Când am intrat în casă, în odaia lui Simon era lumină. Un îndemn nelămurit m-a împins să-l vizitez. Când am deschis, fără să mă vestesc, ușa odăii lui de zi, era aplecat, cu spatele la mine, deasupra unei lămpi Carcel și părea să cerceteze cu de-amănuntul un obiect pe care îl ținea în mâini. La intrarea mea a tresărit deodată, și-a vârât mâna în buzunarul de la piept și s-a întors spre mine cu fața roșie ca focul de încurcătură.
— Cum! am strigat. Cercetezi portretul în miniatură al vreunei doamne frumoase? Ei, nu te înroși atât; n-o să-ți cer să mi-l arăți.
Simon a râs destul de stângaci, dar n-a făcut niciuna dintre dezmințirile obișnuite în asemenea împrejurări. M-a poftit să iau loc.
— Simon, am spus, tocmai vin de la doamna Vulpes.
De data aceasta, Simon s-a făcut alb ca varul și a rămas parcă buimăcit, ca și când l-ar fi izbit pe neașteptate un șoc electric. A îngăimat câteva vorbe fără șir și s-a dus în grabă la un dulăpior în care își ținea de obicei băuturile. Deși mă uimea tulburarea lui, eram prea prins de gândul meu ca să dau multă atenție altor lucruri.
— Spui adevărul când o numești pe doamna Vulpes un diavol de femeie, am continuat. Simon, mi-a spus lucruri minunate în seara asta, ori mai degrabă a fost mijlocul prin care mi s-au spus lucruri minunate. Ah! Dacă aș putea dobândi un diamant de o sută patruzeci de carate!
Abia se stinsese pe buzele mele suspinul cu care rostisem această dorință, că Simon, cu înfățișarea unei fiare, m-a țintuit cu o privire sălbatică și, repezindu-se la polița căminului, unde atârnau pe perete câteva arme străine, a apucat un pumnal malaiez, un *kris*, și l-a fluturat furios înaintea lui.
— Nu! a strigat în franțuzește, limbă în care izbucnea întotdeauna când era tulburat. Nu! Nu-l vei avea! Ești perfid! Te-ai sfătuit cu demonul acela și râvnești la comoara mea! Dar mai întâi voi muri! Eu, eu sunt viteaz! Nu mă poți face să mă tem!
Toate acestea, rostite cu glas tare și tremurător de tulburare, m-au uluit. Am văzut numaidecât că, din întâmplare, călcasem pe marginea tainei lui Simon, oricare ar fi fost ea. Trebuia să-l liniștesc.
— Dragul meu Simon, am spus, nu pricep câtuși de puțin ce vrei să spui. M-am dus la doamna Vulpes ca s-o întreb despre o problemă științifică, pentru a cărei rezolvare am aflat că era trebuință de un diamant de mărimea pe care tocmai am pomenit-o. Nici nu s-a făcut vreo aluzie la tine în toată seara și, în ce mă privește, nici nu m-am gândit la tine. Ce poate însemna această izbucnire? Dacă se întâmplă să ai mai multe diamante de preț, n-ai de ce să te temi de mine. Diamantul de care am nevoie nu l-ai putea avea; iar dacă l-ai avea, n-ai locui aici.
Ceva din tonul meu trebuie să-l fi liniștit cu desăvârșire, căci expresia i s-a schimbat numaidecât într-un fel de veselie silită, însoțită totuși de o anumită atenție bănuitoare la mișcările mele. A râs și a spus că trebuia să am răbdare cu el; că în anumite clipe era supus unui soi de amețeală, care se trăda prin vorbe fără șir, și că accesele treceau la fel de repede cum veneau.
În timp ce îmi dădea această lămurire, și-a pus arma deoparte și s-a străduit, cu oarecare izbândă, să ia o înfățișare mai veselă.
Toate acestea nu m-au înșelat câtuși de puțin. Eram prea deprins cu munca de analiză ca să mă încurce un văl atât de firav. Am hotărât să pătrund taina până în străfunduri.
— Simon, am spus vesel, să uităm toate acestea la o sticlă de vin de Burgundia. Am jos o ladă de Clos Vougeot de la Lausseure, înmiresmat cu aromele și rumen cu lumina soarelui din Côte d’Or. Să aducem sus vreo două sticle. Ce zici?
— Din toată inima, a răspuns Simon zâmbind.
Am adus vinul și ne-am așezat să bem. Era dintr-un an vestit, 1848, când războiul și vinul înfloriseră laolaltă, iar licoarea lui curată, dar puternică părea să dea organismului o viață nouă. Când ajunseserăm la jumătatea celei de-a doua sticle, Simon, pe care îl știam slab la băutură, începuse să-și piardă limpezimea minții, pe când eu rămâneam la fel de liniștit ca întotdeauna, doar că fiecare înghițitură părea să-mi trimită un val de vigoare prin membre. Vorbele lui Simon deveneau tot mai nedeslușite. S-a apucat să cânte cântece franțuzești nu tocmai morale. M-am ridicat deodată de la masă, chiar când încheia unul dintre aceste versuri fără șir, și, ațintindu-mi ochii asupra lui cu un zâmbet liniștit, am spus: „Simon, te-am înșelat. Ți-am aflat taina în seara asta. Mai bine ai fi sincer cu mine. Doamna Vulpes — ori mai degrabă unul dintre spiritele ei — mi-a spus tot.”
A tresărit îngrozit. Beția părea să-i fi pierit pentru o clipă și a făcut o mișcare spre arma pe care o lăsase puțin mai înainte. L-am oprit cu mâna.
— Monstrule! a strigat cu patimă. Sunt pierdut! Ce să fac? N-ai să-l ai niciodată! Jur pe mama!
— Nu-l vreau, am spus. Fii liniștit, dar fii sincer cu mine. Spune-mi totul.
Beția începea să-i revină. A stăruit plângăcios că mă înșelam cu desăvârșire, că eram beat; apoi mi-a cerut să jur tăcere veșnică și mi-a făgăduit să-mi dezvăluie taina. M-am legat, firește, să fac totul. Cu o privire neliniștită și cu mâinile nesigure de băutură și de tulburare, a scos de la piept o cutiuță și a deschis-o. Dumnezeule! Cum s-a fărâmat lumina blândă a lămpii într-o mie de săgeți prismatice când a căzut asupra uriașului diamant șlefuit în rozetă, care scânteia în cutie! Nu mă pricepeam la diamante, dar am văzut numaidecât că era o piatră de o mărime și o puritate rare. L-am privit pe Simon cu uimire și — trebuie s-o mărturisesc? — cu pizmă. Cum izbutise să dobândească o asemenea comoară? Din răspunsurile lui de om beat la întrebările mele, din care bănuiesc că jumătate din lipsa de șir era prefăcută, abia am putut înțelege că supraveghease o ceată de sclavi care scoteau diamante prin spălare în Brazilia; că îl văzuse pe unul dintre ei ascunzând un diamant, dar, în loc să-și înștiințeze patronii, îl urmărise în tăcere pe negru până îl văzuse îngropându-și comoara; că o dezgropase și fugise cu ea, dar până atunci se temuse să încerce s-o vândă pe față, fiind aproape sigur că o piatră atât de prețioasă ar fi atras prea multă atenție asupra trecutului celui ce o avea; și că nu izbutise să găsească vreuna dintre acele căi întunecate prin care asemenea lucruri sunt trecute mai departe fără primejdie. A adăugat că, după obiceiul răsăritean, își botezase diamantul cu numele fantezist de „Ochiul dimineții”.
În timp ce Simon îmi povestea acestea, priveam marele diamant cu luare-aminte. Nu văzusem niciodată ceva atât de frumos. Toate minunile luminii închipuite ori descrise vreodată păreau să pulseze în încăperile lui de cristal. Greutatea lui, după cum am aflat de la Simon, era de exact o sută patruzeci de carate. Era o potrivire uimitoare. Mâna destinului părea să fie aici. Chiar în seara în care spiritul lui Leeuwenhoek îmi dezvăluie marea taină a microscopului, mijlocul neprețuit pe care îmi poruncește să-l folosesc îmi apare la îndemână! Am hotărât, cu cea mai deplină cumpănire, să pun stăpânire pe diamantul lui Simon.
Ședeam în fața lui, în timp ce capul îi cădea de somn deasupra paharului, și întorceam pe toate fețele întreaga întâmplare, cu liniște. Nu m-am gândit nicio clipă la un lucru atât de prostesc ca un furt obișnuit, care, firește, ar fi fost descoperit sau măcar m-ar fi silit să fug și să mă ascund, iar toate acestea mi-ar fi împiedicat planurile științifice. Nu era decât un singur pas de făcut: să-l ucid pe Simon. La urma urmei, ce însemna viața unui evreu mărunt, negustor ambulant, față de interesele științei? În fiecare zi sunt luați oameni din temnițele osândiților pentru ca chirurgii să facă experiențe pe ei. Omul acesta, Simon, era, după propria lui mărturisire, un infractor, un tâlhar și, credeam din adâncul sufletului, un ucigaș. Merita moartea tot atât cât oricare nelegiuit osândit de legi; de ce să nu fac și eu, asemenea cârmuirii, ca pedeapsa lui să slujească înaintării cunoașterii omenești?
Mijloacele de a înfăptui tot ce doream îmi erau la îndemână. Pe polița căminului era o sticlă pe jumătate plină cu laudanum franțuzesc. Simon era atât de prins de diamantul lui, pe care tocmai i-l înapoiasem, încât nu mi-a fost deloc greu să-i pun drogul în pahar. Într-un sfert de oră dormea adânc.
I-am desfăcut acum vesta, am luat diamantul din buzunarul dinăuntru, unde îl pusese, și l-am mutat pe pat, așezându-l cu picioarele atârnând peste margine. Pusesem mâna pe pumnalul malaiez, pe care îl țineam în dreapta, în timp ce cu cealaltă mână stabileam, după pulsații, cât de exact puteam, locul inimii. Era de căpetenie ca toate împrejurările morții lui să ducă la bănuiala unei sinucideri. Am socotit unghiul exact sub care arma, îndreptată de însăși mâna lui Simon, ar fi intrat probabil în pieptul lui; apoi, cu o singură lovitură puternică, am înfipt-o până la mâner chiar în locul pe care voiam să-l străpung. O tresărire convulsivă a trecut prin membrele lui Simon. Am auzit ieșindu-i din gât un sunet înăbușit, întocmai ca plesnetul unei mari bule de aer trimise în sus de un scufundător, când ajunge la suprafața apei; s-a întors pe jumătate într-o parte și, parcă pentru a-mi ajuta planurile cu mai multă izbândă, mâna lui dreaptă, mișcată doar de un imbold spasmodic, a prins mânerul pumnalului, pe care a rămas să-l țină cu o încordare musculară neobișnuită. Dincolo de aceasta nu s-a văzut nicio zbatere. Laudanumul, presupun, paralizase activitatea nervoasă obișnuită. Trebuie să fi murit pe loc.
Mai rămânea ceva de făcut. Ca să fiu sigur că orice bănuială asupra faptei avea să fie îndepărtată de la vreun locatar al casei și îndreptată spre Simon însuși, trebuia ca ușa să fie găsită dimineața încuiată pe dinăuntru. Cum să fac asta și apoi să ies și eu? Nu pe fereastră: era cu neputință din punct de vedere fizic. Pe deasupra, eram hotărât ca și ferestrele să fie găsite zăvorâte. Dezlegarea era destul de simplă. Am coborât fără zgomot în odaia mea după un instrument neobișnuit pe care îl folosisem pentru a ține substanțe mici și alunecoase, precum sfere mărunte de sticlă și altele asemenea. Instrumentul acesta nu era decât o menghină de mână lungă și subțire, cu o strângere foarte puternică și un însemnat efect de pârghie, datorat întâmplător formei mânerului. Nimic nu era mai simplu, când cheia se afla în broască, decât să-i apuc capătul tijei cu această menghină, din afară, prin gaura cheii, și astfel să încui ușa. Înainte de a face asta însă, am ars mai multe hârtii în vatra lui Simon. Sinucigașii ard aproape întotdeauna hârtii înainte să-și ia viața. Am mai vărsat laudanum în paharul lui Simon, după ce mai întâi înlăturasem din el orice urmă de vin, am curățat celălalt pahar și am luat sticlele cu mine. Dacă s-ar fi găsit în odaie urmele a doi oameni care băuseră, întrebarea s-ar fi ivit firesc: cine era al doilea? Pe deasupra, sticlele de vin ar fi putut fi recunoscute ca ale mele. Turnasem laudanum ca să-i explic prezența în stomac în cazul unei examinări post-mortem. Explicația firească avea să fie că întâi voise să se otrăvească, dar, după ce înghițise puțin din drog, fie îi displăcuse gustul, fie se răzgândise din alte pricini și alesese pumnalul. După ce am făcut aceste pregătiri, am ieșit, lăsând gazul aprins, am încuiat ușa cu menghina și m-am culcat.
Moartea lui Simon n-a fost descoperită decât cu puțin înainte de trei după-amiaza. Slujnica, uimită să vadă gazul aprins — lumina se revărsa de sub ușă pe palierul întunecat —, s-a uitat pe gaura cheii și l-a văzut pe Simon în pat.
A dat alarma. Ușa a fost spartă, iar tot cartierul a fost cuprins de o tulburare febrilă.
Toți cei din casă au fost arestați, și eu printre ei. S-a făcut o anchetă, dar nu s-a putut găsi niciun indiciu care să explice moartea lui altfel decât printr-o sinucidere. Destul de ciudat, în săptămâna dinainte spusese prietenilor câteva lucruri care păreau să arate gândul de a-și lua viața. Un domn a declarat sub jurământ că Simon spusese în fața lui că „se săturase de viață”. Proprietarul casei a mărturisit că Simon, când îi plătise ultima chirie lunară, remarcase că „nu mai avea să-i plătească chirie prea mult timp”. Toate celelalte dovezi se potriveau: ușa încuiată pe dinăuntru, poziția cadavrului, hârtiile arse. După cum prevăzusem, nimeni nu știa că Simon avea diamantul, astfel că nu s-a găsit niciun mobil pentru uciderea lui. După o îndelungată cercetare, juriul a dat verdictul obișnuit, iar cartierul s-a întors la liniștea lui de toate zilele.