Să știi, o, doamne al vremilor, că nu ar fi viață fără de imboldul vieții. Și imboldul acesta a fost pus în om pentru ca omul să poată, cu ajutorul lui Allah, să fie stăpân pe sineși și să se prilejuiască de acesta ca să se apropie de Allah Ziditorul. Și viața i-a fost dată omului pentru ca omul să poată să sporească în frumusețe, răzbătând a se așeza deasupra rătăcirilor. Iar domnitorii, care sunt cei mai dintâi dintre oameni, se cere să fie cei dintâi pe calea virtuților alese și a lepădării de sine. Iar omul înțelept, cu mintea luminată, nu trebuie să se poarte, în orice împrejurare ar fi, și mai cu seamă față de prietenii săi, decât cu dulceață, și să nu judece decât cu bunăvoință. Și trebuie să se ferească cu grijă de vrăjmașii săi și să-și aleagă prietenii cu chibzuială; și, odată ce și i-a ales, nu se mai cade să facă a se strecura între ei și el nici un fel de judecător, ci să ocârmuiască totul prin bunătate; întrucât, ori că și-a ales prietenii dintre oamenii desprinși de lumea aceasta și dăruiți sfințeniei, și atunci se cade ca el să-i asculte fără gânduri prepuielnice și să ia aminte la judecata lor; ori că și i-a ales dintre cei care sunt legați de bunurile de pe pământ, și atunci se cere ca el să aibă grijă a nu-i păgubi vreodată în ghelirurile lor, nici a-i stânjeni în năravurile lor, nici a-i înfrunta în spusele lor; întrucât înfruntarea înstrăinează până și dragostea tatălui și a mamei, și este fără rost; iar un prieten este un lucru tare prețios! Că prietenul nu este ca femeia de care poți să te desparți spre a o înlocui cu alta; iar rana făcută unui prieten nu se tămăduiește niciodată, precum spune poetul:
Inima de prieten e-un lucru gingaș foarte:
Îți cere grija toată și veghile întregi!
Rănită, n-o mai vindeci – cum niște sticle sparte, Oricâtă trudă-ai pune, nu poți să le mai legi!
Îngăduiește-mi acuma să-ți procitesc câteva spuse de-ale înțelepților. Află, o, Măria Ta, că un cadiu, ca să facă o judecată cu adevărat dreaptă, trebuie să ceară să se facă dovada într-un chip de netăgăduit, și să se poarte față de cele două părți cu deplină nepărtinire, fără a dovedi mai multă cinstire față de culpeșul de neam decât față de culpeșul sărac; da mai cu seamă se cade ca el să caute să împace cele două părți între ele, spre a face să domnească pururea buna-învoire între musulmani. Și, cu deosebire atunci când se îndoiește, se cere ca el să chibzuiască îndelung și să-și cumpănească de mai multe ori hotărârea, și să zăbovească, dacă îndoiala stăruie. Căci dreptatea este cea dintâi dintre datorii, și a te întoarce la dreptate, dacă ai fost nedrept, este cu mult mai înălțător decât a fi fost totdeauna drept, și cu mult mai de preț dinaintea Celui-Preaînalt. Și nu trebuie să se uite niciodată că Allah-Preaînaltul a stătorit pe pământ judecătorii spre a judeca numai lucrurile cele ce se văd, și și-a păstrat sieși județul celor ce nu se văd. Și este de datoria cadiului să nu încerce niciodată să scoată mărturii de la un învinuit supunându-l la cazne ori la înfometare, întrucât acestea nu sunt nicidecum vrednice de musulmani. Și-apoi Al-Zahri a spus: „Trei lucruri fac să se înjosească un cadiu: a vădi bunăvoință și cinstire față de un culpeș suspus; a-i plăcea lauda; și a se teme că își pierde cinul.” Iar califul Omar, mazilind într-o zi un cadiu, acela l-a întrebat: „Pentru ce m-ai mazilit?” El a răspuns: „Pentru că vorbele tale nu merg în pas cu faptele tale!” Iar marele Al-Iskandar Cel-Cu-Două-Coarne i-a strâns într-o zi laolaltă pe cadiul, pe bucătarul și pe calemgiul său; și i-a spus cadiului: „Ți-am încredințat cea mai înaltă și cea mai grea dintre puterile mele împărătești. Să ai, așadar, suflet împărătesc!” Și i-a spus bucătarului: „Ți-am încredințat grija de trupul meu, care de aci înainte atârnă de bucătăria ta. Să știi, așadar, să-l îngrijești cu un meșteșug fără de vătămătură!” Și i-a spus calemgiului: „Iar ție, o, frățâne al calamului, ți-am încredințat întruchipările minții mele. Te juruiesc să mă lași neciuntit celor ce vin, prin mijlocirea scriiturii tale!”
Și copila, după ce spuse cugetările acestea, își trase iarăși vălul peste obraz și se întoarse îndărăt între tovarășele ei. Atunci păși înainte cea de a doua fetișcană, care avea…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a optzecea noapte spuse:
Vizirul Dandan urmă astfel:
Atunci păși înainte cea de a doua fetișcană, care avea o privire luminată și o bărbie gingașă și despicată de o gropiță, și sărută de șapte ori pământul dintre mâinile răposatului tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, și grăi: