Când m-am văzut în picioare, am privit împrejur și trebuie să mărturisesc că nu mai văzusem nicicând o priveliște mai desfătătoare. Ținutul din jur părea o grădină neîntreruptă, iar ogoarele împrejmuite, în general pătrate cu latura de patruzeci de picioare, semănau cu tot atâtea straturi de flori. Printre aceste ogoare se aflau păduri de o jumătate de *stang* (nota 1), iar cei mai înalți copaci, după cât puteam judeca, păreau să aibă șapte picioare. Am privit orașul din stânga mea, care semăna cu decorul pictat al unui oraș pe o scenă de teatru.
De câteva ceasuri eram foarte apăsat de nevoile firii; și nu era de mirare, fiindcă trecuseră aproape două zile de când mă ușurasem ultima oară. Mă aflam la mare strâmtoare, între grabă și rușine. Cel mai bun mijloc pe care l-am putut născoci a fost să mă târăsc în casa mea; așa am și făcut, iar după ce am închis poarta în urma mea, m-am dus atât de departe cât îmi îngăduia lungimea lanțului și mi-am scăpat trupul de acea povară supărătoare. Dar aceasta a fost singura dată când m-am făcut vinovat de o faptă atât de necurată; pentru ea nu pot decât să nădăjduiesc că cititorul nepărtinitor îmi va arăta oarecare îngăduință, după ce va fi cumpănit cu maturitate și fără părtinire cazul meu și strâmtorarea în care mă aflam. Din acel ceas, obiceiul meu statornic a fost să-mi fac această treabă în aer liber, îndată ce mă sculam, la capătul întregii lungimi a lanțului; și în fiecare dimineață, înainte de sosirea oaspeților, se avea grijă ca necurățeniile să fie duse cu roabele de doi slujitori rânduiți pentru acest rost. Nu m-aș fi oprit atât asupra unei împrejurări care, poate, la întâia vedere, nu pare prea însemnată, dacă n-aș fi socotit că era nevoie să-mi apăr în fața lumii bunul nume în privința curățeniei; acest lucru, după cum mi s-a spus, unii dintre cei ce mă ponegresc au binevoit să-l pună la îndoială cu această ocazie și cu altele.
Când s-a sfârșit această întâmplare, am ieșit iar din casă, având nevoie de aer curat. Împăratul coborâse deja din turn și se apropia de mine călare, lucru care era să-l coste scump; căci animalul, deși foarte bine dresat, era cu totul neobișnuit cu o asemenea priveliște, ce părea un munte mișcându-se înaintea lui, și s-a ridicat pe picioarele dinapoi. Dar principele, care este un călăreț minunat, s-a ținut în șa până când însoțitorii săi au alergat și au prins frâul, dând Maiestății Sale timp să descalece. După ce a coborât, m-a cercetat de jur împrejur cu mare uimire, dar a rămas dincolo de lungimea lanțului meu. Le-a poruncit bucătarilor și pivnicerilor săi, deja pregătiți, să-mi dea hrană și băutură; aceștia le-au împins înainte într-un fel de vehicule pe roți, până unde le puteam ajunge.
Am luat aceste vehicule și le-am golit curând pe toate; douăzeci erau pline cu carne și zece cu băutură; fiecare dintre cele dintâi îmi dădea două sau trei îmbucături bune; am vărsat într-un singur vehicul băutura din zece vase, aflată în flaconașe de lut, și am băut-o dintr-o înghițitură; la fel am făcut și cu restul. Împărăteasa și tinerii prinți și prințese de sânge împărătesc, însoțiți de multe doamne, ședeau la oarecare depărtare în lecticile lor; dar, la întâmplarea cu calul împăratului, au coborât și s-au apropiat de persoana lui, pe care mă pregătesc acum s-o descriu. Este mai înalt cu aproape lățimea unghiei mele decât oricine de la curte; numai acest lucru ajunge ca să le insufle celor ce-l privesc o teamă respectuoasă. Trăsăturile îi sunt puternice și bărbătești, cu buză austriacă și nas coroiat, tenul măsliniu, capul ținut drept, trupul și mădularele bine proporționate, toate mișcările grațioase, iar purtarea maiestuoasă. Pe atunci trecuse de floarea vârstei, având douăzeci și opt de ani și trei sferturi, dintre care domnise vreo șapte cu mare noroc și, îndeobște, biruitor. Ca să-l pot privi mai lesne, m-am întins pe o parte, cu fața paralelă cu a lui, iar el stătea la numai trei iarzi depărtare; de atunci însă l-am ținut de multe ori în mână, așa încât nu mă pot înșela în descriere. Hainele îi erau foarte simple, fără podoabe, cu o croială între cea asiatică și cea europeană; dar avea pe cap un coif ușor de aur, împodobit cu nestemate și cu un panaș pe creastă. Ținea sabia scoasă în mână, ca să se apere dacă aș fi izbutit să scap din legături; era lungă de aproape trei țoli; mânerul și teaca erau de aur, împodobite cu diamante. Glasul îi era ascuțit, dar foarte limpede și cu vorbele bine rostite; îl puteam auzi deslușit și când stăteam în picioare. Doamnele și curtenii erau cu toții îmbrăcați cu cea mai mare strălucire; astfel încât locul unde stăteau părea asemenea unei fuste întinse pe pământ, brodate cu figuri de aur și argint. Maiestatea Sa Imperială îmi vorbea adesea, iar eu răspundeam; dar niciunul dintre noi nu putea înțelege o silabă. Se aflau acolo mai mulți preoți și oameni ai legii ai săi, după câte bănuiam din veșmintele lor; li s-a poruncit să mi se adreseze și le-am vorbit în toate limbile din care știam măcar câte ceva: germana, olandeza, latina, franceza, spaniola, italiana și *lingua franca*, dar fără niciun folos. După vreo două ceasuri curtea s-a retras, iar eu am rămas cu o gardă puternică, pentru a împiedica obrăznicia și, probabil, răutatea gloatei, care ardea de nerăbdare să se înghesuie în jurul meu cât de aproape îndrăznea; unii au avut neobrăzarea să tragă săgeți asupra mea, în vreme ce ședeam pe pământ lângă ușa casei, iar una mi-a trecut la un fir de păr de ochiul stâng. Dar colonelul a poruncit să fie prinși șase dintre capii lor și n-a socotit nicio pedeapsă mai potrivită decât să mi-i dea legați pe mână; câțiva dintre soldații săi au făcut întocmai, împingându-i cu cotoarele sulițelor până unde îi puteam ajunge. I-am luat pe toți în mâna dreaptă, am pus cinci în buzunarul hainei, iar în privința celui de-al șaselea, mi-am luat o înfățișare ca și cum aș fi vrut să-l mănânc de viu. Bietul om țipa îngrozitor, iar colonelul și ofițerii săi erau foarte neliniștiți, mai ales când m-au văzut scoțând briceagul; dar le-am luat curând frica, căci, privindu-l cu blândețe și tăindu-i numaidecât sforile cu care era legat, l-am pus ușurel pe pământ, iar el a fugit. Cu ceilalți m-am purtat la fel, scoțându-i unul câte unul din buzunar; și am văzut că atât soldații, cât și oamenii erau foarte încântați de această dovadă a îndurării mele, care a fost povestită la curte mult în folosul meu.
Către seară am intrat cu oarecare greutate în casa mea, unde m-am culcat pe pământ și am continuat să fac astfel vreo două săptămâni; în acest răstimp împăratul a poruncit să mi se pregătească un pat. Șase sute de paturi de mărime obișnuită au fost aduse cu carele și potrivite în casa mea; o sută cincizeci dintre paturile lor, cusute laolaltă, dădeau lățimea și lungimea, iar acestea au fost puse în patru straturi; totuși, mă fereau prea puțin de podeaua tare, de piatră netedă. După aceeași socoteală mi-au făcut rost de cearșafuri, pături și cuverturi, destul de mulțumitoare pentru cineva deprins de atâta vreme cu greutățile.
Pe măsură ce vestea sosirii mele se răspândea prin regat, veneau să mă vadă mulțimi nespus de mari de oameni bogați, fără treabă și curioși; satele se goleau aproape cu totul și ar fi urmat o mare neglijare a lucrului pământului și a treburilor gospodărești, dacă Maiestatea Sa Imperială n-ar fi luat măsuri împotriva acestui neajuns prin mai multe proclamații și porunci de stat. A rânduit ca cei ce mă văzuseră deja să se întoarcă acasă și să nu cuteze a veni la mai puțin de cincizeci de iarzi de casa mea fără învoirea curții; prin aceasta, secretarii de stat au încasat taxe însemnate.
Între timp, împăratul ținea dese sfaturi ca să dezbată ce era de făcut cu mine; și mai târziu am fost încredințat de un prieten apropiat, un om de rang foarte înalt, care cunoștea taina la fel de bine ca oricine, că la curte se aflau în mare încurcătură în privința mea. Se temeau să nu scap din legături; că hrana mea avea să coste mult și putea pricinui foamete. Uneori se hotărau să mă lase să mor de foame; ori măcar să-mi tragă în față și în mâini săgeți otrăvite, care m-ar fi răpus degrabă; dar apoi se gândeau că duhoarea unui stârv atât de mare ar putea aduce ciuma în capitală și, probabil, răspândi-o în întregul regat. În toiul acestor sfătuiri, mai mulți ofițeri ai armatei au venit la ușa marii săli de sfat; doi au fost primiți și au dat seamă de purtarea mea față de cei șase vinovați pomeniți mai sus. Aceasta a făcut o impresie atât de bună în favoarea mea asupra Maiestății Sale și a întregului sfat, încât s-a dat un ordin imperial care obliga toate satele aflate pe o rază de nouă sute de iarzi în jurul orașului să aducă în fiecare dimineață șase vite, patruzeci de oi și alte merinde pentru hrana mea; împreună cu o cantitate pe măsură de pâine, vin și alte băuturi; pentru plata lor cuvenită, Maiestatea Sa a dat ordine de plată asupra vistieriei sale; căci acest principe trăiește mai cu seamă din propriile domenii; rareori, și numai în împrejurări deosebite, ridică biruri de la supuși, care sunt datori să-l însoțească în războaie pe propria cheltuială. A fost rânduit și un corp de șase sute de oameni care să-mi slujească, primind bani pentru hrană în vederea întreținerii lor; li s-au ridicat corturi așezate foarte potrivit de o parte și de alta a ușii mele.
S-a mai poruncit ca trei sute de croitori să-mi facă un rând de haine după moda țării; șase dintre cei mai mari învățați ai Maiestății Sale să fie puși a mă învăța limba lor; și, în sfârșit, caii împăratului, cei ai nobilimii și ai trupelor de gardă să fie adesea scoși la mișcare în fața mea ca să se obișnuiască cu mine. Toate aceste porunci au fost împlinite întocmai; și în vreo trei săptămâni am făcut mari progrese în învățarea limbii; în acest răstimp împăratul m-a cinstit adesea cu vizitele sale și a binevoit să-i ajute pe dascălii mei să mă învețe.
Începuserăm deja să stăm întrucâtva de vorbă, iar cele dintâi cuvinte pe care le-am învățat au fost cele prin care îmi arătam dorința „să binevoiască a-mi da libertatea”; le repetam în fiecare zi în genunchi. Răspunsul său, după cât îl puteam înțelege, era „că aceasta cerea timp și nu putea fi luată în seamă fără a cere părerea sfatului său și că mai întâi trebuia să *lumos kelmin pesso desmar lon emposo*”, adică să jur pace cu el și cu regatul său. Aveam însă să fiu tratat cu toată bunăvoința. Și mă sfătuia „să câștig, prin răbdarea și purtarea mea chibzuită, buna părere a lui și a supușilor săi”. Îmi cerea „să nu o iau în nume de rău dacă ar porunci anumitor slujbași potriviți să mă cerceteze; căci era cu putință să port asupra mea mai multe arme, care trebuiau să fie primejdioase dacă erau pe măsura unei persoane atât de uriașe”. Am spus că „Maiestatea Sa putea fi liniștită, căci eram gata să mă dezbrac și să-mi întorc buzunarele pe dos înaintea sa”. Acestea le-am arătat în parte prin vorbe, în parte prin semne. A răspuns „că, potrivit legilor regatului, trebuia să fiu cercetat de doi dintre slujbașii săi; că știa că aceasta nu se putea face fără încuviințarea și ajutorul meu și că avea o părere atât de bună despre mărinimia și dreptatea mea, încât le încredința persoanele în mâinile mele; că tot ce mi-ar lua avea să-mi fie înapoiat la plecarea din țară sau plătit la prețul pe care l-aș fi hotărât eu”.
I-am luat pe cei doi slujbași în mâini și i-am pus întâi în buzunarele hainei, apoi în toate celelalte buzunare pe care le aveam, afară de cele două buzunărașe de la brâu și de un alt buzunar tainic, pe care nu voiam să-l cerceteze, în care țineam câteva lucruri mărunte de trebuință, fără însemnătate pentru nimeni în afară de mine. Într-unul dintre buzunărașele de la brâu aveam un ceas de argint, iar în celălalt câțiva bani de aur într-o pungă. Acești domni, având cu ei pană, cerneală și hârtie, au făcut un inventar exact al tuturor lucrurilor pe care le-au văzut; după ce au isprăvit, m-au rugat să-i pun jos, ca să-l poată înmâna împăratului. Acest inventar l-am tradus mai târziu în engleză; cuvânt cu cuvânt, sună astfel:
„Mai întâi: în buzunarul drept al hainei marelui om-munte” (căci așa tălmăcesc cuvintele *quinbus flestrin*), „după cercetarea cea mai amănunțită, n-am găsit decât o bucată mare de pânză grosolană, îndeajuns de mare ca să slujească de covor în încăperea principală de ceremonie a Maiestății Voastre. În buzunarul stâng am văzut un cufăr uriaș de argint, cu un capac din același metal, pe care noi, cercetătorii, n-am fost în stare să-l ridicăm. Am cerut să fie deschis și unul dintre noi, pășind înăuntru, s-a pomenit până la jumătatea gambelor într-un fel de pulbere; o parte din ea, ridicându-se către fețele noastre, ne-a făcut pe amândoi să strănutăm de mai multe ori la rând. În buzunarul drept al vestei am găsit un mănunchi uriaș de substanțe albe și subțiri, împăturite una peste alta, cam cât trei oameni, legat cu un cablu zdravăn și însemnat cu figuri negre; cu smerenie socotim că acestea sunt scrieri, fiecare literă fiind aproape cât jumătate din palma noastră. În cel stâng era un fel de mașinărie, din al cărei spate se întindeau douăzeci de prăjini lungi, asemenea palisadelor din fața curții Maiestății Voastre; bănuim că omul-munte își piaptănă capul cu ea; căci nu l-am supărat mereu cu întrebări, aflând că era foarte greu să-l facem să ne înțeleagă. În buzunarul mare, din partea dreaptă a acoperământului său de mijloc” (așa traduc cuvântul *ranfulo*, prin care înțelegeau pantalonii mei), „am văzut un stâlp gol de fier, cam de lungimea unui om, prins de o bucată zdravănă de lemn, mai mare decât stâlpul; pe o parte a stâlpului ieșeau bucăți uriașe de fier, tăiate în forme ciudate, despre care nu știm ce să credem. În buzunarul stâng, o altă mașinărie de același fel. În buzunarul mai mic din dreapta se aflau mai multe bucăți rotunde și plate de metal alb și roșu, de mărimi felurite; unele dintre cele albe, care păreau de argint, erau atât de mari și de grele, încât tovarășul meu și cu mine abia le puteam ridica. În buzunarul stâng erau doi stâlpi negri, de formă neregulată; stând pe fundul buzunarului, nu puteam ajunge decât cu greu până în vârful lor. Unul era acoperit și părea dintr-o singură bucată; dar la capătul de sus al celuilalt se vedea o substanță albă, rotundă, cam de două ori cât capetele noastre. În fiecare se afla închisă o placă uriașă de oțel; prin poruncile noastre, l-am silit să ni le arate, căci ne temeam că ar putea fi mașinării primejdioase. Le-a scos din teci și ne-a spus că, în țara lui, obișnuia să-și radă barba cu una și să-și taie carnea cu cealaltă. Erau două buzunare în care nu puteam intra; pe acestea le numea buzunărașele lui de la brâu; erau două despicături mari, tăiate în partea de sus a acoperământului de mijloc, dar strânse de apăsarea pântecelui său. Din buzunărașul drept atârna un lanț mare de argint, cu un fel de mașinărie minunată la capăt. I-am poruncit să scoată orice se afla la capătul acelui lanț; s-a arătat a fi un glob, jumătate de argint și jumătate dintr-un metal transparent; căci, prin partea transparentă, vedeam anumite figuri ciudate desenate în cerc și credeam că le-am putea atinge, până când am aflat că degetele ne erau oprite de substanța limpede. Ne-a pus această mașinărie la urechi; făcea un zgomot neîncetat, ca al unei mori de apă; și bănuim că este fie un animal necunoscut, fie zeul la care se închină; suntem însă mai înclinați spre părerea din urmă, fiindcă ne-a încredințat, dacă l-am înțeles bine, căci se exprima foarte nedeslușit, că rareori făcea ceva fără să-l consulte. L-a numit oracolul său și a spus că-i arăta timpul pentru fiecare faptă a vieții sale. Din buzunărașul stâng a scos o plasă aproape îndeajuns de mare pentru un pescar, dar făcută să se deschidă și să se închidă ca o pungă, și slujindu-i la același lucru; înăuntru am găsit mai multe bucăți masive de metal galben care, dacă sunt aur adevărat, trebuie să aibă o valoare nemăsurată.”
„După ce, ascultând poruncile Maiestății Voastre, i-am cercetat astfel cu sârguință toate buzunarele, am văzut în jurul taliei sale un brâu făcut din pielea unui animal uriaș, de care atârna în stânga o sabie lungă cât cinci oameni, iar în dreapta un sac sau o pungă împărțită în două încăperi, fiecare îndeajuns de mare ca să cuprindă trei dintre supușii Maiestății Voastre. Într-una dintre aceste încăperi se aflau mai multe globuri ori bile dintr-un metal foarte greu, cam de mărimea capetelor noastre, pentru ridicarea cărora trebuia o mână puternică; cealaltă încăpere avea o grămadă de grăunțe negre, dar nici prea mari, nici prea grele, căci puteam ține peste cincizeci în palmele noastre.”
„Acesta este inventarul exact al celor găsite asupra trupului omului-munte, care ne-a tratat cu multă politețe și cu respectul cuvenit împuternicirii Maiestății Voastre. Semnat și pecetluit în ziua a patra a celei de-a optzeci și noua luni a fericitei domnii a Maiestății Voastre.”
Clefrin Frelock, Marsi Frelock.
După ce acest inventar i-a fost citit împăratului, el mi-a cerut, deși în vorbe foarte blânde, să-i predau lucrurile pomenite. Mai întâi a cerut iataganul, pe care l-am scos cu teacă cu tot. Între timp, a poruncit ca trei mii dintre ostașii săi aleși, care îl însoțeau atunci, să mă înconjoare de la oarecare depărtare, cu arcurile și săgețile gata de tras; dar n-am băgat de seamă, căci ochii îmi erau ațintiți cu totul asupra Maiestății Sale. Mi-a cerut apoi să scot iataganul din teacă; deși prinsese puțină rugină de la apa mării, pe cea mai mare parte era foarte strălucitor. Am făcut întocmai și numaidecât toți ostașii au scos un strigăt între groază și uimire; căci soarele strălucea limpede și lumina răsfrântă le orbea ochii, în timp ce mișcam iataganul încoace și încolo în mână. Maiestatea Sa, care este un principe foarte mărinimos, s-a speriat mai puțin decât m-aș fi așteptat; mi-a poruncit să-l pun iar în teacă și să-l arunc pe pământ cât puteam de lin, la vreo șase picioare de capătul lanțului meu. Următorul lucru pe care l-a cerut a fost unul dintre stâlpii goi de fier, prin care înțelegea pistoalele mele de buzunar. L-am scos și, la cererea lui, i-am arătat cum am putut la ce slujea; încărcându-l numai cu pulbere, care scăpase de udătura mării datorită pungii bine închise, neajuns împotriva căruia toți marinarii chibzuiți au grijă să se apere, l-am înștiințat mai întâi pe împărat să nu se teamă și apoi am tras în aer. Uimirea a fost de astă dată mult mai mare decât la vederea iataganului. Sute de oameni au căzut ca și cum ar fi fost loviți de moarte; chiar și împăratul, deși a rămas pe loc, nu și-a putut veni în fire o vreme.
Am predat amândouă pistoalele în același fel ca iataganul, apoi punga cu pulbere și gloanțe, rugându-l să țină pulberea departe de foc; căci s-ar fi aprins de la cea mai mică scânteie și i-ar fi aruncat palatul imperial în aer. Am predat și ceasul, pe care împăratul era foarte curios să-l vadă și a poruncit ca doi dintre cei mai înalți străjeri ai gărzii sale să-l poarte pe o prăjină sprijinită pe umeri, așa cum poartă cărăușii în Anglia un butoi cu bere. Era uimit de zgomotul neîncetat și de mișcarea minutarului, pe care o putea desluși lesne; căci vederea lor e mult mai ascuțită decât a noastră; le-a cerut învățaților săi părerile despre el, care au fost felurite și cu anevoie de crezut, după cum cititorul își poate închipui fără să le mai repet; de altfel, nici nu le puteam înțelege prea bine. Am dat apoi banii de argint și de aramă, punga cu nouă monede mari de aur și cu altele mai mici, cuțitul și briciul, pieptenele și tabachera de argint, batista și jurnalul. Iataganul, pistoalele și punga au fost duse cu carele în depozitele Maiestății Sale, dar celelalte lucruri mi-au fost înapoiate.
Aveam, după cum am spus mai înainte, un buzunar tainic, care scăpase cercetării lor; în el se afla o pereche de ochelari, pe care îi folosesc uneori din pricina slăbiciunii ochilor, o lunetă de buzunar și alte câteva lucruri mărunte de folos; neavând acestea nicio însemnătate pentru împărat, nu m-am socotit dator pe cuvânt de onoare să le dezvălui; și mă temeam că s-ar fi putut pierde ori strica dacă m-aș fi încumetat să le dau din mâini.
Nota 1. Un *stang* este o prăjină (*pole* sau *perch*); șaisprezece picioare și jumătate.