Două seri mai târziu, mulțumită unei înțelegeri prin scrisoare și făgăduielii unui onorariu generos, am găsit-o pe doamna Vulpes așteptându-mă singură la ea acasă. Era o femeie cu trăsături grosolane, cu ochi negri, pătrunzători și cam cruzi, și cu o expresie peste măsură de senzuală în jurul gurii și al fălcii de jos. M-a primit în tăcere desăvârșită, într-o încăpere de la parter, cu foarte puține mobile. În mijlocul odăii, aproape de locul unde ședea doamna Vulpes, era o masă rotundă obișnuită, de mahon. Dacă aș fi venit să-i curăț coșul de fum, femeia n-ar fi putut părea mai nepăsătoare la ivirea mea. Nu se încerca în niciun fel să i se insufle vizitatorului o teamă respectuoasă. Totul avea o înfățișare simplă și practică. Această legătură cu lumea spiritelor era vădit o îndeletnicire la fel de obișnuită pentru doamna Vulpes ca a-și mânca prânzul ori a merge cu omnibuzul.
— Veniți pentru o comunicare, domnule Linley? a spus mediumul, pe un ton sec, de om care își vede de treabă.
— După cum am stabilit — da.
— Ce fel de comunicare doriți — una scrisă?
— Da, doresc una scrisă.
— De la vreun spirit anume?
— Da.
— Ați cunoscut vreodată acest spirit pe pământ?
— Niciodată. A murit cu mult înainte să mă fi născut. Doresc doar să dobândesc de la el niște lămuriri pe care ar trebui să mi le poată da mai bine decât oricare altul.
— Vreți să vă așezați la masă, domnule Linley, a spus mediumul, și să vă puneți mâinile pe ea?
M-am supus; doamna Vulpes ședea în fața mea, tot cu mâinile pe masă. Am rămas așa cam un minut și jumătate, când un șir de lovituri puternice a răsunat pe masă, pe spătarul scaunului meu, pe podeaua de sub picioarele mele și chiar pe geamuri. Doamna Vulpes a zâmbit liniștită.
— Spiritele sunt foarte puternice în seara asta, a remarcat. Aveți noroc. Apoi a continuat: Vor spiritele să comunice cu acest domn?
Un răspuns afirmativ viguros.
— Va comunica spiritul anume cu care dorește să vorbească?
După această întrebare a urmat un șir de lovituri foarte încurcate.
— Știu ce vor să spună, a zis doamna Vulpes, întorcându-se spre mine. Doresc să scrieți numele spiritului anume cu care vreți să stați de vorbă. Așa este? a adăugat ea, vorbindu-le musafirilor ei nevăzuți.
Că așa era se vedea limpede din numeroasele răspunsuri afirmative. În timp ce se petreceau acestea, am rupt o fâșie din carnetul meu și am mâzgălit un nume sub masă.
— Va comunica acest spirit în scris cu domnul? a întrebat iar mediumul.
După o clipă de răgaz, mâna ei păru cuprinsă de un tremur puternic, zguduindu-se atât de tare, încât masa vibra. Spuse că un spirit îi apucase mâna și avea să scrie. I-am întins câteva foi de hârtie care se aflau pe masă și un creion. Îl ținea fără să-l strângă, iar mâna ei a început curând să se miște peste hârtie într-un chip neobișnuit și parcă fără voia ei. După câteva clipe, mi-a întins hârtia, pe care am găsit scrise, cu litere mari și stângace, cuvintele: „Nu e aici, dar s-a trimis după el.” A urmat o pauză de vreun minut, în care doamna Vulpes a rămas cu totul tăcută, dar loviturile au continuat la răstimpuri regulate. Când scurtul răgaz despre care vorbesc s-a sfârșit, mâna mediumului a fost iar cuprinsă de tremurul ei convulsiv și a scris, sub această stranie înrâurire, câteva cuvinte pe hârtie, pe care mi-a întins-o. Erau acestea:
„Sunt aici. Pune-mi întrebări.
*Leeuwenhoek*.”
Eram uluit. Numele era întocmai acela pe care îl scrisesem sub masă și îl ținusem cu grijă ascuns. Nici nu era câtuși de puțin probabil ca o femeie fără cultură precum doamna Vulpes să cunoască măcar numele marelui întemeietor al microscopiei. Poate că era magnetism animal; dar teoria aceasta avea să fie curând nimicită. Am scris pe fâșia mea — ascunzând-o în continuare de doamna Vulpes — un șir de întrebări pe care, ca să nu plictisesc, le voi așeza alături de răspunsuri, în ordinea în care s-au succedat:
Eu — Se poate aduce microscopul la desăvârșire?
Spiritul — Da.
Eu — Îmi este sortit să împlinesc această mare lucrare?
Spiritul — Îți este.
Eu — Doresc să știu cum să procedez ca să ajung la acest țel. Pentru dragostea pe care o porți științei, ajută-mă!
Spiritul — Un diamant de o sută patruzeci de carate, supus curenților electromagnetici vreme îndelungată, va suferi o reașezare a atomilor săi *inter se*, iar din piatra aceea vei făuri lentila universală.
Eu — Vor rezulta mari descoperiri din întrebuințarea unei asemenea lentile?
Spiritul — Atât de mari, încât tot ce a fost înainte va fi ca nimic.
Eu — Dar puterea de refracție a diamantului este atât de mare, încât imaginea se va forma înăuntrul lentilei. Cum poate fi învinsă această greutate?
Spiritul — Găurește lentila în lungul axei ei și greutatea dispare. Imaginea se va forma în spațiul găurit, care va sluji el însuși drept tub prin care să privești. Acum sunt chemat. Noapte bună.
Nu pot nicicum descrie înrâurirea pe care au avut-o asupra mea aceste comunicări extraordinare. Mă simțeam cu totul năuc. Nicio teorie a magnetismului animal nu putea explica descoperirea lentilei. Mediumul ar fi putut, printr-o legătură de magnetism animal cu mintea mea, să ajungă până acolo încât să-mi citească întrebările și să le răspundă coerent. Dar magnetismul animal nu-i putea îngădui să descopere că niște curenți magnetici aveau să schimbe cristalele diamantului în așa fel încât să-i îndrepte defectele de mai înainte și să-i îngăduie să fie șlefuit într-o lentilă desăvârșită. Poate că îmi trecuse prin minte vreo asemenea teorie, e drept; dar, dacă fusese așa, o uitasem. În starea mea de agitație nu-mi rămânea decât să devin un adept și în cea mai chinuitoare exaltare nervoasă am părăsit în seara aceea casa mediumului. M-a însoțit până la ușă, nădăjduind că eram mulțumit. Loviturile ne-au urmat când am trecut prin hol, răsunând pe baluștri, pe podea și chiar pe buiandrugii ușii. Mi-am mărturisit în grabă mulțumirea și am scăpat în fugă în aerul răcoros al nopții. Am mers spre casă stăpânit de un singur gând: cum să dobândesc un diamant de uriașa mărime cerută. Toate mijloacele mele bănești, înmulțite de o sută de ori, n-ar fi ajuns să-l cumpăr. Pe deasupra, asemenea pietre sunt rare și intră în istorie. Nu puteam găsi așa ceva decât între însemnele regale ale monarhilor răsăriteni ori europeni.