Deși am de gând să las descrierea acestui imperiu pentru un tratat anume, mă mulțumesc totuși, între timp, să-i dau cititorului curios câteva idei generale. După cum înălțimea obișnuită a băștinașilor este ceva mai mică de șase țoli, tot astfel se păstrează o proporție exactă la toate celelalte animale, precum și la plante și copaci; de pildă, cei mai înalți cai și boi au între patru și cinci țoli, oile un țol și jumătate, mai mult sau mai puțin; gâștele lor sunt cam cât o vrabie și tot așa, coborând treaptă cu treaptă până la cele mai mici făpturi, care pentru ochii mei erau aproape nevăzute; dar natura a potrivit ochii liliputanilor pentru toate lucrurile cuvenite privirii lor: văd cu mare precizie, însă nu la mare depărtare.
Și, ca să arăt ascuțimea vederii lor pentru lucrurile apropiate, m-am desfătat mult privindu-l pe un bucătar cum jumulea o ciocârlie care nu era cât o muscă obișnuită, iar pe o fată cum trecea mătase nevăzută printr-un ac nevăzut. Cei mai înalți copaci ai lor au vreo șapte picioare; mă refer la unii dintre cei din marele parc regal, ale căror vârfuri abia le puteam ajunge cu pumnul strâns. Celelalte plante sunt în aceeași proporție; dar le las pe seama închipuirii cititorului.
Voi spune deocamdată puține despre învățătura lor, care de multe veacuri înflorește la ei în toate ramurile; dar felul de a scrie le este foarte deosebit: nici de la stânga la dreapta, ca europenii, nici de la dreapta la stânga, ca arabii, nici de sus în jos, ca chinezii, ci pieziș, dintr-un colț al hârtiei în celălalt, ca doamnele din Anglia.
Își îngroapă morții cu capul drept în jos, fiindcă sunt de părere că peste unsprezece mii de luni vor învia cu toții; în acest răstimp pământul, pe care și-l închipuie plat, se va întoarce cu susul în jos și astfel, la înviere, ei se vor pomeni gata în picioare. Învățații lor recunosc absurditatea acestei învățături, dar obiceiul încă dăinuie, din îngăduință față de norod.
În acest imperiu sunt unele legi și obiceiuri foarte deosebite; și, dacă n-ar fi atât de de-a dreptul potrivnice celor din scumpa mea țară, aș fi ispitit să spun câteva vorbe în apărarea lor. Ar fi numai de dorit să fie tot atât de bine și împlinite. Cea dintâi pe care o voi pomeni privește denunțătorii. Toate crimele împotriva statului se pedepsesc aici cu cea mai mare asprime; dar, dacă învinuitul își dovedește limpede nevinovăția la judecată, acuzatorul este dat numaidecât unei morți rușinoase; din bunurile ori pământurile lui, nevinovatul este despăgubit împătrit pentru timpul pierdut, primejdia îndurată, greutatea închisorii și toate cheltuielile făcute cu apărarea sa; ori, dacă acea avere nu ajunge, coroana o întregește din belșug. Împăratul îi mai dă și un semn public al bunăvoinței sale, iar nevinovăția lui este proclamată în tot orașul.
Ei socotesc înșelăciunea o crimă mai mare decât furtul și de aceea rareori se întâmplă să n-o pedepsească prin moarte; căci spun că grija și veghea, cu o minte cât se poate de obișnuită, pot feri bunurile omului de hoți, dar cinstea nu are apărare împotriva unei viclenii mai mari; și, fiindcă trebuie să existe neîncetat cumpărare, vânzare și negoț pe credit, acolo unde înșelăciunea este îngăduită și trecută cu vederea ori nu are lege care s-o pedepsească, negustorul cinstit este totdeauna ruinat, iar pungașul trage folosul. Îmi amintesc că o dată mijloceam pe lângă împărat pentru un vinovat care-și păgubise stăpânul cu o mare sumă de bani, primită din porunca acestuia și cu care fugise; și, întâmplându-se să spun Maiestății Sale, ca să-i micșorez vina, că era numai un abuz de încredere, împăratul a socotit monstruos din partea mea să aduc drept apărare ceea ce agrava cel mai mult crima; într-adevăr, nu prea aveam ce să răspund, în afară de obișnuitele vorbe că neamurile deosebite au obiceiuri deosebite; căci mărturisesc că mi-a fost rușine din inimă (nota 2).
Deși numim de obicei răsplata și pedeapsa cele două balamale pe care se mișcă orice cârmuire, n-am putut vedea niciodată această maximă pusă în faptă de vreun neam, afară de cel al Liliputului. Oricine poate aduce acolo dovezi îndestulătoare că a păzit cu strictețe legile țării sale timp de șaptezeci și trei de luni are dreptul la anumite privilegii, potrivit rangului ori stării sale, cu o sumă de bani pe măsură dintr-un fond rânduit pentru acest rost; capătă și titlul de *snilpall*, adică «legiuit», care i se adaugă numelui, dar nu se transmite urmașilor. Acești oameni socoteau o lipsă nespus de mare a cârmuirii noastre când le-am spus că legile ni se impun numai prin pedepse, fără să se pomenească răsplata. Din această pricină, chipul Dreptății din sălile lor de judecată este înfățișat cu șase ochi, doi înainte, tot atâția înapoi și câte unul de fiecare parte, ca să arate băgarea de seamă; cu o pungă de aur deschisă în mâna dreaptă și cu o sabie în teacă în cea stângă, ca să arate că este mai pornită să răsplătească decât să pedepsească.
Când aleg oameni pentru toate slujbele, țin mai mult seama de bunele moravuri decât de marile însușiri; căci, fiind cârmuirea de trebuință omenirii, ei cred că puterea obișnuită de înțelegere a omului este potrivită pentru o slujbă sau alta și că Providența n-a avut nicicând de gând să facă din purtarea treburilor obștești o taină înțeleasă numai de câțiva oameni cu geniu sublim, dintre care rareori se nasc trei într-un veac; socotesc însă că adevărul, dreptatea, cumpătarea și cele asemenea stau în puterea fiecărui om; iar practicarea acestor virtuți, ajutată de experiență și de bună intenție, l-ar face pe oricine potrivit să-și slujească țara, afară de acele rosturi pentru care se cere învățătură anume. Dar socoteau că lipsa virtuților morale era atât de departe de a fi suplinită prin daruri înalte ale minții, încât slujbele nu puteau fi încredințate unor mâini mai primejdioase decât ale unor oameni înzestrați astfel; și că, în orice caz, greșelile săvârșite din neștiință de o fire virtuoasă n-ar avea niciodată urmări atât de pierzătoare pentru binele obștesc precum faptele unui om pornit spre corupție, cu mare pricepere de a-și conduce, înmulți și apăra stricăciunile.
În același fel, necredința în Providența Divină îl face pe om neîndreptățit să ocupe vreo slujbă publică; fiindcă regii se mărturisesc locțiitori ai Providenței, liliputanii socotesc că nimic nu poate fi mai absurd decât ca un principe să se folosească de oameni care tăgăduiesc autoritatea în temeiul căreia lucrează.
Povestind aceste legi și pe cele ce urmează, vreau să se înțeleagă numai așezămintele dintâi, nu stricăciunile cele mai rușinoase în care au căzut acești oameni prin firea decăzută a omului. Cât despre infamul obicei de a dobândi slujbe mari dansând pe frânghii ori semne de bunăvoință și deosebire sărind peste bețe și târându-se pe sub ele, cititorul trebuie să bage de seamă că au fost aduse întâia oară de bunicul împăratului care domnește acum și au ajuns la treapta de astăzi prin sporirea treptată a partidelor și facțiunilor.
Nerecunoștința este la ei o crimă pedepsită cu moartea, după cum citim că a fost și în alte țări; căci judecă astfel: cel care își răsplătește rău binefăcătorul trebuie să fie un dușman obștesc al restului omenirii, de la care n-a primit nicio binefacere; prin urmare, un asemenea om nu este vrednic să trăiască.
Părerile lor despre îndatoririle părinților și copiilor se deosebesc peste măsură de ale noastre. Fiindcă împreunarea bărbatului cu femeia se întemeiază pe marea lege a naturii, spre înmulțirea și dăinuirea speciei, liliputanii țin cu tot dinadinsul că bărbații și femeile se unesc, asemenea celorlalte animale, din pornirile poftei trupești și că duioșia față de puii lor vine dintr-un asemenea temei firesc; din această pricină nu vor îngădui niciodată că un copil îi este dator tatălui pentru că l-a zămislit ori mamei pentru că l-a adus pe lume; lucrul acesta, dacă avem în vedere nenorocirile vieții omenești, nici nu a fost o binefacere în sine, nici n-a fost astfel gândit de părinți, ale căror gânduri, în întâlnirile de dragoste, erau îndreptate în altă parte. Din asemenea raționamente și altele de același fel, părerea lor este că părinții sunt cei din urmă cărora ar trebui să li se încredințeze educația propriilor copii; de aceea au în fiecare oraș așezăminte publice pentru creșterea copiilor, unde toți părinții, afară de țăranii mărunți și de lucrători, sunt datori să-și trimită copiii de amândouă sexele spre creștere și învățătură la vârsta de douăzeci de luni, când se presupune că au căpătat unele începuturi de ascultare. Aceste școli sunt de mai multe feluri, potrivite cu rangurile deosebite și cu amândouă sexele. Au profesori anume, pricepuți să pregătească pruncii pentru starea de viață cuvenită rangului părinților, puterilor și înclinărilor lor. Voi spune mai întâi câteva lucruri despre așezămintele pentru băieți, apoi despre cele pentru fete.
Așezămintele pentru băieții de neam nobil ori de seamă au profesori gravi și învățați, cu ajutoarele lor. Hainele și hrana copiilor sunt simple și fără podoabe. Sunt crescuți în principiile onoarei, dreptății, curajului, modestiei, îndurării, religiei și iubirii de țară; sunt întotdeauna ținuți la vreo îndeletnicire, afară de ceasurile de masă și somn, foarte scurte, și de două ceasuri pentru petreceri alcătuite din exerciții trupești. Până la patru ani sunt îmbrăcați de bărbați, apoi sunt datori să se îmbrace singuri, oricât le-ar fi de mare rangul; iar femeile care-i slujesc, a căror vârstă corespunde, în proporție, celei de cincizeci de ani la noi, fac numai treburile cele mai de jos. Nu li se îngăduie niciodată să stea de vorbă cu slujitorii, ci merg împreună, în grupuri mai mici sau mai mari, să-și facă petrecerile, întotdeauna în prezența unui profesor ori a unuia dintre ajutoarele sale; prin aceasta scapă de acele prime înrâuriri rele ale prostiei și viciului la care sunt supuși copiii noștri. Părinților li se îngăduie să-i vadă numai de două ori pe an, vizita durând numai un ceas; au voie să sărute copilul la sosire și la plecare; dar un profesor, care este întotdeauna de față în aceste împrejurări, nu-i lasă să șoptească, să folosească vorbe de alint ori să aducă daruri de jucării, dulciuri și altele asemenea.
Plata fiecărei familii pentru educația și întreținerea unui copil, dacă nu este făcută la timp, este strânsă de slujbașii împăratului.
Așezămintele pentru copiii oamenilor de neam obișnuit, ai negustorilor, comercianților și meșteșugarilor sunt cârmuite, pe măsura stării lor, în același fel; numai cei sortiți meseriilor sunt dați ucenici la unsprezece ani, pe când copiii oamenilor de rang își urmează exercițiile până la cincisprezece, ceea ce corespunde cu douăzeci și unu la noi; dar restricțiile li se îmblânzesc treptat în ultimii trei ani.
În așezămintele pentru fete, tinerele de rang sunt crescute aproape ca băieții; numai că sunt îmbrăcate de slujitoare cu purtare cuviincioasă, dar întotdeauna în prezența unui profesor ori a unui ajutor, până ajung să se îmbrace singure, la cinci ani. Dacă se află că aceste îngrijitoare cutează vreodată să desfete fetele cu povești înfricoșătoare ori prostești sau cu prostiile obișnuite ale cameristelor de la noi, sunt biciuite de trei ori în văzul lumii prin oraș, închise un an și surghiunite pe viață în partea cea mai pustie a țării. Astfel, tinerelor doamne le este la fel de rușine ca bărbaților să fie lașe și proaste și disprețuiesc toate podoabele persoanei, afară de cuviință și curățenie; nici n-am văzut vreo deosebire în educația lor făcută din deosebirea sexului, numai că exercițiile fetelor nu erau întru totul atât de viguroase, li se dădeau unele reguli despre viața gospodărească și li se cerea un cerc mai restrâns de învățătură; căci maxima lor este că, printre oamenii de rang, soția trebuie să fie întotdeauna o tovarășă cu judecată și plăcută, fiindcă nu poate fi întotdeauna tânără. La doisprezece ani, vârsta de măritiș la ei, părinții sau tutorii le iau pe fete acasă, cu mari dovezi de recunoștință către profesori, și rareori fără lacrimile tinerei doamne și ale tovarășelor ei.
În așezămintele pentru fetele de stare mai joasă, copilele sunt învățate toate felurile de lucru cuvenite sexului și rangurilor lor; cele sortite uceniciei sunt trimise de acolo la șapte ani, iar celelalte sunt ținute până la unsprezece.
Familiile de stare mai joasă care au copii în aceste așezăminte sunt datoare, pe lângă plata anuală, cât se poate de mică, să-i dea intendentului așezământului o mică parte lunară din câștigurile lor, pentru a alcătui avutul copilului; de aceea, tuturor părinților le sunt mărginite cheltuielile prin lege. Liliputanii socotesc că nimic nu poate fi mai nedrept decât ca oamenii, slujindu-și propriile pofte, să aducă prunci pe lume și să lase pe seama obștii povara întreținerii lor. Cât despre oamenii de rang, dau garanții că vor pune deoparte pentru fiecare copil o anumită sumă, potrivită cu starea lor; aceste fonduri sunt întotdeauna gospodărite cu chibzuință și cu cea mai exactă dreptate.
Țăranii mărunți și lucrătorii își țin copiii acasă, îndeletnicirea lor fiind numai să lucreze și să cultive pământul; de aceea educația lor nu are mare însemnătate pentru obște; dar bătrânii și bolnavii dintre ei sunt întreținuți în spitale, căci cerșetoria este o meserie necunoscută în acest imperiu.
Poate că aici îl va desfăta pe cititorul curios o relatare despre slujitorii mei și felul meu de viață în această țară, în timpul unei șederi de nouă luni și treisprezece zile. Având o minte înclinată spre mecanică și fiind totodată silit de nevoie, îmi făcusem o masă și un scaun destul de potrivite din cei mai mari copaci ai parcului regal. Două sute de cusătorese au fost puse să-mi facă cămăși și albituri pentru pat și masă, toate din pânza cea mai trainică și grosolană pe care o puteau găsi; totuși, au fost silite s-o coasă în mai multe straturi, căci și cea mai groasă era cu câteva trepte mai fină decât batistul. Pânza lor are de obicei trei țoli lățime, iar trei picioare fac o bucată. Cusătoresele m-au măsurat în timp ce zăceam pe pământ, una stând la gâtul meu și alta la jumătatea gambei, cu o frânghie zdravănă întinsă, pe care fiecare o ținea de câte un capăt, iar o a treia măsura lungimea frânghiei cu o riglă de un țol. Mi-au măsurat apoi degetul mare al mâinii drepte și n-au mai cerut nimic; căci, printr-o socoteală matematică, de două ori înconjurul degetului mare este o dată înconjurul încheieturii mâinii și tot așa până la gât și talie; cu ajutorul vechii mele cămăși, pe care am întins-o pe pământ înaintea lor ca tipar, mi le-au potrivit întocmai.
Trei sute de croitori au fost puși în același fel să-mi facă haine; dar aveau alt mijloc de a-mi lua măsura. M-am așezat în genunchi și au ridicat o scară de la pământ până la gâtul meu; unul dintre ei a urcat pe scară și a lăsat un fir cu plumb de la gulerul meu până la podea, ceea ce dădea întocmai lungimea hainei; dar talia și brațele mi le-am măsurat singur. Când hainele au fost gata, lucru făcut în casa mea, căci nici cea mai mare dintre ale lor n-ar fi putut să le cuprindă, semănau cu lucrările din petice ale doamnelor din Anglia, numai că ale mele erau toate de o singură culoare.
Aveam trei sute de bucătari care-mi găteau merindele în colibe mici și potrivite ridicate în jurul casei mele, unde trăiau cu familiile lor și-mi pregăteau câte două feluri fiecare. Luam douăzeci de slujitori în mână și-i puneam pe masă; încă o sută slujeau jos, pe pământ, unii cu farfurii de carne, alții cu butoaie de vin și alte băuturi prinse în chingi pe umeri; slujitorii de sus le ridicau pe toate, după cum aveam nevoie, într-un chip foarte ingenios, cu anumite frânghii, așa cum scoatem noi găleata din fântână în Europa. O farfurie de carne de-a lor era o îmbucătură bună, iar un butoi de băutură o înghițitură potrivită. Carnea lor de oaie este mai prejos de a noastră, dar cea de vită este minunată. Am avut o bucată de vrăbioară atât de mare, încât am fost silit s-o mănânc din trei îmbucături; dar aceasta e rar. Slujitorii mei se minunau văzându-mă că o mănânc cu oase cu tot, așa cum mâncăm noi în țara noastră piciorul unei ciocârlii. Gâștele și curcanii lor îi mâncam de obicei dintr-o îmbucătură și mărturisesc că îi întrec cu mult pe ai noștri. Dintre păsările lor mai mici puteam lua câte douăzeci ori treizeci în vârful cuțitului.
Într-o zi, Maiestatea Sa Imperială, înștiințată despre felul meu de viață, a dorit „ca el însuși și consoarta sa regală, cu tinerii prinți și prințese de sânge împărătesc, să aibă fericirea”, cum a binevoit s-o numească, „de a lua masa cu mine”. Au venit, așadar, și i-am așezat pe scaune de ceremonie, pe masa mea, chiar în fața mea, cu străjerii în jur. Flimnap, marele vistiernic, era și el acolo cu toiagul său alb; am băgat de seamă că adesea mă privea cu față acră, lucru de care m-am prefăcut că nu țin seama, ci am mâncat mai mult decât de obicei, în cinstea scumpei mele țări, precum și ca să umplu curtea de admirație. Am anumite pricini tainice să cred că această vizită a Maiestății Sale i-a dat lui Flimnap prilejul de a-mi face rău pe lângă stăpânul său. Acel ministru îmi fusese întotdeauna dușman tainic, deși pe dinafară mă măgulea mai mult decât era obișnuit firii sale posomorâte. I-a înfățișat împăratului „starea proastă a vistieriei sale; că era silit să ia bani cu împrumut la un scont mare; că bonurile de vistierie nu puteau circula decât cu un scăzământ de cel puțin nouă la sută sub valoarea nominală; că o costasem pe Maiestatea Sa mai bine de un milion și jumătate de *sprugs*” (cea mai mare monedă de aur a lor, cam de mărimea unei paiete) „și că, în cele din urmă, ar fi fost bine ca împăratul să folosească cel dintâi prilej potrivit pentru a mă îndepărta”.
Sunt dator aici să apăr bunul nume al unei doamne minunate, care a suferit fără vină din pricina mea. Vistiernicul s-a apucat să fie gelos pe soția lui, din răutatea unor limbi rele care-l înștiințaseră că Grația Sa se îndrăgostise cu patimă de persoana mea; iar o vreme a umblat la curte zvonul de ocară că ar fi venit o dată în taină la locuința mea. Declar cu solemnitate că aceasta este cea mai rușinoasă minciună, fără alt temei decât că Grația Sa binevoise să mă trateze cu toate semnele nevinovate de familiaritate și prietenie. Recunosc că venea adesea la casa mea, dar întotdeauna pe față și niciodată fără încă trei oameni în trăsură, de obicei sora și fiica ei tânără, precum și un cunoscut apropiat; dar aceasta era ceva obișnuit pentru multe alte doamne de la curte. Îi chem și acum pe toți slujitorii mei să spună dacă au văzut vreodată o trăsură la ușa mea fără să știe ce oameni erau înăuntru.
În asemenea împrejurări, după ce un slujitor mă înștiința, obiceiul meu era să mă duc numaidecât la ușă și, după ce-mi înfățișam omagiile, să iau cu mare grijă în mâini trăsura și doi cai; căci, dacă erau șase cai, surugiul deshăma întotdeauna patru; le așezam apoi pe o masă unde prinsesem de jur împrejur o ramă mobilă, înaltă de cinci țoli, ca să previn accidentele. Am avut adesea pe masă patru trăsuri cu cai deodată, pline de oaspeți, iar eu ședeam în scaun, aplecându-mi fața către ei; și, când stăteam de vorbă cu un grup, vizitiii le plimbau încetișor pe celelalte în jurul mesei. Am petrecut multe după-amiezi foarte plăcute în aceste convorbiri. Dar îl înfrunt pe vistiernic ori pe cei doi denunțători ai lui, Clustril și Drunlo — le voi spune numele și n-au decât să se descurce cum pot — să dovedească faptul că vreo persoană a venit vreodată la mine incognito, afară de secretarul Reldresal, trimis prin porunca expresă a Maiestății Sale Imperiale, după cum am povestit mai înainte.
Nu m-aș fi oprit atât asupra acestui amănunt dacă n-ar fi fost un lucru de care era atât de strâns legat bunul nume al unei mari doamne, ca să nu mai pomenesc de al meu; deși pe atunci aveam cinstea să fiu *nardac*, ceea ce vistiernicul însuși nu este; căci toată lumea știe că e numai *glumglum*, un titlu cu o treaptă mai jos, așa cum este cel de marchiz față de cel de duce în Anglia; recunosc totuși că avea întâietate față de mine prin slujba sa. Aceste denunțuri mincinoase, de care am aflat mai târziu printr-o întâmplare nepotrivită de pomenit, l-au făcut pe vistiernic să-și privească o vreme soția cu față rea, iar pe mine cu una și mai rea; deși în cele din urmă a fost scos din amăgire și s-a împăcat cu ea, eu mi-am pierdut toată trecerea pe lângă el și am văzut că mi se micșora foarte repede și trecerea pe lângă împăratul însuși, prea mult cârmuit, într-adevăr, de acel favorit.
Nota 2. De atunci s-a votat o lege a Parlamentului prin care unele abuzuri de încredere au ajuns să fie pedepsite cu moartea.