Imperiul Blefuscu este o insulă așezată la nord-est de Liliput, de care-l desparte numai o strâmtoare lată de opt sute de iarzi. Nu-l văzusem încă și, la vestea acestei năvăliri plănuite, mă feream să mă arăt pe acea parte a țărmului, de teamă să nu mă descopere vreuna dintre corăbiile dușmane, care nu primiseră nicio veste despre mine; toate legăturile dintre cele două imperii fuseseră cu asprime oprite în timpul războiului, sub pedeapsa cu moartea, iar împăratul nostru pusese embargo asupra tuturor vaselor, fără deosebire. I-am împărtășit Maiestății Sale un plan pe care-l întocmisem, de a pune mâna pe întreaga flotă dușmană; aceasta, după cum ne încredințau iscoadele, stătea ancorată în port, gata să ridice pânzele la cel dintâi vânt prielnic. I-am întrebat pe marinarii cei mai încercați despre adâncimea strâmtorii, pe care o sondaseră adesea; mi-au spus că la mijloc, când fluxul ajungea la înălțimea cea mai mare, era adâncă de șaptezeci de *glumgluffs*, adică vreo șase picioare după măsura europeană, iar în rest de cel mult cincizeci de *glumgluffs*.
Am mers către țărmul de nord-est, în fața insulei Blefuscu, unde, întinzându-mă în dosul unei movilițe, mi-am scos mica lunetă și am privit flota dușmană ancorată, alcătuită din vreo cincizeci de corăbii de război și un mare număr de vase de transport; m-am întors apoi la casa mea și am poruncit, având pentru aceasta o împuternicire, să mi se aducă o mare cantitate din cele mai zdravene parâme și bare de fier. Parâmele erau cam de grosimea sforii de legat pachete, iar barele de lungimea și mărimea unei andrele. Am întreit parâma ca să fie mai puternică și, din aceeași pricină, am răsucit laolaltă câte trei bare de fier, îndoindu-le capetele în formă de cârlig.
După ce prinsesem astfel cincizeci de cârlige de tot atâtea parâme, m-am întors pe țărmul de nord-est și, scoțându-mi haina, pantofii și ciorapii, am intrat în mare, în vesta de piele, cu vreo jumătate de ceas înainte ca fluxul să ajungă la înălțimea cea mai mare. Am înaintat prin apă cât puteam de repede, iar la mijloc am înotat vreo treizeci de iarzi până am simțit iar pământul sub picioare. Am ajuns la flotă în mai puțin de jumătate de ceas. Dușmanii s-au înspăimântat atât de tare când m-au văzut, încât au sărit din corăbii și au înotat la țărm, unde nu puteau fi mai puțin de treizeci de mii de suflete. Mi-am luat atunci uneltele și, prinzând câte un cârlig de gaura din prova fiecărei corăbii, am legat la un loc capetele tuturor frânghiilor. În vreme ce lucram astfel, dușmanii au slobozit câteva mii de săgeți; multe mi s-au înfipt în mâini și în față și, pe lângă usturimea cumplită, îmi stânjeneau mult lucrul. Cel mai tare mă temeam pentru ochi, pe care i-aș fi pierdut negreșit dacă nu m-aș fi gândit deodată la un mijloc de scăpare. Țineam, printre alte lucruri mărunte de trebuință, o pereche de ochelari într-un buzunar tainic care, după cum am spus, scăpase celor trimiși de împărat să mă cerceteze. I-am scos și mi i-am prins pe nas cât am putut de zdravăn; astfel înarmat, mi-am urmat cu îndrăzneală lucrul, în ciuda săgeților dușmane, dintre care multe loveau lentilele ochelarilor, dar fără altă urmare decât că-i mișcau puțin din loc. Prinsesem acum toate cârligele și, luând nodul în mână, am început să trag; dar nicio corabie nu se clintea, căci ancorele le țineau pe toate prea strâns, așa încât mai rămânea partea cea mai îndrăzneață a isprăvii mele. Am dat, așadar, drumul frânghiei și, lăsând cârligele prinse de corăbii, am tăiat cu hotărâre, cu cuțitul, parâmele care țineau ancorele, primind vreo două sute de săgeți în față și în mâini; am luat apoi capătul înnodat al parâmelor de care-mi erau prinse cârligele și am tras după mine, cu mare ușurință, cincizeci dintre cele mai mari corăbii de război ale dușmanului.
Cei din Blefuscu, care n-aveau nici cea mai mică idee despre gândul meu, au fost la început năuciți de uimire. Mă văzuseră tăind parâmele și crezuseră că voiam numai să las corăbiile în voia apei ori să le fac să se ciocnească între ele; dar, când au văzut întreaga flotă mișcându-se în bună rânduială și pe mine trăgând de capăt, au scos un asemenea strigăt de jale și deznădejde, încât este aproape cu neputință să fie descris ori închipuit. Când am ieșit din primejdie, m-am oprit puțin ca să-mi scot săgețile înfipte în mâini și în față; m-am uns cu aceeași alifie ce-mi fusese dată la sosire, după cum am pomenit mai înainte. Mi-am scos apoi ochelarii și, așteptând cam un ceas, până ce apa a mai scăzut puțin, am trecut prin mijlocul strâmtorii cu încărcătura mea și am ajuns teafăr în portul regal al Liliputului.
Împăratul și întreaga sa curte stăteau pe țărm, așteptând deznodământul acestei mari aventuri. Vedeau corăbiile înaintând într-o semilună largă, dar nu mă puteau desluși pe mine, care eram în apă până la piept. Când am înaintat spre mijlocul strâmtorii, s-au neliniștit și mai mult, fiindcă apa îmi ajungea până la gât. Împăratul a socotit că mă înecasem și că flota dușmană se apropia cu gânduri de război; dar i s-au risipit curând temerile; căci strâmtoarea se făcea mai puțin adâncă la fiecare pas, iar în scurtă vreme am ajuns îndeajuns de aproape ca să mă audă și, ridicând capătul parâmei de care era prinsă flota, am strigat cu glas tare: „Trăiască preaputernicul rege al Liliputului!” Acest mare principe m-a primit la țărm cu toate laudele cu putință și m-a făcut pe loc *nardac*, cel mai înalt titlu de cinste al lor.
Maiestatea Sa dorea să folosesc un alt prilej pentru a-i aduce în porturi toate celelalte corăbii ale dușmanului. Și atât de nemăsurată este ambiția principilor, încât părea să nu se gândească la nimic mai puțin decât să facă din întregul imperiu Blefuscu o provincie cârmuită de un vicerege, să-i nimicească pe adepții Capătului Mare aflați în pribegie și să silească acel popor să-și spargă ouăle la capătul mai mic; prin aceasta ar fi rămas singurul monarh al lumii întregi. Dar m-am străduit să-l abat de la acest plan, cu multe argumente luate atât din politică, cât și din dreptate; și am declarat răspicat „că nu voi fi niciodată unealta prin care un popor liber și viteaz să fie adus în robie”. Iar când chestiunea s-a dezbătut în sfat, partea cea mai înțeleaptă a miniștrilor a fost de părerea mea.
Această declarație a mea, deschisă și îndrăzneață, era atât de potrivnică planurilor și politicii Maiestății Sale Imperiale, încât n-a putut să mi-o ierte niciodată. A pomenit-o la sfat într-un chip foarte meșteșugit; acolo, după cum mi s-a spus, unii dintre cei mai înțelepți au părut, cel puțin prin tăcerea lor, să fie de părerea mea; dar alții, care-mi erau dușmani tainici, nu s-au putut opri de la unele vorbe ce mă atingeau pe ocolite. Din acel ceas a început o uneltire între Maiestatea Sa și o clică de miniștri porniți cu răutate împotriva mea; ea a izbucnit în mai puțin de două luni și era cât pe ce să ducă la pieirea mea deplină. Atât de puțin cântăresc cele mai mari servicii aduse principilor când sunt puse în balanță cu refuzul de a le împlini patimile.
La vreo trei săptămâni după această ispravă a sosit o solie solemnă din Blefuscu, cu umile propuneri de pace; aceasta s-a încheiat curând, în condiții foarte avantajoase pentru împăratul nostru, cu care nu-l voi osteni pe cititor. Erau șase ambasadori, cu o suită de vreo cinci sute de oameni, iar intrarea lor a fost foarte strălucită, potrivită cu măreția stăpânului lor și însemnătatea treburilor pe care le aveau. După ce s-a încheiat tratatul, în privința căruia le făcusem mai multe servicii prin trecerea pe care o aveam acum, ori măcar păream s-o am, la curte, Excelențele Lor, cărora li se spusese în taină cât le fusesem de prieten, mi-au făcut o vizită cu toate formele. Au început cu multe laude pentru vitejia și mărinimia mea, m-au poftit în acel regat în numele împăratului, stăpânul lor, și m-au rugat să le arăt câteva dovezi ale puterii mele uriașe, despre care auziseră atâtea minunății; le-am împlinit bucuros dorința, dar nu-l voi osteni pe cititor cu amănuntele.
După ce desfătasem un timp Excelențele Lor, spre nemăsurata lor mulțumire și uimire, le-am cerut să-mi facă cinstea de a-i înfățișa cele mai umile omagii ale mele împăratului, stăpânul lor, ale cărui virtuți vestite umpluseră pe bună dreptate lumea întreagă de admirație și a cărui persoană regală mă hotărâsem s-o vizitez înainte de întoarcerea în țara mea. Prin urmare, când am avut iar cinstea să-l văd pe împăratul nostru, i-am cerut învoirea de a-l vizita pe monarhul din Blefuscu; a binevoit să mi-o dea într-un chip foarte rece, după cât mi-am putut da seama; dar n-am putut ghici pricina până ce o anumită persoană mi-a șoptit „că Flimnap și Bolgolam înfățișaseră legăturile mele cu acei ambasadori ca pe un semn de lipsă de loialitate”; de aceasta sunt încredințat că inima mea era cu totul străină. Și aceasta a fost întâia oară când am început să-mi fac o idee, încă nedeslușită, despre curți și miniștri.
Trebuie spus că acești ambasadori mi-au vorbit printr-un tălmaci; limbile celor două imperii se deosebeau între ele la fel de mult ca oricare două limbi din Europa, iar fiecare neam se mândrea cu vechimea, frumusețea și puterea propriei limbi, arătând un dispreț mărturisit pentru a vecinului; totuși, împăratul nostru, sprijinindu-se pe avantajul câștigat prin capturarea flotei lor, i-a silit să-și înmâneze scrisorile de acreditare și să-și rostească vorbirea în limba liliputană. Și trebuie să se recunoască faptul că, din pricina marilor legături de negoț dintre cele două regate, a primirii neîncetate a celor surghiuniți de ambele părți și a obiceiului fiecărui imperiu de a-și trimite tinerii nobili și pe cei mai bogați dintre oamenii de neam în celălalt, ca să se șlefuiască văzând lumea și cunoscând oamenii și obiceiurile, sunt puțini oamenii de seamă, negustorii ori marinarii care locuiesc în ținuturile de la mare și care nu pot sta de vorbă în amândouă limbile. Așa am aflat câteva săptămâni mai târziu, când m-am dus să-mi înfățișez omagiile împăratului din Blefuscu; aceasta, în mijlocul marilor nenorociri pricinuite de răutatea dușmanilor mei, s-a dovedit pentru mine o întâmplare foarte norocoasă, după cum voi povesti la locul cuvenit.
Cititorul își poate aminti că, atunci când am semnat articolele prin care mi-am recăpătat libertatea, unele nu-mi plăceau, fiind prea slugarnice; numai o nevoie extremă m-ar fi putut sili să mă supun. Dar acum, fiind *nardac*, de rangul cel mai înalt în acel imperiu, asemenea îndatoriri erau socotite mai prejos de demnitatea mea; și împăratul, ca să-i fac dreptate, nu mi le-a pomenit niciodată. Totuși, n-a trecut mult până am avut prilejul să-i aduc Maiestății Sale, cel puțin așa credeam pe atunci, un serviciu dintre cele mai însemnate. La miezul nopții m-au speriat strigătele multor sute de oameni de la ușa mea; trezit deodată de ele, am fost cuprins de un fel de groază. Auzeam cuvântul *Burglum* repetat neîncetat; mai mulți oameni de la curtea împăratului, făcându-și drum prin mulțime, m-au rugat să vin numaidecât la palat, unde apartamentul Maiestății Sale Împărătesei ardea din neglijența unei domnișoare de onoare, care adormise citind un roman.
M-am ridicat într-o clipă; și, dându-se porunci să mi se facă loc, iar noaptea fiind luminată de lună, am izbutit să ajung la palat fără să calc pe vreun om. Am găsit scări deja sprijinite de zidurile apartamentului și găleți din belșug, dar apa era la oarecare depărtare. Aceste găleți erau cam de mărimea unor degetare mari, iar bieții oameni mi le aduceau cât puteau de repede; dar flacăra era atât de puternică, încât nu foloseau prea mult. Aș fi putut s-o înăbuș lesne cu haina mea, pe care, din nefericire, o lăsasem în urmă de grabă și venisem numai în vesta de piele.
Situația părea cu totul deznădăjduită și jalnică; acest palat măreț ar fi ars negreșit până în temelii dacă, printr-o prezență de spirit neobișnuită la mine, nu m-aș fi gândit deodată la o scăpare. Băusem în seara dinainte din belșug un vin foarte plăcut, numit *glimigrim*; cei din Blefuscu îl numesc *flunec*, dar al nostru este socotit soiul mai bun; vinul este foarte diuretic. Prin cea mai norocoasă întâmplare din lume, nu mă ușurasem de nicio parte din el. Căldura ce mă cuprinsese, fiindcă mă apropiasem mult de flăcări și mă ostenisem să le sting, a făcut vinul să lucreze prin urină; am slobozit-o într-o asemenea cantitate și am îndreptat-o atât de bine în locurile potrivite, încât în trei minute focul a fost stins cu totul, iar restul acelui măreț edificiu, la a cărui înălțare se muncise atâtea veacuri, a fost ferit de pieire.
Se luminase acum de ziuă și m-am întors la casa mea fără să aștept a mă bucura împreună cu împăratul; căci, deși adusesem un serviciu foarte însemnat, nu puteam ști cum avea Maiestatea Sa să primească felul în care-l împlinisem; după legile fundamentale ale regatului, oricine, de orice rang, se pedepsește cu moartea dacă urinează în cuprinsul palatului. M-a îmbărbătat însă puțin un mesaj din partea Maiestății Sale, „că-i va porunci marelui judecător să-mi dea iertarea cu formele cuvenite”; pe aceasta, totuși, n-am putut s-o capăt; iar în taină am fost încredințat „că împărăteasa, cuprinsă de cea mai mare scârbă față de ceea ce făcusem, se mutase în partea cea mai depărtată a curții, hotărâtă cu tărie ca acele clădiri să nu fie reparate niciodată pentru folosința ei; și, în fața celor mai apropiați oameni de încredere, nu se putuse opri să jure răzbunare”.