Capitolul I

Tatăl meu avea o mică moșie în Nottinghamshire; eram al treilea dintre cei cinci fii ai săi. La paisprezece ani m-a trimis la Colegiul Emanuel din Cambridge, unde am rămas trei ani și m-am ținut cu sârguință de învățătură; dar cheltuiala întreținerii mele, deși primeam o sumă foarte mică, fiind prea mare pentru o avere modestă, am fost dat ucenic domnului James Bates, un chirurg vestit din Londra, la care am stat patru ani. Tatăl meu îmi trimitea când și când mici sume de bani; le cheltuiam ca să învăț navigația și alte ramuri ale matematicii, folositoare celor ce au de gând să călătorească, lucru pe care am crezut întotdeauna că-mi va fi dat să-l fac cândva. Când l-am părăsit pe domnul Bates, m-am dus la tatăl meu; acolo, cu ajutorul lui, al unchiului meu John și al altor câteva rude, am strâns patruzeci de lire și am primit făgăduința a treizeci de lire pe an pentru întreținerea mea la Leyden. Acolo am studiat medicina doi ani și șapte luni, știind că-mi va fi de folos în călătoriile lungi.

La scurtă vreme după întoarcerea de la Leyden, bunul meu maestru, domnul Bates, m-a recomandat ca chirurg pe *Swallow*, sub comanda căpitanului Abraham Pannel; cu acesta am rămas trei ani și jumătate, făcând o călătorie sau două în Levant și în alte ținuturi. Când m-am întors, m-am hotărât să mă statornicesc la Londra; maestrul meu, domnul Bates, m-a încurajat și m-a recomandat mai multor bolnavi. Am închiriat o parte dintr-o căsuță în Old Jewry; și, sfătuit să-mi schimb starea, m-am însurat cu domnișoara Mary Burton, a doua fiică a domnului Edmund Burton, negustor de ciorapi din Newgate-street, primind odată cu ea o zestre de patru sute de lire.

Dar bunul meu maestru Bates murind după doi ani, iar eu având puțini prieteni, treburile mele au început să meargă prost; căci conștiința nu-mi îngăduia să urmez relele practici ale prea multora dintre confrații mei. După ce m-am sfătuit cu soția și cu câțiva cunoscuți, m-am hotărât, așadar, să plec iar pe mare. Am fost chirurg, pe rând, pe două corăbii și, vreme de șase ani, am făcut mai multe călătorii în Indiile de Răsărit și în cele de Apus, sporindu-mi întrucâtva averea. Ceasurile de răgaz le petreceam citind cei mai buni autori, vechi și noi, având întotdeauna cu mine un număr bun de cărți; iar pe uscat, cercetând obiceiurile și firile oamenilor, precum și învățându-le limba; la aceasta aveam multă ușurință, datorită puterii memoriei mele.

Cea din urmă dintre aceste călătorii nefiind prea norocoasă, m-am săturat de mare și mi-am pus în gând să rămân acasă cu soția și familia mea. M-am mutat din Old Jewry în Fetter Lane, iar de acolo în Wapping, nădăjduind să-mi găsesc de lucru printre marinari; dar n-am avut folos de pe urma acestui lucru. După trei ani de așteptare, în speranța că treburile se vor îndrepta, am primit o ofertă avantajoasă din partea căpitanului William Prichard, comandantul corăbiei *Antelope*, care pleca într-o călătorie în Marea Sudului. Am ridicat pânzele din Bristol la 4 mai 1699, iar călătoria noastră a mers la început foarte bine.

Din anumite pricini, n-ar fi potrivit să-l tulbur pe cititor cu amănuntele întâmplărilor noastre în acele mări; ajunge să-i spun că, în trecerea de acolo spre Indiile de Răsărit, o furtună cumplită ne-a abătut spre nord-vest de Țara lui Van Diemen. Dintr-o observație am aflat că ne găseam la latitudinea de 30 de grade și 2 minute sud. Doisprezece dintre oamenii echipajului muriseră din pricina muncii peste măsură și a hranei proaste; ceilalți erau foarte slăbiți. La 5 noiembrie, care era începutul verii în acele locuri, pe o vreme foarte cețoasă, marinarii au zărit o stâncă la mai puțin de jumătate de cablu de corabie; dar vântul era atât de puternic, încât ne-a împins drept în ea și corabia s-a sfărâmat pe loc. Șase oameni din echipaj, printre care mă număram și eu, am coborât barca pe apă și am izbutit cu greu să ne îndepărtăm de corabie și de stâncă. După socoteala mea, am vâslit vreo trei leghe, până când n-am mai fost în stare, fiind sleiți încă de pe corabie de atâta muncă. Ne-am lăsat, așadar, în voia valurilor, iar după vreo jumătate de ceas o rafală venită dinspre nord ne-a răsturnat barca. Ce s-a întâmplat cu tovarășii mei din barcă, precum și cu cei care scăpaseră pe stâncă ori rămăseseră pe corabie, nu pot spune; dar socotesc că au pierit cu toții.

Eu am înotat încotro m-a dus norocul, împins înainte de vânt și de maree. Îmi lăsam adesea picioarele în jos și nu simțeam fundul apei; dar când eram aproape pierdut și nu mă mai puteam lupta, am ajuns într-un loc unde puteam sta în picioare; între timp, furtuna se potolise mult. Panta era atât de lină, încât am mers aproape o milă până să ajung la țărm, pe la ceasurile opt seara, după câte am socotit. Am mai înaintat apoi aproape o jumătate de milă, dar n-am putut descoperi vreun semn de case sau de locuitori; cel puțin, eram atât de slăbit, încât nu le-am observat. Eram peste măsură de ostenit și, din pricina aceasta, a căldurii și a jumătății de pintă de rachiu de vin pe care o băusem când părăsisem corabia, mă simțeam foarte îmbiat la somn.

M-am întins pe iarba foarte scurtă și moale, unde am dormit mai adânc decât îmi aminteam să fi dormit vreodată în viața mea, și, după socoteala mea, vreo nouă ceasuri; căci, când m-am trezit, abia se luminase de ziuă. Am încercat să mă ridic, dar nu mă puteam mișca; fiindcă mă culcasem pe spate, am descoperit că brațele și picioarele îmi erau legate zdravăn de pământ, de o parte și de alta, iar părul, lung și des, prins în același fel. Simțeam de asemenea mai multe legături subțiri de-a curmezișul trupului, de la subsuori până la coapse. Nu puteam privi decât în sus; soarele începea să ardă, iar lumina mă supăra la ochi. Auzeam în jur o zarvă nelămurită, dar, în poziția în care zăceam, nu vedeam decât cerul. Curând am simțit ceva viu mișcându-se pe piciorul meu stâng; înaintând încetișor peste piept, a ajuns aproape de bărbie; atunci, coborându-mi privirea cât am putut, am deslușit o făptură omenească de nici șase țoli înălțime, cu arc și săgeată în mâini și cu o tolbă în spate. Între timp, am simțit că îl urmau cel puțin încă patruzeci de același fel, după câte puteam bănui. M-am minunat peste măsură și am răcnit atât de tare, încât au fugit cu toții înapoi, înspăimântați; unii dintre ei, după cum mi s-a spus mai târziu, s-au rănit căzând atunci când au sărit de pe laturile trupului meu pe pământ.

Totuși, s-au întors curând, iar unul dintre ei, care s-a încumetat până unde putea să-mi vadă fața în întregime, ridicându-și mâinile și ochii în semn de minunare, a strigat cu glas ascuțit, dar limpede: *Hekinah degul*. Ceilalți au repetat aceleași cuvinte de mai multe ori, dar pe atunci nu știam ce înseamnă. În tot acest timp zăceam, după cum poate crede cititorul, într-o mare neliniște. În cele din urmă, zbătându-mă să scap, am avut norocul să rup sforile și să smulg țărușii care-mi țintuiau brațul stâng de pământ; căci, ridicându-l către față, am descoperit cum mă legaseră, iar în același timp, printr-o smucitură puternică ce mi-a pricinuit o durere cumplită, am slăbit puțin sforile care-mi țineau părul legat în partea stângă, încât am putut să-mi întorc capul cu vreo doi țoli. Dar făpturile au fugit a doua oară înainte să le pot apuca; s-a înălțat atunci un strigăt mare, cu sunet foarte ascuțit, și, după ce s-a stins, l-am auzit pe unul strigând tare: *Tolgo phonac*. Într-o clipă am simțit peste o sută de săgeți slobozite asupra mâinii mele stângi, înțepându-mă ca tot atâtea ace; pe deasupra, au mai tras o salvă în aer, așa cum aruncăm noi bombe în Europa; multe dintre acestea, presupun, mi-au căzut pe trup, deși nu le-am simțit, iar unele pe față, pe care mi-am acoperit-o numaidecât cu mâna stângă. Când s-a sfârșit această ploaie de săgeți, am început să gem de mâhnire și de durere; apoi, zbătându-mă iar să mă eliberez, au slobozit o altă salvă, mai mare decât cea dintâi, iar unii au încercat să mă înțepe cu sulițele în laturi; dar, din fericire, purtam o vestă de piele groasă, pe care n-au putut s-o străpungă. Am socotit că cel mai cuminte era să stau nemișcat și mi-am pus în gând să rămân așa până la noapte, când, având mâna stângă deja slobodă, m-aș fi putut elibera lesne; cât despre locuitori, aveam temei să cred că aș fi putut ține piept celei mai mari oștiri pe care ar fi adus-o împotriva mea, dacă toți erau de aceeași mărime cu cel pe care-l văzusem. Dar soarta a hotărât altfel pentru mine.

Când oamenii au văzut că stăteam liniștit, n-au mai slobozit săgeți; dar, după zgomotul pe care-l auzeam, mi-am dat seama că numărul lor creștea; și, la vreo patru iarzi de mine, în dreptul urechii drepte, am auzit mai bine de un ceas niște ciocănituri, ca de oameni care lucrau. Întorcându-mi capul într-acolo, atât cât îmi îngăduiau țărușii și sforile, am văzut că ridicaseră o estradă la aproximativ un picior și jumătate de pământ, pe care încăpeau patru dintre locuitori, cu două sau trei scări pentru a urca pe ea. De acolo, unul dintre ei, care părea un om de rang, mi-a ținut o cuvântare lungă, din care n-am înțeles nicio silabă. Dar ar fi trebuit să spun că, înainte de a-și începe cuvântarea, acel personaj de seamă a strigat de trei ori: *Langro dehul san*; aceste cuvinte, ca și cele de mai înainte, mi-au fost repetate și lămurite mai târziu. Numaidecât, vreo cincizeci dintre locuitori au venit și au tăiat sforile care-mi țineau partea stângă a capului, lăsându-mă să-l întorc spre dreapta și să văd înfățișarea și gesturile celui ce urma să vorbească. Părea de vârstă mijlocie și mai înalt decât ceilalți trei care-l însoțeau; unul dintre aceștia era un paj ce-i ținea trena și părea ceva mai lung decât degetul meu mijlociu; ceilalți doi stăteau câte unul de fiecare parte ca să-l sprijine. Se purta întru totul ca un orator și puteam desluși multe pasaje de amenințări, iar altele de făgăduieli, milă și bunăvoință. Am răspuns în puține cuvinte, dar în chipul cel mai supus, ridicându-mi mâna stângă și amândoi ochii către soare, ca și cum l-aș fi chemat de martor; și, fiind aproape mort de foame, căci încă dinainte de a părăsi corabia trecuseră câteva ceasuri de când nu mai mâncasem nimic, am simțit atât de puternic cerințele firii, încât nu m-am putut opri să-mi arăt nerăbdarea, poate împotriva regulilor stricte ale cuviinței, ducându-mi adesea degetul la gură ca să arăt că voiam hrană. *Hurgo*, căci așa numesc ei un mare senior, după cum am aflat mai târziu, m-a înțeles foarte bine. A coborât de pe estradă și a poruncit să-mi sprijine de laturi mai multe scări; pe acestea au urcat peste o sută dintre locuitori și s-au îndreptat către gura mea, încărcați cu coșuri pline de carne, pregătită și trimisă acolo din porunca regelui, îndată ce primise cea dintâi veste despre mine. Am băgat de seamă că era carne de la mai multe animale, dar nu le puteam deosebi după gust. Erau spete, pulpe și șale, de forma celor de oaie și foarte bine gătite, dar mai mici decât aripile unei ciocârlii. Le mâncam câte două ori trei dintr-o îmbucătură și luam odată câte trei pâini, cam de mărimea gloanțelor de muschetă. Îmi aduceau cât puteau de repede, arătând prin mii de semne cât se minunau și se uimeau de trupul și de pofta mea. Am făcut apoi un alt semn, că voiam să beau. Din felul în care mâncam își dăduseră seama că nu-mi va ajunge o cantitate mică; și, fiind un popor foarte îndemânatic, au ridicat cu mare dibăcie, în chingi, unul dintre cele mai mari butoaie ale lor, l-au rostogolit către mâna mea și i-au scos capacul prin lovituri. L-am băut dintr-o înghițitură, lucru pe care-l puteam face lesne, căci nu încăpea în el nici o jumătate de pintă, iar gustul era ca al unui vin slab de Burgundia, dar cu mult mai plăcut. Mi-au adus un al doilea butoi, pe care l-am băut la fel, și am făcut semne că mai voiam; dar nu mai aveau să-mi dea. După ce săvârșisem aceste minuni, au strigat de bucurie și au dansat pe pieptul meu, repetând de mai multe ori, ca la început, *Hekinah degul*. Mi-au făcut semn să arunc jos cele două butoaie, dar mai întâi i-au înștiințat pe oamenii de dedesubt să se dea la o parte, strigând tare: *Borach mevolah*; și, când au văzut vasele în aer, s-a înălțat de pretutindeni strigătul *Hekinah degul*.

Mărturisesc că, în timp ce umblau încoace și încolo pe trupul meu, am fost adesea ispitit să-i apuc pe primii patruzeci ori cincizeci care mi-ar fi căzut în mână și să-i izbesc de pământ. Dar amintirea celor îndurate, care poate nici nu erau răul cel mai mare pe care mi-l puteau face, și făgăduința pe cuvânt de onoare pe care le-o dădusem — căci așa îmi tâlcuiam purtarea supusă — mi-au alungat curând asemenea închipuiri. Pe deasupra, mă socoteam acum legat prin legile ospitalității de un popor care mă tratase cu atâta cheltuială și măreție. Totuși, în gândul meu, nu mă puteam minuna îndeajuns de neînfricarea acestor muritori mărunți, care se încumetau să urce și să umble pe trupul meu, în vreme ce una dintre mâini îmi era slobodă, fără să tremure numai la vederea unei făpturi atât de uriașe cum trebuie să le fi părut. După un timp, când au văzut că nu mai ceream carne, s-a înfățișat înaintea mea un om de rang înalt din partea Maiestății Sale Imperiale. Excelența Sa, urcând pe partea subțire a piciorului meu drept, a înaintat până la fața mea cu vreo doisprezece oameni din suită; și, arătându-mi scrisorile sale de acreditare, pecetluite cu sigiliul regal, pe care mi le-a apropiat de ochi, a vorbit vreo zece minute fără niciun semn de mânie, dar cu un fel de hotărâre neclintită, arătând adesea înainte, către ceea ce am aflat mai târziu că era capitala, la o jumătate de milă depărtare; acolo hotărâse Maiestatea Sa, în sfat, că trebuia să fiu dus. Am răspuns în câteva cuvinte, fără niciun folos, și am făcut un semn cu mâna slobodă, ducând-o către cealaltă, dar pe deasupra capului Excelenței Sale, de teamă să nu-l rănesc pe el ori pe cei din suită, apoi către propriul meu cap și trup, ca să arăt că îmi doream libertatea. Părea să mă fi înțeles destul de bine, căci a clătinat din cap în semn de dezaprobare și și-a ținut mâna într-un fel care arăta că trebuia să fiu dus ca prizonier. A făcut însă și alte semne, ca să mă lase să înțeleg că voi avea hrană și băutură din belșug și că voi fi tratat foarte bine. M-am gândit atunci încă o dată să încerc a-mi rupe legăturile; dar, simțind iar usturimea săgeților pe față și pe mâini, acoperite de bășici și cu multe dintre săgeți încă înfipte în ele, și văzând totodată că numărul dușmanilor creștea, am dat semne prin care să le fac cunoscut că puteau face cu mine ce doreau. La aceasta, *hurgo* și suita lui s-au retras cu multă politețe și cu fețe voioase.

Curând după aceea am auzit un strigăt obștesc, cu dese repetări ale cuvintelor *Peplom selan*; și am simțit cum o mulțime de oameni din partea mea stângă slăbeau frânghiile atât de mult, încât m-am putut întoarce pe dreapta și ușura udând; am făcut-o din belșug, spre marea uimire a oamenilor, care, ghicind din mișcarea mea ce aveam de gând, s-au dat numaidecât în lături, la dreapta și la stânga, în acea parte, ca să scape de șuvoiul ce cădea din mine cu atâta zgomot și putere. Dar mai înainte îmi unseseră fața și amândouă mâinile cu un fel de alifie foarte plăcut mirositoare, care, în câteva minute, mi-a luat toată usturimea săgeților. Toate acestea, împreună cu înviorarea adusă de hrana și băutura lor, foarte hrănitoare, m-au îmbiat la somn. Am dormit vreo opt ceasuri, după cum mi s-a spus mai târziu; și nu era de mirare, căci medicii, din porunca împăratului, amestecaseră în butoaiele cu vin o băutură adormitoare.

Se pare că, de îndată ce fusesem descoperit dormind pe pământ, după ce ajunsesem la țărm, împăratul fusese înștiințat degrabă printr-un curier; și hotărâse în sfat să fiu legat așa cum am povestit, lucru săvârșit noaptea, pe când dormeam; să mi se trimită hrană și băutură din belșug și să se pregătească o mașinărie care să mă ducă în capitală.

Această hotărâre ar putea părea foarte îndrăzneață și primejdioasă și sunt încredințat că niciun principe din Europa n-ar fi urmat-o într-o împrejurare asemănătoare. După părerea mea, însă, a fost deopotrivă foarte chibzuită și generoasă; căci, dacă acești oameni ar fi încercat să mă omoare cu sulițele și săgețile lor în timp ce dormeam, m-aș fi trezit negreșit la cea dintâi durere; aceasta mi-ar fi putut stârni atât de mult mânia și puterea, încât să pot rupe sforile cu care eram legat; după aceea, cum n-ar fi fost în stare să-mi țină piept, nici nu s-ar fi putut aștepta la milă.

Acești oameni sunt matematicieni dintre cei mai buni și au ajuns la mare desăvârșire în mecanică, prin ocrotirea și încurajarea împăratului, vestit protector al învățăturii. Principele are mai multe mașinării pe roți, pentru transportul copacilor și al altor greutăți mari. Adesea își construiește cele mai mari corăbii de război, unele de nouă picioare lungime, în pădurile unde crește lemnul și le duce cu aceste mașinării la mare, pe o distanță de trei sute ori patru sute de iarzi. Cinci sute de dulgheri și ingineri au fost puși numaidecât la lucru ca să pregătească cea mai mare mașinărie pe care o aveau. Era un cadru de lemn înălțat la trei țoli de pământ, lung de vreo șapte picioare și lat de patru, care se mișca pe douăzeci și două de roți. Strigătul pe care-l auzisem vestise sosirea acestei mașinării, care, după cât se pare, pornise la patru ceasuri după ce ajunsesem eu la țărm. Au adus-o de-a lungul meu, așa cum zăceam. Dar greutatea cea mare era să mă ridice și să mă așeze în acest vehicul. În acest scop au înfipt optzeci de stâlpi, înalți fiecare de câte un picior, și au prins cu cârlige frânghii foarte puternice, de grosimea sforii de legat pachete, de mai multe legături cu care lucrătorii îmi încinseseră gâtul, mâinile, trupul și picioarele. Nouă sute dintre cei mai puternici oameni au fost puși să tragă în sus aceste frânghii, cu ajutorul multor scripeți prinși de stâlpi; și astfel, în mai puțin de trei ceasuri, am fost ridicat și așezat cu ajutorul frânghiilor în mașinărie, unde m-au legat strâns. Toate acestea mi-au fost povestite; căci, în timpul operațiunii, zăceam într-un somn adânc, sub puterea acelui leac adormitor turnat în băutura mea. O mie cinci sute dintre cei mai mari cai ai împăratului, înalți fiecare de vreo patru țoli și jumătate, au fost puși să mă tragă spre capitală, aflată, după cum am spus, la o jumătate de milă depărtare.

Cam la patru ceasuri după ce ne începuserăm drumul, m-am trezit din pricina unei întâmplări foarte caraghioase; căci, vehiculul fiind oprit o vreme ca să se îndrepte ceva ce nu mergea bine, doi ori trei dintre tinerii băștinași au avut curiozitatea să vadă cum arătam când dormeam. Au urcat în mașinărie și s-au apropiat foarte încetișor de fața mea; unul dintre ei, ofițer în gardă, mi-a vârât vârful ascuțit al suliței sale scurte destul de adânc în nara stângă; mi-a gâdilat nasul ca un pai și m-a făcut să strănut cu putere; după aceea s-au furișat de acolo fără să fie observați, iar eu abia după trei săptămâni am aflat pricina trezirii mele atât de bruște. Am făcut un drum lung în restul zilei, iar noaptea ne-am oprit, cu câte cinci sute de străjeri de fiecare parte a mea, jumătate cu torțe, jumătate cu arcuri și săgeți, gata să tragă dacă aș fi încercat să mă mișc. A doua zi, la răsăritul soarelui, ne-am urmat drumul și, pe la amiază, am ajuns la două sute de iarzi de porțile orașului. Împăratul și întreaga lui curte ne-au ieșit în întâmpinare; dar marii săi dregători n-au îngăduit cu niciun chip ca Maiestatea Sa să se primejduiască urcând pe trupul meu.

În locul unde s-a oprit vehiculul se afla un templu străvechi, socotit cel mai mare din tot regatul; acesta, pângărit cu câțiva ani înainte de un omor împotriva firii, fusese, potrivit râvnei acelui popor, socotit profanat și, drept urmare, dat folosinței obișnuite, toate podoabele și mobilierul fiind duse de acolo. În această clădire se hotărâse să fiu găzduit. Poarta cea mare, care dădea spre nord, avea vreo patru picioare înălțime și aproape două lățime; puteam trece lesne prin ea târându-mă. De fiecare parte a porții era câte o ferestruică, la cel mult șase țoli de pământ; prin cea din stânga, fierarul regelui a trecut nouăzeci și unu de lanțuri, asemenea celor ce atârnă de ceasul unei doamne în Europa și aproape la fel de mari, care au fost prinse de piciorul meu stâng cu treizeci și șase de lacăte.

În fața acestui templu, de cealaltă parte a marelui drum, la douăzeci de picioare depărtare, se afla un turnuleț înalt de cel puțin cinci picioare. Acolo a urcat împăratul, cu mulți dintre seniorii de frunte ai curții, ca să mă poată privi, după cum mi s-a spus, căci eu nu-i puteam vedea. Se socotea că ieșiseră din oraș peste o sută de mii de locuitori cu același scop; și, în ciuda străjerilor mei, cred că nu puteau fi mai puțin de zece mii cei care, în mai multe rânduri, au urcat pe trupul meu cu ajutorul scărilor. Dar curând s-a dat o proclamație care oprea acest lucru sub pedeapsa cu moartea. Când lucrătorii au văzut că îmi era cu neputință să scap, au tăiat toate sforile cu care eram legat; m-am ridicat atunci cu o mâhnire cum nu mai simțisem vreodată în viață. Dar zgomotul și uimirea oamenilor, văzându-mă că mă ridic și umblu, nu se pot spune în cuvinte. Lanțurile care-mi țineau piciorul stâng erau lungi de vreo doi iarzi și-mi dădeau nu numai libertatea de a merge înainte și înapoi într-un semicerc, ci, fiind prinse la patru țoli de poartă, îmi îngăduiau să mă târăsc înăuntru și să mă întind cât eram de lung în templu.