Blândețea și buna mea purtare câștigaseră într-atât bunăvoința împăratului și a curții sale, ba chiar a oștirii și a poporului îndeobște, încât am început să nădăjduiesc că-mi voi căpăta libertatea în scurtă vreme. Am folosit toate mijloacele cu putință ca să întrețin această bunăvoință. Încetul cu încetul, băștinașii au ajuns să se teamă mai puțin de vreo primejdie din partea mea. Mă întindeam uneori și lăsam cinci ori șase dintre ei să danseze pe mâna mea; în cele din urmă, băieții și fetele se încumetau să vină și să se joace de-a v-ați ascunselea în părul meu. Făcusem acum progrese bune în înțelegerea și vorbirea limbii. Într-o zi împăratului i-a venit gândul să mă desfete cu mai multe dintre spectacolele țării, în care întrec toate neamurile pe care le-am cunoscut, atât prin dibăcie, cât și prin strălucire. Niciunul nu m-a veselit mai mult decât cel al dansatorilor pe frânghie, săvârșit pe un fir alb subțire, întins pe vreo două picioare lungime, la doisprezece țoli de pământ. Cer, așadar, îngăduința și răbdarea cititorului ca să mă opresc puțin asupra lui.
Această petrecere este practicată numai de cei care năzuiesc la slujbe mari și la înaltă trecere pe lângă curte. Sunt deprinși cu această artă din tinerețe și nu sunt întotdeauna de neam nobil ori cu o educație aleasă. Când o slujbă mare rămâne liberă, fie prin moarte, fie prin căderea în dizgrație, ceea ce se întâmplă adesea, cinci ori șase dintre acești candidați îi cer împăratului voie să desfete Maiestatea Sa și curtea cu un dans pe frânghie; iar cel care sare mai sus fără să cadă primește slujba.
Foarte adesea chiar marilor miniștri li se poruncește să-și arate priceperea și să-l încredințeze pe împărat că nu și-au pierdut îndemânarea. Lui Flimnap, vistiernicul, i se recunoaște putința de a face pe frânghia întinsă o săritură cu cel puțin un țol mai sus decât oricărui alt senior din întregul imperiu. L-am văzut dându-se de mai multe ori peste cap la rând pe un talger prins de o frânghie care nu este mai groasă decât o sfoară obișnuită de legat pachete în Anglia. Prietenul meu Reldresal, secretarul principal pentru treburile private, este, după părerea mea, dacă nu sunt părtinitor, al doilea după vistiernic; ceilalți mari dregători sunt cam deopotrivă.
Aceste petreceri sunt adesea însoțite de accidente mortale, din care sunt consemnate foarte multe. Eu însumi am văzut doi ori trei candidați rupându-și câte un mădular. Dar primejdia este mult mai mare când miniștrilor înșiși li se poruncește să-și arate dibăcia; căci, întrecându-se să se depășească pe ei și pe ceilalți, se silesc atât de mult, încât abia dacă este vreunul care să nu fi căzut, iar unii de două sau de trei ori. Am fost încredințat că, cu un an ori doi înaintea sosirii mele, Flimnap și-ar fi rupt negreșit gâtul dacă una dintre pernele regelui, aflată din întâmplare pe pământ, nu i-ar fi îmblânzit căderea.
Mai este și o altă petrecere, arătată numai înaintea împăratului, a împărătesei și a primului ministru, în împrejurări deosebite. Împăratul așază pe masă trei fire frumoase de mătase, lungi de șase țoli: unul albastru, altul roșu și al treilea verde. Aceste fire sunt puse ca premii pentru cei pe care împăratul dorește să-i deosebească printr-un semn aparte al bunăvoinței sale. Ceremonia se săvârșește în marea încăpere de ceremonie a Maiestății Sale, unde candidații au de trecut o încercare de dibăcie foarte diferită de cea dintâi, căreia nu i-am găsit nici cea mai mică asemănare în vreo altă țară din lumea nouă sau din cea veche. Împăratul ține în mâini un băț, cu amândouă capetele paralele cu orizontul, iar candidații, înaintând unul câte unul, când sar peste băț, când se târăsc pe sub el, înainte și înapoi, de mai multe ori, după cum bățul este înălțat ori coborât. Uneori împăratul ține un capăt al bățului, iar primul său ministru pe celălalt; alteori ministrul îl ține singur. Cel ce-și face treaba cu cea mai mare sprinteneală și rezistă cel mai mult sărind și târându-se este răsplătit cu mătasea albastră; cea roșie i se dă următorului, iar cea verde celui de-al treilea; cu toții le poartă încinse de două ori în jurul mijlocului; și puțini oameni mari de la această curte se văd fără unul dintre aceste brâie.
Caii oștirii și cei din grajdurile regale, fiind aduși zilnic înaintea mea, nu mai erau sperioși, ci veneau până la picioarele mele fără să tresară. Călăreții îi puneau să sară peste mâna mea, pe care o țineam pe pământ; iar unul dintre vânătorii împăratului, pe un cal mare și iute, mi-a sărit peste picior cu pantof cu tot, ceea ce a fost într-adevăr o săritură nemaipomenită. Într-o zi am avut norocul să-l desfăt pe împărat într-un chip cu totul neobișnuit. L-am rugat să poruncească a mi se aduce mai multe bețe înalte de două picioare și groase cât un baston obișnuit; Maiestatea Sa i-a poruncit atunci mai-marelui pădurilor sale să dea poruncile cuvenite, iar a doua zi dimineață au sosit șase pădurari cu tot atâtea care, fiecare tras de opt cai. Am luat nouă dintre aceste bețe și le-am înfipt zdravăn în pământ într-o formă pătrată, cu latura de două picioare și jumătate; am luat apoi alte patru bețe și le-am legat orizontal la fiecare colț, cam la două picioare de pământ; după aceea mi-am prins batista de cele nouă bețe ridicate și am întins-o de jur împrejur până a stat încordată ca pielea unei tobe; iar cele patru bețe orizontale, înălțate cu vreo cinci țoli deasupra batistei, slujeau drept margini de fiecare parte.
Când mi-am isprăvit lucrarea, l-am rugat pe împărat să lase un detașament cu douăzeci și patru dintre cei mai buni cai ai săi să vină și să facă exerciții pe această întindere. Maiestatea Sa a încuviințat propunerea, iar eu i-am luat unul câte unul în mâini, cu călăreții deja în șa și înarmați, împreună cu ofițerii cuveniți care să-i pună la exerciții. De îndată ce s-au rânduit, s-au împărțit în două tabere, au închipuit lupte, au slobozit săgeți boante, și-au scos săbiile, au fugit și au urmărit, au atacat și s-au retras, arătând, într-un cuvânt, cea mai bună disciplină ostășească pe care am văzut-o vreodată. Bețele orizontale îi fereau pe ei și pe cai de căderea de pe estradă; iar împăratul a fost atât de încântat, încât a poruncit ca această petrecere să se repete mai multe zile și o dată a binevoit să fie ridicat și să dea el însuși cuvântul de comandă; cu mare greutate a înduplecat-o chiar pe împărăteasă să mă lase s-o țin în lectica ei închisă la doi iarzi de estradă, de unde putea vedea întreaga desfășurare. Norocul meu a fost că nu s-a întâmplat niciun accident rău la aceste petreceri; numai o dată, un cal focos al unuia dintre căpitani, lovind cu copita, a spart o gaură în batistă și, alunecându-i piciorul, s-a răsturnat cu călăreț cu tot; dar i-am ajutat numaidecât pe amândoi și, acoperind gaura cu o mână, am pus detașamentul jos cu cealaltă, în același fel în care-l ridicasem. Calul căzut a suferit o întindere la umărul stâng, dar călărețul n-a pățit nimic; mi-am cârpit batista cât am putut de bine; totuși, n-am mai vrut să mă bizui pe tăria ei în încercări atât de primejdioase.
Cu vreo două ori trei zile înainte de a fi pus în libertate, pe când desfătam curtea cu asemenea isprăvi, a sosit un curier care să înștiințeze Maiestatea Sa că unii dintre supușii săi, călărind lângă locul unde fusesem prins întâia oară, văzuseră un obiect mare și negru zăcând pe pământ, de formă foarte ciudată, cu marginile întinse de jur împrejur cât dormitorul Maiestății Sale și înălțându-se la mijloc cât un om; că nu era o făptură vie, cum se temuseră la început, căci zăcea nemișcat pe iarbă și unii dintre ei îl ocoliseră de mai multe ori; că, urcând unul pe umerii altuia, ajunseseră în vârf, care era plat și neted, și, bătând cu picioarele în el, aflaseră că era gol pe dinăuntru; că, după umila lor părere, putea fi ceva aparținând omului-munte și că, dacă Maiestatea Sa binevoia, se legau să-l aducă numai cu cinci cai. Mi-am dat seama numaidecât despre ce vorbeau și m-am bucurat din inimă să primesc această veste.
Se pare că, atunci când ajunsesem întâia oară la țărm după naufragiu, eram atât de tulburat, încât, înainte de a ajunge la locul unde m-am culcat, pălăria, pe care mi-o prinsesem de cap cu o sfoară în timp ce vâsleam și care rămăsese pe cap tot timpul cât înotasem, îmi căzuse după ce ieșisem pe uscat; sfoara, după câte bănuiesc, se rupsese dintr-o întâmplare pe care n-o băgasem de seamă, dar eu crezusem că-mi pierdusem pălăria pe mare. Am rugat Maiestatea Sa Imperială să poruncească a mi se aduce cât mai curând, descriindu-i întrebuințarea și felul ei; a doua zi cărăușii au sosit cu ea, dar nu în stare prea bună; îi găuriseră borul în două locuri, la un țol și jumătate de margine, și prinseseră câte un cârlig în fiecare gaură; cârligele fuseseră legate printr-o frânghie lungă de hamuri și astfel pălăria îmi fusese târâtă cale de mai bine de o jumătate de milă englezească; dar pământul acelei țări fiind foarte neted și drept, avusese mai puțin de suferit decât mă așteptam.
La două zile după această întâmplare, împăratul, după ce poruncise ca partea oștirii sale încartiruită în capitală și în jurul ei să fie gata, s-a gândit să se desfete într-un fel foarte deosebit. M-a rugat să stau ca un Colos, cu picioarele cât puteam de depărtate fără greutate. I-a poruncit apoi generalului său, un conducător bătrân și încercat, mare ocrotitor al meu, să rânduiască trupele în formație strânsă și să le treacă pe sub mine, pedestrașii câte douăzeci și patru la rând, iar călăreții câte șaisprezece, cu tobele bătând, steagurile fluturând și sulițele îndreptate înainte. Acest corp era alcătuit din trei mii de pedestrași și o mie de călăreți. Maiestatea Sa a poruncit, sub pedeapsa cu moartea, ca fiecare ostaș, în timpul trecerii, să păstreze cea mai strictă cuviință față de persoana mea; ceea ce n-a putut totuși împiedica pe unii dintre ofițerii mai tineri să-și ridice ochii când treceau pe sub mine; și, ca să mărturisesc adevărul, pantalonii mei erau pe atunci într-o stare atât de proastă, încât le dădeau unele prilejuri de râs și de minunare.
Trimisesem atât de multe memorii și cereri pentru libertatea mea, încât Maiestatea Sa a adus în cele din urmă vorba despre aceasta, mai întâi în sfatul restrâns și apoi în sfatul întrunit pe deplin; acolo nimeni nu s-a împotrivit, afară de Skyresh Bolgolam, care binevoise, fără să-l fi provocat prin ceva, să-mi fie dușman de moarte. Dar întregul sfat a hotărât împotriva lui, iar împăratul a întărit hotărârea. Acel ministru era *galbet*, adică amiralul regatului, se bucura de mare încredere din partea stăpânului său și era un om foarte priceput în treburi, dar cu fire posomorâtă și acră. În cele din urmă a fost totuși înduplecat să se învoiască; a izbutit însă să obțină ca articolele și condițiile în temeiul cărora urma să fiu eliberat și pe care trebuia să le jur să fie întocmite chiar de el. Skyresh Bolgolam mi-a adus aceste articole în persoană, însoțit de doi subsecretari și de mai mulți oameni de seamă. După citirea lor mi s-a cerut să jur că le voi împlini; mai întâi în felul țării mele, apoi în cel rânduit de legile lor; acesta cerea să-mi țin piciorul drept în mâna stângă, să-mi pun degetul mijlociu al mâinii drepte în creștetul capului, iar degetul mare pe vârful urechii drepte. Dar, fiindcă cititorul poate avea curiozitatea de a-și face o idee despre stilul și felul de a se exprima proprii acelui popor, precum și de a cunoaște articolul prin care mi-am recăpătat libertatea, am făcut o traducere a întregului act, cuvânt cu cuvânt, cât am putut de aproape, pe care o înfățișez aici publicului.
„Golbasto Momarem Evlame Gurdilo Shefin Mully Ully Gue, preaputernic Împărat al Liliputului, desfătarea și groaza universului, ale cărui stăpâniri se întind cinci mii de *blustrugs*, vreo douăsprezece mile în jur, până la marginile globului; monarh al tuturor monarhilor, mai înalt decât fiii oamenilor; ale cărui picioare apasă până în centrul pământului și al cărui cap lovește soarele; la a cărui înclinare a capului principii pământului tremură din genunchi; plăcut ca primăvara, alinător ca vara, roditor ca toamna, înfricoșător ca iarna: preasublima sa Maiestate îi propune omului-munte, de curând sosit în stăpânirile noastre cerești, următoarele articole, pe care va fi îndatorat printr-un jurământ solemn să le împlinească:”
„1. Omul-munte nu va pleca din stăpânirile noastre fără învoirea noastră întărită cu marele nostru sigiliu.”
„2. Nu va cuteza să vină în capitala noastră fără porunca noastră expresă; atunci locuitorii vor fi înștiințați cu două ceasuri înainte să rămână în case.”
„3. Numitul om-munte își va mărgini plimbările la drumurile noastre mari și nu va încerca să umble ori să se culce pe o pajiște sau pe un ogor cu grâne.”
„4. Când va merge pe numitele drumuri, va avea cea mai mare grijă să nu calce trupurile vreunuia dintre iubiții noștri supuși, caii ori vehiculele lor și să nu ia în mâini vreunul dintre supușii noștri fără încuviințarea lui.”
„5. Dacă un curier trebuie trimis cu grabă deosebită, omul-munte va fi dator să poarte în buzunar solul și calul pe o distanță de șase zile de drum, o dată în fiecare lună, și să-l aducă înapoi pe numitul sol, dacă i se cere, teafăr în fața noastră imperială.”
„6. Ne va fi aliat împotriva dușmanilor noștri din insula Blefuscu și își va da toată silința să le nimicească flota, care se pregătește acum să ne năvălească.”
„7. Numitul om-munte, în ceasurile sale de răgaz, îi va ajuta pe lucrătorii noștri să ridice anumite pietre mari pentru acoperirea zidului parcului principal și pentru celelalte clădiri regale ale noastre.”
„8. Numitul om-munte va da, în termen de două luni, o măsurătoare exactă a înconjurului stăpânirilor noastre, socotindu-și propriii pași de-a lungul țărmului.”
„În sfârșit, după jurământul său solemn de a păzi toate articolele de mai sus, numitul om-munte va primi zilnic o porție de hrană și băutură îndestulătoare pentru întreținerea a 1.724 dintre supușii noștri, cu slobodă intrare la persoana noastră regală și alte semne ale bunăvoinței noastre. Dat la palatul nostru din Belfaborac, în ziua a douăsprezecea a celei de-a nouăzeci și una luni a domniei noastre.”
Am jurat și am semnat aceste articole cu multă bucurie și mulțumire, deși unele nu erau atât de onorabile pe cât aș fi dorit; aceasta se datora în întregime răutății lui Skyresh Bolgolam, marele amiral. Lanțurile mi-au fost atunci descuiate numaidecât și am fost pe deplin liber. Împăratul însuși mi-a făcut cinstea de a fi de față la întreaga ceremonie. Mi-am arătat recunoștința prosternându-mă la picioarele Maiestății Sale; dar mi-a poruncit să mă ridic și, după multe vorbe binevoitoare, pe care nu le voi repeta ca să scap de învinuirea de trufie, a adăugat „că nădăjduia să mă dovedesc un slujitor folositor și să merit pe deplin toate bunăvoințele cu care mă cinstise până atunci ori cu care m-ar putea cinsti pe viitor”.
Cititorul binevoiască să bage de seamă că, în ultimul articol al recăpătării libertății mele, împăratul se îndatorează să-mi dea o cantitate de hrană și băutură îndestulătoare pentru întreținerea a 1.724 de liliputani. După câtva timp, întrebând un prieten de la curte cum ajunseseră să hotărască acel număr anume, mi-a spus că matematicienii Maiestății Sale, după ce-mi măsuraseră înălțimea trupului cu ajutorul unui cadran și aflaseră că o întrecea pe a lor în proporția de doisprezece la unu, trăseseră din asemănarea trupurilor lor concluzia că al meu trebuia să cuprindă cel puțin 1.724 dintre ale lor și, drept urmare, cerea tot atâta hrană cât era nevoie pentru întreținerea acelui număr de liliputani. Din aceasta cititorul își poate face o idee atât despre ingeniozitatea acelui popor, cât și despre gospodărirea chibzuită și exactă a unui principe atât de mare.