Încă din primii ani ai vieții, toate înclinațiile mele se îndreptaseră spre cercetări microscopice. Pe când nu aveam mai mult de zece ani, o rudă îndepărtată a familiei noastre, nădăjduind să mă uimească, nepriceput cum eram, mi-a construit un microscop simplu: a găurit un disc de aramă, făcând în el o mică deschizătură în care o picătură de apă curată se menținea prin atracție capilară. Acest aparat foarte primitiv, care mărea cam de cincizeci de ori în diametru, arăta, ce-i drept, doar forme nelămurite și imperfecte, dar îndeajuns de minunate ca să-mi stârnească închipuirea până la o stare de exaltare nefirească.
Văzând cât mă interesa acest instrument rudimentar, vărul meu mi-a lămurit tot ce știa despre principiile microscopului, mi-a povestit câteva dintre minunile săvârșite cu ajutorul lui și a încheiat făgăduindu-mi că îmi va trimite unul construit după toate regulile, îndată ce se va întoarce în oraș. Număram zilele, ceasurile, minutele dintre făgăduiala aceea și plecarea lui.
Între timp nu stăteam degeaba. Mă repezeam cu înfrigurare la orice substanță străvezie care semăna cât de cât cu o lentilă și o foloseam în încercări zadarnice de a construi acel instrument, ale cărui principii de construcție nu le pricepeam încă decât foarte vag. Toate geamurile care aveau acele noduri sferoidale turtite, cunoscute îndeobște drept „ochi de bou”, erau distruse fără milă, în nădejdea de a dobândi lentile cu puteri minunate. Am mers până acolo încât să scot cristalinul din ochii peștilor și ai animalelor și să încerc să-l pun în slujba microscopiei. Mă recunosc vinovat de a fi furat sticlele ochelarilor mătușii mele Agatha, cu gândul nelămurit de a le șlefui în lentile cu însușiri de mărire nemaipomenite — încercare în care, nici nu mai trebuie spus, am dat greș cu desăvârșire.
În sfârșit, a sosit instrumentul făgăduit. Era de tipul cunoscut sub numele de microscopul simplu Field și costase, poate, vreo cincisprezece dolari. Pentru învățătură, nu s-ar fi putut alege un aparat mai bun. Îl însoțea un mic tratat despre microscop — istoria lui, întrebuințările și descoperirile sale. Atunci am înțeles pentru prima oară *O mie și una de nopți*. Vălul cenușiu al vieții obișnuite, care atârna peste lume, părea să se dea deodată la o parte și să dezvăluie un ținut de vrăji. Față de tovarășii mei mă simțeam cum s-ar simți un vizionar față de mulțimea oamenilor de rând. Stăteam de vorbă cu natura într-o limbă pe care ei n-o puteau înțelege. Eram zi de zi în legătură cu minuni vii, cum ei nici nu-și închipuiseră vreodată în cele mai îndrăznețe vedenii; treceam dincolo de poarta de dinafară a lucrurilor și rătăceam prin sanctuare. Acolo unde ei vedeau doar o picătură de ploaie alunecând încet pe geam, eu vedeam un univers de ființe însuflețite de toate patimile comune vieții trupești și zguduindu-și sfera măruntă cu lupte la fel de înverșunate și îndelungate ca ale oamenilor. În obișnuitele pete de mucegai pe care mama, bună gospodină cum era, le răzuia cu îndârjire de pe borcanele ei de dulceață, sălășluiau pentru mine, sub numele de mucegai, grădini fermecate, pline de văi și alei cu frunzișul cel mai des și verdeața cea mai uimitoare, iar de ramurile fantastice ale acestor păduri microscopice atârnau roade stranii, scânteind în verde, argint și aur.
Nu setea științifică îmi umplea atunci mintea. Era desfătarea curată a unui poet căruia i s-a dezvăluit o lume de minuni. Nu vorbeam nimănui despre bucuriile mele singuratice. Singur cu microscopul meu, îmi slăbeam vederea, zi după zi și noapte după noapte, scrutând minunile pe care mi le desfășura. Eram ca un om care, descoperind că Edenul străvechi dăinuie încă în toată slava sa dintâi, s-ar hotărî să se bucure de el în singurătate și să nu dea niciodată în vileag vreunui muritor taina locului unde se află. Atunci se îndoise mlădița vieții mele. Mă menisem să devin microscopist.
Firește, ca orice începător, mă închipuiam un descoperitor. Nu știam atunci de miile de minți pătrunzătoare care se îndeletniceau cu același lucru ca mine, având pe deasupra instrumente de o mie de ori mai puternice decât al meu. Numele lui Leeuwenhoek, Williamson, Spencer, Ehrenberg, Schultz, Dujardin, Schact și Schleiden îmi erau atunci cu totul necunoscute ori, dacă le cunoșteam, nu știam nimic despre cercetările lor răbdătoare și minunate. În fiecare nou exemplar de criptogame pe care îl așezam sub instrumentul meu credeam că descopăr minuni încă necunoscute lumii. Îmi amintesc bine fiorul de încântare și admirație care m-a străbătut când am descoperit întâia oară rotiferul comun (*Rotifera vulgaris*), care își întindea și își strângea spițele mlădioase și părea că se învârte prin apă. Vai! Pe măsură ce creșteam și dobândeam câteva lucrări despre îndeletnicirea mea îndrăgită, am aflat că mă găseam abia în pragul unei științe pentru a cărei cercetare unii dintre cei mai mari oameni ai vremii își închinau viața și mintea.
Pe măsură ce creșteam, părinții mei, care nu vedeau prea multe șanse să iasă ceva practic din cercetarea unor bucățele de mușchi și a unor picături de apă printr-un tub de alamă și o bucată de sticlă, doreau să-mi aleg o profesie.
Voiau să intru în biroul de negoț al unchiului meu, Ethan Blake, un negustor înstărit care făcea afaceri la New York. M-am împotrivit hotărât acestei propuneri. Nu aveam nicio înclinare spre negoț; n-aș fi făcut decât să dau greș; într-un cuvânt, am refuzat să mă fac negustor.
Dar trebuia să-mi aleg o îndeletnicire. Părinții mei erau oameni așezați din Noua Anglie, care stăruiau asupra nevoii de a munci; de aceea, deși, mulțumită legatului sărmanei mele mătuși Agatha, aveam să moștenesc la majorat o mică avere, îndeajuns ca să mă pună la adăpost de lipsuri, s-a hotărât că, în loc să aștept asta, trebuia să aleg calea mai nobilă și să folosesc anii care mai rămâneau ca să-mi dobândesc independența.
După multă chibzuință, m-am supus dorințelor familiei și mi-am ales o profesie. Am hotărât să studiez medicina la Academia din New York. Această rânduire a viitorului meu îmi convenea. Îndepărtarea de rude avea să-mi îngăduie să-mi folosesc timpul după plac, fără teama de a fi dat de gol. Câtă vreme îmi plăteam taxele la Academie, puteam să mă sustrag de la cursuri dacă voiam; și, cum n-avusesem niciodată nici cea mai mică intenție de a mă prezenta la vreun examen, nu exista primejdia să fiu „picat”. Pe deasupra, locul meu era într-o metropolă. Acolo puteam găsi instrumente excelente, cele mai noi publicații, apropierea unor oameni cu îndeletniciri înrudite cu ale mele — într-un cuvânt, tot ce trebuia ca să-mi închin cu rodnicie viața științei mele iubite. Aveam bani din belșug, puține dorințe care să nu fie mărginite de oglinda mea de iluminare de o parte și de obiectiv de cealaltă; ce mă putea, așadar, împiedica să ajung un ilustru cercetător al lumilor ascunse sub văl? Cu cele mai voioase nădejdi am plecat din casa mea din Noua Anglie și m-am statornicit la New York.