A DOUA ZI, sub oblăduirea lui Onișor, am purces să vizităm satul.
Era înșirat pe niște râpi, într-o șea clădită pe-o cascadă de terase, despărțite fâșii-fâșii între ele prin viroage adânci și bolovănoase ce țineau loc de ulițe. Casele atârnau în pantă, din ce în ce mai înclinată cu cât urcai.
— „Inhaerent montes”, cită prietenul textul unui istoric roman despre daci.
Priveam cu uimire sălbăticia locurilor. Peste tot, sărăcie de preistorie. Numai piatră și lemn gol. Ici-colea, cocioabe țuguiate, cu o ferestruică sus și fumuri oarbe în podul înalt ca de locuință lacustră. Dar, ca și când ar fi ascuns cine știe ce comori, fiecare curte era înconjurată cu zid tare de piatră.
Și nici o mișcare. Bărbații după muncă, jos la câmp; muierile și copiii mai mari, cu vitele în munte. Plozii, la joacă pe coclauri. Rar, babe și moșnegi cu vederile scurtate de bătrânețe se ridicau de pe lavițele din poartă când treceam, dând binețe.
Onișor, mândru, se oprea și ne recomanda ca pe niște domni mari, cărturari, prietenii lui de când lumea. Și satul lua act.
Am întrebat de școală.
— Apăi școală nu avem. S-a clădit jos, în comună cea mare.
— Dar biserică?
— Biserică avem, dar lipsește preot, că nu ne ajung puterile să-l întreținem, lămuri el. Dar urcă o dată, de două ori pe an, cu rândul, câte un domn preot de jos și ne slujește slujba Învierii. Iar când se poate și pe-a Crăciunului.
— Dar cu morții ce faceți?
— Apoi la noi se moare greu, domnilor. Când se întâmplă așa ceva, așteaptă și mortul până vine un preot din vale și-i cetește.
Am cerut de ne-a dus la biserică. O cutie de bârne cu un foișor cât un plop de înalt. De jur împrejur, câteva cruci răsfirate sub ocrotirea unor ziduri ca de cetate.
Nici cârciumă nu se afla. Toate astea înfloreau acolo jos, în comuna nouă și mare, cu școală, biserici, primărie și bancă. Satul vechi rămăsese un fel de matcă, din care roiseră oameni în toate părțile, flămânzi de pământ negru și avuție. El colonizase dealurile și câmpurile până departe. Și rămânea mereu mic și oropsit, uitat în sihăstria lui. Dar tare ca un sâmbure.
Priveam cu inima strânsă și mă durea atâta lipsă și paragină. Împărtășii prietenului jalea mea. Dar el sări și luă apărarea sărăciei.
— E bine că nu e nici un belșug și nici un prisos, decretă el. Asprimea și sobrietatea care domnesc sunt mântuitoare. Vezi? Oamenii se înfățișează ciolănoși și uscați ca pământul care îi naște; o pojghiță de humă pe o temelie de stânci. Așa și ei: câteva funii de mușchi împletite pe oasele puternice, peste care aruncă doar o cămașă, o ie sau niște ițari. Podoabe: alb și negru.
Până aici tirada plăcu lui Onișor, care se uita fălos la cioarecii lui.
— Mâncarea pe sponci, poame și puțină mămăligă. Somnul pe o scândură neacoperită, urmă amicul.
Asta nu-i mai conveni gazdei, care strâmbă din nas și întoarse capul.
— Mai mult mălai n-ar strica, insinuă el.
— Simplitatea, sărăcia asta vă păstrează liberi și senini, se adresă mustrător amicul către Onișor. Așa, nu purtați povara nici unei bogății. Oieri și ciubărari, nu sunteți robii nici unei munci care să strice omenia din voi.
Omul înfruntat astfel puse nasul în pământ. Prietenul era în vervă.
— Îi vezi? se îndreptă el către mine. Ei nu datorează vieții nimic altceva decât existența. N-au fatalitate. Au numai ursită. Nu vin încărcați de nici o moștenire.
— Ba suntem moșneni din moși-strămoși, domnule, protestă omul.
Prietenul trecu peste el și urmă:
— Stau drepți și ușori, gata să primească pe umerii lor slobozi viitorul.
Aici Onișor se îndreptă instinctiv din umeri.
— Nefiind prinși în nici un țarc sau teasc al așa-zisei societăți care să-i stârcească, ei, nelimitați, deschiși tuturor posibilităților, sunt vechi, adică antici - nicidecum bătrâni. În ei se odihnește omenirea sleită acolo jos, de munci, smintită de avuții, denaturată de viții.
Onișor, cu ochii la mine, cerșea o explicație. Dar tocmai intram într-o curte, unde dam peste o claie de copii aplecați asupra unei mogâldețe. Ne-am strecurat în roata lor. Un bătrâior cu plete și păr retezat pe frunte, cu un genunchi în pământ, ținea cu o mână un uliu enorm și-l certa în gura mare, căznindu-se cu cealaltă să-i desfacă aripile. Hultanul se apăra fioros, și pumnii omului, râcâiți de gheare, șiroiau de sânge. Dar nu s-a lăsat până nu l-a întins cu spinarea pe o cruce de stinghii. Și în timp ce bătea câte o țintă în fiecare aripă, fixându-le de lemn, îl procitea amintindu-i de toate puicile și găinile răpite; de Moțată, de Golașa, de Pestrița... O litanie, ca o orație funebră. Pasărea, zgârcită de furie și durere, îl privea cu o cruzime arzătoare, ce țâșnea din ochii rotunzi cercuiți cu aur roșu.
Crucea cu pasărea răstignită de vie a fost legată în vârful unei prăjini înalte și ridicată sus în văzduhuri... Și alaiul a pornit spre poartă, unde prăjina cu crucificatul a fost înțepenită lângă un stâlp. Pasărea rămase acolo, în cer, atârnând vie, cu aripile întinse, gata a zbor. Bătrânul, cu ochii în sus, o certa încă pe ea și tot neamul ei de tâlhari aripați.
Când dete cu ochii de noi se potoli. Schimbarăm binețe. La rugămintea noastră și la îndemnul lui Onișor, începu să ne povestească. Amicul scoase repede carnețelul și porni să noteze cu lăcomie.
— Aha! de când îl pășteam! De-o săptămână; după casă, după coșar. Dar jivina mirosea fierul puștii și-mi da ocol. Azi în zori, după ce am frecat bine țeava cu izmă și am împodobit-o cu foi, m-am pitit, lungit cu fața în sus, în grămada de bușteni din ogradă. Procletul a venit să-și ia tainul și s-a lăsat ademenit de un puișor. A făcut câteva rotocoale și s-a slobozit deodată, repede și greu ca un pietroi, în jos. Dar l-am trăsnit ca la trei stânjeni de la pământ. L-am aripat numai. Când să-l apuc, și-a înfipt clonțul și ghearele în mine, că de-abia m-am putut descăiera.
Și-și apăsa dosul mâinilor cu un ștergar ud.
— Și acum de ce l-ai urcat acolo, sus? întrebă prietenul, notând de zor.
— Ca să dea de veste fârtaților că nu-i de glumă și să nu se mai apropie. Că dacă nu i-am mai speria așa, ne-ar mânca și pe noi, nu numai păsăretul.
Am aflat astfel că stâncăria din preajma satului era un adevărat cuibar, unde găile și uliii își scoteau puii, ca să tabere apoi, cârduri hrăpărețe, asupra satelor. Pe urmă am băgat de seamă că nu era poartă care să nu ne întâmpine cu păsări crucificate, câteodată două și trei pe aceeași prăjină.
Am străbătut astfel prin sat ca prin mijlocul unei legiuni care își poposise acolo cohortele cu acvilele steagurilor înălțate pentru bătălie.