Capitolul V

Cele trei luni care au urmat nenorocirii lui Simon le-am închinat, zi și noapte, lentilei mele de diamant. Construisem o uriașă baterie galvanică, alcătuită din aproape două mii de perechi de plăci; n-am îndrăznit să folosesc o putere mai mare, de teamă ca diamantul să nu fie calcinat. Cu ajutorul acestui enorm dispozitiv am putut face să treacă necontenit un puternic curent electric prin marele meu diamant, care mi se părea că dobândește pe zi ce trece mai multă strălucire. La sfârșitul unei luni am început șlefuirea și lustruirea lentilei, o muncă de o trudă cumplită și de o delicatețe fără seamăn. Marea densitate a pietrei și grija pe care o cereau curburile suprafețelor lentilei făceau din această muncă cea mai grea și mai chinuitoare dintre toate câte le îndurasem până atunci.

În sfârșit a sosit clipa hotărâtoare: lentila era gata. Stăteam tremurând în pragul unor lumi noi. Aveam înaintea mea împlinirea vestitei dorințe a lui Alexandru. Lentila se afla pe masă, gata să fie pusă pe suportul ei. Mâna îmi tremura de-a binelea în timp ce înveleam o picătură de apă într-un strat subțire de esență de terebentină, pregătind-o pentru examinare; acest procedeu era necesar pentru a împiedica evaporarea grabnică a apei. Am așezat apoi picătura pe o lamă subțire de sticlă, sub lentilă, și, îndreptând asupra ei, cu ajutorul unei prisme și al unei oglinzi, un puternic șuvoi de lumină, mi-am apropiat ochiul de găurica săpată în lungul axei lentilei. O clipă n-am văzut decât ceea ce părea un haos luminat, un vast abis de lumină. Prima mea impresie a fost aceea a unei lumini de un alb pur, fără nori și senină, și parcă la fel de nemărginită ca spațiul însuși. Încet și cu cea mai mare grijă, am coborât lentila cu câteva grosimi de fir de păr. Minunata lumină stăruia, dar, pe măsură ce lentila se apropia de obiect, mi se desfășura înaintea ochilor o priveliște de o frumusețe de nedescris.

Mi se părea că privesc un spațiu vast, ale cărui margini se întindeau cu mult dincolo de puterea vederii mele. O atmosferă de o luminozitate fermecată pătrundea întregul câmp vizual. Mă uimea să nu văd nicio urmă de viață microscopică. Nicio făptură vie nu părea să locuiască acea întindere orbitoare. Am înțeles numaidecât că, prin minunata putere a lentilei mele, pătrunsesem dincolo de particulele mai grosolane ale materiei apoase, dincolo de ținuturile infuzoriilor și protozoarelor, până la globula gazoasă originară, în al cărei interior luminos priveam ca într-o boltă aproape fără margini, plină de o strălucire supranaturală.

Dar nu într-un gol strălucitor priveam. Pretutindeni vedeam frumoase forme anorganice, de o alcătuire necunoscută, colorate în cele mai încântătoare nuanțe. Aceste forme aveau înfățișarea a ceea ce, în lipsa unei definiții mai precise, s-ar putea numi nori înfrunziți, nespus de rarefiați — adică unduiau și se desfăceau în alcătuiri vegetale, și erau scăldate în splendori față de care aurul pădurilor noastre de toamnă este ceea ce e zgura față de aur. Până departe, în depărtarea fără hotar, se întindeau alei lungi ale acestor păduri gazoase, vag străvezii și zugrăvite în culori prismatice de o strălucire de neînchipuit. Ramurile pletoase se legănau de-a lungul luminișurilor fluide, până când fiecare deschidere părea să răzbată printre șiruri pe jumătate străvezii de flamuri mătăsoase, multicolore, lăsate în jos. Ceea ce păreau a fi fructe ori flori, împestrițate în mii de culori, strălucitoare și mereu schimbătoare, se umflau ca niște bule din creștetele acestui frunziș de basm. Nu se vedeau dealuri, lacuri, râuri, nici forme însuflețite ori neînsuflețite, în afara acelor întinse crânguri de auroră care pluteau senin în liniștea luminoasă, cu frunze, fructe și flori scânteind de focuri necunoscute, pe care simpla închipuire nu le-ar fi putut zămisli.

Ce ciudat, mă gândeam, ca această sferă să fie astfel osândită la singurătate! Nădăjduisem măcar să descopăr o nouă formă de viață animală, poate dintr-o clasă mai joasă decât oricare dintre cele pe care le cunoaștem astăzi, dar totuși un organism viu. Găseam că lumea mea nou descoperită era, dacă mi se îngăduie să spun astfel, un frumos pustiu cromatic.

Pe când cugetam la ciudatele întocmiri ale economiei lăuntrice a Naturii, prin care ea ne preface atât de des în fărâme teoriile cele mai temeinic închegate, mi s-a părut că zăresc o formă mișcându-se încet prin luminișurile uneia dintre pădurile prismatice. Am privit mai cu luare-aminte și am văzut că nu mă înșelasem. Cuvintele nu pot zugrăvi neliniștea cu care așteptam ca acel obiect misterios să se apropie. Era oare doar o substanță neînsuflețită, ținută în suspensie în atmosfera rarefiată a globulei, sau un animal înzestrat cu viață și mișcare? Se apropia, lunecând în spatele vălurilor subțiri, colorate, ale frunzișului de nori, ivindu-se nelămurit câteva secunde, apoi pierind. În cele din urmă flamurile violete care atârnau cel mai aproape de mine au tresărit; au fost date ușor la o parte, iar forma a plutit afară, în plină lumină.

Era o siluetă omenească de femeie. Când spun omenească, vreau să spun că avea contururile formei umane; dar aici se sfârșește asemănarea. Frumusețea ei adorabilă o înălța la o depărtare fără măsură deasupra celei mai frumoase fiice a lui Adam.

Nu pot, nu îndrăznesc să încerc a înșira farmecele acestei dumnezeiești revelații a frumuseții desăvârșite. Acei ochi de un violet tainic, înrourați și senini, scapă cuvintelor mele. Părul ei lung și strălucitor, urmându-i capul minunat într-o dâră de aur, ca urma semănată pe cer de o stea căzătoare, pare să stingă cu splendorile lui cele mai arzătoare fraze ale mele. Dacă toate albinele Hyblei s-ar cuibări pe buzele mele, tot răgușit ar cânta minunatele armonii ale liniilor care îi conturau făptura.

A lunecat dintre perdelele de curcubeu ale arborilor de nori în marea largă de lumină care se întindea dincolo. Mișcările ei erau ale unei naiade grațioase, despicând, printr-un simplu efort al voinței, apele limpezi și netulburate care umplu încăperile mării. Plutea înainte cu grația senină a unei bule fragile ce se înalță prin aerul nemișcat al unei zile de iunie. Rotunjimea desăvârșită a membrelor ei alcătuia curbe gingașe și încântătoare. Să privești curgerea armonioasă a liniilor era ca și cum ai asculta cea mai spiritualizată simfonie a divinului Beethoven. Aceasta era, într-adevăr, o plăcere ieftin cumpărată, oricât ai fi plătit pentru ea. Ce-mi păsa că, pentru a ajunge la poarta acestei minuni, străbătusem sângele altuia? Mi l-aș fi dat pe al meu ca să mă bucur de o singură asemenea clipă de beție și încântare.

Fără suflare de atâta contemplare a acestei frumoase minuni și uitând pentru o clipă totul în afară de prezența ei, mi-am desprins nerăbdător ochiul de microscop. Vai! Când privirea mi-a căzut pe lama subțire de sticlă de sub instrument, lumina vie a oglinzii și a prismei scânteia pe o picătură de apă fără culoare! Acolo, în acea măruntă perlă de rouă, frumoasa făptură era întemnițată pentru totdeauna. Planeta Neptun nu era mai departe de mine decât ea. M-am grăbit să-mi lipesc iarăși ochiul de microscop.

Animula — să-mi fie îngăduit s-o numesc acum cu acest nume drag pe care i l-am dat mai târziu — își schimbase locul. Se apropiase iarăși de minunata pădure și privea în sus cu luare-aminte. Curând unul dintre copaci — căci așa trebuie să-i numesc — a desfășurat o lungă prelungire ciliată, cu care a apucat unul dintre fructele luminoase ce scânteiau în vârful lui și, coborând-o încet, l-a ținut la îndemâna Animulei. Silfida l-a luat în mâna ei delicată și a început să mănânce. Atenția îmi era atât de deplin absorbită de ea, încât nu mă puteam apuca să stabilesc dacă această plantă ciudată era sau nu înzestrată cu voință.

Am urmărit-o cu cea mai adâncă luare-aminte în timp ce mânca. Suplețea mișcărilor ei îmi trimitea prin trup un fior de încântare; inima îmi bătea nebunește când își întorcea frumoșii ochi spre locul unde mă aflam. Ce n-aș fi dat să am puterea de a mă arunca în acel ocean luminos și de a pluti cu ea prin crângurile de purpură și aur! Pe când îi urmăream astfel, cu răsuflarea tăiată, fiecare mișcare, a tresărit deodată, a părut să asculte o clipă, apoi, despicând eterul strălucitor în care plutea, asemenea unei sclipiri de lumină, a străpuns pădurea opalină și a dispărut.

Numaidecât m-a cuprins un șir de simțiri dintre cele mai ciudate. Mi se părea că orbisem dintr-odată. Sfera luminoasă îmi era încă înaintea ochilor, dar lumina zilei mele pierise. Ce pricină avea această dispariție neașteptată? Avea un iubit ori un soț? Da, aceasta era dezlegarea! Un semnal de la un semen fericit vibrase prin aleile pădurii, iar ea ascultase chemarea.

Chinul simțirilor mele, când am ajuns la această încheiere, m-a înspăimântat. Am încercat să resping convingerea pe care rațiunea mi-o impunea. M-am luptat cu acea încheiere fatală — dar în zadar. Așa era. Nu aveam cum să scap de ea. Iubeam un animalcul.

E drept că, datorită puterii minunate a microscopului meu, ea apărea în proporții omenești. În loc să aibă înfățișarea respingătoare a făpturilor mai grosolane, care trăiesc, se zbat și mor în părțile picăturii de apă ale căror detalii se deslușesc mai ușor, era frumoasă, delicată și de o frumusețe neîntrecută. Dar ce preț avea totul? Ori de câte ori îmi luam ochiul de la instrument, privirea îmi cădea pe o biată picătură de apă, înăuntrul căreia trebuia să mă mulțumesc a ști că sălășluia tot ceea ce putea să-mi facă viața frumoasă.

De-ar fi putut să mă vadă o singură dată! Dacă aș fi putut pentru o clipă să străpung zidurile tainice care se înălțau atât de neînduplecat între noi și să-i șoptesc tot ceea ce-mi umplea sufletul, m-aș fi învoit să mă mulțumesc tot restul vieții știind că, de departe, îmi purta afecțiune.

Ar fi însemnat ceva să fi înfiripat chiar și cea mai slabă legătură între noi — să știu că uneori, când rătăcea prin aceste luminișuri fermecate, s-ar putea gândi la străinul minunat care, prin prezența lui, îi curmase monotonia vieții și îi lăsase în inimă o amintire duioasă!

Dar nu se putea. Nicio invenție de care ar fi fost în stare mintea omenească nu putea să doboare stăvilarele pe care le ridicase natura. Puteam să-mi desfăt sufletul cu minunata ei frumusețe, dar ea avea să rămână mereu fără să știe de ochii plini de adorație care o priveau zi și noapte și care, chiar închiși, o vedeau în vis. Cu un strigăt amar de durere am fugit din încăpere și, aruncându-mă pe pat, am plâns cu suspine până am adormit ca un copil.