Se povestește – ci Allah este mai știutor!
— Că a fost odată în cetatea Kokaban, din Yaman, un beduin din tribul fazii, pe care îl chema Abul-Hossein și care, cu mulți ani în urmă, părăsise viața de beduin și ajunsese un târgoveț de vază și un neguțător dintre neguțătorii cei mai bogați. Și, întâia oară, se însurase pe vremea tinereții sale! Ci Allah o chemase pe nevastă-sa întru mila sa, după un an de căsnicie. Încât prietenii lui Abul-Hossein nu mai conteneau să-l tot îndemne să se însoare iar, procitindu-i vorbele poetului:
Ridică-te odată, prietene-al meu drag! Nu aștepta să-ți treacă voioasa primăvară – Ia uite ce copile frumoase! Hai, te-nsoară! Tu nu știi că femeia, pe după-al casei prag, E-un almanah măiestru cu care anul zboară?
Și Abul-Hossein, până la urmă, nemaiputând să înfrunte îndemnurile prietenilor săi, se hotărî să înnădească niște vorbe cu bătrânele pețitoare; și se însură într-un sfârșit cu o fetișcană frumoasă ca luna când strălucește peste mare. Și, de nuntă, orândui ospețe mari la care îi pofti pe toți prietenii și pe toți câți îi cunoștea, precum și ulemalele, fachirii, dervișii și cuvioșii. Și deschise larg toate ușile casei sale, și orândui să li se dea musafirilor mâncăruri de toate felurile, și, printre altele, orez de șapte soiuri osebite și sorbeturi și miei umpluți cu alune, cu migdale, cu fistic și cu stafide și o cămilă tânără friptă întreagă și pusă la masă netăiată. Și toată lumea mâncă și bău și fu cuprinsă de veselie, de bucurie și de mulțumire. Și mireasa fu plimbată și arătată tuturora de șapte ori pe rând, îmbrăcată de fiecare dată cu altă rochie, mai frumoasă decât cea de dinainte. Ba o plimbară și-a opta oară printre musafiri, spre deplina mulțumire a celor care nu izbutiseră să-și sature ochii cu vederea ei. După care muierile cele bătrâne o duseră în odaia de nuntă și o culcară într-un pat înalt ca un crivat împărătesc și o pregătiră în toate privințele pentru sosirea mirelui.
Atunci Abul-Hossein, în mijlocul alaiului, intră la soția sa, călcând rar și falnic. Și se așeză o clipă pe divan, ca să-și dovedească sieși și ca să arate soției sale și femeilor din alai cât de plin este el de gingășie și de măsură. Pe urmă se ridică măreț, spre a primi urările femeilor și a-și lua rămas-bun de la ele, înainte de a se apropia de patul în care fetișcana îl aștepta sfioasă; când, deodată, iacătă! Slobozi, o, păcatele lui! Din pântecele-i prea plin de cărnuri grele și de băuturi, o răsuflătură până peste poate de bubuitoare, cumplită și mare! Ferească-ne Allah de Cel-Rău!
La bubuitul acela, fiecare femeie se întoarse înspre vecina ei, vorbind cu glas tare și făcându-se că n-ar fi auzit nimic; iar fetișcana la fel și ea, în loc să râdă ori să-și bată joc, începu să-și zdrăngănească brățările. Ci Abul-Hossein, fâstâcit până peste poate, se prefăcu a fi chemat de niște treburi grabnice și, cu ocara în inimă, coborî în curte, puse șaua pe iapă, sări în spinarea ei și, lăsând și casă și nuntă și soție, fugi mistuindu-se în negurile nopții. Și ieși din cetate și se afundă în pustie. Și ajunse la țărmul mării, unde văzu o corabie gata de plecare spre India. Și se îmbarcă pe corabia aceea și ajunse pe coasta Malabarului.
Acolo, cunoscu câțiva inși, băștinași din Yaman, care îl duseră și îl înfățișară sultanului acelei țări. Și sultanul îl puse într-o slujbă de încredere și îl numi cap peste străjile sale. Și Abul-Hossein rămase în țara aceea zece ani, cinstit și respectat și în tihna unei vieți huzurite. Și de fiecare dată când își aducea aminte de bubuitura cea păcătoasă, își alunga gândul acela așa cum se alungă miasmele cele urâte.
Ci, după ce trecură cei zece ani, fu cuprins de tristețea dorului de țara părintească; și încet-încet ajunse să gogească de alean; și ofta fără contenire, gândindu-se la casa și la cetatea lui; și simțea că moare de dorul acela înăbușit. Ci, într-o zi, nemaiputând să-și îndure chinurile sufletului, nu-și mai luă nici măcar bun-rămas de la sultan și fugi și se întoarse în țara Hadramut, din Yaman. Acolo se îmbarcă teptil în straie de derviș și plecă pe jos înspre cetatea Kokaban; și ajunse astfel, tăinuindu-și numele și necazul, pe dealul care străjuiește cetatea. Și, cu lacrimi în ochi, văzu terasa bătrânei sale case și terasele învecinate și zise: „De nu m-ar cunoaște careva! Deie Allah să fi uitat cu toții povestea mea!” Și, cugetând așa, coborî dealul și o apucă pe drumuri ocolite înspre casa lui. Și, din drum, văzu stând jos, în pragul unei porți, o bătrână care despăduchea capul unei fetițe de vreo zece ani; iar fetița îi spunea bătrânei:
— O, maică a mea, tare aș vrea să știu câți ani am, căci o prietenă de-a mea vrea să-mi facă horoscopul. Vrei să-mi spui în ce an m-am născut?
Și bătrâna cugetă o clipă și răspunse:
— Te-ai născut, o, fata mea, chiar în anul bubuiturii.
Când auzi vorbele acelea, amărâtul de Abul-Hossein făcu cale întoarsă și o luă la fugă, aruncându-și picioarele în vânt. Și își zicea: „Iacătă că bubuitura ta a ajuns o zi de pomenire în hronici! Și are să dăinuiască prin veacuri, atâta cât s-or împodobi cu flori palmierii!” Și nu se mai opri din fugă și din umblet decât atunci când ajunse în țara Indiei. Și trăi cu amar în surghiun până la moarte. Cu el fie îndurarea și mila lui Allah!