Eu, o, norocitule sultan, am să-ți spun ceea ce a răzbătut până la mine din lucrurile înțelepțești din vremile trecute.
Înțeleptul Moslima ben-Dinar a spus: „Orice desfătare care nu îți ridică sufletul mai aproape de Allah este o năpastă.”
Se povestește că atunci când Mussa[49] (pacea fie asupra-i!) se afla la fântâna lui Modain[50], sosiră acolo două păstorițe tinere cu turma tatălui lor, Șoaib. Și Mussa (pacea fie asupra-i!) le dădu să bea celor două copile, care erau surori, precum și turmei, din jgheabul întocmit dintr-un trunchi de banan. Și cele două copile, când se întoarseră acasă, îi povestiră faptul tatălui lor, Șoaib, care atunci îi spuse uneia dintre ele: „Întoarce-te la tânărul acela și spune-i să vină la noi.” Și copila se întoarse la fântână; și când fu aproape de Mussa, își acoperi obrazul cu iașmacul și îi spuse: „Tatăl meu m-a trimis la tine să-ți spun să mă însoțești acasă la noi și să împărți prânzul cu noi, ca răsplată pentru ceea ce ai făcut pentru noi.” Da Mussa se întunecă și nu vroi dintru-ntâi s-o urmeze; pe urmă se hotărî. Or, tânăra păstoriță avea un fund falnic…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a optzeci și treia noapte spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că cea de a cincea copilă a urmat astfel:
Or, chiar că tânăra păstoriță avea un fund dolofan, iar vântul ba îi lipea fusta ușoară de rotunzimea lui, ba sălta fusta și lăsa să se ivească, gol-goluț, preafălosul tinerei păstorițe. Căci Mussa, ori de câte ori se ivea acela, închidea ochii ca să nu-l vadă. Și, temându-se ca ispita să nu-l lovească prea tare, îi spuse copilei: „Mai bine lasă-mă să merg eu înaintea ta.” Iar copila, nedumerită, trecu dindărătul lui Mussa. Și ajunseră amândoi acasă la Șoaib. Iar când Șoaib îl văzu pe Mussa (asupra lor a amândurora fie pacea și rugăciunea!), se ridică în cinstea lui și, cina fiind gata, îi spuse: „O, Mussa, primirea aici fie-ți largă și prietenoasă, pentru cum te-ai purtat cu fiicele mele!” Și Mussa răspunse: „O, taică al meu, eu nu neguțătoresc nici pe aur, nici pe argint faptele ce nu se săvârșesc decât în vederea Judecății!” Iar Șoaib urmă: „O, flăcăule, îmi ești oaspete, iar eu am obiceiul de a fi primitor și darnic față de oaspeții mei; și-apoi tot așa era și obiceiul tuturor strămoșilor mei. Șezi dar să mănânci cu noi.” Și Mussa șezu și se ospătă cu el. Iar la sfârșitul mesei, Șoaib îi spuse lui Mussa: „O, tinere, să rămâi cu noi și să mâi turma la pășune. Iar după opt ani, drept simbrie pentru slugărelile tale, am să te însor cu fata mea care a venit după tine la fântână.” Iar Mussa, de data aceasta, primi și își zise în sineși: „Acuma, că lucrul are să fie legiuit cu copila, am să mă pot folosi fără sfială de avutul ei binecuvântat!”
Se povestește că Ibn-Bitar, întâlnindu-se cu un prieten, acela i-a spus: „Oare unde ai fost atâta vreme, de nu te-am mai văzut deloc?” Ibn-Bitar spuse: „Am avut niște treburi la prietenul meu Ibn-Sehab. Îl cunoști?” El răspunse: „Dacă îl cunosc? Păi e vecin cu mine de mai bine de treizeci de ani. Da nu am schimbat nici o vorbă cu el niciodată.” Atunci Ibn-Bitar îi spuse: „O, sărman de tine, au tu nu știi că acela care nu își iubește vecinii nu este iubit de Allah? Și nu știi că un vecin datorează tot atâta cinstire vecinului cât îi datorează și părintelui său?”
Într-o zi Ibn-Adham îl întrebă pe un prieten de-al său, cu care se întorcea de la Mecca: „Ei, cum o duci?” Acela răspunse: „Când am ce să mănânc, mănânc; iar când mi-e foame și nu am nimic, rabd!” Și Ibn-Adham răspunse: „Chiar că nu faci altminteri de cum fac câinii din Balkh! Căci noi, atunci când Allah ne dă pâinea, îl proslăvim; iar atunci când nu avem nimic de mâncat, noi tot îi mulțumim.” Atunci omul grăi: „O, stăpâne al meu!” Și nu mai rosti nimic altceva.
Se spune că Mohammad ben-Omar l-a întrebat într-o zi pe un ins care trăia cumpătat: „Ce gândești tu despre nădejdea pe care trebuie s-o avem în Allah?” Omul spuse: „Dacă îmi pun credința în Allah, o fac pe două temeiuri: am văzut din trăite că pâinea pe care o mănânc eu nu o mănâncă niciodată un altul; și știu, pe de altă parte, că, dacă am venit pe lume, aceasta-i din vrerea lui Allah.”
Și, după ce spuse aceste pilde, cea de a cincea copilă se trase în mijlocul tovarășelor sale. Atunci numai, cu pas rar, păși înainte bătrâna cea sfântă. Sărută de nouă ori pământul dintre mâinile răposatului tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, și spuse: