mai de la urmă al gheenei!

Tot atunci năvăliră și grăjdarii, tremurând, să-i aducă regelui vestea că vraciul cel prospăt al cailor pierise, precum și bidiviii Sabik și Lahik. Și regele nu mai avu nici o îndoială că fiică-sa fugise cu căpetenia grajdurilor și numaidecât strigă să vină la el cei dintâi dintre cei trei patricii ai săi și le porunci să treacă fiecare în fruntea a câte trei mii de oameni și să-l însoțească în căutarea fiicei sale. Și adăugă pe lângă oastea aceea pe patriarh și pe mai-marii de la curtea sa, se așeză el însuși în fruntea oștilor și purcese pe urmele fugarilor, pe care îi ajunse în pajiștea cu pricina.

Și, când văzu oastea apropiindu-se, domnița Mariam sări pe cal și strigă către Nur:

— Vreau, o, Nur, să stai deoparte, întrucât am să-i lovesc eu singură pe vrăjmașii noștri și să te apăr și să mă apăr împotriva lor, măcar de-ar fi ei nenumărați ca firele de nisip!

Și rotindu-și spada, ticlui versurile acestea:

Vreau astăzi să-mi arăt puterea și vitejia vreau s-arăt! Pe toți vrăjmașii mei de-a valma Să-i dau amarului prăpăd! Să spulber până-n temelie Și france lănci și metereze!

Și capete de-oșteni năprasnici Cumplita-mi spadă să reteze! Ca noaptea-i calul meu cu care M-arunc în luptă, fără frică; Iar vitejia mea-i ca ziua Când zorii limpezi se ridică!

Urmarea la ce spun acuma Se va vedea chiar azi: căci sunt O călăreață ne-nfricată Cum nu e alta pe pământ!

Ea spuse acestea și se așeză în fruntea armatei tatălui său.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute noua noapte spuse:

Când prințesa născoci aceste versuri, se așeză în fruntea armatei tatălui său. Iar regele o văzu cum venea, rotindu-și ochii ca de argint-viu. Și strigă:

— Pe credința în Mesia! Este destul de smintită ca să ne înfrunte!

Și opri mersul oștilor și ieși singur înaintea fiică-sii, strigând la ea:

— O, fiică a stricăciunii! Iacătă că îndrăznești să mă înfrunți și să te arăți gata să lovești oastea frâncilor! O, smintito, au tu te-ai dezbrăcat de orice rușine și te lepezi de credința părinților tăi? Și nu știi că, dacă nu te supui îndurării mele, te așteaptă moartea neabătută?

Ea răspunse:

— Ceea ce a trecut s-a dus și nu se mai întoarce! Și aceasta-i o taină a legii musulmane! Cred într-unul singur Allah și în Mahomed, trimisul lui cel binecuvântat, fiul lui Abdallah! Și n-am să mă lepăd în veci de credința mea și de dragostea mea față de flăcăul din Egipt, de-ar fi să sorb pentru aceasta cupa prăpădului meu!

Spuse și își făcu calul înspumat să se rotească pe picioarele de dindărăt în fața oștii frâncilor și cântă stihurile acestea de luptă, spintecând aerul cu spada ei sclipitoare:

Aveți să beți numaidecât Cumplite-nghițituri, amare Cu zeama crudă de dovleac, Iar regele cel crunt al vostru Are să dea acum pe gât întreg pocalul deznădejdii, Să nu-i mai fie sete-n veac!

Ce dulce e să lupți când sună al bătăliei ceas cumplit!

Hai, de-ndrăzniți, veniți degrabă, Nevolnicilor strânși în gloată!

Veniți, creștini fricoși, la mine, Să înfruntați neocolit tăria loviturii mele cu care-am să vă sfărm îndată!

Am să vă șaman în țărână, Iar inima puterii voastre Am s-o dobor cu scârbă jos! Peste cetatea voastră neagră Nimica n-o să mai rămână – Doar corbii, ca să dea de veste Sfârșitul vostru rușinos!

Hei, ia ieșiți-mi înainte, Dacă se află vreun viteaz În rândurile voastre! Haide! Veniți să-mi alinați aleanul, Și-n sângele spurcat al vostru Să-mi vindec aprigul necaz, Să-mi zviduiesc durerea toată Din inima-mi cum e catranul!

Hai, dar! Înaintați odată! Hai, dacă n-a-nghețat în voi Și sufletul cel plin de spaimă! Hai să vedeți cum vă dărâmă Amarnicu-ascuțiș al spadei Și cum v-aruncă la gunoi și cum vă-ngroapă pe vecie Sub neagra haină de țărână!

Așa cânta viteaza domniță. Și se aplecă pe calul ei, îl sărută pe gât, îl mângâie cu palma și îi spuse la ureche: „Astăzi, o, Lahik, este ziua să arăți din ce neam și de ce fală ești!” Și sângele lui de arab se înfioră și calul necheză o dată și țâșni mai iute ca vântul dinspre miazănoapte, vărsând flăcări pe nări. Iar domnița Mariam, dând un răcnet înfricoșător, făcu o roată pe aripa stângă frâncilor și, din goana bidiviului, seceră cu sabia nouăsprezece capete de călăreți. Pe urmă se întoarse în mijlocul câmpului de luptă și îi sfruntă pe frânci cu strigăte amarnice.

Dacă văzu așa, regele îl chemă pe unul dintre cei trei patricii care se numea Barbut, căpetenia oștilor sale. Or, acesta era un războinic dibaci, iute ca focul; era sprijinul cel mai de temei al scaunului regelui frânc și era cel dintâi între mai-marii din împărăția și de la curtea sa, ca putere și ca vitejie; și meseria de oștean era toată viața lui.

Și patriciul Barbut, la chemarea regelui, înaintă clocotind de dor de luptă, călare pe calul lui de soi ales, cu vine voinice; și era apărat de o tunică de aur încărcată cu podoabe și făcută din zale înguste ca aripile de lăcustă. Și armele lui erau un paloș ager și vânjos, o lance cât un catarg de corabie și care numai cu o lovitură ar fi dat peste cap un munte; și mai avea patru sulițe ascuțite și o măciucă înfricoșătoare țintuită cu piroane. Și așa, leit în zale și în arme de atac și de apărare, se asemuia cu un turn. Or, regele îi spuse:

— O, Barbut, vezi și tu măcelul făcut de fata asta descreierată! Trebuie s-o birui și să mi-o aduci, vie ori moartă!

Pe urmă îi puse pe patriarhi să-l blagoslovească, îmbrăcați cu veșmintele lor bălțate și ridicând crucile deasupra capetelor și să-i procitească deasupra Evanghelia, rugându-se să-i vie în ajutor idolii păcătoșeniei și ai păgâniei lor. Ci noi, musulmanii, nu ne rugăm decât unuia singur Allah, carele este plin de putere și de mărire!

De îndată ce patriciul Barbut sfârși de sărutat steagul crucii, se repezi pe câmpul de luptă, mugind ca un elefant înfuriat și vărsând, pe limba lui, înjurături cumplite împotriva credinței musulmane. Blestemat fie el! Ci, la rându-i, domnița îl văzu cum vine asupra-i și răgi ca o leoaică, mamă de pui de leu; și mormăind, mugind și iute ca o pasăre de pradă, își năpusti calul Lahik în calea potrivnicului. Și amândoi se izbiră ca doi munți mișcători și se înfruntară piept în piept cu îndârjire, urlând năprasnic ca niște demoni. Pe urmă se despărțiră și făcură o sumedenie de ocolișuri și se întoarseră iarăși cu turbare să se izbească încă o dată, ferindu-se de lovituri, fiecare cu o dibăcie și cu o iuțeală uluitoare, care înfricoșau privirile înmărmurite. Și pulberea stârnită de copite le sărea în ochi; și arșița copleșitoare era atâta de mare, încât pietrele ardeau ca niște tufișuri. Și lupta ținu un ceas, cu o vitejie la fel și de-o parte și de cealaltă.

Ci, începând să-și piardă răsuflarea, patriciul Barbut vru să sfârșească; și își trecu buzduganul din mâna dreaptă în mâna stângă, apucă una dintre cele patru sulițe și o zvârli înspre domniță, însoțind-o cu un răcnet ca un bubuit de tunet. Și arma porni din mâna lui ca fulgerul care orbește privirea. Ci domnița văzu sulița cum venea, așteptă să ajungă în dreptul ei și o abătu iute cu dosul săbiei; și sulița, șuierând, se înfipse hăt departe în nisip. Și toată oastea văzu aceasta și fu cuprinsă de mirare.

Atunci Barbut luă altă suliță și o aruncă mânios strigând: „Să lovească și să omoare!” Ci domnița se feri din calea ei și o făcu zadarnică. Și cea de a treia și cea de a patra suliță avură aceeași soartă. Numaidecât Barbut, spumegând de mânie și de umilință, luă iarăși măciuca în mâna dreaptă, răgi o dată ca un leu și năpusti arma cu toată puterea brațului, țintindu-și potrivnica. Și ghioaga cea uriașă zbură vuvuind prin văzduh și ajunse deasupra domniței Mariam, pe care ar fi zdrobit-o fără de izbăvire, dacă viteaza n-ar fi prins-o din zbor și n-ar fi înșfăcat-o deodată; întrucât pe domniță o dăruise Allah cu dibăcie, cu sprinteneală și cu tărie. Și roti și ea la rându-i ghioaga! Și privirile tuturor care o văzură rămaseră orbite de minunare!

Și, ca o leoaică, se repezi la patriciu și îi strigă, pe când răsuflarea ei șuiera cum șuieră vipera cu corn:

— Vai de tine, blestematule! Vino să înveți cum se mânuiește un buzdugan!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute zecea noapte spuse:

Și, ca o leoaică, se repezi la patriciu și îi strigă, pe când răsuflarea ei șuiera cum șuieră vipera cu corn:

— Vai de tine, blestematule! Vino să înveți cum se mânuiește un buzdugan!

Când patriciul Barbut o văzu pe potrivnica lui cum prinde buzduganul din zbor, i se păru că și cerul și pământul se mistuie din ochii lui. Și pierdut, uitându-și tot curajul și toată virtutea, dădu dosul, nemaiocrotindu-și fuga decât cu pavăza. Ci domnița cea vitează îl urmă strâns, îl ținti și, rotind ghioaga cea amarnică, i-o zvârli în spinare. Și, vuind, buzduganul izbi pavăza, mai vârtos decât un bolovan aruncat dintr-o catapultă. Și îl doborî pe patriciu de pe cal, frângându-i patru coaste. Și Barbut se rostogoli în țărână, se zvârcoli în sângele lui și scurmă pământul cu unghiile. Și moartea îi veni degrabă, întrucât Azrael, îngerul morții, se apropie de el cu ceasul cel de pe urmă și îi înșfacă sufletul care se duse să dea seamă de păcatele și de păgânia lui față de acela carele știe toate tainele și pătrunde toate simțămintele.

Atunci domnița Mariam, în galopul cel mare, se aplecă iute de-a lungul pântecelui calului până la pământ, culese de jos lancea uriașă a vrăjmașului ucis și se trase la oarecare depărtare. Iar acolo înfipse lancea adânc în pământ și, punând piept la toată oștirea lui tătâne-său, își opri scurt calul cel ascultător, se sprijini cu spatele de lancea cea lungă și șezu așa nemișcată, cu fruntea sus și sfidătoare. Și, în felul acesta, făcând o singură făptură cu calul și cu lancea înfiptă în pământ, era de neclintit ca un munte și de neabătut ca ursita.

Când văzu că patriciul Barbut își dă sufletul, regele frâncilor, în durerea lui, începu să se bată peste față, își sfâșie hainele și îl chemă la el pe cel de al doilea patriciu, căpetenia oastei lui, care se numea Bartus și era un viteaz vestit printre frânci pentru curajul și pentru bărbăția sa la lupta în doi. Și îi zise:

— O, patriciule Bartus, răzbună moartea lui Barbut, fratele tău de arme!

Și patriciul Bartus răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și, dând pinteni calului înspre câmpul de luptă, se năpusti asupra domniței.

Ci viteaza, stând mai departe sfidătoare, nici nu se mișcă; iar calul rămase neclintit și arcuit pe picioarele lui, ca un pod. Și iacătă că sosi asupra-i galopul cel năprasnic al patriciului, care slobozise frâiele calului și gonea ținându-și înainte lancea, al cărei fier semăna cu acul scorpionului. Și izbitura fu năprasnică.

Atunci toată ostășimea făcu un pas înainte ca să vadă mai bine cumplitele minunății ale acelei lupte, cum alta asemenea ochii lor nu mai văzuseră vreodată. Și un murmur de minunare trecu prin toate rândurile.

Ci luptătorii, învăluiți într-o pulbere deasă, se și încăieraseră amarnic și își împărțeau lovituri de gemea văzduhul. Și se luptară așa vreme lungă, cu ura în suflet și aruncându-și blesteme înfricoșătoare.

Iar patriciul, de la un timp, pricepu că potrivnica lui e mai tare și își zise: „Pe Mesia! Acuma e ceasul să-mi dovedesc toată puterea!” Și înșfacă o suliță vestitoare a morții, o cumpăni și o zvârli drept înspre vrăjmașa lui, răcnind: „Na!”

Ci nu știa că domnița Mariam era voinica fără de asemuire a Răsăritului și a Apusului, viteaza pământurilor și a deșerturilor, războinica munților și a câmpiilor!

Or, ea băgase de seamă mișcarea patriciului și îi pricepuse gândul. Și când arma vrăjmașă porni înspre ea, domnița așteptă până ce vârful suliței îi ajunse aproape de piept, și-atunci deodată o prinse din zbor și, întorcându-se înspre patriciul uluit, îl ținti drept în mijlocul pântecelui cu arma aceea, care ieși strălucind printre oasele din șira spinării. Și patriciul căzu ca un turn când se prăbușește; și huietul armelor lui umplu de larmă văzduhurile.

Și sufletul i se duse să stea pe veci laolaltă cu al tovarășului său în flăcările cele nestinse pe care le-a aprins mânia Judecătorului cel mare.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute unsprezecea noapte spuse:

Și sufletul i se duse să stea pe veci laolaltă cu al tovarășului său în flăcările cele nestinse pe care le-a aprins mânia Judecătorului cel mare.

Atunci domnița Mariam își roti iarăși calul Lahik împrejurul oștimii, răcnind:

— Unde-s robii? Unde-s oștenii? Unde-s vitejii? Unde-i vizirul cel chior, câinele ăla șchiop? Să iasă la iveală cel mai viteaz, dacă are curaj! Rușine să vă fie, o, creștinilor, care tremurați înaintea brațului unei femei!

Dacă auzi și dacă văzu toate astea, regele frâncilor, mohorât până peste poate și tare necăjit de pierderea celor doi patricii ai săi, îl chemă pe cel de al treilea patriciu, care se numea Fâsian, adică împuțitul, întrucât era vestit pentru fâsâielile și împuțiciunile lui și care era un fătălău de pomină și îi zise:

— O, Fâsian, tu, a cărui cea mai mare virtute este fătălia, acuma-i rândul tău să te lupți cu dezmățata aceasta și să răzbuni cu moartea ei moartea tovarășilor tăi!

Și patriciul Fâsian, după ce răspunse că ascultă și că se supune, dădu goană calului, slobozind în urmă un potop de bubuituri asurzitoare, în stare să albească de spaimă părul unui copil din leagăn și să facă să se umfle pânzele unei corăbii.

Ci, dinspre partea ei, Sett Mariam își și luase avânt și îl și pornise pe Lahik într-un galop mai iute decât fulgerul când scapără și decât grindina când bate. Și amândoi se năpustiră unul înspre celălalt, ca doi berbeci și se izbiră cu atâta năprasnă de-ai fi zis că se loviseră doi munți. Și patriciul, repezindu-se la domniță, scoase un răcnet cumplit și aruncă o lovitură mânioasă. Ci ea se feri cu sprinteneală, lovi cu dibăcie lancea vrăjmașului și i-o frânse în două. Pe urmă, în clipita când patriciul, dus de avântul ce și-l luase, trecea pe lângă ea, Sett Mariam se suci deodată, făcând iute o întoarcere și, chiar cu coada de la lancea lui, îl lovi pe potrivnicul ei între umeri cu atâta putere, încât îl doborî jos din șa. Și, însoțind lovitura aceea cu un răcnet cumplit, se repezi la el, pe când patriciul zăcea răsturnat pe spate, și, dintr-o lovitură, îi înfipse lancea în gură și îi țintui capul de pământ, împingând vârful lancei cât mai adânc.

La priveliștea aceea, toată oștirea rămase dintru-ntâi mută de uluire. Pe urmă, dintr-odată, toți simțiră cum bate peste capetele lor fiorul spaimei; căci nici nu mai știau dacă viteaza care săvârșise asemenea isprăvi este făptură omenească ori duh. Și, dând dosul, își căutară scăparea în fugă, aruncându-și picioarele în vânt. Ci Sett Mariam zbură după ei, mistuind sub pași depărtările. Și îi ajungea când pe mai mulți laolaltă, când pe câte unul, îi fulgera cu sabia cea rotitoare și îi făcea să-și soarbă moartea dintr-o înghițitură, afundându-i în marea ursitelor. Și inima îi era atâta de voioasă, încât i se părea că lumea nu mai poate s-o încapă! Și îi tăie pe care-i tăie și îi betegi pe care-i betegi și așternu pământul cu morți în lung și în lat. Și regele frâncilor, cu mâinile ridicate înspre cer de deznădejde, fugea și el laolaltă cu toți ostașii lui, ținându-se la mijloc între oștile vânzolite, între patriarhii și popii lui, cum fuge un cioban, gonit de furtună, în mijlocul turmei de oi. Iar domnița nu mai contenea să-i hăituiască și să-i măcelărească amarnic, până la ceasul când soarele se coperi întru totul cu mantia întunericului.

Numai atunci domnița Mariam se gândi să se oprească din goana ei biruitoare. Se întoarse, așadar, îndărăt și se duse la mult-iubitu-i Nur, care începuse să fie tare îngrijorat din pricina ei și se odihni în noaptea aceea în brațele lui, uitându-și, în alinturile împărtășite și în desfătările dragostei, ostenelile și primejdiile pe care le înfruntase ca să-l scape și ca să se mântuie pe totdeauna de asupritorii ei creștini. Și a doua zi, după ce se sfătuiră laolaltă îndelung despre locul care ar fi cel mai ispitit unde să se așeze de aci înainte, hotărâră să se ducă să încerce dulceața Damascului. Și porniră la drum înspre cetatea aceea desfătată. Și-atâta cu ei!

În ce-l privește însă pe regele frâncilor, apoi acesta, cu nasu-n pământ și cu burdihanul întors pe dos din pricina morții celor trei patricii, Barbut, Bartus și Fâsian și din pricina înfrângerii oștirii sale, se întoarse îndărăt la palatul lui din Constantinia, unde își strânse sfetnicii și, după ce prefirară năpastele pățite, îi întrebă ce hotărâre ar fi mai bine să ia. Și adăugă:

— Nu știu unde s-o fi putut duce acum fiica aceea de încornorați ai nerușinării! Da îmi vine să cred că trebuie să se fi dus în țările musulmane, acolo unde, după spusele ei, bărbații sunt niște bărbați vânoși și neostoiți! Căci fiica aceasta de târfă este un jar aprins de la pojarul iadului! Și nu putea să afle printre creștini niște haidamaci care să-i potolească patimile cele nesățioase! Vă cer, așadar, să-mi spuneți, o, patriarhilor, ce trebuie să fac eu la o ananghie atâta de afurisită!

Și patriarhii și călugării și mai-marii crăiei cugetară vreme de un ceas, pe urmă răspunseră:

— Noi socotim, o, rege al vremilor, că nu-ți mai rămâne decât una de făcut, după toate câte s-au petrecut și anume să trimiți o scrisoare, cu niște daruri bogate, preaputernicului domn al musulmanilor, califul Harun Al-Rașid, care este stăpân peste pământurile și peste țările unde s-au dus cei doi fugari; și, în acea scrisoare pe care să i-o scrii cu chiar mâna Măriei Tale, să-i faci tot felul de făgăduieli și de jurăminte de prietenie, ca să se învoiască a porunci să fie priponiți fugarii și să ți-i trimită în lanțuri la Constantinia. Și lucru acesta nu are să te îndatoreze și nu are să ne îndatoreze nici pe noi cu nimic față de căpetenia aceea de necredincioși, întrucât, de îndată ce ni-i va da îndărăt pe fugari, noi avem să ne și repezim să-i măcelărim pe musulmanii din alai și avem să uităm jurămintele și făgăduielile date, așa cum facem noi de obicei de fiecare dată când încheiem vreo înțelegere cu necredincioșii aceia închinați lui Mahomed!

Așa grăiră patriarhii și sfetnicii regelui frâncilor. Blestemați fie ei și în viața aceasta și în cealaltă, pentru păgânia și hainia lor!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute douăsprezecea noapte spuse:

Așa grăiră patriarhii și sfetnicii regelui frâncilor. Blestemați fie ei și în viața aceasta și în cealaltă, pentru păgânia și hainia lor!

Or, regele frâncilor din Constantinia, care avea o inimă tot atâta de ticăloasă ca și patriarhii lui, nu pregetă să urmeze sfatul acela plin de viclenie. Da ei nu știau că ticăloșia se întoarce, mai devreme ori mai târziu, împotriva acelora care o săvârșesc și că ochiul lui Allah veghează pururea asupra drept-credincioșilor săi și îi apără împotriva șiretlicurilor vrăjmașilor lor preascârbavnici!

Regele luă așadar un calam și scrise, cu litere grecești, o scrisoare către califul Harun Al-Rașid, în care, după urările cele mai cuviincioase și mai pline de laude și de prietenie, îi spunea: „O, preaputernice emir al fraților noștri musulmani, am o fată deșucheată, pe nume Mariam; și fata aceasta a mea s-a lăsat amăgită de un tânăr egiptean din Cairo, care a răpit-o și a dus-o în țările ce se află sub puterea și sub stăpânirea ta. Mă rog, dar, ție, o, preaputernicule emir al musulmanilor, să binevoiești a porunci să se facă cercetările de cuviință spre a fi găsită și să mi-o trimiți cât mai curând cu putință, sub strajă strașnică.

Iar eu, în schimb, am să acopăr cu cinstiri și cu hatâruri straja pe care ai să mi-o trimiți cu fiica mea și am să fac tot ce voi putea ca să-ți fiu pe plac! Așa, ca să-ți arăt recunoștința mea și ca să-ți fac dovadă de gândurile mele de prietenie, îți făgăduiesc, printre altele, că am să poruncesc unor zidari chiar de tine aleși să zidească o geamie în cetatea mea de domnie. Și am să-ți trimit, pe deasupra, bogății de nedescris, cum nici un om n-a mai văzut vreodată unele asemenea: tinere fecioare ca niște hurii, băieți tineri fără fir de păr în barbă, ca niște lune, comori pe care focul n-ar putea să le mistuie, mărgăritare, nestemate, cai, iepe și mânji, cămile și pui de cămile și catâri încărcați cu poveri scumpe din cele mai alese roade de pe pământurile noastre. Și, dacă toate astea nu ți-or fi destul, mi-oi strânge hotarele regatului meu, ca să sporesc stăpânirile și hotarele tale! Și făgăduielile acestea le pecetluiesc cu pecetea mea, eu, Cezar, regele acelora care se închină Crucii!”

Și regele frâncilor, după ce pecetlui scrisoarea, o înmână proaspătului vizir pe care îl numise în locul bătrânului cel chior și șchiop și îi grăi vorbele acestea:

— De vei căpăta îngăduința să fii primit de Harun ăla, să-i spui: „O, preaputernicule calif! Vin s-o cer de la Măria Ta pe domnița noastră; întrucât aceasta-i pricina sarcinii de seamă ce mi s-a încredințat. Dacă primești cu priință cererea noastră, te poți bizui pe îndatorința regelui, stăpânul nostru, care are să-ți trimită cele mai îmbelșugate peșcheșuri!”

Pe urmă, ca să ațâțe și mai mult râvna vizirului pe care îl trimitea ca sol, regele frâncilor îi făgădui și lui, la fel, că dacă solia are să dobândească fericită izbândă, are să i-o dea pe fiică-sa de soție și are să-l umple de averi și de huzmeturi. Pe urmă îi dădu păs și îl îndemnă cu multă criceală să puie scrisoarea în chiar mâna califului. Și vizirul, după ce sărută pământul dintre mâinile regelui, porni la drum.

Or, după o călătorie lungă, sosi cu alaiul lui la Bagdad, unde, pentru început, se odihni vreme de trei zile. Apoi întrebă unde este saraiul califului și, după ce i se arătă, se duse acolo ca să ceară să fie primit de emirul drept-credincioșilor. Și când fu îngăduit la divanul de primire, vizirul, aruncându-se la picioarele califului, sărută de trei ori pământul dintre mâinile sale, îi spuse în câteva cuvinte pricina soliei care îi fusese încredințată și îi înmână scrisoarea de la stăpânu-său, regele frâncilor, tatăl domniței Mariam. Și Al-Rașid despecetlui scrisoarea, o citi și, după ce îi desluși bine cuprinsul, se arătă binevoitor cererii ce i se făcea, măcar că venea de la un rege necredincios. Și puse să se scrie pe dată tuturor valiilor din țările împărăției musulmane, ca să li se zugrăvească înfățișarea domniței Mariam și a tovarășului ei, cu poruncă anume să se facă toate cercetările de trebuință spre a-i găsi, amenințând cu cele mai grele osânde la caz de neizbândă ori de nepăsare și să i-i trimită fără de zăbavă, sub strajă bună, la curtea sa, de îndată ce au să fie dibuiți. Și olăcari călări pe cai ori în spinarea dromaderelor fugarnice plecară în toate părțile, ducând fiecare câte o scrisoare către un valiu de vilaiet. Și, în așteptare, califul îl opri pe lângă sine, la sărai, pe solul frânc, dimpreună cu tot alaiul lui. Și-atâta cu acești doi domni osebiți și cu învoielile lor!

Ci în ceea ce îi privește pe cei doi îndrăgostiți, iacătă!

După ce domnița puse pe fugă, ea singură, oastea regelui frâncilor, părintele ei și după ce îi lăsă hrană vulturilor pe cei trei patricii care se măsuraseră cu ea, porni la drum, împreună cu Nur, înspre Siria și ajunse cu bine la porțile Damascului. Ci, cum călătoreau în conacuri scurte, poposind prin locurile frumoase spre a se deda ispitei dragostei lor și nici cu gândul nu gândeau la ticăloșiile puse la cale de vrăjmași, ajunseră la Damasc la câteva zile după ce olăcarii cei iuți ai califului, care le-o luaseră înainte, aduseseră valiului poruncile în privința lor. Și întrucât habar nu aveau despre ce îi aștepta acolo, își spuseră fără de nici un ocoliș numele față de iscoadele agiei care îi dibuiră numaidecât și care puseră caraulele valiului să-i priponească pe loc. Și caraulele, fără a mai pierde vremea, îi puseră să facă pe dată cale întoarsă, fără a le îngădui să intre în cetate și, împresurându-i cu armele cele crunte, îi siliră să meargă cu ei la Bagdad, unde, după zece zile de drum zorit prin mijlocul pustiului, sosiră zobiți de trudă. Și fură duși la divanul de primire, împresurați de străjile palatului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute treisprezecea noapte spuse:

Și fură duși la divanul de primire, împresurați de străjile palatului.

Și, când se aflară în fața califului cel mare, se temeniră și sărutară pământul dintre mâinile sale, iar musaipul care era de slujbă zise:

— O, emire al drept-credincioșilor, iacătă pe domnița Mariam, fata regelui frâncilor și pe Nur, răpitorul ei, fiul neguțătorului Cunună din Cairo. Și au fost zeberiți amândoi la Damasc, după poruncile valiului cetății!

Atunci califul își aruncă ochii înspre Mariam și rămase uluit de înfățișarea ei nurlie și de frumusețea chipului ei și o întrebă:

— Chiar tu ești numita Mariam, fiica regelui frâncilor?

Ea răspunse:

— Da, chiar eu sunt domnița Mariam, roaba numai a ta, emire al drept-credincioșilor, ocrotitorule al credinței, coborâtorule din emirul trimișilor lui Allah!

Și califul, tare uimit de răspuns, se întoarse apoi înspre Nur și fu la fel de încântat de harurile tinereții sale și de înfățișarea lui aleasă. Și îi zise:

— Iar tu ești chiar tânărul Nur, fiul lui Cunună, neguțătorul din Cairo?

El răspunse:

— Da, eu sunt, robul tău, o, emire al drept-credincioșilor, sprijinitorule al împărăției, apărătorule al credinței!

Și califul îi spuse:

— Cum de ai cutezat s-o furi pe domnița aceasta frâncă, sfruntând legea?

Atunci Nur, prilejuindu-se de îngăduința de a vorbi, își povesti de șart toate pățaniile, cu toate amănuntele, iar califul îl ascultă cu multă luare-aminte. Ci nu are nici un rost să le mai spunem și noi o dată.

Atunci Al-Rașid se întoarse înspre domnița Mariam și îi zise:

— Află că tatăl tău, regele frâncilor, mi l-a trimis pe solul acesta pe care îl vezi aici, cu o scrisoare scrisă de chiar mâna lui. Și mă încredințează de îndatorința lui și de dorința ce o are de a zidi o geamie în cetatea lui de scaun, dacă mă învoiesc să te trimit îndărăt în țara lui. Or, tu ce ai a răspunde?

Iar Mariam ridică fruntea și, cu un glas și hotărât și dulce totodată, răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, tu ești locțiitorul lui Allah pe pământ și aperi legea lui Mahomed, Profetul lui (cu el fie pururea pacea și rugăciunea!). Or, eu m-am făcut musulmană și cred într-unul singur Allah și îmi mărturisesc credința aceasta dinaintea Măriei Tale și rostesc: „Nu este alt dumnezeu decât Allah și Mahomed este trimisul lui Allah!” Ai putea tu, dară, o, emire al drept-credincioșilor, să mă trimiți în țara necredincioșilor care îl fac pe Allah seamăn cu alții, care cred că Iisus, un fiu de om, este Dumnezeu, care se închină la idoli, care proslăvesc crucea și înalță rugi ereticești la tot soiul de ființe moarte în păgânie și azvârlite în flăcările mâniei lui Allah? Or, dacă ai să săvârșești una ca asta și să mă dai pe mâna creștinilor, eu, la Ziua Judecății, când toate măririle nu au să mai însemneze nimic și când numai inimile cele curate au să fie luate în seamă, am să te învinuiesc pentru purtarea ta, dinaintea lui Allah și dinaintea Profetului nostru, moșul tău (cu el fie rugăciunea și pacea!).

Când auzi cuvintele acestea ale domniței Mariam și mărturisirea ei de credință, califul se umplu de bucurie în sufletul său aflând că o vitează ca aceea s-a făcut musulmană; și, cu lacrimi în ochi, strigă:

— O, Mariam, fata mea, fie ca Allah să nu îngăduie niciodată să dau pe mâna necredincioșilor o musulmană care crede într-unul Allah și în Profetul său! Allah să te apere și să te păstreze și să reverse asupra ta mila și binecuvântările lui, sporându-ți puterea credinței! Și acuma, pentru vitejia și bărbăția ta, poți să ceri orice de la mine; și mă leg cu jurământ că nu am să precupețesc nimic, de-ar fi și jumătate din împărăția mea! Înveselește-ți, așadar, ochii, dezleagă-ți inima și alungă orice grijă! Și spune-mi, spre a putea să fac cele de trebuință, dacă nu cumva ai fi mulțumită ca tânărul acesta, fiul supusului nostru Cunună, neguțătorul de la Cairo, să-ți fie soț legiuit?

Și Mariam răspunse:

— Dar cum să nu doresc, o, emire al drept-credincioșilor? Nu-i el acela care m-a cumpărat? Nu-i el acela care a cules de la mine ceea ce era de cules? Nu el și-a primejduit de atâtea ori viața pentru mine? Și, într-un sfârșit, nu el a adus pacea sufletului meu, dezvăluindu-mi curăția credinței musulmane?

Numaidecât califul trimise să fie aduși cadiul și martorii și întocmiră pe loc senetul de căsătorie. Pe urmă îl chemă dinaintea lui pe solul regelui frâncilor, vizirul și îi spuse:

— Vezi bine și tu, cu chiar ochii tăi și bine auzi, cu chiar urechile tale, că nu pot să îndeplinesc cererea stăpânului tău, de vreme ce domnița Mariam, făcându-se musulmană, este de-a noastră. Altminterea, aș săvârși o faptă de care ar trebui să dau seama lui Allah și Profetului său, la Ziua Judecății! Căci scris este la Cartea lui Allah: „Niciodată nu are să le fie dat celor necredincioși să-i stăpânească pe drept-credincioși!” Întoarce-te, așadar, la stăpânul tău și spune-i tot ce ai văzut și auzit!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șapte sute paisprezecea noapte spuse:

Întoarce-te, așadar, la stăpânul tău și spune-i tot ce ai văzut și auzit!

Iar solul, dacă pricepu că emirul drept-credincioșilor nu vrea să i-o dea pe fata regelui frâncilor, cuteză să se lase dus de mânie, plin de ciudă și de sumeție, întrucât îl orbise Allah să nu mai vadă urmările vorbelor ce le rostea; și strigă:

— Pe Mesia! De-ar fi ea musulmană încă de douăzeci de ori pe-atâta și tot trebuie s-o duc la tătâne-său, stăpânul meu! Altminterea, are să vie el să-ți cotropească împărăția și are să-ți umple cu oștile lui toată țara, de la Eufrat până în Yaman!

La vorbele acestea, califul, mâniat până peste poate, răcni:

— Ce? Câinele ăsta de ghiaur cutează să ne arunce amenințări? Să i se reteze capul și să fie pus la intrare în cetate, cu trupul răstignit pe cruce, ca să slujească de aci înainte drept pildă solilor necredincioșilor!

Ci domnița Mariam strigă:

— O, emire al drept-credincioșilor, nu întina sabia ta slăvită cu sângele câinelui acesta! Vreau să-l răsplătesc chiar eu, așa cum i se cuvine!

Și, rostind cuvintele acestea, smulse sabia pe care vizirul frânc o purta la șold, și, rotind-o vajnic, dintr-o fulgerătură îi și reteză capul și i-l aruncă pe fereastră. Și împinse hoitul cu piciorul, făcând semn robilor să-l ducă de acolo.

La priveliștea aceea, califul rămase uimit de iuțeala cu care domnița îndeplinise osânda și o înveșmântă cu chiar caftanul lui. Și porunci ca tot așa să fie îmbrăcat și Nur cu un caftan măreț și îi covârși pe amândoi cu daruri scumpe; și după dorința pe care și-o mărturisiră, le dădu o strajă falnică să-i însoțească până la Cairo și le mai înmână și niște scrisori cu care să se înfățișeze în fața valiului Egiptului și la ulemale. Și Nur, dimpreună cu domnița lui, se întoarse astfel în Egipt, la bătrânii lui părinți, iar neguțătorul Cunună, când îl văzu pe feciorul său că îi aduce în casă o domniță ca nora, fu peste poate de mândru și îl iertă pe Nur pentru purtarea lui de odinioară. Și, în cinstea tânărului, îi pofti la un ospăț măreț pe toți mai-marii din Cairo, care îi covârșiră cu daruri pe tinerii însurăței, întrecându-se de sârg unii pe alții.

Și tânărul Nur cu domnița Mariam trăiră ani lungi, bucuroși și voioși până peste poate, nelipsindu-se de nimic și mâncând bine și bând bine și drăgostindu-se vârtos, spornic și îndelung, în vâlva prețuirii și a belșugului, în cea mai tihnită și mai huzurită viață, până ce veni să-i cerceteze Sfărâmătoarea fericirilor, Despărțitoarea de prieteni și de sindrofii, aceea care pustiește casele și umple pântecele mormintelor! Ci slavă celui Singur Viu, carele nu cunoaște moarte și ține în mâinile lui cheile Văzutelor și Nevăzutelor! Amin!

După ce auzi povestea aceasta, sultanul Șahriar se ridică deodată de mijloc și strigă:

— Ah, Șeherezada, povestea aceasta de vitejie chiar că m-a fermecat!

Și, după ce se rosti astfel, se sprijini iarăși în coate pe perne, zicându-și: „Tare nu-mi vine a crede că ar mai avea și alte povești să-mi mai povestească! Și-așa că trebuie să cuget ce-mi rămâne de făcut în privința capului ei!”

Ci Șeherezada, dacă îl văzu că își încruntă sprâncenele, își zise: „Nu-i vreme de zăbovit!” Și grăi:

— Așa-i, o, Măria Ta, povestea aceasta de vitejie este minunată, da ce-i ea pe lângă aceea pe care aș mai vrea să ți-o povestesc, dacă mi-ai mai îngădui?

Și sultanul întrebă:

— Ce ziceai tu, Șeherezada? Și ce povești gândești să-mi povestești care să fie mai minunate ori mai uimitoare decât aceasta?

Iar Șeherezada zâmbi a râde și zise:

— Măria Ta ai să judeci! Ci, în noaptea aceasta, ca să ne sfârșim veghea, nu vreau să-ți povestesc decât o snoavă scurtă dintre acelea care nu-s greu de ascultat! Și-i scoasă din Sfaturile mărinimiei și ale priceperii de a te purta în viață.

Și numaidecât spuse: