TREI ȘEDEAU GOI, ÎNTINȘI la soare, poetul, doctorul și pictorul, care ne adusese cu mașina până la acest colț unic, Kalicichioi. Eu, al patrulea, chibițul lor, cercetam țărmul, fără seamăn pe întregul litoral al Mării Negre.
E un petec de Bretanie, cu arcuri de stânci zvârlite până departe în apele de un albastru sever, cu grote irizate, pline de cormorani închiondorați, cu nori de călifari de-a lungul falezelor dărăpănate și spume fâlfâitoare de pescăruși fără odihnă.
Un murmur de glasuri ne tulbură liniștea. Două tătăroaice veneau spre noi. Cunoscuseră mașina pictorului, un fel de emir al acestor meleaguri, și se înfățișau să-i ghicească în ghioc. Ne deranjau. La un semn al pictorului, a trebuit să ne acoperim goliciunile. Le-am lăsat să-și debiteze stângacele lor baliverne și le-am concediat repede cu un mic bacșiș.
— Ce săracă în folclor e marea! gândi tare poetul.
— N-ai dreptate. N-o cunoști, sări în apărarea mării pictorul.
— O cunosc și cunosc tot atât de bine și muntele, replică poetul. Dar ca să nu discutăm zadarnic, ascultați o întâmplare a cărei amintire o înăbuș de mult. Dar aici, în lumina asta necruțătoare, care alungă umbrele și înspăimântă stafiile, îndrăznesc să mi-o destăinui.
Acum câțiva ani pusesem la cale o lucrare pentru care îmi închipuiam că îmi trebuie o liniște și o concentrare excepțională.
Căutam deci departe de București o atmosferă pură și austeră, prielnică înaltei tensiuni la care ținteam. Șovăiam între munte și mare.
Tocmai atunci un prieten folclorist se pregătea pentru campania lui de vară. Dibuise un ținut virgin, cu adevărate mine folclorice neexplorate, ascuns în cutele unui masiv grandios. Și m-a poftit, dacă vreau, să-l întovărășesc.
Mi-a făcut o listă de tot ce trebuie să iau. Nu m-am echipat însă în nici un fel. N-aveam nevoie de altceva decât de mediul prielnic inspirației, în flacăra căreia nu vedeam arzând zi-noapte ca un Mahatma.
M-am urcat în vagon numai cu o valiză ușurică, de mână. Prietenul, văzându-mă atât de pirpiriu, zâmbi.
— Ai să simți lipsa multor lucruri, acolo sus.
El, mai cu experiență, își luase, pe lângă un rucsac doldora, și un cufăr umflat cu tot soiul de provizii și echipament. „Calabalâc netrebnic”, cugetam în sinea mea, dar tăcui.
După o noapte și o zi de călătorie cu trenul și apoi cu o căruță, am descălecat la poalele muntelui, în ultimul sat până la care duceau șosele practicabile. Aici orice drum se înfunda. De aici încolo, până la așezările unde năzuiam, se însăilau numai făgașuri și poteci.
Am fost siliți să poposim aici și să căutăm alte mijloace de transport. Ne încurcau mai cu seamă bagajele.
Traserăm la un han, unde ni s-a spus că oamenii la care mergem sunt răi, neprimitori, aproape sălbatici.
A doua zi de dimineață am cerut sfat și ajutor autorităților locale. Și în timp ce valiza mea jubila, cufărul amicului sta bosumflat pe prispa primăriei, unde ne târguiam cu un om, să-l care după noi cum o ști.
Dar aveam noroc. Robotul nostru se potrivea să fie din cătunul unde prietenul plănuise, cum zicea el, să facă „centrul ariei lui de studii și cercetări”. Și odată cu soare-răsare pornirăm și noi, petrecuți de căinările notarului.
— Vai de oasele dumneavoastră!
Chiar de la început am intrat pieptiș în făgașul unei viroage, de pereții înghesuiți ai căreia își frecau coastele cei doi căluți, între care trona acum, măreț, alături de un sac cu păpușoi, cufărul. Deasupra lui, ca un moț superfluu, se clătina valiza.
Din viroagă am săltat în albia unui torent ce urca vijelioasă printre bolovani cât bivolii, în inima muntelui. Era unicul drum prin care se putea răzbi sus. Din când în când, îngenuncheam însetați și sărutam apele singuratice.
Am suit așa ceasuri întregi, sugrumați în acest defileu spart în stânci de năvalele primordiale. Numai o curea albastră deasupra noastră însemna că acolo e cerul.
Când și unde, drumul răsufla mai slobod, dând zidurile spelbe în lături; ne opream să admirăm primitivitatea peisagiului, arhaismul geologic, grandioasa nuditate a coclaurilor rudimentare, fără o floare, fără o iarbă. Uriașele răsturnări și rostogoliri, îngrămădirile elementare coborau de-a dreptul din potop, mărturii ale giganticelor chinuri telurice.
Drum lung și istovitor. A trebuit să ne împrietenim cu călăuza, care a tras tot timpul cu urechea la ce vorbeam, probleme de folclor. Așa că, pe lângă cele ce va fi fost aflat de la primar, omul s-a încredințat că suntem niște târgoveți de treabă. S-a minunat numai că în loc să învârtim alt negoț umblăm după cântece și ne ținem de basme și vrăji.
— De-alde astea sunt berechet la noi în sat, pe la muieri și babe. Merinde nu se prea găsesc. Streinii urcă rar să-și caute între fetele noastre soții, că sunt tare mândre. Și zâmbi din ochi către noi. Nu cumva vă este a însurătoare? Și ne măsură cântărindu-ne cu privirea.
Am izbutit până la urmă să-i spulberăm toate bănuielile și îndoiala. S-a învoit chiar să ne găzduiască la el, cât vom vrea să stăm. Partida era câștigată.
Îl chema Ion. Ion Onișor. Ne da casa mare de sus, cu două odăi curate și gătite, care tot stau degeaba. El locuia în cuhne, iar vara mai mult pe afară.
Am aflat cu acest prilej că-i murise nevasta. Trei fete înstreinate erau măritate în satele bogate de jos. Băiatul cel mare i se prăpădise pe front. Altul, însurat, făcea armata în oraș, departe. Rămăsese singur, numai cu noră-sa, de care nu se arăta mulțumit. Dar avea s-o puie să facă mâncare și să vază de noi.
Vorbeam urcând și gâfâind. La hopuri mai mari sprijineam cufărul, care se hăisea din leagănul de chingi și arunca valiza mea jos. Gheața se spărsese și omul sta deschis în fața noastră. Seara, când am poposit în bătătura lui Onișor și i-am pus în palmă cărăușia și arvuna din chirie, nu mai eram niște streini bănuiți, ci oaspeți buni, cărora gazda le deschidea nu numai casa și inima, ci și barierele ținutului.
De la poartă omul a strigat de două-trei ori, în întunericul amurgului. Dar n-a ieșit nimeni. A sfărâmat între dinți câteva înjurături și a dibuit într-o ascunzătoare cheia cu care ne-a deschis casa. Cufărul a fost purtat pe mâini, ca un mort, înăuntru. Și nu ne-am mai gândit la altceva decât la somn. Socotindu-ne încă drumeți, ne-am trântit așa îmbrăcați pe paturile nedesfăcute. Eu am dormit însă rău, cu visuri chinuite, și m-am zvârcolit toată noaptea.