Primul meu pas a fost, firește, să găsesc o locuință potrivită. Am găsit-o, după vreo două zile de căutări, pe Fourth Avenue: o locuință foarte frumoasă, nemobilată, la etajul al doilea, cu o odaie de zi, un dormitor și o încăpere mai mică, pe care aveam de gând s-o amenajez drept laborator. Mi-am mobilat locuința simplu, dar destul de elegant, apoi mi-am pus toate puterile în împodobirea templului în care mă închinam. L-am vizitat pe Pike, vestitul optician, și i-am trecut în revistă minunata colecție de microscoape — microscopul compus Field, modelele Hingham și Spencer, microscopul binocular Nachet, întemeiat pe principiile stereoscopului — și, în cele din urmă, m-am oprit asupra formei cunoscute ca microscopul Spencer cu fusuri, fiindcă reunea cel mai mare număr de îmbunătățiri și era aproape lipsit de orice vibrație. Odată cu el am cumpărat toate accesoriile cu putință — tuburi extensibile, micrometre, o *camera lucida*, o platină cu pârghie, condensatoare acromatice, iluminatoare de tip „nor alb”, prisme, condensatoare parabolice, aparate de polarizare, pensete, cutii pentru examinarea organismelor acvatice, tuburi pentru cules organisme din apă și o mulțime de alte obiecte, care toate ar fi fost folositoare în mâinile unui microscopist încercat, dar care, după cum am descoperit mai târziu, nu-mi erau atunci de niciun folos. Îți trebuie ani de practică pentru a ști să folosești un microscop complicat. Opticianul mă privea bănuitor în timp ce făceam aceste cumpărături scumpe. Era limpede că nu știa dacă să mă socotească vreo celebritate științifică ori un nebun. Cred că înclina spre cea de-a doua părere. Bănuiesc că eram nebun. Orice mare geniu este nebun în privința lucrului în care e cel mai mare. Nebunul care nu izbutește este disprețuit și numit smintit.
Nebun ori nu, m-am pus pe lucru cu o râvnă pe care puțini cercetători ai științei au egalat-o vreodată. Aveam totul de învățat în privința studiului delicat în care mă avântasem — un studiu care cerea răbdarea cea mai stăruitoare, puterile de analiză cele mai riguroase, mâna cea mai sigură, ochiul cel mai neobosit, mânuirea cea mai fină și mai subtilă.
Multă vreme, jumătate din aparatura mea a stat nefolosită pe rafturile laboratorului, care era acum înzestrat din belșug cu toate născocirile posibile pentru a-mi ușura cercetările. Adevărul era că nu știam să folosesc unele dintre uneltele mele științifice — nu învățasem niciodată microscopia —, iar cele a căror întrebuințare o înțelegeam în teorie nu-mi slujeau prea mult până nu dobândeam prin practică finețea de mânuire trebuincioasă. Totuși, atât de înverșunată îmi era ambiția, atât de neobosită stăruința încercărilor mele, încât, oricât de greu de crezut ar părea, în răstimpul unui an am devenit un microscopist desăvârșit, atât în teorie, cât și în practică.
În această vreme a muncii mele, când supuneam acțiunii lentilelor mele mostre din orice substanță care îmi cădea sub ochi, am devenit un descoperitor — într-o mică măsură, e drept, căci eram foarte tânăr, dar totuși un descoperitor. Eu am fost cel care a nimicit teoria lui Ehrenberg că *Volvox globator* ar fi un animal și a dovedit că „monadele” lui, cu stomac și ochi, nu erau decât faze ale formării unei celule vegetale și că, odată ajunse la maturitate, erau incapabile să săvârșească actul conjugării sau vreun adevărat act de reproducere, fără de care niciun organism care se ridică la o treaptă a vieții mai înaltă decât cea vegetală nu poate fi socotit deplin. Eu am fost cel care a lămurit problema neobișnuită a rotației în celulele și perii plantelor prin atracția ciliară, în ciuda afirmațiilor lui Wenham și ale altora că explicația mea era urmarea unei iluzii optice.
Dar, în ciuda acestor descoperiri, făcute cu atâta trudă și chin, eram cumplit de nemulțumit. La fiecare pas mă opreau imperfecțiunile instrumentelor mele. Ca toți microscopiștii activi, îmi lăsam închipuirea să se desfășoare în voie. Într-adevăr, multora dintre ei li se reproșează adesea că suplinesc lipsurile instrumentelor prin născocirile minții lor. Îmi închipuiam în natură adâncuri dincolo de alte adâncuri, pe care puterea mărginită a lentilelor mele mă împiedica să le cercetez. Stăteam treaz noaptea, construind în gând microscoape cu puteri fără măsură, cu care mi se părea că străbat toate învelișurile materiei până la atomul ei originar. Cum blestemam acele mijloace imperfecte pe care nevoia, născută din neștiință, mă silea să le folosesc! Cum tânjeam să descopăr taina unei lentile desăvârșite, a cărei putere de mărire să fie mărginită numai de putința de a desluși detaliile obiectului și care totodată să fie lipsită de aberații sferice și cromatice — într-un cuvânt, de toate piedicile în care bietul microscopist se poticnește necontenit! Eram încredințat că se putea construi un microscop simplu, alcătuit dintr-o singură lentilă cu o asemenea putere, uriașă și totuși desăvârșită. Să încerci să aduci microscopul compus la o asemenea înălțime ar fi însemnat să începi de la capătul nepotrivit: acesta din urmă nu era decât o încercare, doar în parte izbutită, de a îndrepta tocmai acele defecte ale instrumentului celui mai simplu care, odată învinse, n-ar mai lăsa nimic de dorit.
În această stare de spirit m-am făcut constructor de microscoape. După încă un an petrecut în noua îndeletnicire, încercând orice substanță ce se putea închipui — sticlă, pietre prețioase, cremene, cristale, cristale artificiale alcătuite din amestecul unor felurite materiale sticloase —, într-un cuvânt, după ce construisem tot atâtea soiuri de lentile câți ochi avea Argus, m-am pomenit exact în locul de unde plecasem, fără alt câștig decât o cunoaștere întinsă a fabricării sticlei. Eram aproape mort de deznădejde. Părinții mei se mirau de aparenta lipsă de înaintare în studiile mele medicale (nu mă dusesem la niciun curs de când venisem în oraș), iar cheltuielile îndeletnicirii mele nebunești fuseseră atât de mari, încât mă puseseră într-o strâmtorare foarte serioasă.
Într-o zi eram în această stare sufletească și făceam încercări în laborator cu un diamant mic — piatra aceasta îmi reținuse întotdeauna atenția mai mult decât oricare alta, datorită marii sale puteri de refracție —, când a intrat în încăpere un tânăr francez, care locuia la etajul de deasupra și obișnuia să mă viziteze din când în când.
Cred că Jules Simon era evreu. Avea multe trăsături ale firii evreiești: dragostea pentru giuvaieruri, pentru îmbrăcăminte și pentru trai bun. Era ceva tainic în el. Avea întotdeauna câte ceva de vânzare și totuși umbla în cea mai aleasă societate. Când spun de vânzare, poate că ar fi trebuit să spun că făcea negoț mărunt, fiindcă îndeletnicirea lui se mărginea de obicei la vânzarea câte unui obiect — un tablou, de pildă, ori o rară sculptură în fildeș, ori o pereche de pistoale de duel, ori costumul unui *caballero* mexican. Când am început să-mi mobilez odăile, mi-a făcut o vizită care s-a încheiat cu cumpărarea unei lămpi vechi de argint, despre care mă încredința că era un Cellini — era îndeajuns de frumoasă chiar și pentru asta —, și a câtorva alte mărunțișuri pentru odaia mea de zi. Nu mi-am putut închipui niciodată de ce Simon se îndeletnicea cu acest negoț mărunt. Părea să aibă bani din belșug și intrare în cele mai bune case din oraș — având însă grijă, presupun, să nu încheie târguri în cercul fermecat al înaltei societăți. În cele din urmă am ajuns la încheierea că acest negoț nu era decât o mască pentru un țel mai mare și am mers până acolo încât să cred că tânărul meu cunoscut era amestecat în negoțul cu sclavi. Asta însă nu mă privea.
De data aceasta, Simon a intrat în odaia mea foarte tulburat.
— Ah! *Mon ami!* a strigat înainte să-i pot da măcar salutul obișnuit. Mi s-a întâmplat de a fi martor la lucrurile cele mai uimitoare din lume. Eu mă promenez până la casa doamnei —. Cum se numește el însuși în latinește, animalul cel mic — *le renard*?
— Vulpes, am răspuns.
— Ah! Da — Vulpes. Eu mă promenez până la casa doamnei Vulpes.
— Mediumul spiritist?
— Da, marele medium. Dumnezeule mare! Ce femeie! Eu scriu pe o fâșie de hârtie multe de întrebări despre treburi de cele mai secrete — treburi care se ascund în abisurile inimii mele cele mai adânci; și iată, prin exemplu, ce se întâmplă? Diavolul acesta de femeie îmi face răspunsuri cele mai adevărate la toate. Ea îmi vorbește de lucruri despre care nu-mi place să vorbesc nici cu mine însumi. Ce trebuie eu să cred? Sunt pironit de pământ!
— Trebuie să înțeleg, domnule Simon, că această doamnă Vulpes a răspuns la întrebări scrise de dumneavoastră în taină, întrebări privitoare la întâmplări cunoscute numai de dumneavoastră?
— Ah! Mai mult decât atât, mai mult decât atât, a răspuns, cu un aer cam speriat. Ea mi-a povestit lucruri — dar, a adăugat după o pauză, schimbându-și deodată atitudinea, de ce să ne ocupăm cu aceste nebunii? Totul era magnetism animal, fără îndoială. Se înțelege de la sine că n-are crezarea mea. Dar de ce suntem noi aici, *mon ami*? Mi s-a întâmplat de a descoperi lucrul cel mai frumos cum vi-l puteți închipui — un vas cu șopârle verzi pe el, alcătuit de marele Bernard Palissy. Este în apartamentul meu; să urcăm. Eu merg să vi-l arăt.
L-am urmat mașinal pe Simon, dar gândurile îmi erau departe de Palissy și de ceramica lui smălțuită, deși și eu, asemenea lui, căutam pe întuneric o mare descoperire. Pomenirea aceasta întâmplătoare a spiritistei, doamna Vulpes, mă pusese pe o cale nouă. Dacă, intrând în legătură cu organisme mai subtile decât al meu, aș putea ajunge dintr-un singur salt la ținta pe care poate că nici măcar o viață de chinuitoare trudă a minții nu mi-ar îngădui s-o ating?
În timp ce cumpăram vasul lui Palissy de la prietenul meu Simon, îmi pregăteam în gând o vizită la doamna Vulpes.