M-AM SCULAT TÂRZIU. Am trecut tinda; alături, prietenul meu lucra de zor. Umpluse un sfert de caiet, ceea ce mă irita oarecum... Eu nu scrisesem un rând și era a treia zi de la sosire. Timp prețios pierdut cu fleacuri. La intrarea mea el se opri. Angajarăm o discuție asupra vrăjilor. L-am atacat direct.
— M-aș închina, zisei, dacă vrăjitorul cu un fluier fermecat la gură ar fi ieșit din casă în fruntea unui alai de pureci încolonați și i-ar fi cules și pe cei din curte. Dar așa se vede cât de colo că a folosit un procedeu de practică comună.
— Cum comună? Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că orișicine poate face ca el.
— Aș vrea s-o văd! se oțărî amicul. Cum?
— Foarte simplu. Lama cuțitului era unsă cu un clei de care se lipeau purecii.
— Chiar dacă ar fi așa, asta nu micșorează întru nimic lucrarea magică.
— N-a fost deloc ce crezi tu, îl contrazisei. A fost curiozitatea purecilor pentru lumină.
— Ei, asta-i acum... Purecii, curioși!...
— Da, și încă foarte curioși. Ca orice insectă, sunt fascinați de lumină. De ce este nevoie de întuneric în odaie și de o rază de soare care să bată drept pe oțelul lamei? De ce vraja nu-i operantă afară, în curte?
— Fiindcă vrăjile, explică el, au nevoie de condițiuni speciale, ca și celelalte lucrări de același ordin. Nu-i vrea ca ședințele de spiritism să se ție în curți și fenomenele de materializare să se producă ziua-n amiaza mare!...
— Fugi de-acolo! îl luai eu. Aici e altceva. Purecii stârniți de vărguța moșului alergau, ca și fluturii, către lumina de pe lamă, care-i atrăgea - asta ți-o conced - ca un farmec. Dar aici intervine dibăcia omului: nu vraja, ci cleiul îi prinde și-i fixează. Dar cursa e mult mai stângace și mai primitivă decât candela chinezească.
— De unde ai mai scornit-o și pe asta?! rânji amicul.
— N-o scornesc eu. Există de când lumea în Extremul Orient un fel de prinzătoare de pureci, bazată pe același principiu: o feștilă care arde noaptea jos pe podea în mijlocul unui talger. Purecii atrași se precipită și cad în lichidul din vas... Ingenios, nu-i așa, și simplu. Pe când procedeul nostru aduce a hârtie de prins muște, plus recitativul.
Prietenul, indignat, sări ars. Mi-a reproșat josnicul meu materialism. Mi-a ținut un logos despre puterile magice care zac în noi și de care habar nu avem. Despre legăturile mult mai adânci dintre anume oameni și natura suprasensibilă, până la care noi nu putem pătrunde să-i cunoaștem legile și să-i captăm forțele.
L-am tratat de retrograd și superstițios. N-aveam dreptate. El n-a știut sau n-a vrut să-mi răspundă că printr-un fel de mimetism absolut necesar trebuia să îmbrace mentalitatea primitivă și să primească forma culturii magice. Altfel n-ar fi putut pătrunde în intimitatea stărilor ei și datelor ce ne apăreau, ne asediau aici din toate părțile, să se adapteze condițiilor. Am tăgăduit orice realitate practicilor nătânge cu a căror culegere și admirație își pierde vremea. Am râs de bieții naivi ca el, care se lasă trași pe sfoară de țăranii șireți, și am sfârșit categorisind magia de impostură și pe vrăjitori de șarlatani, batjocorindu-i cum mi-a venit la gură.
Prietenul, de data asta cu un fel de spaimă, mă opri, rugându-mă să nu mai vorbesc astfel. Dacă m-ar auzi unul din cei pe care-i insult, s-ar putea să se răzbune pe mine și să mă pedepsească într-un chip îngrozitor. Are să-mi dea să citesc despre procedeele fatidice...
Era să-l reped din nou, dar umbla cineva în tindă și n-am vrut să ne audă cearta.
Îmi urcasem inutil sângele în cap. Dezgustat, m-am smuls din discuția stupidă și fără rost și am trecut la mine, hotărât s-o rup cu toate din afară și să mă cufund în lumea mea, pentru care urcasem aici. M-am întins pe pat și, cu hotărâre, cu efort aproape dureros, am început să mă cufund într-o meditație adâncă.
Aveam practicile mele proprii spre a-mi înlesni concentrarea până la exaltare. Un ritm al spiritului vital, un fel de stăpânire, o frână asupra respirației până la oprire, un soi de luciditate ca un control pus pe bătăile inimii și ațintirea unei imagini mintale, care crește și înflorește, se amplifică sub privirile unui ochi lăuntric, dându-mi o beatitudine ca de hașiș, dar fără urmările dezastruoase ale acestuia.
Mă străduiam astfel să compun pe Margareta în cer, cu mult deasupra celei închipuite de Goethe. Nu o martiră naivă, nu o mică sfântă abstractă, ridicată la acest rang din ceata amantelor convențional seduse și părăsite. Ci ca pe eternul feminin, uriașă putere cosmică liberatoare, căci iertarea nu e decât liberare, care urcă și potențează acolo în cer până la rolul de virtute creatoare pasiunile care pentru noi, aici, pe pământ, sunt doar păcate și ne strivesc sub ele.
O Margaretă care, ca o altă Evă zămislitoare, creează din nou pe Faust așa cum se dorea el și-l schimbă pe Mefisto, din valetul mincinos, din sluga vicleană care-și duce stăpânul la ispită, într-o necesară forță antagonică, pe care Margareta și-o aliază și o integrează Universului.
Începeam să văd o Margaretă violent de sfântă, dacă s-ar putea spune, sfântă cu acea violență a păcatului, care...
Ajunsesem aici, când simții un freamăt, o prezență. Deschisei ochii. Cineva sta în mijlocul odăii și mă privea intens.
Cum intrase? Eu închisesem ușa și știam că, furios, parcă trăsesem zăvorul.
— Sunt Mărgărita, spuse tare apariția.
Sării speriat, mă clătinai năuc și nu pot spune decât cu vorbele cele mai banale emoția smintită ce mă gâtui. Inima îmi bătea nebunește. Gândurile se învălmășeau ca apele căzute într-o cataractă și lumea se învârtea cu mine, amețit în mijlocul ei.
Când mi-am venit în fire, o zeiță - nici acum nu-i pot spune altfel - sta și mă privea cu un zâmbet șăgalnic. Era înaltă, zveltă, cu părul castaniu și unduios, ochii mari de un verde ca fundul de talaz, obrazul alb-trandafiriu împuns de două gropițe, nasul subțire, drept, cu nări pâlpâitoare. Bărbia puternică pornea semeață în jos, ca să se rotunjească seducătoare, și gura fermecător arcuită își ascundea colțurile ușor sumese în două gingașe bride. Coloana splendidă a gâtului se îmbina fără greș în linia umerilor de o proporție și o grație nemaiînchipuite. Sânii, zglobii, drepți, umpleau de o viață misterioasă ia în care pâlpâiau fără încetare. Brațele admirabile, lungi și netede, se terminau cu mâini suave și mici cât un cuib de pitulice, încărcate cu dezmierdări. Sub mijlocul strâns, șoldurile glorioase, pline de voluptăți erau modelate de fota neagră, care-i descoperea picioarele goale, desăvârșite, cu glezna delicată, sugrumată jos, cum numai o rasă cu har poate zămisli. Purta sandale, care scoteau la iveală ușoara boltire a tălpii și călcâiul mic și roz, ca la nimfele zugrăvite de maeștri.
Nu știu dacă am privit-o îndelung sau mi-am dat seama; am intuit totul dintr-o ochire. Dar era de o perfecție copleșitoare.
Și un miros de dragoste, de busuioc amestecat cu dârhovnic, îmbătă odaia.
Coborâse din exaltarea meditației mele? Din miezul inspirației din care mă trezise? Uitasem de mine, de timp, de locul unde mă aflu, de gura și ochii căscați la ea zănatec.
— Sunt Mărgărita, repetă ea zâmbitoare.
— Margareta? Care Margareta?
— Nora gazdei, și plecă ochii în jos.
— Ah, nora gazdei?!...
Și răsuflai adânc. Vălul magiei începu să se ridice. Onișor nu ne spusese niciodată cum o chema pe nora lui. Fata continua să râdă tainic, stând netulburată în fața mea.
Nu știam ce să fac. Încurcat, am poftit-o pe scaun. Nu-mi credeam ochilor. Mi-era teamă să nu se mistuie, ca o vedenie. Îmi venea s-o pipăi, ca să mă încredințez, și nu îndrăzneam. O văpaie mă cutreiera din creier până-n tălpi, dar o simțeam mai ales în gânduri, în mințile în care nu mai eram.
De unde răsărea minunea asta? Încântătoarea noră apocrifă a lui Onișor? Cine-i pusese atâta perfecție în linii, noblețe în atitudini, armonie în mișcări?
Stam, fulgerat dintr-o dată de dragoste. De o dragoste impură. M-a plesnit fără veste atâta erotism, atâta răscol sexual necunoscut mie până atunci, că m-am înspăimântat. Frumusețea cărnii ei îmi era, dacă nu aș fi putut-o poseda, cel mai teribil supliciu.