IV

N-AM ADORMIT DELOC. M-am răsucit și m-am zvârcolit toată noaptea. Mă mânca pielea îngrozitor și trebuia să mă scarpin necontenit. Aruncai vina pe seama mezelurilor, care, sigur, mi-au dat o intoxicație cu urticarie. Desperat, am aprins lumânarea. Eram negru de pureci și eu, și patul. Niște pureci mari și flămânzi, care nu ciupeau, ci mușcau.

Prietenul m-a simțit. A venit și el nenorocit la mine.

— Credeam că dormi și nu îndrăzneam să te scol.

Fusese și el năvălit de o hoardă asemănătoare. Rufele, așternuturile lui curate de la București forfăiau de puncte negre zburătoare.

— Astea nu mai sunt insecte, sunt armăsari, zicea alergând după ei prin pat.

— Ceea ce înseamnă, îl dojenii, că prima unealtă și cea mai esențială pentru culegerea și studierea folclorului la fața locului sunt prafurile de pureci. Altă dată nu mai trebuie uitate.

A fost o luptă zadarnică până-n zori, fără să putem închide ochii. Isprăvisem scuipatul cu care ungeam degetele ca să punem mâna abia pe câțiva din pat. Dar temeiul lor era jos, în pomesteala odăilor. A doua zi ne-am înfățișat gazdei cu jalba în proțap.

— Apoi i-ați strâns din tot satul pe unde ne-am plimbat. Ba de la câini, ba de la vite, ba de la copii. S-au aciuat la dumneavoastră, că aveți carne dulce și piele subțire. De noi, ăștia mai bătrâni, cu pielea sfarog, nu se mai lipesc. Lasă, că până o veni nor-mea să curețe, vă fac eu un așternut să nu mai îndrăznească unul să se apropie. La noapte o să dormiți împărătește.

A plecat și s-a întors numaidecât cu un maldăr de pelin verde și aromat. Din el a făcut mai întâi un mănunchi, ca o mătură, cu care a măturat cu grijă odăile. Pe celălalt l-a presărat pe jos, pe pat, sub pat, prin și peste așternuturi, pe perne, sub perne, în cămășile noastre de noapte, pretutindeni, când lujere întregi, când fărâmițându-i boabele din vârfurile înflorite, și încredințându-ne că de acum vom fi invulnerabili. Noi, încrezători, am așteptat noaptea cu nerăbdare, hotărâți să o dormim toată, pe nerăsuflate.

Ne-am trecut toată dimineața în aroma amăruie a pelinului rânduindu-ne lucrurile. Eu n-am avut de scos decât caietul, pe coperta căruia scria răspicat: Faust, partea a treia, epilogul în cer. Prietenul ceru, ca de obicei, explicații, fără carnețel în mână. Era un vast proiect de poem, pe care-l purtam de mult în minte. Urcam cuplul, pe Faust împreună cu Mefistofel, în cer și inversam rolurile. Acum Faust ducea, acolo sus, de nas, pe diavol, și-l ispitea cu aventuri de ordin superior, cu experiențe spirituale, de gândire și cunoaștere, cum se cuvenea unor spirite descătușate. Dam o replică lui Goethe și-mi ascuțeam ironia pe spinarea prietenului, care nu pricepea subțirimea subiectului. Pe caietul în care el își trecea seara notele scria mare: Studii în folclor. Am râs. Pentru ce în și nu de folclor? Ne-am luat apoi serios la harță și ne-am ciondănit pe chestia folclorului în general până aproape la supărare. Fără să cred folclorul o mistificare, ceream prietenului o neîncredere, o bănuială, ca pentru orice producție unde individul, cu inspirația, cu fantezia, cu reaua lui credință, cu interesul de a te câștiga, te înșală și te păcălește. Tu crezi că faci știință obiectivă, tragi concluzii și generalizezi o invenție, o toană a unui singur năzdrăvan sau șoltic. Pe scurt, nu credeam în disciplina folclorică și ceream măsuri de siguranță și mari îngrădiri. Aduceam în sprijin cazul ilustru al lui Macpherson cu Ossianul inventat de el.

La amiază ne-am dat într-o rână pe pături, să ne odihnim. Dar s-a pornit îndată un atât de înverșunat atac, de data asta de pureci uniți cu furnicile aduse cu pelinul, că am sărit îngroziți și am părăsit mișelește câmpul de bătaie.

Am alergat iar la gazdă. Eu am amenințat ritos cu plecarea și că fac satul de râs la gazetă.

Omul a ascultat liniștit și n-a căutat să se apere cu nimic.

— Lighioi spurcate, ne mângâie el. Nu vor să iasă decât cu alai. Dar le vine lor Aldea de hac! O să vedeți. Numai nițică îngăduință.

Și plecă. Peste puțin se întoarse însoțit de un moșneag adus de spate, care ne salută cuviincios și adaose:

— Lasă, că-i scot eu, domnilor, n-aveți grijă, și-i duc încolo, pe pustii, să nu se mai poată întoarce.

Cum eram nervos și cu țâfna pusă de discuția cu amicul, îl repezii:

— S-or întoarce, nu s-or întoarce, nu vreau să știu! Vorba e să dormim la noapte, și privii batjocoritor prietenul.

— Lasă, că o să odihniți fără să vă întoarceți, mă potoli bătrânul.

— Cum îi scoți, moșule, îl îmbună prietenul cu o țigară.

Și trase carnețelul.

— Hei, cu meșteșug! Că și ei trebuie să asculte de cineva mai mare.

Și începu pregătirile, simple de altfel.

Prietenul ceru frumos îngăduința să fim și noi de față la operație. Cu foarte mare greutate, după lungi stăruințe, după ce i-a dat câteva pachete de tutun, o pipă nouă și chibrituri, moșul se învoi. A cerut ca atâta vreme cât va lucra el în casă, să se măture curtea, să se ridice gunoaiele și să se înmoaie leoarcă praful din bătătură și de pe prispă cu apă. Ceea ce gazda s-a apucat să execute, cu sfințenie.

Vrăjitorul a intrat în casă urmat de noi și a purces la descântec, luând odaie cu odaie.

A tras din teaca de la brâu un cuțit mare și lat ca un iatagan, lucios ca argintul, pe care l-a așezat potrivindu-l cu grijă într-un colț, în piezul ferestrei. Apoi a acoperit fereastra cu o cârpă neagră pe care o ținuse în sân. A lăsat numai un colț ușor dat la o parte, potrivind așa ca fâșia de raze ce se strecura pe acolo să cadă drept pe lama cuțitului. În întunericul ce se așternuse în odaie, cuțitul ardea strălucitor, ca și cum înaintea lui s-ar fi aprins o candelă. Pe urmă omul s-a pornit cu o vergelușă mlădioasă să lovească, petec cu petec, palmă cu palmă, pomesteala, începând de la prag și înaintând treptat, amănunțit, spre cuțitul flăcărător, până a ajuns la el. Tot timpul mormăia un descântec din care n-am prins decât cuvintele „negri procleți”. Cuțitul a început să se întunece pierzând încet-încet luciul. Atunci moșul l-a ridicat repede și a ieșit cu el afară, ținându-l ascuns. Noi, după el. Cât am putut zări, lama era neagră de pureci, înțesați unul în altul pe amândouă fețele. Ei opreau reflexul luminii și înnegriseră oțelul.

Vrăjitorul s-a dus cu el departe, l-a curățat scuturând purecii pe coclauri și s-a întors. A luat acum la bătaie așternutul și pernele pe care le trântise jos, aproape de cuțitul fermecat, și a ieșit iar cu el, doldora de procleți. A trecut apoi la scândurile patului și ale lavițelor, în sfârșit, la tot ce se afla în casă și în tindă. Și așa, rând pe rând, a cules, pe cuțit, sute de gângănii.

La plecare l-am răsplătit cu câteva hârtii de bani. Nu le-a primit. Trebuia argint, numai așa vraja avea putere.

Ca să-l facem să vorbească mai mult, ne-am ținut după el până acasă, într-o văgăună. Prietenul vrea morțiș să noteze cuvintele descântecului. N-a fost însă chip să scoatem de la el nimic. A rămas neînduplecat la toate momelile. Am cules doar din cocioaba lui alt rând de pureci. Moșul a făcut haz și nu s-a sinchisit.

— Vedeți dumneavoastră, ăștia sunt purecii mei și nu se cade să mă pun rău cu ei. Lepădați-i undeva, aiurea, că de-acolo îi chem eu înapoi acasă, glumi el.

Am coborât la pârâu, unde i-am scuturat pe gârlă. Când am sosit acasă, Onișor plecase după vite și după noru-sa, la munte.

Am cinat și ne-am culcat numaidecât, nu fără oarecare teamă. Am dormit însă noaptea toată în adevăr împărătește; sub paza descântecului, nici un vrăjmaș nu ne-a mai tulburat somnul.