Din acea clipă nu am mai trăit eu, a continuat să trăiască în mine frenezia mea pentru Mărgărita. O evocasem și o coborâsem din cer pe pământ cu toată fatalitatea de păcate care o urmărea. Dar eu nu mai eram Faust.
Am fost de aici înainte umbra ei pe lume, călcată necontenit în picioare.
La început încercai s-o câștig cu bani și daruri. M-a respins și ținut departe, ca pe un copil, nu cu severitatea și bățoșenia femeilor care vor să te exaspereze, ci cu o demnitate simplă, cu atât mai intimidantă. O simțeam, o ghiceam expertă până la perfecție în dragoste, capabilă să-ți dea plăceri și delicii dincolo de fire. Și sufeream chinuri neînchipuite pe măsură ce pasiunea îmi creștea din ce în ce mai otrăvitoare.
Nu mai mă recunoșteam. Se întâmpla oare cu mine o obsesie, până la substituire de personalitate?
Și pe aceeași măsură Margareta era mai rece, mai depărtată, mai disprețuitoare.
Credeam că mă joacă și făceam toate chipurile să mă apropii și s-o înving. Dar între noi se interpunea un schimb de stări bizare, un interflex de influențe potrivnice. Ne aflam într-o ecuație a aceleiași existențe, însă unul la semnul pozitiv, celălalt la semnul negativ.
O dată cu sosirea ei, traiul ni s-a schimbat în bine. Doi ciobani fugari coborâseră după ea din munte. Unul cu coșulețe de fragi și zmeură, altul cu caș și cu ciubăre de lapte dulce. Răsărise în curte un gușat căruia îi curgeau balele când o vedea și care mătura, spărgea lemne, aprindea focul. Un șchiop crunt la înfățișare ieșise de nu știu unde și o ajuta la cuhne. Tăia păsările, păzea oalele, fierbea mâncările. Și un codan, cu câteva tuleie de mustață sub nas, scutura așternuturile și deretica prin casă. Toți o slujeau ca pe o regină. Și nu mă dumiream de unde se prăsise droaia asta, când deodată răsăriră alții, cu zecile, care treceau pe la poartă șuierând sau se opreau și se pofteau singuri la vorbă. Satul, fără de veste, nu mai era pustiu. Dar din toată ceata asta de nebuni, eu eram cel mai de plâns.
Părăsisem lucrul. Lăsasem prietenul, care colinda singur. Nu mă mai interesa nimeni și nimic afară de Mărgărita. Stam ziua întreagă numai s-o pândesc și țineam tot timpul ochii pe ea. Încercam s-o slujesc și eu în rând cu ceilalți ciraci și-i cerșeam favoarea s-o ajut în casă, la gătit bucate. Mă îmbrânceam cu gușatul cine să-i care mai întâi lemne și cu celălalt satelit, căruia vream să mă substitui la suflatul în foc. Și-i culegeam orice fărâmă de vorbă.
Ea mă primea nepăsătoare sau pleca de lângă mine. Pierdusem orice stăpânire asupra mea, orice control și orice rușine. Noaptea mă tăvăleam ca un posedat, plângeam și mă băteam cu pumnii.
Prietenul cercă să mă aducă la realitate. Îmi înșiră entuziast descoperirile lui în folclor, urmele unei balade care se cântă și se joacă în același timp, ca o dramă magică. Eu stam inert și nu auzeam. Purtam în mine numai făptura copleșitoare a Mărgăritei.
Ați simțit ce simplificatoare este pasiunea? Cum reduce și unifică existența numai la un singur și același mod? La o unică cheie? În privința asta se poate spune că pasiunea este o fericire, o penibilă, dar autentică fericire. Ca orice pasiune, de altfel. Toate complicațiile dispar. Te întorci la o singură dimensiune, aceea a pasiunii tale. Pierzi înălțimea, pierzi lărgimea, rămâi cu lungimea urâciunii în care te târăști până la sfârșit.
Uneori, când clocotea în ea belșugul de luxură pe care-l dospea, îmi îngăduia să mă apropii și să mă gudur lângă trupul ei. Atunci era demonică. Ochii îi creșteau, îi izbucneau și era în stare să târască după ea o haită întreagă de oameni. Se îndupleca o clipă, numai atât cât, aplecat asupra ei, privirile amețite îmi leșinau pe lunecușul alb dintre sânii dârzi, până la fundul magic unde sălășluia fericirea.
Atunci se smucea de lângă mine hohotind și pierea pe coclauri, unde bănuiam că aleargă să se astâmpere, cum se vorbea, cu alții. Dar eram atât de domesticit, că nici nu mârâiam, dar încă să ridic măcar un deget asupra ei.
Era o făptură a Satanei, trimisă să mă piardă? Sau o bolnavă, o posedată, ca și mine? Orice ar fi fost, atunci nu mă interesa. Ea, așa cum se înfățișa, era pentru mine existența.
În sfârșit, nebunia ajunse culmea. Trebuia să fac ceva. Psihoza mă dusese la un pas de pieire. Dacă nu izbutesc, eram hotărât să mă ucid. Pușca lui Onișor atârna încărcată cu gloanțe pentru urs într-un cui din odaia mea.
Din norocire, tragedia asta, de o intensitate ucigătoare, n-a ținut mult. Mie mi s-a părut că a durat ani. De fapt, s-a desfășurat, fulgerător, în numai alte trei zile!
Am sosit în sat dumineca. Marți izbucnise din zodiile rele Margareta. Vineri noaptea pătrunsei la ea, încuiai ușa și, întărit de cumplita suferință, îi căzui în genunchi, îi propusei să părăsească sărăcia și să vie cu mine în oraș, unde am s-o acopăr de podoabe și bogății.
Ea sta întinsă pe laviță și nu mișca. Surâse numai și mă rugă să n-o mai tulbur, că e obosită.
Căzui atunci ca la o icoană cu metanie la poalele ei și o implorai cu lacrimi să mă ia de bărbat. O voi despărți de feciorul lui Onișor și mă așez cu ea unde vrea, aici în sat, în altă parte, în străinătate, numai să fie soția mea. Dacă nu, îmi fac seama! Și se vedea bine că nu glumesc.
Ea m-a certat și m-a concediat ușor, cu câteva vorbe simple, ca pe gușatul bălos, care ieșea de-a-ndărătelea când îl da afară din cuhne. Așa am ieșit și eu.
În curte mă pândea prietenul, care mă urmărise și ascultase la ușă. Nu mi-a vorbit nimic. M-a luat și m-a culcat în patul lui. Iar el m-a vegheat scriind toată noaptea.
A doua zi, sâmbăta, în zori, mă pregăteam să trec în odaia mea, decis. Prietenul m-a oprit și mi-a spus multe, între care că sunt, ceea ce știam, fabula satului. Am mai aflat pe deasupra și credința lui, că sunt vrăjit. Mărgărita auzise blestemele mele împotriva vrăjitorilor și se răzbuna asupra mea în chipul acesta. Am găsit putere să-mi schimonosesc obrazul a râs. El nu s-a dat bătut. Mi-a vorbit de realitatea fenomenului, de vibrații și unde, pe care fiecare din noi le emanăm. Mi-a adus pilda celebră a celor două persoane radiodifuzoare omenești de la Bratislava, care uimiseră lumea pe vremea aceea. Și mi-a vorbit multă vreme de potrivirea asta între fenomenele pricinuite de vibrații.
Vraja? E destul ca printr-o practică oarecare - și aici e farmecul - pe lungimea de undă a vibrației tale vitale să se adapteze unda unei alte voințe, rea sau binefăcătoare, pentru ca vraja să se și înscăuneze. Ce e, la urma urmei, sugestia? hipnotismul? O luptă între vibrațiile a două voințe adversare.
Ascultam dus... Și deodată gândul unei asemenea vrăji mi-a intrat în cap. De ce nu aș încerca? Oh, dacă ar fi posibil să-mi îmbuc gândurile, dorurile, tremurul meu în ființa ei, să i le împărtășesc, ca unui aparat de radio... Numai cine este cel care știe să sucească butonul la punctul anumit? Vrăjitorul, el singur poate, susținea prietenul.
L-am întrebat deodată dacă se află o vrăjitoare în sat. Era, și încă una extraordinară, care-i dăduse câteva probe fantastice. Se împrietenise cu ea. Ar putea în cazul meu să facă minuni.
M-am sculat. El mi-a luat mâna și am pornit. De cum am ieșit pe poartă, m-am răzgândit. Parcă o voință nevăzută m-a oprit și, îndărătnic, am dat să mă întorc. Mă cuprinsese un dor de Mărgărita ca și cum n-o mai văzusem de ani, ca și cum aș fi pierdut-o. Prietenul mă smulse și mă luă mai mult pe sus. M-a dus numai cu făgăduiala că vrăjitoarea are să mi-o dea în brațe chiar în seara aceea, ascultătoare ca o păpușă.
În capul satului ne-am oprit la poarta farmecelor. A intrat întâi prietenul să ceară audiență pentru mine. Mi-erau gândurile aiurea - ceea ce făceam săvârșeam automat, ca pentru altcineva, strein. După puțin timp prietenul a ieșit vesel și m-a înfățișat Sibilei, o bătrână înaltă, descărnată, puțin adusă de spate, cu nas cocârjat, barba întoarsă în obrazul numai crețuri. Dar ochii: doi cărbuni aprinși.
I-am spus și eu pe scurt păsul care mă aduce și am rugat-o să facă orice, numai Mărgărita să mă iubească. Dam tot, îmi vindeam chiar sufletul. Ea m-a ascultat clătinând cu compătimire din cap. Știam oare că Mărgărita este ea însăși o vrăjitoare? Că lucrează numai cu farmece și pentru asta se țin bărbații zănateci după ea? Că e bătrână și urâtă? Știrbă și strâmbă? Și, spunând astea, baba își înfigea cărbunii ochilor în mințile mele. Știam că numai Necuratul, a cărui unealtă este, o arată fragedă și frumoasă?
Predica asta mă impacientă. Am răspuns că nu mă interesau câtuși de puțin bârfelile pe socoteala iubitei mele. Mi-era dragă cu atât mai mult. Eu viu și-i cer farmecul de purtat ori filtrul de băut care să-mi deschiză raiul; s-o aprinză și pe Mărgărita, dacă poate, cu vrăjile ei, de aceeași patimă cu a mea.
Și vedeam parcă aievea mâna uscată a bătrânei sucind un buton, pe o anumită lungime de undă, și o armonie dumnezeiască luându-mă, cu Mărgărita deodată, în vultorile ei.
Sibila privi repede spre prieten, care clipi de câteva ori, lăsând capul în jos.
— Bine, zise ea. Stai aici jos.
Și mă așeză pe un scăunaș rustic. Ea stete pe altul în fața mea.
Vă spun drept... Nu e puțin lucru ca atunci când fierb toți diavolii în tine tu să stai nemișcat locului, fie chiar câteva minute, așezat pe un fund de lemn cu trei picioare. Și să simți cum o mână zgronțuroasă îți astupă ochii, pe când cealaltă îți umblă prin păr, atingându-ți ceafa, creștetul și lingându-ți cu asprimea ei tâmplele, în mormăielile unui descântec șuierat printre știrbiturile dinților. M-am supus însă cu resemnare.
Doar am clipit speriat când m-am trezit suflat de trei ori în obraz, cum te scuipă o pisică înfuriată. Abia am putut descleșta pleoapele. Am răbdat mai greu, nu știu de ce, alte trei insuflări peste piept. Dar m-am zvârcolit ca un demon când vrăjitoarea m-a gratificat, pe neașteptate, cu alte trei, pe care le-am simțit reci și tăioase ca gheața, jos sub vintre, unde s-a aplecat fără să prind de veste, cu o nedelicată indiscreție. Pe urmă mă afumă cu buruieni împuțite amestecate cu păr smuls de la fiare, mă descheie la haină, îmi dete gura cămășii în lături și îmi scrise la stânga, pe piele, în dreptul inimii, cu un cuțitaș, un semn în chipul unei stele în patru colțuri. Parcă aș fi fost anesteziat: nu am simțit nici o durere.
Am urmat să primesc și să îndur toate astea și încă altele cu o liniște și o supunere din ce în ce mai ciudate. Simțeam, ceea ce nu mi se mai întâmplase de când cunoscusem pe Mărgărita, că lucrurile ăstea mă privesc adânc și că se pecetluiește ceva.
Bătrâna mă lăsă din descântec și se sculă. Râcâi într-un colț al cocioabei pământul și scoase o oală din lăuntrul căreia alese o bucățică de os cât un solz de crap. Făcu un semn cu degetele asupra lui și-l scrijeli cu o stea ca și cea de pe inima mea, numai că în cinci colțuri, din care unul căutând în jos.
— Ține, îmi spuse încet. Du-te cu farmecul acasă. Dar singur. Și să nu te întâlnești cu nimeni. Suflare de om să nu te știe. Dacă-ți iese cineva în cale, abate-te și ocolește-l. De nu poți, lasă vraja jos pe pământ și dă-te în lături. Numai după ce s-a depărtat omul, te întorci și iei osciorul. Odată ajuns acasă, ascunde-te. Numai când o fi ea singură, găsește chip să te apropii fără să te vază. Atunci să-i strecori vraja oriunde-i putea, în păr, în sân, în betelie. Să n-ai nici o teamă. Doar să te gândești în clipa aia cu putere la mine și să strigi tare: „mumă, sai!”
Am smuls talismanul din mâna Sibilei și am alergat tot drumul cu zvâcneli de inimă. Ca să ne supunem consemnului trebuia să fiu absolut singur. Prietenul a rămas acolo. Trebuia de altfel să aranjeze socoteala. Îl autorizasem să plătească oricât.
Am sosit acasă când încă era dimineață. Bătătura, pustie. Iubita, pe prispă, aplecată deasupra unui ghiveci, răsădea o floare.
Și dragostea, dragostea mai pustiitoare ca oricând, mă prăvăli către ea. Ea m-a simțit. Dar până să se întoarcă și să se apere, i-am strecurat, pe la spate, în betele cu care era încinsă, solzul vrăjit. Și am strigat cum mă învățase bătrâna.
— Ce faci? se răsuci spre mine, c-un țipăt ascuțit, ca un junghi.
În drum spre casă culesesem un cărăbuș, pe care plănuisem să i-l anin de ie și altfel să motivez gestul cu care să-i strecor vraja...
La țipătul ei îi arătai gângania, pretextând că se urcă pe ea s-o ciupească. Dar în clipa aceea se petrecu ceva cumplit.
În fața mea sta o strigoaică, cu ochii de albuș de ou răscopt, plesnit de dogoare; nasul mâncat de ulcer; obrajii scofâlciți se sugeau adânc între gingiile știrbe și puruiate. Sânii tescuiți îi atârnau ca două pungi goale, uscate și încrețite. Coastele îi jucau ca cercurile pe un butoi dogit. Și în bazinul șoldiu, pe crăcanele oaselor picioarelor, măruntaiele spurcate clocoteau ca niște șerpi veninoși. Și duhoarea morții umplu deodată lumea.
Am răcnit ca un nebun. Și am smucit-o deodată la fugă, fără să mă mai uit îndărăt, părăsind toate acolo...
Într-o goană am ieșit afară din sat și în câteva ceasuri am coborât, numai în salturi, la întrecere cu torentul, defileul urcat cu atâta caznă. La amiază mă aflam în satul de jos, unde întâlnisem pe Onișor.
Și chiar în aceeași seară o căruță mă aducea în galopul cailor la gară, unde tocmai intra trenul.
Abia la București m-am trezit ca dintr-un delir.
Și nici acum nu știu bine ce a fost. Și dacă a fost. Dar cred că vrăjitoarea n-a greșit. Nu mi-a dat ceea ce îi cerusem. Ci dimpotrivă, a făcut Mărgăritei, ca unei dușmance, de urât. În loc să ne acorde undele, vârâse între noi cei mai îngrozitori paraziți, ca să continui similitudinea prietenului.
De atunci nu mai merg decât la mare.
Și, spuse el către doctor, am rămas cu o meteahnă: nu mai sufăr femeile. Au pentru mine același miros crâncen, a moarte, cu care am fugit în nări, din satul unde vulturii sunt răstigniți și unde oamenii încleiați de frumuseți magice, ca purecii seduși de strălucirea cuțitelor vrăjite.
Marea tăcea gravă. Noi toți așijderi.
După un timp de muțenie, doctorul începu să se îmbrace.
— Și prietenul? întrebă el.
— Nu mai știu de atunci de când l-am lăsat acolo absolut nimic despre el, răspunse povestitorul. M-am ferit să-l mai întâlnesc. Îmi era penibil, chiar odios să-l mai văd. Cred că a plecat în străinătate pentru studii, cum proiectase.
— Cum îl chema? se interesă doctorul.
— Îl chema... stai o clipă. Îl chema... nu-mi vine acum în minte...
— Nu se numea Kivu? îi aminti doctorul.
— Da, da, se lumină poetul: Kivu...
— Și mai cum?
— Iar nu-mi amintesc... Ceva cu T...
— Teofil, împlini doctorul. Nu era un bărbat înalt, oacheș, cu sprâncene negre și groase ca două lipitori?...
— Da, da, exact. Teofil Kivu. De unde știi? L-ai cunoscut?
— L-am îngrijit, răspunse doctorul, acum câțiva ani, când eram medic la ospiciul central. L-am avut bolnav în serviciul meu.
— Bolnav? De ce?
— O psihoză excito-maniacală, cu delir sistematizat. Vorbea numai de vrăji, de descântece... spunea de un farmec care i s-a făcut. Sărmanul a murit în niște chinuri groaznice.
...O înfiorare a aerului ne cuprinse fără veste. Se lăsa amurgul și ne stăpâneau vrăjile.
— Tot nu s-au lăsat până nu și-au răzbunat pe unul din noi, spuse cu glas schimbat poetul, sculându-se de plecare. Și bietul Kivu a căzut victimă în locul meu.
— Aș... Nu! Era o ereditate încărcată, vru să lămurească doctorul.
Dar privind chipurile noastre alterate ca de o spaimă, se opri.
În spatele nostru, un nor negru, cu gâtlej roșu, ca o scorpie, se zămislise din senin și venea spre noi, înghițind cerul.
Ne-am îmbrăcat în grabă și am plecat.
Nimeni n-a mai scos o vorbă în automobilul care ne purta pe drumurile negre ale Dobrogei spre casele unde luminile aprinse ne atrăgeau ca niște vrăji.
Departe, un far își zvâcnea în cele patru zări smocuri de raze, spre care pluteau, fermecate, corăbiile.
1947, februarie 1-5