III

CÂND NE-AM ÎNTORS din colindul nostru era prânzul mare și acasă nu ne aștepta nimeni. Am ospătat noi pe Onișor cu merindele rămase de pe drum și l-am cinstit cu belșug de vin. Pe urmă, bine dispus, a luat parte cu cel mai mare interes la desfacerea cufărului. Prietenul a scos și a înșirat pe masă și pe lavițe un întreg bazar: săpun, ace, ață, bomboane, caramele, dresuri pentru obraz, năframe, basmale, lulele, pachete cu tutun și țigări, cutii cu chibrituri, bricege, cărți mici de rugăciuni, ilustrații și alte câte, arsenalul lui cu care să forțeze bunăvoința tuturor categoriilor de deținători, cât de îndărătnici, ai comorilor folclorice. Onișor s-a minunat mult de mașina de făcut cafea care ardea cu spirt, a mângâiat lung sticlele cu rom și coniac, s-a amuzat cu lanterna electrică și a fost fericit când i s-a spus că la plecare îi lăsăm lui lampa cu petrol, lumânările și chibriturile.

Cu asta, amicul inaugura ancheta. Asta era capcana pe care i-o întindea lui Onișor, ca să-l descoasă dacă nu știe vreo vrajă, dacă nu-și amintește vreun basm, de vreun cântec vechi. Onișor a oftat adânc și s-a întunecat vădit tulburat. Răscolisem nomolul durerilor de la fund.

— Apoi, domnilor, descântecele s-au dus în groapă odată cu fie iertată nevastă-mea, că ea le știa... Farmecele s-au împrăștiat cu fetele care le făceau, să se mărite mai repede, și cântecele mi-au părăsit casa de când am pierdut feciorii.

— Ei, de ce spui asta?... Unul trăiește veșnic ca un erou. Celălalt face armata, în slujba țării, îl mângâiarăm noi.

— Da' de unde, domnilor... Am spus eu așa ca să-mi ascund rușinea. Nu e la oaste... E la temniță grea.

— La temniță?

— Da, a junghiat un fecior care se tot da pe lângă nevastă-sa... noru-mea...

Am tăcut.

— Dar, reluă Onișor, se cheamă că am și eu vraja mea.

Și s-a oferit dintr-o dată să ne împărtășească o taină a lui, pe care n-a arătat-o nici feciorului. Nouă însă ne-o dă pe față, fiindcă noi, ca oameni mari și scriitori de cărți, trebuie s-o cunoaștem. Dar e nevoie să plecăm îndată. Căci a doua zi el are de gând să urce în munte, după noru-sa:

— Trebuie mână de femeie, altfel murim de foame și de neîngrijire.

Și-a luat minteanul pe umeri, în mână toporișca și am pornit.

Departe, mai sus de sat, am intrat în marele așezământ al codrilor, pentru care obștea se judecă de un veac și jumătate cu fel de fel de domni care și-l vindeau unul altuia, măsluind și amânând dreptățile.

— Acum suntem pe calea bună. Am pus un avocat care nu ne mai vinde, sfârși Onișor cu tărie.

După un mers bun prin răcoarea verde, am ieșit la gol pe cumpăna apelor. În perspectivele văilor se deschideau uriașe circuri și cratere glaciare, străjuite de piscuri cu profiluri bizare. Căutam singurătate și mă întâmpina acolo nu una, ci o mie de singurătăți... Aș fi întârziat bucuros... Omul sârguia însă la drum. Am coborât repede de cealaltă parte a muntelui, la poalele căruia curgea un râu, venit de departe pe undele umflate. Chiar sub noi se scobea un cot, ca un liman, în care apele se linișteau, bătând molcom fața nisipului ce se strevedea prin ele. Ne-am strecurat printre tufișuri de mlajă și bălării...

— Să vedeți, domnilor, cursa mea. N-o să vă pară rău de osteneală. O întind de patru ori din primăvară până în toamnă și mai totdeauna o scot plină.

Gândeam că e vorba de vreo plasă de pescuit nouă și inedită în domeniul etnografiei. Alături de el, am înaintat până în pragul apei. Onișor s-a uitat întâi roată în toate părțile. Și-a scos cămașa, și-a sumes cioarecii, a intrat în râu, a căutat semnele puse, niște pietre albe, și s-a oprit în netezișul liniștit al albiei. Acolo a început să scormone cu brațele sub apă... A tras un țăruș, apoi altul, în totul șase. A săltat ceva, a răsucit și a ridicat cu mare băgare de seamă un vălătuc gros pe care l-a stors și l-a pus la subțioară. A mai bâjbâit apoi în lung și în lat, cu brațele pe la fund. Dar n-a mai scos nimic și a venit pe mal.

— Pusesem patru, vorbea el mai mult ca pentru sine. Trei le-a luat apa... Ce să faci, partea ei...

Ne-a tras într-un zăvoi mai ascuns, a desfăcut vălătucul și l-a întins pe iarbă, la dogoarea soarelui. Era o blană mare, mițoasă de berbec. Nu pricepeam.

— Unde-i peștele? se uimi prietenul, cu carnetul gata.

— Apoi asta nu-i de pește. Asta-i doar capcană pentru altceva mai scump. Ci până s-o zvânta lâna, prindem și pește.

Umblă domol în traistă, trase sfoară, cârlige, momeală, tăie trei nuiele mlădii și încropi la repezeală undițe, cu care ne așezarăm nedumeriți la prins. Din când în când, se ridica să supravegheze blana, care se zbicea iute.

Când a socotit de cuviință că totul e gata, a răsucit-o la loc, a pus-o în traistă și am pornit înapoi.

Sosiți acasă la vremea cinei, gazda a fost din nou oaspetele nostru. Nu spunea nimic. Legumea încet din provizii, bea vin și zâmbea pe sub mustăți, la curiozitatea noastră greu stăpânită.

— Lasă! O să vedeți. Întâi să se culce toate găinile satului, glumea el.

După ce s-a lăsat bine noaptea, a aprins un felinar orb, a scos din tron o dimie groasă cu care a astupat ferestrele și a tras zăvoarele la uși. A întins jos o pânză, a luat blana și, ținând-o de un corn deasupra pânzei, a început s-o bată pe dos, adică pe partea jupuită, cu o vărguță. La bătaia meșteșugită a omului a pornit să se scuture din mițele și cârlionții blănii un soi de praf, o pulbere ca un nisip. Operația se făcea metodic de sus în jos, bucată de blană cu bucată, fără grabă și cu mare migală. Pulberea, gonită din ascunzișuri, se cernea galbenă și strălucitoare pe așternut. Uneori chiar în chip de paiete scânteietoare în raza lămpii, ca fluturașii ce se cos pe ii.

Aveam impresia că Onișor săvârșește o vrajă.

După ce a isprăvit cu dosul a luat, pe față, mițele în răspăr... Blana se istovise. I se smulsese ultimul grăuncior. El o vălătuci iar și o zvârli după sobă. Apoi cu un pămătuf strânse în mijlocul pânzei o grămăjoară de pulbere.

Din când în când, se oprea și o pipăia, dând din cap.

— Poftiți, domnilor, ne îndemnă el voios. Puneți mâna și cercați.

Prefiram printre degete pulberea culeasă și nu înțelegeam. Îl priveam nedumeriți.

— E aur, domnilor, aur curat.

Prietenul sări la carnețel.

— Aur? Cum ? De unde?

— Din nisipul râului. Apele vin de sus din munți și-s încărcate cu pulbere de aur, spuse simplu Onișor.

Cerurăm lămuriri. Amicul pâlpâia de emoție.

— Îl rod apele din stânci și-l amestecă în nisipul lor. Ba se mai adaugă și cel scăpat din șteampurile care mărunțesc acolo, amănunți omul. Pe vremea când nu se lucra în băi, moșii noștri îl pândeau aici jos și-l prindeau în cursele astea de blănuri mițoase.

— N-am auzit și n-am citit nicăieri despre practica asta, se uimi prietenul spre mine.

Nici eu nu știam despre așa ceva.

— E o taină străveche, care s-a pierdut, lămuri Onișor. O mai apucase tata, care mi-a lăsat-o mie moștenire, că îl ascultam. Și eu poate s-o las feciorului, dacă o fi vrednic - și adăugă amărât - dacă s-o mai dezbrobodi din ale muierii. Altfel, o duc în mormânt. Și privind spre prietenul care buchisea carnețelul, adaose: că din cărțile dumneavoastră nu se mai întoarce ea înapoi aici.

— Și cum vine asta, bade? se nedumeri amicul.

— Apoi vine așa. Așezi blana la limpeziș pe apă lină, cu lâna în sus, și o întărești în albie cu câțiva țăruși. Apa se prelinge prin mițe ca printr-o strecurătoare și trece mai departe la vale, ducând cu ea nisipul netrebnic. Aurul, mai leneș, mai greu, merge mai domol și se lasă, boieros, la fund, unde se încurcă și se oprește în firele încâlcite ale lânei. Se cheamă că a căzut în capcană. Te duci peste o lună, două, și scoți blana, cum văzurăți, încărcată.

Și, povestindu-ne, strângea pulberea prețioasă într-un corn de bou în care se păstrează de obicei iarba de pușcă. Să fi fost ca la trei-patru grame.

— Și cât se poate culege? întrebarăm.

— Un năpârstoc, două pe an, că atârnă greu. Și n-ai decât cinci luni.

— De ce? întrebarăm.

— Apoi de toamna, târziu, și până în gura verii, nu te înțelegi deloc cu apele. Vin numai mânioase.

— Numai atât, ne plânserăm noi, un degetar?

— Apoi și atât e prea destul, că se cheamă că-i fără nici o muncă. Doar că mai păgubesc câteva blăni furate de ape. Dar decât să te trudești acolo, în băi, îngropat de viu ca în temniță, mai bine aici slobod pe prunduri...

— Nu poate fi aur, spusei în franțuzește amicului. E probabil pulbere de mică, de care sunt pline toate pietrele. Când eram copii, tot așa ne amăgeam și noi și le adunam socotindu-le că închid în ele firișoare de aur.

După ton, după mimică, omul pricepu că nu cred.

— Da' de unde, domnule, e aur - și încă lamură.

— Cum îl cunoști? mă rățoii eu.

— Apoi nu-l cunosc eu, îl cunoaște negustorul de la târg. Că mă duc cu praful ăsta jos și-l schimb pe mălai și pe făină. Îl cearcă zaraful acolo cum știe el cu apă tare și mult se bucură. Că este aur bun, spălat și lămurit în toate apele muntelui. Numai că e puțin. S-ar aduna mai mult dacă nu și-ar smulge și râul dajdia lui. Da' i-o dau bucuros.

Și omul ascunse în fundul tronului slăvitul praf cules din lâna de aur, după care alergau eroii lumii antice până la Colchida. Dar de unde să știe asta Ion Onișor, care se ridică, urându-ne noapte bună?

Am rămas câtăva vreme tăcuți, uluiți, frământând gânduri și potrivind înțelegeri.

— Nu trebuie să ne mai îndoim, răsuflă prietenul. Noi n-am mai apucat, dar odinioară, și nu e mult de atunci, albiile râurilor noastre erau pline de țigani zlătari, care cerneau nisipurile și culegeau aurul din ele. Am întâlnit într-o carte un desen, pare-mi-se de Raffet, în sfârșit nu importă, de un călător de pe la începutul veacului al nouăsprezecelea, care, minunat de cele ce vedea, desenase o astfel de scenă: Zlătari prefirând apele pentru aurul din ele.

— De ce s-a părăsit procedeul? întrebai sceptic.

— De bună seamă, răspunse, gândindu-se un timp, prietenul, fiindcă robia s-a desființat. Mâna de lucru a ajuns din ce în ce mai rară și mai prețioasă. Aurul cules în chipul ăsta ar costa prea scump, mult mai scump decât cel de mină.

Dar cea mai mare nedumerire rămase hotărârea gazdei de a ni se destăinui nouă, doi streini. Singura explicație a fost că omul, încărcat de nădufuri, amărât de fecior, supărat de noră, a răsuflat într-o clipă de slăbiciune mai ușor către niște necunoscuți, niște drumeți. A fost așa ca și cum ar fi aruncat necazuri și taină pe apa sâmbetei.

Se făcuse frig de munte. Atunci am prețuit calabalâcul prietenului, din care m-am înfruptat c-un pled, un pulover, un cearșaf pentru pat și o lumânare. Ne-am culcat fiecare în odaia lui.