A doua zi m-am sculat aproape în zori și m-am repezit la microscop. Tremuram când căutam lumea luminoasă în miniatură în care se afla totul pentru mine. Animula era acolo. În seara dinainte, când mă culcasem, lăsasem aprinsă lampa de gaz, înconjurată de ecranele ei de atenuare a luminii. Am găsit-o pe silfidă scăldându-se, parcă, în lumina strălucitoare care o înconjura, cu o expresie de plăcere însuflețindu-i trăsăturile. Își arunca peste umeri părul de aur lucitor, cu o cochetărie nevinovată. Stătea întinsă cât era de lungă în mediul străveziu în care se ținea fără greutate și zburda cu grația încântătoare pe care nimfa Salmacis ar fi putut-o arăta când căuta să-l cucerească pe sfiosul Hermafrodit. Am încercat o experiență ca să mă încredințez dacă i se dezvoltase puterea de a cugeta. Am micșorat mult lumina lămpii. În lumina slabă care rămăsese, am putut vedea o expresie de durere trecându-i pe față. A privit deodată în sus, iar sprâncenele i s-au încruntat. Am inundat din nou platina microscopului cu un șuvoi deplin de lumină și întreaga ei expresie s-a schimbat. A țâșnit înainte ca o substanță lipsită de orice greutate. Ochii îi scânteiau și buzele i se mișcau. Ah! Dacă știința ar fi avut măcar mijloacele de a transmite și de a multiplica sunetele, așa cum face cu razele de lumină, ce cântece de fericire mi-ar fi vrăjit atunci auzul! Ce imnuri de bucurie închinate lui Adonais ar fi făcut să vibreze aerul luminat!
Înțelegeam acum cum de își populase contele de Cabalis lumea mistică cu silfide — ființe frumoase, a căror suflare de viață era o flacără unduitoare și care se zbenguiau veșnic în ținuturi ale eterului celui mai pur și ale luminii celei mai pure. Rozacrucianul întrevăzuse minunea pe care eu o înfăptuisem în practică.
Câtă vreme a dăinuit astfel această adorare a ciudatei mele divinități, abia dacă știu. Pierdusem orice socoteală a timpului. Toată ziua, din zorii cei dintâi și până târziu în noapte, mă puteai găsi privind prin minunata lentilă. Nu vedeam pe nimeni, nu mă duceam nicăieri și abia îmi îngăduiam timpul trebuincios meselor. Întreaga mea viață era absorbită într-o contemplare la fel de extatică precum aceea a oricărui sfânt catolic. Fiecare ceas în care priveam dumnezeiasca făptură îmi întărea patima — o patimă mereu umbrită de convingerea care mă scotea din minți că, deși puteam s-o privesc oricând voiam, ea nu putea niciodată, niciodată să mă vadă!
În cele din urmă ajunsesem atât de palid și de slab din lipsă de odihnă și din necontenita frământare pentru dragostea mea nebunească și crudele ei împrejurări, încât m-am hotărât să fac o sforțare pentru a mă dezbăra de ea. „Haide, mi-am spus, nu e, în cel mai bun caz, decât o fantasmă. Închipuirea ta i-a dăruit Animulei farmece pe care în realitate nu le are. Izolarea de societatea femeilor a născut această stare bolnăvicioasă a minții. Compar-o cu femeile frumoase din lumea ta, și vraja aceasta mincinoasă se va risipi.”
Din întâmplare am răsfoit ziarele. Acolo am văzut anunțul unei balerine vestite care apărea în fiecare seară la Niblo’s. Signorina Caradolce avea faima de a fi deopotrivă cea mai frumoasă și cea mai grațioasă femeie din lume. M-am îmbrăcat pe loc și m-am dus la teatru.
Cortina s-a ridicat. Obișnuitul semicerc de zâne în muselină albă stătea pe vârful piciorului drept, în jurul movilei de pânză verde, pictată cu flori, pe care dormea prințul întârziat. Deodată se aude un flaut. Zânele tresar. Copacii se deschid, toate zânele trec pe vârful piciorului stâng și intră regina. Era Signorina. A săltat înainte în tunete de aplauze și, lăsându-se pe un singur picior, a rămas în echilibru în aer. Dumnezeule! Aceasta era marea vrăjitoare care târâse monarhi la roțile carului ei? Acele membre greoaie, musculoase, acele glezne groase, acei ochi adânci ca niște grote, acel zâmbet stereotip, acei obraji grosolan fardați! Unde erau îmbujorarea trandafirie, ochii umezi, grăitori, membrele armonioase ale Animulei?
Signorina a dansat. Ce mișcări grosolane, fără armonie! Jocul membrelor ei era cu totul fals și artificial. Salturile ei erau sforțări atletice chinuitoare; pozițiile, colțuroase, chinuiau ochiul. N-am mai putut îndura; cu o exclamație de dezgust care a întors toate privirile asupra mea, m-am ridicat de pe scaun chiar în toiul acelui *pas-de-fascination* al Signorinei și am părăsit brusc teatrul.
M-am grăbit spre casă, ca să-mi desfăt iarăși ochii cu frumoasa făptură a silfidei mele. Simțeam că de atunci înainte avea să-mi fie cu neputință să mă lupt cu această patimă. Mi-am lipit ochii de lentilă. Animula era acolo — dar ce se putea să se fi întâmplat? O schimbare cumplită părea să fi avut loc în lipsa mea. O durere ascunsă părea să întunece frumoasele trăsături ale celei pe care o priveam. Fața i se subțiase și era trasă; membrele i se târau greu; minunata strălucire a părului ei de aur se stinsese. Era bolnavă — bolnavă, iar eu nu puteam s-o ajut! Cred că în clipa aceea aș fi renunțat la toate drepturile pe care le aveam din naștere ca om, dacă aș fi putut să fiu micșorat până la dimensiunile unui animalcul și să mi se îngăduie a o mângâia pe aceea de care soarta mă despărțise pentru totdeauna.
Îmi chinuiam mintea ca să dezleg această taină. Ce anume o chinuia pe silfidă? Părea să sufere dureri cumplite. Trăsăturile i se contractau și chiar se zvârcolea, de parcă ar fi fost pradă unui chin lăuntric. Minunatele păduri păreau și ele să-și fi pierdut jumătate din frumusețe. Culorile le erau șterse, iar în unele locuri pieriseră cu totul. Am urmărit-o pe Animula ceasuri întregi, cu inima frântă, și părea că se ofilește de-a dreptul sub ochii mei. Deodată mi-am amintit că de câteva zile nu mă uitasem la picătura de apă. De fapt, uram s-o văd, căci îmi amintea de stăvilarul ridicat de natură între Animula și mine. Mi-am coborât în grabă privirea spre platina microscopului. Lama de sticlă era tot acolo — dar, Dumnezeule, picătura de apă dispăruse! Adevărul cumplit mi s-a dezvăluit într-o străfulgerare: se evaporase până ajunsese atât de mică, încât nu se mai putea vedea cu ochiul liber; privisem ultimul ei atom, pe acela care o cuprindea pe Animula — și ea murea!
M-am repezit iarăși în fața lentilei și am privit prin ea. Vai! O cuprinsese agonia de pe urmă. Pădurile în culorile curcubeului se topiseră toate, iar Animula zăcea, zbătându-se slab, în ceea ce părea o pată de lumină palidă. Ah! Priveliștea era îngrozitoare: membrele odinioară atât de rotunde și de frumoase se zbârceau până nu mai rămânea nimic din ele; ochii — acei ochi care străluceau ca cerul — se stingeau în pulbere neagră; părul auriu lucitor era acum lins și decolorat. A venit ultima zvârcolire. Am văzut acea luptă de pe urmă a făpturii care se înnegrea — și am leșinat.
Când m-am trezit dintr-o stare de nesimțire care ținuse multe ceasuri, m-am pomenit zăcând printre rămășițele instrumentului meu, la fel de sfărâmat ca el, la trup și la minte. M-am târât fără vlagă până la pat, din care nu m-am ridicat multe luni.
Acum se spune că sunt nebun; dar se înșală. Sunt sărac, căci n-am nici tragere de inimă, nici voință să muncesc; toți banii mi s-au dus și trăiesc din mila altora. Asociațiile de tineri care au poftă de glume mă invită să le țin prelegeri despre optică; mă plătesc pentru ele și râd de mine cât vorbesc. „Linley, microscopistul nebun”, așa mi se spune. Presupun că vorbesc fără șir când țin prelegerile. Cine ar putea vorbi cu rost când mintea îi e bântuită de amintiri atât de cumplite, iar din când în când, printre chipurile morții, văd făptura strălucitoare a Animulei mele pierdute!