Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odinioară la Bagdad, pe vremea califului Harun Al-Rașid, un tânăr, holtei, pe care îl chema Abul-Hassan și care ducea o viață tare ciudată și tare anapoda. Într-adevăr, vecinii lui nu-l vedeau niciodată să primească două zile la rând același om, sau să poftească în casa lui vreun locuitor din Bagdad; căci toți cei care veneau la el erau străini, încât oamenii din mahalaua lui, nepricepând nimica din tot ce putea să facă acesta, îl porecliseră Abul-Hassan cel Dezmățat.
În fiecare seară, Abul-Hassan avea obiceiul să se ducă la capătul podului din Bagdad și acolo aștepta să se ivească vreun străin și, de cum zărea vreunul, fie bogat, fie sărac, fie tânăr ori bătrân, se îndrepta către el, zâmbitor și plin de curtenie și, după salamalecuri și urări de bun venit, îl poftea să primească a fi găzduit în casa lui pentru cea dintâi noapte a aceluia la Bagdad. Și îl ducea la el acasă și îl ospăta cât putea mai bine; și, cum era tare prietenos și avea o fire plăcută, îi ținea tovărășie oaspetelui toată noaptea și nu precupețea nimic spre a-i da cea mai bună părere despre mărinimia sa. A doua zi însă îi spunea:
— O, oaspetele meu, să știi că dacă te-am poftit la mine, atunci când în cetatea aceasta numai Allah te cunoștea, am făcut-o pentru că aveam pricinile mele să mă port așa. Ci m-am juruit să nu găzduiesc niciodată două zile la rând același străin, de-ar fi el cel mai minunat și cel mai plăcut dintre fiii oamenilor. Încât, așadar, iată-mă nevoit să mă despart de tine; și chiar te rog, dacă mă întâlnești vreodată pe ulițele Bagdadului, să te faci că nu mă cunoști, ca să nu mă silești cumva să te ocolesc!
Și, vorbindu-i astfel, Abul-Hassan își ducea oaspetele la vreun han din cetate, îi da toate sfaturile de care acela s-ar fi putut să aibă trebuință, își lua bun-rămas de la el și nu-l mai vedea. Și dacă, din întâmplare, se nimerea să întâlnească prin sukuri pe vreunul dintre străinii pe care îi găzduise, se prefăcea a nu-l cunoaște, spre a nu fi nevoit cumva să se oprească și să-i dea binețe. Și tot așa se purta mai departe, fără a pregeta nici măcar o seară să aducă în casa lui un alt străin.
Or, într-o seară, pe la scăpătatul soarelui, cum sta el așa, după obiceiul său, la capul podului de la Bagdad, așteptând sosirea vreunui străin, văzu că venea către el un negustor bogat, îmbrăcat în felul negustorilor de la Mossul și urmat de un rob înalt și cu înfățișare falnică.
Or, era însuși califul Harun Al-Rașid, îmbrăcat teptil, cum avea el obiceiul să facă în fiecare lună, ca să vadă și să cerceteze cu chiar ochii lui cele ce se petreceau prin Bagdad. Și Abul-Hassan, când îl văzu, fu departe de a ghici cine era; și se ridică din locul unde ședea și se îndreptă înspre el, și, după salamalecul cel mai gingaș și după urarea de bun venit, îi spuse:
— O, stăpâne al meu, binecuvântată să fie sosirea ta printre noi! Fă-mi hatârul de a primi în noaptea aceasta găzduirea mea, în loc să te duci să dormi la han. Și mâine dimineață o să fie vreme să-ți cauți în tihnă o locuință după placul tău!
Și, spre a-l hotărî să primească, îi povesti în câteva cuvinte că de multă vreme avea obiceiul să dea găzduire, numai pentru o noapte, celui dintâi străin pe care îl vedea trecând pe pod. Pe urmă adăugă:
— Allah este darnic, o, stăpâne al meu! În casa mea ai să găsești o găzduire deplină, pâine caldă și vin limpede!
Când auzi vorbele lui Abul-Hassan, califului i se păru întâmplarea atâta de ciudată și Abul-Hassan atâta de fistichiu, încât nu șovăi o clipă să-și urmeze ispita de a-l cunoaște. Încât, după ce se lăsă rugat oleacă, numai așa, de ochii lumii și ca să nu pară a fi un om prost crescut, primi rugămintea, zicând:
— Pe capul și pe ochii mei! Allah să-și sporească binefacerile asupra ta, o, stăpâne al meu! Iată-mă gata să te urmez!
Și Abul-Hassan îi arătă oaspetelui drumul și îl duse la casa lui, tăinuind cu el întruna foarte plăcut.
Or, mama lui Hassan, în seara aceea, gătise o masă minunată. Le aduse mai întâi niște gogoși prăjite în unt și umplute cu carne tocată și cu sâmburi de pin, pe urmă un clapon tare gras, împresurat de patru pui mari de găină, pe urmă o gâscă umplută cu stafide și cu fistic și la sfârșit o tocăniță de porumbei. Și toate astea, într-adevăr, erau alese la gust și plăcute la vedere.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute douăzeci și patra noapte spuse:
Și toate astea, într-adevăr, erau alese la gust și plăcute la vedere. Așa că amândoi, așezându-se dinaintea tablalelor, mâncară cu mare poftă; și Abul-Hassan alegea, ca să le dea oaspetelui său, bucățile cele mai bune. Pe urmă, când sfârșiră de mâncat, robul le aduse ibricul și ligheanul; și se spălară pe mâini, în vreme ce mama lui Hassan strângea tăvile de mâncăruri, spre a servi castroanele cu fructe, pline de struguri și curmale și pere, precum și alte tablale pe care se aflau tăvile pline cu prăjituri, cu magiun și migdale și cu tot felul de zumaricale. Și mâncară pe săturate, după care începură să bea.
Atunci Abul-Hassan umplu cu vin cupa de ospăț și, ținând-o în mână, se întoarse înspre oaspetele său și îi spuse:
— O, oaspete al meu, tu știi că niciodată cocoșul nu bea mai înainte de a fi chemat și găinile, cu cotcodăceli dulci, să vină să bea cu el. Or eu, dacă ar trebui să duc cupa aceasta la buze ca să beau de unul singur, băutura mi s-ar opri în gât și de bună seamă că aș muri. Te rog, dar, pentru noaptea aceasta, să lași cumpătarea pe seama inșilor cu inima rea și să cauți bucuria împreună cu mine în fundul cupei. Căci, cu adevărat, o, oaspete al meu, fericirea mi-e peste poate să am în casa mea un om atâta de strălucit ca tine!
Și califul, care nu vroia nicidecum să-l supere și care pe deasupra dorea să-l facă să vorbească, nu depărtă cupa, ci începu să bea laolaltă cu el. Și când vinul începu să le ușureze sufletele, califul îi spuse lui Abul-Hassan:
— O, stăpâne al meu, acuma, când ne-am împărtășit cu pâinea și cu sarea, nu vrei să-mi spui care este pricina de te porți așa față de străinii pe care nu-i cunoști și nu vrei să-mi povestești, ca s-o știu și eu, povestea ta, care trebuie să fie uimitoare?
Și Abul-Hassan răspunse:
— Află, o, oaspete al meu, că povestea mea nu este deloc uimitoare, ci numai plină de învățăminte. Mă numesc Abul-Hassan și sunt fiul unui negustor care, la moartea lui, mi-a lăsat cu ce să trăiesc din belșug în Bagdad, cetatea noastră. Or, întrucât fusesem ținut tare din scurt pe când trăia taică-meu, mă grăbii să fac tot ce-mi sta în putere pentru ca, în puțină vreme, să ajung din urmă timpul pierdut în tinerețele mele. Ci, întrucât am fost dăruit din fire cu înțelepciune, am avut grijă să-mi împart moștenirea în două părți, una pe care am schimbat-o în aur și alta pe care am păstrat-o în bunuri. Și luai aurul pe care îl dobândisem de la partea dintâi și mă apucai să-l cheltuiesc, cu mână spartă, în tovărășia unor tineri de vârsta mea, pe care îi ospătam și îi țineam pe seama mea și pentru plăcerea mea, cu o dărnicie și o mărinimie de emir. Și nu precupeții nimic pentru ca viața noastră să fie plină de plăceri și de bucurie. Or, făcând așa, mă pomenii că după un an nu-mi mai rămăsese nici măcar un singur dinar pe fundul bisactelei mele și mă întorsei către prietenii mei, ci ei pieriseră. Atunci mă apucai să-i caut și să le cer la rândul meu să mă ajute în împrejurarea în care mă vedeam. Ci toți, unul după altul, îmi ticluiră vreo pricină care nu le îngăduia să-mi dea cu ce să trăiesc măcar pentru o zi. Eu, atunci, mă întorsei în mine și pricepui câtă dreptate avusese tătâne-meu, răposatul, să mă crească aspru. Și mă întorsei acasă la mine și începui să cuget la ce îmi mai rămânea de făcut. Și atunci mă oprii la o hotărâre pe care din ziua aceea o țin neabătut. M-am jurat, într-adevăr, dinaintea lui Allah, să nu mai am de-a face cu nici un om din țara mea și să nu mai găzduiesc în casa mea decât străini; și, pe deasupra, necazul m-a învățat că prietenia scurtă și caldă este cu mult mai de dorit decât prietenia lungă și care se sfârșește rău și mă legai să nu stau două zile la rând cu același străin poftit în casa mea, de-ar fi el cel mai minunat și cel mai plăcut dintre fiii oamenilor! Căci simțisem amarnic cât de crude sunt legăturile sufletului și cum te opresc ele să guști pe deplin bucuriile prieteniei. Așa că, o, oaspete al meu, să nu te minunezi cumva mâine de dimineață, după noaptea aceasta în care prietenia ni se arată sub înfățișarea ei cea mai îndatoritoare, dacă am să fiu nevoit să-mi iau rămas-bun de la tine. Și chiar dacă mai târziu ai să mă întâlnești pe ulițele Bagdadului, să nu ți se pară urât din partea mea că nu am să te mai cunosc!
Când auzi povestea aceasta a lui Abul-Hassan, califul îi spuse:
— Pe Allah! Purtarea ta este o purtare minunată și în viața mea nu am văzut un petrecăreț purtându-se cu atâta înțelepciune ca tine! Încât prețuirea mea față de tine este până peste poate; tu ai știut, cu bunurile pe care le-ai păstrat din cea de a doua parte a moștenirii tale, să duci o viață cuminte, care îți îngăduie să ai în fiecare noapte tovărășia unui alt om cu care poți totdeauna să-ți înnoiești plăcerile și taifasurile și de care nu ai nici cum să te sastisești, nici cum să suferi vreo dezamăgire.
Pe urmă adăugă:
— Ci, o, stăpâne al meu, ceea ce mi-ai spus în privința despărțirii noastre de mâine îmi pricinuiește o supărare până peste poate. Întrucât aș fi vrut să-ți răsplătesc în vreun fel facerea de bine față de mine și găzduirea din noaptea aceasta. Te rog, dar, să-mi spui acum o dorință și, îți jur pe Kaaba cea sfântă, că mă leg să ți-o îndeplinesc. Rostește-te, așadar, deschis și să nu te sfiești cumva să-mi ceri cât de mult, căci bunurile lui Allah se află cu prisosință asupra negustorului care sunt și nimic nu are să-mi fie greu de îndeplinit, cu voia lui Allah.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute douăzeci și cincea noapte spuse:
Și nimic nu are să-mi fie greu de îndeplinit, cu voia lui Allah.
La vorbele acestea ale califului străvestit în neguțător, Abul-Hassan, fără a se tulbura ori a arăta nici cea mai mică uimire, răspunse:
— Pe Allah! O, oaspete al meu, ochiul meu este răsplătit din plin cu vederea ta, iar binefacerile tale ar fi pe deasupra. Îți mulțumesc, dar, pentru grija ta față de mine; ci, cum nu am nici o dorință de jinduit și nici o râvnă de împlinit, sunt tare încurcat cum să răspund la gândurile tale! Întrucât soarta mea îmi ajunge și nu mai doresc nimic alta decât să trăiesc așa cum trăiesc, fără a avea vreodată nevoie de cineva!
Ci califul spuse iar:
— Allah fie cu tine, o, stăpâne al meu, nu-mi strica bucuria și lasă-ți sufletul să-mi spună o dorință, ca să ți-o îndeplinesc! Altminteri aș pleca de aici cu inima tare chinuită și tare umilită! Întrucât o facere de bine pe care ai primit-o este mai grea de purtat decât o răutate, iar omul cu suflet ales trebuie să plătească totdeauna îndoit binele! Așa că vorbește și nu te teme că m-ai sili cumva!
Atunci Abul-Hassan, văzând că nu poate să facă altfel, lăsă capu-n jos și începu să cugete adânc la dorința pe care se vedea silit s-o aibă; pe urmă, deodată, ridică fruntea și grăi:
— Ei bine, am găsit! Da asta-i dorința unui nebun, fără de nici o îndoială. Și tare socotesc că nu ar fi să ți-o spun, ca să nu ne despărțim lăsându-ți un gând așa de urât despre mine!
Califul spuse:
— Pe viața capului meu! Da cine poate să spună dintru început dacă un gând este nebun ori cuminte? Eu, ce-i drept, nu sunt decât un negustor, însă pot să fac cu mult mai mult decât ar lăsa de crezut despre puterea mea lefteria pe care o am! Grăbește, dar și spune!
Abul-Hassan răspunse:
— Am să spun, o, stăpâne al meu, ci îți jur pe virtuțile Profetului nostru (cu el fie pacea și rugăciunea!) că numai califul ar putea să împlinească ceea ce vreau eu! Ori ar trebui să fiu eu calif, măcar pe-o zi, în locul stăpânului nostru emirul drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid!
Și califul întrebă:
— Da la urma urmei, a Abul-Hassan, ce ai face tu dacă ai fi calif măcar o zi?
El răspunse:
— Iacătă!
Și Abul-Hassan se opri o clipă, pe urmă spuse:
— Află, o, stăpâne al meu, că cetatea Bagdadului este împărțită în mahalale și că fiecare mahala are în fruntea ei câte un șeic care se numește șeicul al-balad. Or, spre pacostea mahalalei în care locuiesc eu, șeicul al-balad de aici este un om atâta de balcâz și de plin de silă, încât pesemne că s-o fi născut, fără de nici o îndoială, din împreunarea vreunei hiene cu vreun mascur. Apropierea lui duhnește, căci gura-i nu este nicidecum o gură ca oricare, ci un găoz îngălat, ca o gaură de umblătoare; ochii lui, de culoarea peștelui, bat în lături și stau gata să-i cadă la picioare; buzele-i umflate seamănă cu o bubă rea, iar când vorbește aruncă fleoaște de scuipat; urechile-i sunt ca niște urechi de porc; obrajii fleșcăiți și puhavi seamănă cu fundul unei maimuțe bătrâne; fălcile-i au rămas fără dinți, de câte scârne au mestecat; trupu-i este ros de toate beteșugurile; în ce-i privește dedesubtul, n-a mai rămas nimica din el: atâta a slujit de cloacă năsărâmbelor de măgărari, de haznalagii și de măturători; încât a ajuns o putreziciune, și-acum în locul lui nu mai sunt decât niște ghemotoace de lână care-i țin măruntaiele să nu se povârne.
Or, tocmai ticălosul acela dezmățat, ajutat de alți doi dezmățați, pe care am să ți-i zugrăvesc, își îngăduie să stârnească tulburare în toată mahalaua. Că nu este mârșăvie pe care să n-o săvârșească și nu este clevetire pe care să n-o vânture; și, cum are un suflet scârnav, își varsă răutățile de muiere bătrână tocmai împotriva oamenilor de treabă, liniștiți și curați. Ci, întrucât nu poate să umble singur peste tot ca să împută mahalaua cu duhorile lui, are în slujba sa doi ciraci, tot atâta de mișei ca și el. Cel dintâi dintre acești mișei este un rob spân la chip ca un hadâmb, cu ochii galbeni și cu un glas la fel de grețos ca sunetele scăpate din fundurile măgarilor. Și robul acela, fiu de târfoștină și plod de câine, se dă drept arab sadea, măcar că nu este decât un rum dintre cei mai ticăloși și din cel mai nevoinic soi. Meseria lui este de a se duce să se încârduie cu bucătarii, cu slugile și cu hadâmbii de pe la casele vizirilor și ale mai-marilor împărăției, ca să dibuiască tainele stăpânilor și să le ducă dascălului său, șeicul al-balad și să le împrăștie pe la cârciumi și prin tot felul de locuri păcătoase. Nu-i e silă de nici o murdărie și linge orice fund, dacă pe fundul pe care îl linge poate să găsească un dinar de aur. În ce-l privește pe cel de al doilea ticălos, apoi acela este un fel de râsul-lumii, cu niște ochi bulbucați, a cărui îndeletnicire este să spună tot soiul de măscări și de blestemății prin sukuri, unde-i sunt vestite și țeasta capului chel ca o coajă de ceapă și behăiturile-i atâta de urâte încât, la fiecare vorbă pe care o scoate, ai zice că stă să-și sloboadă mațele. De altminteri, nici un neguțător nu îl poftește să vină și să șadă în prăvălia lui, din pricină că-i atâta de greoi și de mare încât, dacă se așază pe un scaun, scaunul numaidecât se face țăndări sub greutatea lui! Or, acesta nu este chiar la fel de ticălos cum este cel dintâi, da este mult mai nărod! Dacă, dar, o, stăpâne al meu, aș ajunge numai pe-o zi emir al drept-credincioșilor, nu aș căuta nici să mă îmbogățesc pe mine, nici să-mi îmbogățesc neamurile, ci nu aș zăbovi să izbăvesc mahalaua noastră de nemernicii aceștia trei și i-aș mătura la groapa cu murdării, după ce l-aș pedepsi pe fiecare după măsura spurcăciunii lui. Și, în felul acesta, aș da îndărăt liniștea locuitorilor din mahalaua noastră. Și-asta-i tot ceea ce doresc.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute douăzeci și șaptea noapte spuse:
Și, în felul acesta, aș da îndărăt liniștea locuitorilor din mahalaua noastră. Și-asta-i tot ceea ce doresc.
Când auzi vorbele acestea ale lui Abul-Hassan, califul îi zise:
— Într-adevăr, a Abul-Hassan, dorința ta este dorința unui om care se află pe calea cea dreaptă și a unei inimi care este o inimă minunată, căci numai oamenii cei drepți și inimile minunate nu pot să îndure ca nepedeapsa să fie norocul celor răi. Ci să nu socoti că dorința ta ar fi atâta de anevoioasă pe cât îmi dădeai tu de gândit; întrucât tare sunt încredințat că dacă emirul drept-credincioșilor ar auzi de ea, el, care nu îndrăgește nimic mai mult decât întâmplările cele ciudate, s-ar bucura să-și lase puterea în mâinile tale pe o zi și-o noapte!
Ci Abul-Hassan se puse pe râs și zise:
— Pe Allah! Văd bine acuma că tot ce vorbirăm noi nu fu alta decât o glumă. Și sunt încredințat la rându-mi că dacă ar auzi de năzdrăvănia mea, califul ar da poruncă să fiu închis la casa de nebuni! Așa că, mă rog ție, dacă întâmplarea te-o duce prin preajma oamenilor de la sărai, să nu care cumva să pomenești vreodată despre cele ce tăinuirăm noi colea, în aburii băuturii!
Și califul, ca să nu-și supere gazda, îi spuse:
— Mă jur că n-am să pomenesc despre asta nimănuia!
Ci, în sinea lui, se jură că nu are să lase să-i scape prilejul de a se veseli așa cum niciodată nu se mai veselise de când își străbătea cetatea îmbrăcat străvestit în tot felul de teptiluri. Și îi spuse lui Abul-Hassan:
— O, gazdă a mea, acuma se cade să-ți torn și eu să bei, căci până acuma numai tu te-ai ostenit să-mi torni mie!
Și luă bărdaca și cupa, turnă vin în cupă, strecurând în ea și un strop de bang cretan curat și îi întinse cupa lui Abul-Hassan, spunându-i:
— Să-ți fie cu noroc și cu sănătate!
Iar Abul-Hassan răspunse:
— Se poate oare să nu primesc băutura pe care ne-o dă musafirul nostru? Ci, Allah fie cu tine, o, stăpâne al meu! Întrucât mâine de dimineață nu am să pot să mă scol ca să te însoțesc la plecarea din casa mea, te rog să nu uiți, când pleci, să închizi ușa bine în urma ta!
Și califul îi făgădui că așa are să facă. Iar Abul-Hassan, liniștit în privința aceasta, luă cupa și o goli dintr-o înghițitură. Ci pe dată bangul își îndeplini rostul și Abul-Hassan se prăvăli pe jos, cu capul dinaintea picioarelor, într-un chip atâta de fulgerător, încât califul începu să râdă. După care îl chemă pe robul ce rămăsese la poruncile sale și îi spuse:
— Ia-l în spinare și vino după mine!
Iar robul se supuse și, luându-l pe Abul-Hassan în spinare, porni, după calif, care îi zise:
— Ia seama bine unde se află casa aceasta, încât să poți s-o găsești atunci când am să-ți poruncesc!
Și ieșiră în uliță, uitând să închidă ușa după ei, în ciuda rugăminții lui Abul-Hassan.
Când ajunseră la sărai, intrară înlăuntru pe ușa cea tainică și se duseră în iatacul califului, unde se afla odaia de culcare. Iar califul îi spuse robului:
— Scoate-i hainele, îmbracă-l cu hainele mele de noapte și întinde-l în patul meu!
Și, după ce robul îndeplini porunca, califul îl trimise să-i aducă acolo pe toți dregătorii de la palat, pe viziri, pe musaipi și pe hadâmbi, precum și pe toate femeile din harem; și când toți se aflară dinaintea lui le spuse:
— Mâine de dimineață să fiți cu toții în odaia aceasta și fiecare dintre voi să stați zornici la poruncile omului acesta care se află culcat aci în patul meu, îmbrăcat cu hainele mele. Și să nu pregetați să-i arătați aceleași cinstiri pe care le aveți față de mine și să vă purtați față de el, la orice-ar fi, întocmai ca și cum el aș fi chiar eu. Și, când aveți să răspundeți la întrebările lui, să-l numiți emir al drept-credincioșilor și să luați seama să nu care cumva să vă împotriviți la vreuna dintre dorințele lui. Întrucât dacă vreunul dintre voi, de-ar fi el chiar și fiul meu, s-ar cugeta să nu ia în seamă poruncile pe care vi le dau, are să fie spânzurat pe clipă pe dată la poarta cea mare a palatului!
La vorbele acestea ale califului, toți cei de față răspunseră:
— A auzi înseamnă a ne supune!
Și, la un semn al vizirului, ieșiră toți, în tăcere, pricepând că emirul drept-credincioșilor, dacă le dăduse acele porunci, avea de gând să se veselească într-un chip fără de pereche.
După ce plecară, Al-Rașid se întoarse înspre Giafar și înspre spătarul Massrur, care rămăseseră în sală și le zise:
— Ați auzit ce-am spus. Ei bine! Mâine trebuie ca voi să vă sculați cei dintâi și să veniți cei dintâi în odaia aceasta, ca să stați la poruncile acestuia care îmi va ține locul! Și să nu vă arătați nedumeriți de niciuna din poruncile pe care vi le-o da; și să vă prefaceți că îl luați drept însuși califul, orice v-ar spune el spre a vă scoate din greșeala voastră prefăcută. Și să faceți orice cheltuială pe care v-ar pune s-o faceți, de-ar fi să vântuiți toată haznaua împărăției; și să răsplătiți și să pedepsiți și să spânzurați și să omorâți și să căftăniți și să maziliți, întocmai cum are să vă ceară el. Și să nu vă îngrijiți cumva să veniți mai întâi să mă întrebați pe mine. De altminteri am să fiu și eu ascuns pe undeva pe-aproape și am să văd și să aud tot ce are să se petreacă! Și mai cu seamă să faceți în așa fel încât să nu-i dea nicicum prin cap nici o clipă că tot ce i se întâmplă ar fi vreo petrecere ticluită la poruncile mele! Asta-i tot! Și-așa să fie!
Pe urmă adăugă:
— Nu cumva să uitați, când vă treziți, să veniți să mă sculați și pe mine, la ceasul rugăciunii de dimineață!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute douăzeci și noua noapte spuse:
— Nu cumva să uitați, când vă treziți, să veniți să mă sculați și pe mine, la ceasul rugăciunii de dimineață!
Or, a doua zi, la ceasul hotărât, Giafar și Massrur nu zăboviră să vină și să-l scoale pe calif, care îndată dădu fuga să se ascundă pe după o perdea din odaia în care dormea Abul-Hassan. Și de acolo putea să audă și să vadă tot ce avea să se întâmple, fără a fi în primejdie de a-l băga de seamă nici Abul Hassan, nici ceilalți care se aflau de față.
Atunci Giafar și Massrur intrară, dimpreună cu toți dregătorii, cu toate femeile și cu toți robii; și toți se așezară, după cinuri, la locurile lor obișnuite. Și domnea în odaie o rânduială și o tăcere, întocmai de parcă ar fi fost vorba de scularea emirului drept-credincioșilor. Și când toți se așezară așa după rânduială, robul ce fusese hotărât de mai înainte se apropie de Abul-Hassan, încă adormit și îi puse sub nas un ghemotoc îmbibat cu oțet. Și numaidecât Abul-Hassan strănută o dată, a doua oară și a treia oară, zvârlind pe nas niște murdării lungi, pricinuite de bang. Iar robul culese acele murdării pe o tavă de aur, ca să nu cadă pe pat ori pe covor; pe urmă șterse nasul și fața lui Abul-Hassan și îl stropi cu apă de trandafiri. Iar Abul-Hassan se dezmetici până la urmă din toropeala lui și, trezindu-se, deschise ochii.
Și se văzu mai întâi într-un crivat falnic, cu un polog de atlaz roșu dauriu, înstelat cu mărgăritare și cu nestemate! Și își ridică ochii și se văzu într-o sală mare și cu tavanul îmbrăcat cu mătăsuri de zarafir, cu ușile perdeluite cu zarpale, iar în colțuri cu niște oluri mari de aur și de cleștar! Și își aruncă ochii împrejur și se văzu înconjurat de niște fetișcane și de niște roabe tinere stând plecate, de o frumusețe răpitoare; și, în spatele lor, zări mulțimea de viziri, de emiri, de musaipi, de arapi hadâmbi și de lăutărese gata să atingă strunele cele vuitoare și să cânte laolaltă cu cântărețele care ședeau roată pe podină. Și, lângă el, pe un scăunaș, cunoscu, după culoarea lor, hainele, caftanul și turbanul emirului drept-credincioșilor.
După ce văzu toate astea, Abul-Hassan închise ochii la loc, ca să adoarmă iar, atâta de încredințat fu că se afla în vraja vreunui vis. Ci tot atunci vizirul cel mare Giafar se apropie de el și, după ce sărută de trei ori pământul, îi spuse cu un glas supus:
— O, emire al drept-credincioșilor, îngăduie robului tău să te îmbrace, întrucât este ceasul rugăciunii de dimineață!
La vorbele acestea ale lui Giafar, Abul-Hassan se frecă la ochi de mai multe ori, pe urmă își ciupi brațul cu atâta mânie, încât scoase un țipăt de durere și își zise: „Nu, pe Allah! Nu visez! Iacătă că am ajuns calif!” Da tot mai șovăia și spuse cu glas tare:
— Pe Allah! Toate astea-s o închipuire a minților mele amețite de băuturile pe care le-am băut az-noapte cu negustorul de la Mossul, și-s și urmarea celor ce am vorbit cu el ca un nebun!
Și se întoarse cu fața înspre perete, ca să adoarmă iar. Și, întrucât nu se mai clinti deloc, Giafar se apropie și mai mult de el și îi zise:
— O, emire al drept-credincioșilor, îngăduie-i robului tău să se minuneze că îl vede pe domnul lui cum se abate de la datina de a se scula pentru rugăciune!
Și tot atunci, la un semn al lui Giafar, lăutăresele începură un cântec de harpe, de lăute și de țimbale și glasurile cântărețelor răsunară dulce. Și Abul-Hassan se întoarse înspre cântărețe, zicându-și cu glas tare:
— Da de când, a Abul-Hassan, cei care dorm aud ceea ce auzi și văd ceea ce vezi?
Și se ridică de mijloc, până peste poate de uluit și de minunat, ci tot îndoindu-se că ar fi aievea toate acelea. Și își puse mâinile deasupra ochilor, ca să poată vedea mai bine și ca să-și dovedească mai bine cele ce trăia, și își zise: „Uallah! Au nu-i ciudat? Au nu-i de-a mirările? Unde ești, dară, Abul-Hassan, o, fiu al maicii tale? Visezi ori nu visezi? De când palatul acesta, patul acesta, dregătorii aceștia, hadâmbii aceștia, femeile acestea minunate, lăutăresele acestea, cântărețele acestea fermecătoare și toate astea și toate alea?” Ci, în clipa acea, muzica se opri și Massrur spătarul se apropie de pat, sărută pământul de trei ori la rând și, ridicându-se, îi spuse lui Abul-Hassan:
— O, emire al drept-credincioșilor, îngăduie-i robului tău cel mai de pe urmă să-ți spună că a și trecut ceasul rugăciunii și că este vremea să vii la divan pentru treburile împărăției!
Iar Abul-Hassan, tot mai năuc și nemaiștiind, în buimăceala lui, ce hotărâre să ia, îl privi până la urmă pe Massrur între cei doi ochi și îi spuse cu mânie:
— Cine ești, mă, tu? Și eu cine sunt, mă?
Massrur răspunse cu glas supus:
— Tu ești stăpânul nostru, emirul drept-credincioșilor, califul Harun Al-Rașid, al cincilea din neamul lui Bani-Abbas, coborâtorul din moșul Profetului (cu el fie rugăciunea și pacea!). Iar robul care îți vorbește este bietul, săracul, umilitul, nimicul-nimicului, Massrur, cel cinstit cu slujba împărătească de a purta spada voinței domnului nostru.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute treizecea noapte spuse:
Iar robul care îți vorbește este bietul, săracul, umilitul, nimicul-nimicului, Massrur, cel cinstit cu slujba împărătească de a purta spada voinței domnului nostru.
Auzind vorbele acestea ale lui Massrur, Abul-Hassan strigă:
— Minți, fecior dintr-o mie de încornorați!
Ci Massrur, fără a se tulbura, răspunse:
— O, stăpâne al meu, hotărât! Altul în locul meu, dacă l-ar auzi pe calif că-i vorbește așa, ar muri de durere! Ci eu, bătrânul tău rob, care sunt de atâția ani în slujba ta și care trăiesc în umbra binefacerilor tale și a bunătății tale, eu știu că locțiitorul Profetului nu îmi vorbește așa decât ca să-mi pună credința la încercare! Fie-ți, dar, milă, o, stăpâne al meu, și, mă rog ție, nu mă pune prea îndelung la încercare! Sau, mai degrabă, dacă vreun vis urât ți-a frământat somnul, scutură-te de el și dă-i liniște robului tău cel îngrijat!
La cuvântarea aceasta a lui Massrur, Abul-Hassan nu putu să se stăpânească mai mult și, pufnind într-un hohot năprasnic de râs, se răsturnă în pat și începu să se rostogolească zvârcolindu-se printre pături și aruncându-și picioarele peste cap. Și, de după perdea, Harun Al-Rașid, care auzea și vedea tot, își umfla bucile obrajilor ca să-și înăbușe râsul ce-l scutura.
După ce râse așa vreme de un ceas, Abul-Hassan, într-un sfârșit, se mai potoli oleacă și, ridicându-se de mijloc, îi făcu semn unui rob micuț și negru să se apropie și îi zise:
— Ia spune-mi, țâcă, mă cunoști?
Micuțul lăsă ochii în jos cu supușenie și cu sfială și răspunse:
— Ești stăpânul nostru, emirul drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid, califul Profetului (binecuvântat fie el!) și locțiitorul pe pământ al Domnului Pământului și al Cerului.
Abul-Hassan îi strigă însă:
— Minți, o, chip de catran, o, plod dintr-o mie de codoși!
Se întoarse apoi înspre una dintre roabele cele tinere care se aflau de față și, făcându-i semn să se apropie, îi întinse un deget spunându-i:
— Mușcă-mă de degetul ăsta! Am să mă dumiresc mai bine dacă dorm sau dacă sunt treaz!
Și fetișcana, care știa că și califul vede și aude tot ce se petrece, își zise în sine: „Iacătă prilejul pentru mine să-i arăt emirului drept-credincioșilor ce știu să fac eu spre a-l veseli!” Și, strângând din dinți cu toate puterile ei, mușcă până la os. Și Abul-Hassan, scoțând un urlet de durere, strigă:
— Au! Ah! Văd bine că nu dorm! Hotărât! Nu dorm!
Și o întrebă tot pe tinerica aceea:
— Poți tu să-mi spui dacă mă cunoști și dacă sunt cu adevărat acela care se spune?
Și roaba răspunse, întinzând mâinile:
— Numele lui Allah fie asupra califului și împrejurul lui! Ești, o, stăpâne al meu, emirul drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid, locțiitorul lui Allah!
La vorbele acestea, Abul-Hassan strigă:
— Iată-te că ai ajuns într-o noapte locțiitorul lui Allah, o, Abul-Hassan, o, fiule al maicii tale!
Pe urmă, scuturându-se, strigă la tânăra roabă:
— Minți, o, tearfo ce ești! Au nu știu eu cel mai bine cine sunt?
Ci tot atunci căpetenia hadâmbilor se apropie de pat și, după ce sărută de trei ori pământul, se ridică și, frânt în două, îi spuse lui Abul-Hassan:
— Să mă ierte stăpânul nostru! Da este ceasul la care stăpânul nostru merge la umblătoare să-și ușureze trupul!
Și își petrecu brațele pe sub subțiorile lui și îl ajută să se dea jos din pat. Și, de îndată ce se ridică, drept pe picioare, sala și saraiul răsunară de strigătul cu care toți cei de față îl întâmpinară:
— Allah să dea biruință califului!
Și Abul-Hassan gândi: „Pe Allah! Au nu-i ăsta un lucru de-a minunelea! Ieri eram Abul-Hassan! Și astăzi sunt Harun Al-Rașid!” Pe urmă își zise: „De vreme ce este ceasul să mă duc să mă ușurez, hai să mă ușurez! Ci nu sunt tocmai lămurit acuma dacă acesta este ceasul pentru amândouă felurile de ușurare!” Ci fu smuls din aceste cugetări de către căpetenia hadâmbilor, care îi întinse o pereche de iminei chindisiți cu aur și cu mărgăritare, iminei care, fiind înalți la călcâi, erau meniți anume spre a fi încălțați la umblătoare. Ci Abul-Hassan, care în viața lui nu mai văzuse asemenea iminei, îi luă și, socotind că sunt niscaiva lucruri scumpe ce i se aduceau în dar, îi puse în una din mânecile cele largi ale caftanului de pe el!
Când văzură și asta, cei de față, care până aci izbutiseră să-și stăpânească râsul, nu putură să-și înnăbușe veselia mai mult. Și unii întoarseră capul, pe când alții, prefăcându-se că sărută pământul dinaintea strălucirii califului, se prăbușiră pe covoare, icnind. Și, de după perdea, califul fusese cuprins de un râs înfundat atâta de amarnic, încât căzuse într-un peș, întins pe jos.
Estimp, căpetenia hadâmbilor, ținându-l pe Abul-Hassan pe după umeri, îl duse la o umblătoare pardosită cu marmură albă, pe când toate celelalte odăi din sărai erau coperite cu chilimuri bogate. După care îl aduse îndărăt în odaia de culcare, între dregători și femei, toți așezați în două șiruri. Și numaidecât alți robi se apropiară, anume însărcinați cu îmbrăcarea și scoaseră de pe el hainele de noapte și îi aduseră ligheanul de aur, umplut cu apă de trandafiri, pentru spălările cele de datină. Și, după ce se spălă, trăgând cu poftă pe nas apa înmiresmată, îl îmbrăcară cu hainele împărătești, îi puseră cununa și îi înmânară schiptrul de aur.
Dacă văzu așa, Abul-Hassan gândi: „Să vedem! Sunt eu sau nu sunt Abul-Hassan?” Și cugetă o clipă și, cu un glas hotărât, strigă tare, în așa fel ca să fie auzit de toți cei de față:
— Nu sunt Abul-Hassan! Cel care are să spună că sunt Abul-Hassan are să fie tras în țeapă! Sunt însuși Harun Al-Rașid!
Și, după ce rosti aceste cuvinte, Abul-Hassan, cu un glas poruncitor și stăpân pe sine de parcă s-ar fi născut în scaunul de domnie, porunci:
— Porniți!
Și numaidecât alaiul se alcătui; și Abul-Hassan, trecând la urmă, porni după alaiul care îl duse la sala împărătească. Și Massrur îl ajută să se urce pe tron, unde se așeză, în uralele tuturor celor de față. Și își puse schiptrul pe genunchi și privi împrejur. Și văzu că toată lumea era așezată în bună rânduială în sala cea cu patruzeci de uși; și văzu străjile cu spade strălucitoare și vizirii și emirii și navabii, mai-marii tuturor neamurilor din împărăție, și alții încă, fără de număr. Și cunoscu, în mulțimea tăcută, chipuri pe care le știa bine: vizirul Giafar, Abu-Nuwas, Al-Ijli, Al-Racași, Ibdan, Al-Farazdac, Al-Loz, al-Sacar, Omar Al-Tartis, Abu-Isac, Al-Calia și Jadim.
Or, pe când își plimba el în felul acesta privirile peste fiecare chip, Giafar înainta, urmat de dregătorii cei mai de seamă, toți îmbrăcați în haine strălucite; și, ajungând dinaintea tronului, se ploconiră cu fața la pământ și rămaseră așa până ce le porunci el să se ridice. Giafar atunci trase de sub mantie un sul mare pe care îl desfășură și din care scoase un teanc de hârtii, pe care începu să le citească una câte una și care erau judecățile din ziua aceea. Și Abul-Hassan, măcar că nu mai avusese niciodată până atunci prilejul nici barem să audă despre asemenea treburi, nu fu nici o clipă încurcat; și se rosti asupra fiecăreia dintre pricinile ce i se înfățișară cu atâta iscusință și dreptate, încât califul, care venise de se ascunsese după o perdea din sala tronului, rămase cu totul minunat.
Când Giafar sfârși de citit, Abul-Hassan îl întrebă:
— Unde este căpetenia agiei?
Și Giafar i-l arătă cu degetul pe Ahmad-cel-Hoțoman, căpetenia agiei și îi zise:
— Acela-i, o, emire al drept-credincioșilor!
Iar căpetenia agiei, dacă se văzu arătat, ieși numaidecât de la locul unde se afla și se apropie falnic de tron și se ploconi la picioarele lui, cu fața la pământ. Și Abul-Hassan, după ce îi îngădui să se ridice, îi spuse:
— O, căpetenie a agiei, ia cu tine zece străjeri și du-te pe dată în cutare mahala, pe cutare uliță, la cutare casă! Acolo ai să găsești un porc grețos care este șeicul al-balad al mahalalei, și ai să-l vezi stând între cei doi ciraci ai lui, doi nemernici nu mai puțin ticăloși decât el. Zeberește-i numaidecât și începe, ca să-i deprinzi cu ceea ce au să îndure, prin a le trage câte patru sute de lovituri de vargă la tălpi la fiecare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute treizeci și doua noapte spuse:
Zeberește-i numaidecât și începe, ca să-i deprinzi cu ceea ce au să îndure, prin a le trage câte patru sute de lovituri de vargă la tălpi la fiecare. După care să-i sui pe o cămilă râioasă, îmbrăcați în zdrențe și cu fața întoarsă înspre coada cămilei și să-i plimbi prin toate mahalalele cetății, punând pristavul să strige: „Iată începutul osândei clevetitorilor, al spurcătorilor de femei, al celor care tulbură vecinii și își varsă balele asupra oamenilor cumsecade!” După care să pui să fie tras șeicul al-balad în țeapă prin gură, întrucât pe acolo a păcătuit și întrucât fund nici nu mai are; și să-i arunci hoitul putred drept hrană câinilor. Pe urmă să-l iei pe cel spân și cu ochii galbeni, cel mai ticălos dintre cei doi ciraci care îl ajutau pe șeicul al-balad la treaba lui cea spurcată și să pui să fie înecat în groapa cu scârne a casei lui Abul-Hassan, vecinul său. Pe urmă are să vie rândul celuilalt cirac! Aceluia, care e un măscărici și un nărod de râsul lumii, să nu-i dai altă pedeapsă decât aceasta: să-l pui pe un tâmplar dibaci să facă un scaun durat în așa fel încât să se sfarme cu trosnet de fiecare dată când insul cu pricina are să vrea să se așeze pe el și să-l osândești pe măscăros să se așeze toată viața lui pe scaunul acela! Du-te! Și îndeplinește poruncile mele!
Dacă auzi cuvintele acestea, căpetenia de agie Ahmad-cel-Hoțoman, care primise de la Giafar porunca să îndeplinească toate câte îi va cere Abul-Hassan, își puse mâna în cap, ca să arate limpede că e gata să-și dea el însuși capul dacă nu are să îndeplinească întocmai poruncile primite. Pe urmă sărută încă o dată pământul dintre mâinile lui Abul-Hassan și ieși din sala tronului.
Și-așa! Iar califul, când îl văzu pe Abul-Hassan îndeplinindu-și cu atâta măreție sarcinile împărătești, se simți cuprins de o mare desfătare. Iar Abul-Hassan își văzu mai departe de judecăți, de căftăniri, de maziliri și de încheierea treburilor domnești, până ce căpetenia agiei se întoarse la picioarele tronului. Și Abul-Hassan îl întrebă:
— Ai îndeplinit poruncile mele?
Iar căpetenia agiei, după ce se temeni ca de obicei, scoase o hârtie din sân și i-o întinse lui Abul-Hassan, care o despături și o citi în întregime. Or, hârtia era chiar senetul în care se arăta osânda dobândită de cei trei cumetri, iscălit de martori domnești și de oameni binecunoscuți din mahala. Și Abul-Hassan spuse:
— E bine! Sunt mulțumit! Așa să fie pedepsiți totdeauna clevetitorii, spurcătorii de femei și toți cei care se bagă în treburile altuia!
După care Abul-Hassan făcu semn căpeteniei vistieriei să se apropie și îi spuse:
— Ia numaidecât din vistierie o pungă cu o mie de dinari de aur, du-te în mahalaua în care am trimis-o pe căpetenia agiei, întreabă unde se află casa lui Abul-Hassan, acela care este poreclit Dezmățatul. Și întrucât acel Abul-Hassan, departe de a fi dezmățat, este mai degrabă un om minunat și un tovarăș de inimă și, cum este bine cunoscut în mahalaua sa, toată lumea are să se grăbească să-ți arate casa lui. Atunci să intri în casă și să ceri să vorbești cu bătrâna și vrednica lui mamă; și, după salamalecurile și cinstirile datorate acelei bătrâne minunate, să-i spui: „O, mamă a lui Abul-Hassan, iată o pungă cu o mie de dinari de aur pe care ți-i trimite stăpânul nostru califul. Iar acest dar nu este nimic față de vredniciile tale. Ci vistieria, la vremea aceasta este goală și califului îi pare rău că nu poate astăzi să facă mai mult pentru tine.” Și, fără să mai aștepți, să-i întinzi punga și să te întorci să-mi dai seamă ce-ai făcut.
Și căpetenia vistieriei răspunse că ascultă și că se supune și zori să ducă la îndeplinire porunca.
După asta, Abul-Hassan arătă, cu un semn, că marele vizir Giafar trebuie să închidă divanul. Și Giafar trecu semnul mai departe vizirilor, emirilor, dregătorilor și tuturor celor de față și toți, după ce se temeniră la picioarele scaunului domnesc, ieșiră în aceeași rânduială în care veniseră. Și nu mai rămaseră lângă Abul-Hassan decât marele vizir Giafar și spătarul Massrur, care se apropiară de el și îl ajutară să se ridice, luându-l unul de sub brațul drept, iar celălalt de sub brațul stâng. Și îl duseră în sărai, la iatacurile cele dinăuntru ale femeilor, unde era pregătit ospățul acelei zile. Și femeile de slujbă veniră numaidecât să ia pe lângă el locul lui Giafar și a lui Massrur și îl duseră în sufragerie.
Pe dată se auzi un zvon de alăute, de cobze, de țimbale, de fluiere, de clarenete și de cavale, care însoțeau glasurile proaspete de fetișcane, cu atâta farmec, cu atâta dulceață și cu atâta limpezime, încât Abul-Hassan, vrăjit până peste marginile vrăjirii, nu mai știa ce să creadă. Și, într-un sfârșit, își zise: „Acuma nu am cum să mă mai îndoiesc! Sunt cum nu se poate mai aievea emirul drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid. Căci toate astea nu pot fi vis! Întrucât altminteri cum aș putea să văd, să aud, să simt și să umblu așa cum fac? Hârtia asta, cu senetul de osândire al celor trei ticăloși, o țin în mână; cântecele acestea, glasurile acestea, le aud; și toate celelalte și cinstirile acestea sunt pentru mine! Sunt califul, ce mai!”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute treizeci și patra noapte spuse:
Sunt califul, ce mai!
Și se uită la dreapta și se uită la stânga și ceea ce văzu îl întări și mai mult în credința fălniciei sale. Era în mijlocul unei săli minunate în care aurul ardea pe toți pereții, în care culorile cele mai vrăjitoare străluceau în felurite chipuri pe perdele și pe chilimuri și în care, spânzurând din tavanul de azur, șapte policandre de aur, cu șapte brațe, așterneau o strălucire fără seamăn. Și în mijlocul sălii, pe niște sofrățele, se aflau șapte tablale mari, de aur greu, pline cu mâncăruri minunate, al căror abur îmbălsăma aerul cu ambră și cu mirodenii. Iar împrejurul acelor sofrale stăteau în picioare, așteptând un semn, șapte fetișcane, de o frumusețe fără de pereche, înveșmântate în haine de culori și de croieli felurite. Și fiecare ținea în mână câte un evantai, gata să învioreze aerul în jurul lui Abul-Hassan.
Atunci Abul-Hassan, care din ajun nu mai mâncase nimic, se așeză dinaintea tablalelor; și numaidecât cele șapte fetișcane începură toate deodată să vânture evantaiele, ca să facă răcoare în preajma lui. Ci, cum nu era încă deprins să se bucure de atâta vânturătură în vreme ce mânca, le privi pe cele șapte fetișcane pe rând, cu un zâmbet dulce și le spuse:
— Pe Allah, o, fetelor, socot că una singură ar fi de-ajuns să-mi facă vânt. Veniți, dar, toate și așezați-vă împrejurul meu, ca să-mi țineți tovărășie. Și spuneți-i arăpoaicei de colo să vină să ne facă ea vânt!
Și le sili să vină și să se așeze la dreapta, la stânga și dinaintea lui, în așa fel încât, înspre orice parte s-ar fi întors, să aibă dinaintea ochilor o priveliște ispititoare.
Atunci începu să mănânce; ci, peste câteva clipite, băgă de seamă că fetele nu cutezau să se atingă de mâncare, din supușenie față de el; și le îmbie de mai multe dați să mănânce fără sfială, și le dădu cu chiar mâna lui câteva bucăți alese. Pe urmă le iscodi pe fiecare în parte cum le cheamă; și ele îi răspunseră:
— Ne cheamă Boabă-de-Mosc, Gât-de-Alabastru, Foaie-de-Trandafir, Inimă-de-Rodie, Gură-de-Mărgean, Nucșoară-Înmiresmată și Trestie-de-Zahăr!
Când auzi numele cele atâta de gingașe, Abul-Hassan strigă:
— Pe Allah! Numele acestea vi se potrivesc, o, fetelor! Căci nici moscul, nici alabastrul, nici trandafirul, nici mărgeanul, nici nucșoara cea înmiresmată, nici trestia-de-zahăr nu-și pierd harurile trecând în gingășia voastră!
Și, cât ținu masa, le spuse așa mai departe cuvinte atâta de frumoase, încât califul, ascuns pe după perdea și care îl veghea cu mare luare-aminte, se firitisea tot mai tare că pusese la cale o petrecere ca aceea. Când masa se sfârși, fetele îi vestiră pe hadâmbi, care numaidecât aduseră cele de trebuință pentru spălarea mâinilor. Și fetișcanele se repeziră și luară din mâinile lor ligheanul de aur, ibricul și ștergarele și, îngenunchind dinaintea lui Abul-Hassan, îi turnară apă în mâini. Pe urmă îl ajutară să se spele; și hadâmbii, dând în lături o perdea mare, îl poftiră în altă sală, în care erau orânduite poame pe niște tablale de aur. Și fetele îl însoțiră până la ușa acelei săli, de unde se traseră îndărăt.
Atunci Abul-Hassan, sprijinit de doi hadâmbi, intră în sala aceea, care era încă și mai frumoasă și mai falnic împodobită decât cea dintâi. Și, de îndată ce șezu jos, alte cântece, cântate de un taraf de lăutărese și de cântărețe din gură, se auziră răsunând minunat. Și Abul-Hassan, răpit cu totul, zări pe tablale zece rânduri de poame dintre cele mai rare și mai alese; și erau acolo șapte tablale; și fiecare tabla se afla sub un policandru spânzurat în tavan; și dinaintea fiecărei tablale ședea câte o fetișcană, încă mai frumoasă și mai împodobită decât cele de dinainte; și fiecare avea, tot așa, câte un evantai. Și Abul-Hassan le cercetă rând pe rând și fu vrăjit de frumusețea lor. Și le pofti să șadă jos împrejurul lui; și, spre a le face curaj să mănânce, nu pregetă să le dea cu chiar mâna lui, în loc să le lase pe ele să-l slujească. Și le întrebă cum le cheamă și spuse fiecăreia câte o drăgălășenie potrivită, îmbiindu-le fie cu o smochină, fie cu un ciorchin de strugure, fie cu o felie de lubeniță, fie cu o banană. Și califul, care îl auzea, se veselea până peste poate și era tot mai mulțumit să vadă de fiecare dată măsura pe care Abul-Hassan putea s-o dea.
După ce Abul-Hassan gustă din toate poamele ce se aflau pe tablale și după ce le dădu și fetelor să guste, se ridică, ajutat de hadâmbi, care îl duseră în a treia sală, încă și mai frumoasă decât cele două de mai înainte.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute treizeci și șasea noapte spuse:
Se ridică, ajutat de hadâmbi, care îl duseră în a treia sală, încă și mai frumoasă decât cele două de mai înainte. Or, aceea era sala pentru dulciuri. Se aflau acolo, într-adevăr, șapte sofrale, fiecare sub câte un policandru și dinaintea fiecărei sofrale sta o fetișcană în picioare; și pe sofralele acelea se aflau tăvi cu vase de cleștar și castroane zmălțuite pline cu prăjituri minunate. Și erau de toate culorile și de toate felurile. Erau prăjituri moi și prăjituri uscate și plăcinte de foi și de toate! Și Abul-Hassan, împresurat de alte cântece și de zvoana altor lăute, gustă câte oleacă din toate dulciurile acelea înmiresmate și le puse să guste și pe fete, pe care le pofti, în același chip, să-i țină tovărășie. Și știu să spună fiecăreia câte o vorbă dulce, întrebând-o cum o cheamă.
După care fu dus într-a patra sală, care era sala băuturilor și care era de departe cea mai uluitoare și cea mai minunată. Sub cele șapte policandre de aur din tavan se aflau șapte tablale și pe fiecare tabla se aflau oluri de toate soiurile și de toate mărimile, rânduite frumos; și se auzeau niște lăute și niște glasuri de cântărețe, nevăzute pentru ochiul care se afla acolo și dinaintea tablalelor ședeau în picioare șapte fetișcane, ce nu mai erau îmbrăcate în haine grele, ca surorile lor din sălile celelalte, ci acoperite numai cu o cămașă de mătasă, și erau de neamuri osebite și de înfățișări osebite: cea dintâi era smeadă, cea de a doua neagră, cea de a treia albă, cea de a patra bălaie, cea de a cincea grasă, cea de a șasea slabă și cea de a șaptea roșcovană. Și Abul-Hassan le cercetă cu atât mai multă plăcere și luare-aminte cu cât putea să judece în voie și asupra formelor și asupra nurilor lor, prin străvezimea mătăsurilor subțiri. Și le pofti cu o plăcere până peste poate să șadă jos împrejurul lui și să-i toarne de băut. Și începu să le întrebe pe rând cum le cheamă, pe măsură ce îi dădeau cupa să bea. Și de fiecare dată când golea o cupă, fura de la fetișcană ba un sărut, ba o mușcătură, ba o ciupitură de bucă. Și se jucă așa cu ele mai departe, până ce copilul cel moștenit începu să țipe. Atunci, ca să-l potolească, le întrebă pe cele șapte fetișcane:
— Pe viața mea! Care dintre voi vrea să aibă grijă de copilul ăsta afurisit?
Și cele șapte fetișcane, la întrebarea aceea, drept orice răspuns, se repeziră la sugar și vrură să-l alăpteze. Și fiecare îl trăgea spre ea dintr-o parte și din cealaltă, râzând și chicotind, până ce tatăl copilului, nemaiștiind nici să aștepte, nici ce să dorească, îl ghemui la sânu-i, spunând:
— A adormit iar! Și-așa!
Iar califul, care se ținea peste tot după Abul-Hassan, ascunzându-se de după perdele, se bucura în tăcere de ceea ce vedea și auzea, și binecuvânta soarta care îi scosese în cale un om ca acela.
Ci, estimp, una dintre fetișcane, care primise de la Giafar poruncile de cuviință, luă o cupă și aruncă în ea cu dibăcie un strop de făină adormitoare din aceea de care califul se folosise în noaptea dinainte ca să-l adoarmă pe Abul-Hassan și îi zise:
— O, emire al drept-credincioșilor, mă rog ție, mai bea și cupa aceasta, care poate că are să trezească iar băiatul cel drag!
Și Abul-Hassan, izbucnind în râs, răspunse:
— He, uallah!
Și luă cupa pe care i-o întindea fetișcana și o bău dintr-o sorbitură. Pe urmă se întoarse înspre fata care îl îmbiase și vru să-i vorbească, ci nu mai izbuti să deschidă gura, bâigui ceva și se rostogoli deodată cu capu-înaintea picioarelor.
Atunci califul, care se veselise de toate astea până peste marginile veseliei și care nu mai aștepta decât somnul acela al lui Abul-Hassan, ieși de după perdea, nemaiputând să se țină pe picioare de cât râsese. Și se întoarse înspre robii ce veniseră în fugă și le porunci să-l dezbrace pe Abul-Hassan de hainele împărătești cu care îl îmbrăcaseră dimineața și să-l îmbrace cu hainele lui obișnuite. Și după ce porunca fu îndeplinită, îl chemă pe robul care îl cărase pe Abul-Hassan și îi porunci să-l aburce iarăși în spinare, să-l ducă acasă și să-l culce în patul lui. Căci califul își zise în sinea sa: „Dacă asta ține mai mult, ori mor eu de râs, ori înnebunește el!” Și robul îl luă în cârcă pe Abul-Hassan, îl scoase din sărai pe ușa cea tainică și îl duse degrabă de-l culcă în patul lui, în casa lui, având grijă de data aceasta să încuie ușa la plecare. În ceea ce îl privește pe Abul-Hassan.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute treizeci și șaptea noapte spuse:
În ceea ce îl privește pe Abul-Hassan, apoi acesta rămase cufundat într-un somn adânc până a doua zi la amiază și nu se deșteptă decât atunci când puterea hangului asupra creierilor lui se risipi cu totul. Și, înainte de a izbuti să deschidă ochii, gândi: „Cea care îmi place cel mai mult, dacă mă gândesc bine, dintre toate fetișcanele, este fără nici o îndoială tânăra Trestie-de-Zahăr; și după ea Gură-de-Mărgean; și numai în al treilea rând Mănunchi-de-Mărgăritare, bălăioara, cea care mi-a dat cupa de pe urmă aseară!” Și strigă cu putere:
— Hai, veniți, o, fetelor! Trestie-de-Zahăr, Gură-de-Mărgean, Mănunchi-de-Mărgăritare, Zori-de-Ziuă, Steaua-Dimineții, Boabă-de-Mosc, Gât-de-Alabastru, Față-de-Lună, Inimă-de-Rodie, Floare-de-Măr, Foaie-de-Trandafir! Hai! Veniți degrabă! Ieri am fost oleacă ostenit! Astăzi însă copilul are să se poarte cuminte!
Și așteptă o clipă. Ci întrucât nimeni nu răspundea și nimeni nu da fuga la glasul său, se mânie și, deschizând ochii, se ridică de mijloc. Și se văzu atunci în odaia lui, și nicidecum în saraiul cel falnic în care locuise în ajun și unde poruncise ca un stăpân peste tot pământul. Și se gândi că se află sub puterea vreunui vis și, ca să se scuture de acel vis, începu să strige din toate puterile lui:
— Hei, Giafar, o, fiu de cățea și tu, Massrur, codoșule, unde sunteți?
La strigătele acestea, maică-sa cea bătrână veni în fugă și îi spuse:
— Ce ai, copile al meu? Numele lui Allah fie asupra ta și împrejurul tău! Ce-ai visat, o, fiul meu, o, Abul-Hassan?
Și Abul-Hassan, mâniat că o vedea pe bătrână la capul patului lui, strigă:
— Cine ești, bătrâno? Și cine-i Abul-Hassan acela?
Ea zise:
— Pe Allah! Sunt mama ta! Și tu ești fiul meu, tu ești Abul-Hassan, o, copile al meu! Ce vorbe anapoda mi-e dat să aud din gura ta? Parcă nu m-ai cunoaște!
Ci Abul-Hassan îi strigă:
— Îndărăt, o, bătrână blestemată! Vorbești cu emirul drept-credincioșilor, califul Harun Al-Rașid! Piei din fața locțiitorului lui Allah pe pământ!
La vorbele acelea, biata femeie începu să se bată amarnic peste obraji, strigând:
— Numele lui Allah fie cu tine, o, copile al meu! Fie-ți milă, nu ridica glasul să rostești asemenea sminteală! Te aud vecinii, și-atunci avem să fim pierduți fără de scăpare! Deie Allah să coboare asupra minții tale judecata și tihna!
Abul-Hassan strigă:
— Îți spun să ieși de aici pe dată, o, bătrână ticăloasă! Tu ești smintită, când mă iei drept fiu-tău! Eu sunt Harun Al-Rașid, emirul drept-credincioșilor, stăpânul Răsăritului și al Apusului!
Ea se bătu iar peste față și spuse, văicărindu-se:
— Prăpădi-l-ar Allah pe Cel-Rău! Și mila Celui-Prea-înalt să te slobozească din stăpânia lui, o, copilul meu! Cum de-a putut să-ți intre în cap un gând așa de smintit? Au tu nu vezi că odaia în care te afli este departe de a fi saraiul califului și că de când te-ai născut tot aici ai trăit și niciodată nu ai locuit altundeva decât aici, niciodată cu altcineva decât cu maica ta cea bătrână care te iubește, fiul meu, a Abul-Hassan! Ascultă-mă și alungă de la tine din minte visurile acestea zadarnice și cu primejdie care te-au zbuciumat în noaptea asta și bea, ca să te liniștești, oleacă de apă din ulciorul acesta!
Atunci Abul-Hassan luă ulciorul din mâinile mamei sale, bău un gât de apă și spuse, oleacă mai liniștit:
— S-ar putea, într-adevăr, să fiu și Abul-Hassan!
Și își lăsă capu-n jos și, cu mâna sprijinită în obraz, cugetă vreme de un ceas și, fără a ridica fruntea, spuse, vorbindu-și sie, ca unul care se trezește dintr-un somn adânc:
— Da, pe Allah! Se cam prea poate să fiu Abul-Hassan! Sunt Abul-Hassan, fără de nici o îndoială! Odaia asta este odaia mea, uallah! Acuma o cunosc! Iar tu ești mama mea! Și eu sunt fiul tău! Așa-i, sunt Abul-Hassan!
Și adăugă:
— Da prin ce fermecătorie mi-au putut năpădi mințile niște zăticneli ca acelea?
Auzind vorbele acestea, biata bătrână plânse de bucurie, încredințată că fiu-său s-a potolit întru totul. Și după ce își șterse lacrimile, tocmai se pregătea să-i aducă de mâncare și să-l iscodească pe fiul ei mai cu de-amănuntul despre visul cel ciudat pe care îl avusese, când Abul-Hassan, care vreme de o clipă privise țintă dinaintea lui, sări deodată ca un nebun și, înșfăcând-o pe biata femeie de haine, începu s-o zgâlțâie și să-i strige:
— A, ticăloasă de bătrână! Dacă nu vrei să te strâng de gât, să-mi spui numaidecât cine sunt vrăjmașii care m-au dat jos din scaunul de domnie și cine-i acela care m-a închis în temnița aceasta și cine ești și tu, cea care mă veghezi în cocioaba aceasta păcătoasă! A! Teme-te de urmările mâniei mele, când am să mă întorc la scaunul domnesc! Gândește-te la răzbunarea preaînaltului tău stăpân, califul care rămân eu, Harun Al-Rașid!
Și, zgâlțâind-o așa, până la urmă o scăpă din mâni. Iar ea se duse și se ghemui pe rogojină, suspinând și bocind. Și Abul-Hassan, mânios până peste poate, se aruncă îndărăt în pat și rămase cu capu-n mâini, pradă unei vâlvore de gânduri.
Ci, după o bucată de vreme, bătrâna se ridică iar și, cum inima ei era plină de dragoste față de fiul său, nu pregetă să-i aducă, măcar că tremura, oleacă de sorbet cu apă de trandafiri și să-l îndemne să ia o înghițitură; și îi spuse, ca să-l facă să-și schimbe gândurile:
— Ascultă, fiul meu, ceea ce am să-ți povestesc este un lucru care, sunt încredințată, are să-ți facă o tare mare bucurie. Află că a venit ieri căpetenia agiei să-i zeberească din partea califului pe șeicul al-balad și pe cei doi ciraci ai lui; și, după ce a pus să li se tragă la fiecare câte patru sute de vergi la talpa picioarelor, a poruncit să fie plimbați, așezați de-a-ndoaselea pe o cămilă râioasă, prin toate mahalalele orașului, în huiduielile și scuipiturile femeilor și copiilor. Pe urmă a pus să fie tras în țeapă prin gură șeicul al-balad, pe urmă cel dintâi dintre ciracii lui să fie aruncat în haznaua cu scârne a casei noastre și l-a osândit pe cel de-al treilea la un chin tare ciudat și anume de a-l pune să șadă toată viața lui pe un scaun care se sfărâmă sub el.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute treizeci și noua noapte spuse:
La un chin tare ciudat și anume de a-l pune să șadă toată viața lui pe un scaun care se sfărâmă sub el.
După ce Abul-Hassan auzi povestea aceea care, așa cum gândea bătrâna cea bună, ar fi trebuit să ajute la împrăștierea tulburării din sufletul lui întunecat, fu mai încredințat decât oricând de măreția lui domnească și de cinul moștenit, de emir al drept-credincioșilor. Și îi spuse maică-sii:
— O, bătrână a nenorocirilor, vorbele tale, departe de a mă tulbura, nu fac decât să mă întărească în gândul, pe care de altminteri nu mi l-am schimbat niciodată, că sunt Harun Al-Rașid. Și, ca să-ți dovedesc și ție lucrul acesta, află că chiar eu am poruncit căpeteniei agiei, lui Ahmad-cel-Hoțoman, să-i pedepsească pe cei trei mișei din mahalaua aceasta! Contenește, dar, să-mi mai spui că sunt stăpânit de duhul lui Șeitan. Temenește-te în fața mea, sărută pământul dinainte-mi și cere-ți iertare de la mine pentru vorbele tale cele necugetate și pentru îndoielile pe care le-ai arătat în privința mea!
La vorbele acestea ale fiului ei, mama nu mai avu nici o îndoială în privința nebuniei lui Abul-Hassan și îi spuse:
— Allah Milosârdnicul facă să coboare asupra capului tău roua binecuvântării sale, o, Abul-Hassan și să te ierte și să-și facă milă de tine, ajutându-te să fii iarăși un om cu minte și cu judecată! Ci, mă rog ție, o, fiul meu, contenește să mai rostești numele califului și să ți-l dai ție, căci pot să te audă vecinii și-i spun vorbele tale valiului, care are să te zeberească și are să te spânzure la poarta palatului!
Pe urmă, nemaiputând să-și stăpânească tulburarea, începu să se văicărească și să se bată peste piept cu deznădejde.
Or, această priveliște, în loc să-l potolească pe Abul-Hassan, nu făcu decât să-l întărâte și mai tare; și se ridică în picioare drept, apucă un ciomag și, repezindu-se la maică-sa, în turbarea mâniei lui, țipă la ea cu glas înfricoșător:
— Nu îți îngăduiesc, o, blestemato, să-mi mai zici Abul-Hassan! Sunt Harun Al-Rașid însuși și, dacă te mai îndoiești, am să-ți bag în cap adevărul cu lovituri de ciomag!
Și bătrâna, la vorbele acelea, măcar că tremurând toată de spaimă și de tulburare, nu uită că Abul-Hassan este fiul ei și, privindu-l așa cum își privește o mamă copilul, îi spuse cu glas dulce:
— O, fiul meu, nu socot că legea lui Allah și a Profetului său ți s-a vânturat din minte până într-atâta cât să ajungi a uita cuviința pe care un fiu o datorează față de mama lui care l-a purtat nouă luni în pântecele ei și l-a hrănit cu laptele și cu dragostea ei! Lasă-mă mai bine să-ți spun, pentru cea de pe urmă dată, că nu faci bine când îți lași mințile să se cufunde într-o visătorie ciudată ca aceea și când te împăunezi cu numele împărătesc de calif, care nu este dat decât stăpânului și domnului nostru, emirul drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid. Și mai cu seamă nu te face vinovat de o nerecunoștință atâta de mare față de calif, chiar a doua zi după ce el ne-a coperit cu binefacerile sale. Află, într-adevăr, că a venit ieri în casa noastră căpetenia vistieriei palatului, trimis de chiar emirul drept-credincioșilor și mi-a dat, din porunca lui, o pungă cu o mie de dinari de aur, însoțind-o cu cereri de iertăciune că n-a putut să trimită mai mulți bani și făgăduindu-mi că acesta nu are să fie cel de pe urmă dar al mărinimiei sale.
Când auzi vorbele acestea ale mamei sale, Abul-Hassan își pierdu și cele mai de pe urmă îndoieli în ceea ce privește starea lui de dinainte și fu încredințat că a fost totdeauna califul, de vreme ce el însuși trimisese punga cu cei o mie de dinari mamei lui Abul-Hassan. Se uită așadar la biata femeie, cu niște ochi mari și amenințători și țipă:
— Mărturisești tu, spre nenorocirea ta, o, bătrână păcătoasă, că nu chiar eu ți-am trimis punga cu aur și că nu chiar din porunca mea căpetenia vistieriei mele a venit ieri să ți-o aducă? Și mai cutezi tu, după toate astea, să mă numești fiul tău și să-mi spui că sunt Abul-Hassan Dezmățatul?
Și întrucât maică-sa își astupase urechile ca să nu mai audă asemenea înfricoșate vorbe, Abul-Hassan, ațâțat până peste marginile ațâțării, nu mai putu să se stăpânească și se repezi la ea, cu ciomagul în mână și porni s-o stâlcească în bătăi.
Atunci biata femeie, nemaiputând să tacă de dureri și de mânie față de o purtare ca aceea, începu să țipe și să cheme vecinii în ajutor, strigând:
— O, vai de păcatele mele! Săriți, o, musulmanilor!
Și Abul-Hassan, pe care strigătele ei nu făceau decât să-l îndârjească și mai mult, îi da mai departe cu lovituri de ciomag asupra bătrânei, țipând la ea din când în când:
— Sunt ori nu sunt eu emirul drept-credincioșilor?
Și maică-sa răspundea, în ciuda loviturilor:
— Tu ești fiul meu! Ești Abul-Hassan Dezmățatul!
Estimp, vecinii veniră fuga la țipetele și la zarva.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute patruzecea noapte spuse:
Estimp, vecinii veniră fuga la țipetele și la zarva aceea, năvăliră în odaie și se repeziră între mamă și fiu, ca să-i despartă, smulseră ciomagul din mâinile lui Abul-Hassan și, mânioși pe purtarea unui astfel de fiu, îl înhățară vârtos, ca să nu-i mai lase putința să se miște, și îl întrebară:
— Ai înnebunit oare, Abul-Hassan, de ridici așa mâna asupra mamei tale, această biată bătrână? Și-ai uitat cu totul învățăturile Cărții celei Sfinte?
Ci Abul-Hassan, cu ochii arzând de mânie, strigă:
— Care Abul-Hassan? Cui îi spuneți voi Abul-Hassan?
Și vecinii, la întrebarea aceasta, rămaseră până peste poate de năuci, și, într-un sfârșit, îl întrebară:
— Ce? Nu ești tu Abul-Hassan Dezmățatul? Și bătrâna aceasta de treabă nu este mama ta, care te-a crescut și te-a hrănit cu laptele și cu dragostea ei?
El răspunse:
— A, fii de câini, lipsiți din fața mea! Eu sunt stăpânul vostru, califul Harun Al-Rașid, emirul drept-credincioșilor!
Când auziră vorbele acestea ale lui Abul-Hassan, vecinii se încredințară pe deplin de nebunia lui; și, nevrând să-l lase slobod pe un om pe care îl văzuseră în orbia turbării sale, îl legară de mâini și de picioare și îl trimiseră pe unul dintre ei să-l cheme pe portarul de la bolnița de nebuni. Și, peste un ceas, portarul de la bolnița de nebuni, urmat de doi paznici voinici, veni cu tot tacâmul de lanțuri și de cătușe și ținând în mână o vască din vână de bou. Și întrucât Abul-Hassan, la vederea acestuia, se zvârcolea amarnic să scape din legături și îi înjura cu foc pe cei ce se aflau acolo, portarul îi arse peste umeri vreo două-trei lovituri cu vâna de bou. După care, fără a mai lua seama la țipetele lui și la numele pe care și-l da, îl legară în fiare și îl duseră la bolnița de nebuni, împresurat de o mare înghesuială de trecători, care îi dau unii câte o lovitură de pumn, alții câte o lovitură de picior, socotindu-l nebun.
Când ajunse la bolniță, fu închis într-o cușcă de fier, ca o fiară sălbatică și preacinstit cu o mamă de bătaie de cincizeci de lovituri, cu vâna de bou, drept leacul cel dintâi. Și, din ziua aceea, căpătă, o dată dimineața și o dată seara, câte o chelfăneală de cincizeci de vine de bou, încât după zece zile de doftoriceală de-aceasta căzu pielea de pe el și năpârli ca un șarpe. Atunci se întoarse în sineși și cugetă: „Iacătă la ce stare am ajuns acuma! De bună seamă că m-am înșelat, de vreme ce toată lumea mă ia de nebun! Ci nu este cu putință ca tot ce mi s-a întâmplat la sărai să fie numai urmarea unui vis! Ce mai! Nu vreau să adâncesc mai mult treaba, ori să mai încerc să pricep ceva, întrucât aș înnebuni de-a binelea! De altminteri, nu este acesta singurul lucru pe care mintea omului nu poate dovedi să-l priceapă și mă las în seama lui Allah să dezlege el cum stă taina!”
Or, pe când se cufundase în astfel de cugetări noi, veni maică-sa să vadă în ce stare se mai află și dacă își venise la rosturi mai cuminți. Și, când îl văzu așa de vitruit și așa de sfârșit, izbucni în suspine; ci izbuti să-și stăpânească durerea și, până la urmă, putu să-i dea binețe cu dragoste; și Abul-Hassan îi răspunse la salamalec, cu glas liniștit, ca un om cu mintea întreagă, rostind:
— Asupra ta să fie izbăvirea și mila lui Allah, o, maică a mea!
Iar bătrâna simți o mare bucurie când auzi că este numită astfel, cu numele de mamă și îi zise:
— Numele lui Allah fie asupra ta, o, copilul meu! Binecuvântat fie Allah care ți-a dat îndărăt judecata și care ți-a întors la locul lui sănătos creierul cel zăticnit!
Și Abul-Hassan, cu un glas tare pocăit, răspunse:
— Îmi cer iertare de la Allah și de la tine, o, maică a mea! Chiar că nu pricep cum de am putut să spun toate smintelile pe care le-am spus și să mă port așa de anapoda cum numai un smintit e în stare să se poarte! De bună seamă că am fost stăpânit de Șeitan, care m-a împins la niște trăsnăi ca acelea! Și nu încape nici o îndoială că altul în locul meu ar fi ajuns la smuceli și mai mari! Da bine că s-a sfârșit tot și că iată-mă scăpat de nebuneala mea!
La vorbele acestea, mama își simți lacrimile de durere cum i se schimbă în lacrimi de bucurie și strigă:
— Mi-e inima atât de bucurată, o, copile al meu, de parcă te-aș fi adus pe lume a doua oară. Binecuvântat fie Allah în veci!
Pe urmă adăugă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute patruzeci și una noapte spuse:
Binecuvântat fie Allah în veci! Pe urmă adăugă:
— Hotărât că tu nu ai să-ți bagi nici o vină, o, copile al meu, căci tot răul pe care l-am pățit nu ne-a venit decât de la negustorul acela străin pe care l-ai poftit în ultima noapte să mănânce și să bea cu tine și care a plecat dimineața fără să aibă grijă să închidă ușa în urma lui. Or, știi și tu că ori de câte ori ușa unei case rămâne deschisă înainte de răsăritul soarelui, Șeitan intră în casa aceea și pune stăpânire pe mințile celor ce locuiesc în ea! Și atunci se întâmplă ceea ce se întâmplă! Să-i mulțumim așadar lui Allah, care nu a îngăduit rele și mai mari asupra capetelor noastre!
Iar Abul-Hassan răspunse:
— Ai dreptate, o, maică! A fost lucrarea stăpâniei lui Șeitan! În ce mă privește, eu m-am rugat de negustorul de la Mossul să nu care cumva să uite a închide ușa după el, ca să nu poată Șeitan să intre în casa noastră; ci negustorul n-a făcut așa și astfel ne-a pricinuit toate necazurile!
Pe urmă adăugă:
— Acuma, când simt limpede că mințile nu îmi mai sunt tulburate și că smintelile s-au sfârșit, mă rog ție, o, dulce maică a mea, să vorbești cu portarul de la bolnița de nebuni să mă slobozească din cușca aceasta și din chinurile pe care le îndur aici în fiecare zi!
Și mama lui Abul-Hassan alergă, fără a mai sta pe gânduri, să-l vestească pe portar că fiul ei își venise în minți. Și portarul se duse împreună cu ea să-l cerceteze și să-l iscodească pe Abul-Hassan. Și întrucât răspunsurile erau cuminți și Abul-Hassan mărturisea că el este Abul-Hassan și nu Harun Al-Rașid, portarul îl scoase afară din cușcă și îl slobozi din lanțuri. Și Abul-Hassan, abia putând să se mai țină pe picioare, se întoarse încetișor acasă, ajutat de maică-sa și zăcu acolo mai multe zile, până ce se întremă iarăși și până ce urmările bătăilor primite se mai zviduiră oleacă.
Atunci, întrucât începuse să se cam mohorască de atâta singurătate, se hotărî să înceapă iarăși viața lui de mai înainte și să se ducă, pe la scăpătat de soare, să stea la capul podului și să aștepte sosirea oaspetelui străin pe care i-l putea trimite ursita.
Or, seara aceea era tocmai cea dintâi a lunii; iar califul Harun Al-Rașid, care, după obiceiul lui, se îmbrăca asemenea unui neguțător la fiecare început de lună, ieșise și el tainic din palatul său, în căutarea vreunei întâmplări și totodată ca să vadă el însuși dacă în cetate domnește buna orânduială așa cum dorea el. Și, în felul acesta, ajunse pe podul la capul căruia ședea Abul-Hassan. Și lui Abul-Hassan, care pândea ivirea vreunui străin, nu-i trebui mult până ce să-l zărească pe negustorul de la Mossul pe care îl găzduise și care se îndrepta înspre el, urmat, ca și întâia oară, de un rob voinic.
Când îl văzu, Abul-Hassan, fie pentru că îl socotea pe negustor pricina dintâi a necazurilor sale, fie pentru că avea obiceiul să se facă a nu-i cunoaște pe cei pe care îi poftise o dată în casa lui, întoarse capul degrabă înspre apa râului, ca să nu fie nevoit să dea binețe musafirului său de odinioară. Califul însă, care prin iscoadele sale aflase tot ce i se întâmplase lui Abul-Hassan, precum și doftoriceala pe care o îndurase la bolnița de nebuni, nu vroi să lase cumva să-i scape prilejul de a se mai veseli oleacă pe seama unui om atâta de ciudat. Și de altminteri califul, care avea o inimă bună și darnică, se hotărâse tot așa ca, într-o zi, să îndrepte, pe cât îi sta în putere s-o facă, paguba suferită de Abul-Hassan și să răsplătească, într-un fel ori altul, cu faceri de bine, veselia pe care o gustase în tovărășia lui. Încât de cum îl zări pe Abul-Hassan se apropie de el și, aplecându-și capul pe sub umărul său, din pricină că Abul-Hassan sta dârz cu capu-ntors înspre apă și îi zise privindu-l în ochi:
— Salamalecul fie asupra ta, o, prietene al meu, Abul-Hassan! Sufletul meu dorește să te îmbrățișeze!
Ci Abul-Hassan, fără a se uita la el și fără a se clinti, îi răspunse:
— Nu încape nici un fel de salamalec între mine și tine! Du-te! Nu te cunosc!
Și califul se minună:
— Cum, Abul-Hassan? Nu-l cunoști pe oaspetele pe care l-ai găzduit o noapte întreagă la tine în casă?
El răspunse:
— Nu, pe Allah! Nu te cunosc! Cată-ți de cale!
Ci Al-Rașid stărui pe lângă el și îi zise:
— Da eu te cunosc prea bine și nu pot să cred că m-ai uitat chiar de tot, câtă vreme nu s-a scurs decât abia o lună de când ne-am întâlnit cea din urmă oară și de la seara aceea plăcută pe care am petrecut-o între patru ochi cu tine, în casa ta!
Și întrucât Abul-Hassan tot nu vroia să răspundă nimic, califul îi aruncă brațele împrejurul gâtului, începu să-l sărute și îi spuse:
— O, Abul-Hassan, fratele meu, tare-i urât din partea ta să-mi faci o glumă ca aceasta! În ce mă privește, apoi eu sunt foarte hotărât să nu te las până ce n-ai să mă mai duci o dată în casa ta și până ce nu ai să-mi povestești pricina supărării tale pe mine. Căci văd limpede, din felul cum îmi răspunzi, că ai să mă mustri de ceva!
Abul-Hassan, cu glas stârnit, strigă:
— Eu să te mai duc o dată în casa mea, o, chip aducător de belele, după tot răul pe care l-am tras de pe urma venirii tale la mine? Hai, întoarce dosul și arată-mi lățimea umerilor tăi!
Califul însă îl mai sărută o dată și îi spuse:
— Ah! Prietene al meu, Abul-Hassan, tare aspru te porți cu mine! Dacă este adevărat că venirea mea în casa ta ți-a fost pricină de necazuri, fii pe deplin încredințat că iacătă-mă-s gata să îndrept tot răul pe care fără voia mea l-am pricinuit! Povestește-mi, dar, ce s-a întâmplat și răul pe care l-ai pătimit, ca să pot să aduc un leac la el!
Și, în ciuda supărării lui Abul-Hassan, se lăsă pe vine lângă el și îi înlănțui gâtul cu brațele, așa cum face un frate cu fratele său și așteptă răspunsul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute patruzeci și treia noapte spuse:
Și, în ciuda supărării lui Abul-Hassan, se lăsă pe vine lângă el și îi înlănțui gâtul cu brațele, așa cum face un frate cu fratele său și așteptă răspunsul.
Atunci Abul-Hassan, îmbunat de acele mângâieri, sfârși cu a spune:
— Fie, am să-ți povestesc lucrurile tare ciudate care mi s-au întâmplat din seara aceea a noastră și sataralele care au urmat. Și toate astea din pricină că ai uitat să închizi ușa după tine și așa a intrat Stăpânia în casa mea!
Și îi povesti tot ceea ce i se păruse că văzuse aievea și ceea ce presupunea el, fără de nici o îndoială, că n-a fost decât o amăgire stârnită de Șeitan și toate nenorocirile și doftoriceala cea amarnică pe care o îndurase la bolnița de nebuni, și zarva cășunată în mahala de toată tevatura aceea și faima cea proastă pe care o dobândise pentru totdeauna față de toți vecinii săi! Și nu sări peste nici un amănunt și puse în povestea lui atâta foc și înșiră cu atâta încredințare istoria cu închipuita lui stăpânire de către Șeitan, încât califul nu se putu opri să nu izbucnească într-un hohot lung de râs! Și Abul-Hassan, neputând pricepe nicicum ce pricină stârnea râsul acela, îl întrebă:
— Au nu ți-e milă defel de năpasta care s-a abătut asupra mea, de-ți râzi așa de mine? Ori poate gândești că mi-aș râde eu de tine, povestindu-ți o poveste născocită? Dacă-i așa, am să-ți spulber îndoielile și am să-ți aduc toate dovezile despre cele ce-ți înșirai!
Și, spunând acestea, își scoase mâinile din mânecile caftanului și își dezgoli umerii, spinarea și fundul și îi arătă califului, în felul acesta, rănile și vânătăile de pe pielea lui cea dubăcită de bătăile cu vâna de bou.
La priveliștea aceea, califul nu se putu opri să nu se înduioșeze de soarta amărâtului de Abul-Hassan. Și din clipita aceea își curmă orice gând de a mai face vreo șotie cu el, și îl îmbrățișă de data aceasta cu mult mai multă dragoste adevărată și îi zise:
— Allah fie cu tine, o, Abul-Hassan, fratele meu! Mă rog ție fierbinte să mă iei în casa ta și în noaptea aceasta, căci doresc să-mi bucur sufletul cu bună-primirea ta. Și ai să vezi că mâine Allah are să-ți întoarcă însutit binefacerea!
Și îi spuse mai departe vorbe atâta de dulci și îl sărută atâta de drăgăstos, încât îl înduioșă că, în ciuda hotărârii sale de a nu primi niciodată de două ori același ins, să-l ducă în casa lui. Ci, pe drum, îi zise:
— Mă las biruit de stăruințele tale, da numai cu mare părere de rău! Și în schimb nu vreau să-ți cer decât numai un lucru, și anume de a nu mai uita și de data aceasta ușa deschisă, când ai să pleci mâine de dimineață din casa mea!
Și califul, înăbușind înlăuntrul său râsul care îl zguduia la credința pe care Abul-Hassan tot o mai avea că intrase Șeitan în casa lui pe ușa deschisă, îi făgădui cu jurământ că are să aibă grijă s-o închidă. Și ajunseră în felul acesta acasă.
Când se văzură în casă și după ce se mai hodiniră oleacă, robul le așternu masa, iar după ce mâncară le aduse băuturile. Și, cu pocalul în mână, începură să tăifăsuiască veseli, ba despre una, ba despre alta, până ce băutura începu să fiarbă în mințile lor. Atunci califul aduse cu dibăcie vorba despre dragoste și o întrebă pe gazda sa dacă i se întâmplase vreodată să se aprindă năprasnic de vreo femeie, ori dacă nu cumva se și însurase, sau dacă se păstrase totdeauna becher. Și Abul-Hassan răspunse:
— Se cade să-ți spun, o, stăpâne al meu, că până astăzi nu am îndrăgit cu adevărat decât tovarășii cei veseli, bucatele alese și parfumurile; și nu am găsit în viață nimica mai presus de un taifas, cu pocalul în mână, dimpreună cu prietenii. Ci aceasta nu vrea să însemne că la un prilej nu m-aș pricepe să prețuiesc nurii unei femei, mai ales dacă s-ar asemui cu vreuna dintre acele fetișcane minunate pe care Șeitan m-a lăsat să le văd în visele de pomină care m-au înnebunit; una dintre acele fetișcane pururea voioase care știu să cânte din gură ori din lăută, să dănțuiască și să potolească pruncul pe care îl avem de moștenire; care își hărăzesc viața întru desfătarea noastră și se străduiesc să ne bucure și să ne veselească. Hotărât! Dacă aș întâlni vreodată o fată ca aceea, n-aș pregeta s-o cumpăr de la tatăl ei și să mă însor cu ea și să-i dovedesc o dragoste adâncă. Ci asemenea soi nu se află decât la emirul drept-credincioșilor și poate la Giafar, vizirul cel mare! Drept care, o, stăpâne al meu, în loc să mă leg cu o muiere cu care m-aș primejdui să-mi amărăsc viața din pricina sufletului ei acru și a beteșugurilor ei, îmi place cu mult mai mult tovărășia unor prieteni trecători și a bătrânelor butelci de colea. În felul acesta, viața mi-e liniștită și, dacă aș rămâne sărac, mi-aș mânca singur pâinea cea neagră a sărăciei!
Și, rostind vorbele acestea, Abul-Hassan goli dintr-o sorbitură pocalul pe care i-l întindea califul și se rostogoli numaidecât pe covor, cu capu-naintea picioarelor. Pentru că emirul drept-credincioșilor avusese grijă și de data aceasta, să-i amestece în vin oleacă de făină de bang cretan. Și pe dată robul, la un semn al stăpânului său, îl aburcă în spinare pe Abul-Hassan și ieși din casă, urmat de califul care, de data aceasta, nemaiavând de gând să-l trimită pe Abul-Hassan îndărăt la casa lui, nu mai uită să încuie cu grijă ușa în urma sa. Și ajunseră la sărai și, fără zgomot, se strecurară înlăuntru, prin poarta cea tainică și intrară în iatacurile.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute patruzeci și patra noapte spuse:
Și ajunseră la sărai și, fără zgomot, se strecurară înlăuntru, prin poarta cea tainică și intrară în iatacurile domnești. Acolo califul porunci ca Abul-Hassan să fie întins chiar în patul Măriei Sale, ca și întâia oară și puse să fie îmbrăcat ca și atunci. Și porunci la fel și îi ceru lui Massrur să vie să-l scoale de cu ziuă, înainte de ceasul de rugăciune. Și se duse să se culce într-o odaie de alături.
Or, a doua zi de dimineață, la ceasul hotărât, califul, trezit de Massrur, se duse în odaia în care se afla încă ațipit Abul-Hassan și porunci să vină dinaintea sa toate fetișcanele care, întâia oară, se aflaseră în sălile prin care trecuse Abul-Hassan, precum și toate cântărețele din gură și din alăute. Și le puse să se așeze frumos, în bună rânduială și le spuse ce au de făcut. Pe urmă, după ce porunci să i se dea să răsufle oleacă de oțet lui Abul-Hassan, care strănutând scoase pe nas un muculeț, se ascunse pe după o perdea și făcu semnul hotărât.
Numaidecât cântărețele își îmbinară laolaltă glasurile cele dulci cu zvoana de harpe, de flaute și de chimvale, și făcură să răsune niște cântece asemănătoare cu cântecele îngerilor din rai. Și Abul-Hassan, tot atunci, ieși din starea lui de somnie și, înainte de a deschide ochii, auzi cântecele acelea pline de farmec, care îl treziră cu totul. Și deschise ochii și se văzu înconjurat de cele douăzeci și opt de fetișcane pe care le întâlnise, șapte câte șapte, prin cele patru săli; și le cunoscu dintr-o clipire și tot așa cunoscu și patul și odaia și zugrăvelile și podoabele. Și cunoscu, la fel și glasurile care îl fermecaseră întâia oară. Și se ridică de mijloc, cu ochii zgâiți și își petrecu de mai multe ori mâna peste față, ca să se încredințeze și mai bine de starea sa de trezie.
În clipita aceea, așa cum fusese hotărât de mai înainte, cântecele conteniră, iar în odaie se așternu o tăcere mare și toate femeile își lăsară ochii în jos, sfioase, dinaintea ochilor împărătești care le priveau. Atunci Abul-Hassan, uluit până peste poate, își mușcă degetele și strigă în tăcerea aceea:
— Vai de păcatele tale, a Abul-Hassan, o, fiu al maicii tale! Acuma-i amăgirea; ci mâine vin vâna de bou și lanțurile, și bolnița de nebuni, și cușca de fier!
Pe urmă strigă iar:
— Ah! Ticăloase neguțător de la Mossul, dare-ar Allah să te înăbuși în brațele lui Șeitan, stăpânul tău, în fundul iadului. Tot tu și-acuma, fără de îndoială, n-ai încuiat ușa și l-ai lăsat pe Șeitan să intre în casa mea și să pună stăpânire pe mine. Și iacătă cum Cel-Rău îmi întoarce pe dos mințile și mă face să văd lucruri anapoda. Allah să te prăpădească, o, Șeitane, pe tine și pe toți cei care s-au vândut ție și pe toți neguțătorii de la Mossul! Și prăbuși-s-ar toată cetatea Mossulului peste locuitorii ei și îngropa-i-ar sub dărâmături!
Pe urmă închise ochii iar, și îi deschise, și iar îi închise și iar îi deschise și tot așa, de mai multe ori și strigă:
— O, sărmane Abul-Hassan, tot ceea ce ai mai bun de făcut este să te culci liniștit la loc și să nu te mai scoli decât atunci când ai să simți limpede că a ieșit Cel-Rău din trupul tău și că mințile ți s-au așezat la locul lor obișnuit! De nu, știi ce te așteaptă mâine!
Și spunând vorbele acestea, se aruncă îndărăt în pat, își trase pătura peste cap și, ca să-și dea singur închipuirea că doarme, începu să sforăie ca o cămilă în călduri ori ca o turmă de bivoli în apă.
Or califul, de după perdea, văzând și auzind toate astea, fu zguduit de un râs de mai-mai să se înăbușe.
În ceea ce îl privește pe Abul-Hassan, apoi acesta nu izbuti să adoarmă, întrucât Trestie-de-Zahăr, cea îndrăgită, se apropie, urmând poruncile pe care le primise, de patul în care acesta sforăia fără a dormi și, cu glas dulce, îi spuse lui Abul-Hassan:
— O, emire al drept-credincioșilor, dau de știre înălțimii Tale că este ceasul de a te scula pentru rugăciunea de dimineață!
Ci Abul-Hassan, cu glas înfundat, strigă de sub pătură:
— Blestemat fie Cel-Rău! Piei, o, Șeitane!
Trestie-de-Zahăr, fără a se tulbura, spuse iar:
— Fără de îndoială emirul drept-credincioșilor se află în prada vreunui vis urât! Nu Șeitan îți vorbește, o, stăpâne al meu, ci Trestie-de-Zahăr cea mărunțică! Alungat fie Cel-Rău! Eu sunt Trestie-de-Zahăr cea mărunțică, o, emire al drept-credincioșilor!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute patruzeci și cincea noapte spuse:
Eu sunt Trestie-de-Zahăr cea mărunțică, o, emire al drept-credincioșilor!
La vorbele acestea, Abul-Hassan aruncă pătura de pe el, deschizând ochii, o văzu, într-adevăr, stând pe marginea patului, pe micuța Trestie-de-Zahăr, cea dragă lui și, în picioare, dinainte-i, în trei rânduri, pe celelalte fetișcane, pe care le cunoscu, una câte una: Foaie-de-Trandafir, Gât-de-Alabastru, Mănunchi-de-Mărgăritare, Steaua-Dimineții, Zori-de-Ziuă, Boabă-de-Mosc, Inimă-de-Rodie, Gură-de-Mărgean, Nucșoară-Înmiresmată, Vraja-Inimilor și celelalte! Și, dacă le văzu, își frecă ochii, de mai să și-i bage în fundul capului și strigă:
— Cine sunteți voi? Și cine sunt eu?
Și ele răspunseră cu toate deodată, pe glasuri felurite:
— Slavă stăpânului nostru, califul Harun Al-Rașid, emirul drept-credincioșilor, domnul lumii!
Și Abul-Hassan, până peste poate de uluit, întrebă:
— Au nu sunt eu Abul-Hassan cel Dezmățat?
Ele răspunseră toate laolaltă, pe glasuri felurite:
— Izgonit fie Cel-Rău! Nu ești Abul-Hassan, ci Abul Hossn! Tu ești domnul nostru și cununa de pe capetele noastre!
Și Abul-Hassan își zise: „De data aceasta am să văd eu limpede dacă dorm ori sunt treaz!” Și, întorcându-se înspre Trestie-de-Zahăr, îi zise:
— Micuțo, ia vino colea!
Și Trestie-de-Zahăr își întinse capul, iar Abul-Hassan îi zise:
— Mușcă-mă de ureche!
Și Trestie-de-Zahăr își înfipse dinții ei micuți în ciucurele urechii lui Abul-Hassan, atâta de strașnic, încât bietul de el începu să țipe ascuțit și într-un chin înfricoșător. Pe urmă răcni:
— Hotărât! Sunt emirul drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid însuși!
Numaidecât alăutele începură să cânte toate deodată, în pas îmbietor la dănțuială și cântărețele începură toate deodată un cântec vesel. Și toate fetișcanele, luându-se de mână, întinseră în odaie o horă mare și, săltând sprintene din picior, începură să dănțuiască împrejurul patului, dând răspuns cântecului cu liu-liu-nlor, și cu atâta voioșie și cu atâta zurbă, încât Abul-Hassan, stârnit deodată și cuprins de înflăcărare, zvârli și pături și perne, își aruncă tichia de noapte în sus, sări din pat, se dezbrăcă de tot, smulgându-și hainele de pe el și, cu năsărâmba înainte și cu fundul gol, se repezi între fetișcane și se încinse la danț cu ele, răsucindu-se în toate chipurile, scuturându-și pântecele, dănănaia și fundul, în toiul hohotelor de râs și al zarvei care sporea. Și făcu atâtea caraghiozlâcuri și săvârși atâtea scălâmbăieli ghidușe, încât califul, de după perdea, nu-și mai putu stăpâni năvala veseliei și se porni să sloboade un șir de hohote de râs atâta de năprasnice, încât răsunau mai tare decât tot vuietul danțului, și al cântecelor, și al dairalelor, al strunelor și al clarenetelor! Și, prins de sughițuri, se prăbuși pe spate și era mai-mai să leșine. Ci izbuti să se ridice și, dând perdeaua la o parte, scoase capul și strigă:
— Abul-Hassan, a Abul-Hassan, au tu te-ai jurat să mă faci să mor de râs?
La vederea califului și la sunetul glasului său, danțul conteni dintr-odată, fetișcanele încremeniră care pe unde se aflau și larma se potoli atâta de desăvârșit, încât s-ar fi auzit până și căderea unui ac pe jos. Și Abul-Hassan, înmărmurit, se opri și el ca toți ceilalți și întoarse capul înspre locul dincotro venea glasul. Și îl zări pe calif și, tot din acea privire, îl cunoscu pe neguțătorul de la Mossul. Atunci, cu iuțeala unui fulger, înțelegerea pricinei tuturor necazurilor câte i se întâmplaseră îi străbătu mintea. Și dintr-odată ghici tot tighilul. Încât, departe de a se fâstâci ori de a se tulbura, se prefăcu a nu-l cunoaște pe calif; și vrând să se veselească și el la rându-i, se duse spre calif și îi zise:
— He! He! Iacătă-mi-te, o, neguțător al fundului meu! Stai oleacă! Ai să vezi tu acuma cum am să te învăț să mai lași deschise ușile oamenilor de treabă!
Iar califul începu să râdă din toate beregățile lui și răspunse:
— Pe volniciile preasfinților mei strămoși, o, Abul-Hassan, fratele meu, fac jurământ că, spre a te despăgubi de toate necazurile pe care ți le-am pricinuit, am să-ți dăruiesc tot ce îți va dori sufletul! Și ai să fii socotit de aici înainte, în palatul acesta, ca un frate al meu!
Și îl sărută cu voioșie, ținându-l strâns la piept.
După care se întoarse înspre fetișcane și le porunci să-l îmbrace pe Abul-Hassan, fratele lui, cu niște haine scoase din dulapul său și să-i aleagă tot ceea ce este acolo mai bogat și mai falnic. Și fetele zoriră să îndeplinească porunca. Iar când Abul-Hassan fu îmbrăcat cu totul, califul îi spuse:
— Acum, Abul-Hassane, vorbește! Tot ce ai să-mi ceri are să ți se dea pe dată!
Iar Abul-Hassan sărută pământul dintre mâinile califului și răspunse:
— Nu vreau să cer decât numai un lucru de la prea-darnicul nostru stăpân și anume de a-mi face hatârul să mă lase să trăiesc toată viața mea la umbra lui!
Și califul, mișcat până peste poate de frumusețea simțămintelor lui Abul-Hassan, îi zise:
— Scumpă mi-e lipsa ta de lăcomie, a Abul-Hassan! Încât nu numai că te aleg chiar din clipa de-acum, ca tovarăș al meu de pahar și ca frate al meu, dar îți mai dau și intrare slobodă la sărai și plecare slobodă, la orice ceas din zi ori din noapte, fără a avea trebuință să ceri învoirea de-a veni ori de-a pleca. Mai mult! Vreau chiar ca iatacurile soției mele Sett Zobeida, fiica moșului meu, să nu-ți fie oprite niciodată, ca altora. Iar când am să intru la ea, tu ai să mergi cu mine, la orice ceas va fi să fie din zi ori din noapte!
Totodată califul îi dărui lui Abul-Hassan un iatac minunat în sărai și, de început, îi hotărî o simbrie de zece mii de dinari de aur. Și îi făgădui că are să vegheze chiar el ca nu cumva să ducă lipsă de ceva vreodată. După care îl lăsă și se duse la divan să vadă de trebile împărăției.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute patruzeci și șasea noapte spuse:
După care îl lăsă și se duse la divan să vadă de trebile împărăției. Atunci Abul-Hassan nu vroi să zăbovească mai mult și se duse și el să vestească pe maică-sa despre toate câte i se întâmplaseră. Și alergă la ea și îi istorisi de-a fir a păr toate năzdrăvăniile care se petrecuseră, de la început până la sfârșit. Ci nu ar fi de nici un folos să le mai spunem o dată. Și nu pregetă să i le lămurească de rost, dat fiind că mintea ei singură nu izbutea să ajungă a pricepe că însuși califul fusese cel care îi jucase toate acele renghiuri, numai așa, ca să se veselească. Și adăugă:
— Ci dacă totul, până la urmă, s-a întors întru folosul meu, fie preamărit Allah cel Făcător-de-bine!
Pe urmă Abul-Hassan o lăsă degrabă, făgăduindu-i că are să vină s-o vadă în fiecare zi, în vreme ce zvonul despre întâmplarea lui cu califul și despre starea lui cea nouă se împrăștia în toată mahalaua și de acolo în tot Bagdadul, pentru ca mai apoi să ajungă și în părțile mai apropiate și mai depărtate ale împărăției.
Iar lui Abul-Hassan, în loc ca trecerea de care se bucura pe lângă calif să-l facă îngâmfat ori grețos, nu făcu decât să-i stârnească și mai mult voioșia, firea cea zâmbitoare și hazul. Și nu trecea o zi fără ca el să nu înveselească pe calif și pe toți cei ce trăiau la sărai, mari și mici, cu giumbușlucurile lui pline de naz și cu snoavele lui. Și califul, care nu mai putea să trăiască fără el, îl lua peste tot, până și în iatacurile domnești, ori la soția sa, Sett Zobeida: un hatâr pe care nu-l făcuse vreodată nici măcar lui Giafar, vizirul său cel mare.
Or Sett Zobeida băgă de seamă în curând că Abul-Hassan, ori de câte ori se afla împreună cu califul în iatacurile femeilor, rămânea cu ochii ațintiți la una dintre însoțitoarele ei, și anume chiar la aceea care se numea Trestie-de-Zahăr; și copilandra, sub privirile lui Abul-Hassan, se înroșea toată de plăcere. Drept aceea Sett Zobeida îi zise într-o zi soțului ei:
— O, emire al drept-credincioșilor, de bună seamă că ai băgat de seamă și tu, ca și mine, semnele de dragoste neîndoielnice pe care le schimbă Abul-Hassan și micuța Trestie-de-Zahăr. Ce gândești tu, așadar, despre o împreunare între ei doi?
El răspunse:
— Se poate! Și nu văd nimica împotrivă. De altminteri, ar fi trebuit să mă gândesc și eu la lucrul acesta mai de mult. Ci treburile împărăției m-au făcut să uit de o asemenea grijă. Și mă simt tare stânjenit, întrucât îi făgăduisem lui Abul-Hassan, încă de când am fost pentru a doua oară în casa lui, că am să-i găsesc o soție de soi. Or văd că Trestie-de-Zahăr i s-ar cam potrivi. Și nouă nu ne mai rămâne decât să-i întrebăm pe amândoi și să vedem dacă le-ar fi pe plac să se împreune.
Numaidecât îi chemară la ei pe Abul-Hassan și pe Trestie-de-Zahăr și îi întrebară dacă primesc să se unească amândoi. Și Trestie-de-Zahăr, drept orice răspuns, se mulțumi să se înroșească până peste poate și se aruncă la picioarele falnicei Sett Zobeida, sărutându-i poala rochiei, în semn de mulțumire. Ci Abul-Hassan răspunse:
— De bună seamă, o, emire al drept-credincioșilor, robul tău Abul-Hassan este înecat de mărinimia ta. Ci, până a o lua la el acasă, ca soție, pe această fată desfătătoare, al cărei nume singur este de ajuns spre a-i zugrăvi alesele însușiri, aș vroi, cu îngăduința ta, ca stăpâna noastră Sett Zobeida să-i pună o întrebare.
Iar Sett Zobeida zâmbi și spuse:
— Și care-i întrebarea aceea, o, Abul-Hassan?
El răspunse:
— O, stăpână a mea, aș vroi să știu dacă soaței mele îi este drag ceea ce îmi este drag mie. Or, trebuie să-ți mărturisesc, o, stăpână a mea, că singurele lucruri pe care le prețuiesc sunt voioșia vinului, degustarea bucatelor și desfătarea cântecului și a stihurilor frumoase! Dacă, dar, Trestie-de-Zahăr îndrăgește și ea lucrurile acestea și dacă, pe deasupra, mai este și simțitoare și nu zice niciodată ba la ceea ce știi și tu, stăpână a mea, sunt gata s-o îndrăgesc cu o dragoste mare. Dacă nu, pe Allah! Rămân holtei!
Și Sett Zobeida, la vorbele acestea, se întoarse râzând înspre Trestie-de-Zahăr și o întrebă:
— Ai auzit. Ce ai de răspuns?
Și Trestie-de-Zahăr răspunse făcând un semn cu capul, care însemna da.
Atunci califul porunci să vină fără de zăbavă cadiul și martorii, care scriseră senetul de căsătorie. Și, cu prilejul acela, se dădură la palat ospețe și petreceri mari, vreme de treizeci de zile și de treizeci de nopți, după care cei doi soți putură să se bucure unul de altul în toată voia.
Și își petreceau viața mâncând, bând, râzând în hohote și cheltuind fără de socoteală! Și tablalele cu bucate, cu poame, cu dulciuri și cu băuturi nu se aflau niciodată goale în casa lor și bucuria și desfătările le luminau toate clipele. Încât, după o bucată de vreme, tot risipindu-și banii în ospețe și petreceri, nu le mai rămase nimica în mână. Și întrucât califul, luat cu treburile împărăției, uitase să-i hotărască lui Abul-Hassan o leafă statornică, se treziră într-o dimineață fără de para chioară și nu putură în ziua aceea să-i plătească pe negustorii ce le dădeau de toate pe veresie. Și se văzură tare amărâți, și nu cutezară, din mândrie, să se ducă și să ceară, fie ce-ar fi fost, de la calif ori de la Sett Zobeida. Atunci lăsară capu-n pământ și începură să cugete la starea în care se aflau. Ci Abul-Hassan ridică cel dintâi capul și zise:
— Hotărât! Am fost tare risipitori! Și nu vreau să mă fac de rușine și să mă duc să cer bani ca un cerșetor. Și nu vreau nici ca tu să te duci și să ceri de la Sett Zobeida! Încât am chibzuit la ce ne mai rămâne de făcut, o, Trestie-de-Zahăr!
Și Trestie-de-Zahăr răspunse, suspinând:
— Spune! Sunt gata să te ajut în gândurile tale, căci nu putem să ne ducem să ne milogim și pe de altă parte nu putem nici să ne schimbăm felul de a trăi de până acum și să îngrădim cheltuielile, întrucât atunci i-am vedea pe ceilalți cum ne privesc de sus!
Și Abul-Hassan spuse:
— Știam bine, o, Trestie-de-Zahăr, că niciodată nu ai să te dai în lături și să nu mă ajuți în multele împrejurări în care ne-am afla aduși de hotărârile sorții! Ei bine, află că pentru noi nu mai este decât o singură cale ca să ieșim din încurcătură, o, Trestie-de-Zahăr!
Ea răspunse:
— Spune-o degrabă!
El zise:
— Este aceea de a ne hotărî să murim.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute patruzeci și șaptea noapte spuse:
— Este aceea de a ne hotărî să murim.
La vorbele acestea, tânăra Trestie-de-Zahăr, înspăimântată, strigă:
— Nu, pe Allah! Nu vreau să mor! Și poți să te slujești singur, numai pentru tine, de calea aceasta!
Abul-Hassan, fără a se tulbura ori a se supăra, răspunse:
— A, fiică de muiere, știam eu bine, încă de pe când eram holtei, că nimica nu este mai scump decât singurătatea! Și nevolnicia răspunsului tău mă încredințează mai mult decât oricând! Dacă în loc să-mi fi răspuns cu acea repezeală cu care mi-ai răspuns, te-ai fi ostenit să-mi ceri lămuriri, atunci te-ai fi veselit până peste poate de moartea cu care te-am îmbiat și cu care încă te mai îmbiu! Au tu nu pricepi, ca să avem bani pentru toate zilele câte ne-au mai rămas, că e vorba să murim de o moarte prefăcută și nicidecum de o moarte adevărată?
La vorbele acestea, Trestie-de-Zahăr începu să râdă și întrebă:
— Păi cum așa?
El spuse:
— Ascultă, dar! Și să nu uiți nimica din câte am să te învăț. Iacătă! De îndată ce eu am să fiu mort, ori mai degrabă de îndată ce am să mă prefac că sunt mort, căci cel dintâi am să mor eu, tu să iei un giulgiu și să mă învelești cu el. După ce ai să faci asta, să mă așezi în mijlocul odăii acesteia în care ne aflăm acuma, în chipul cerut de datină, cu turbanul așezat peste față și cu picioarele întoarse înspre sfânta Kaaba de la Mecca. Pe urmă să începi să scoți niște țipete ascuțite, să verși lacrimile cele de datină, precum și pe cele de nedatină, să-ți sfâșii hainele și să te prefaci că-ți smulgi părul! Și, după ce ai să te orânduiești cum se cade în starea aceasta, să te duci, plângând necontenit și cu părul despletit, la stăpâna ta Sett Zobeida și, cu vorbe tăiate de suspine și de felurite leșinuri, să-i povestești cu mare înduioșare de moartea mea, pe urmă să te lași jos pe pământ și să stai așa, vreme de un ceas, și să nu-ți vii în simțiri decât după ce ai să fii scăldată în apă de trandafiri, cu care nu au să pregete să te stropească. Și-atunci ai să vezi, o, Trestie-de-Zahăr, cum are să intre aurul în casa noastră!
La vorbele acelea, Trestie-de-Zahăr răspunse:
— Hotărât! O moarte ca asta e cu putință. Și mă învoiesc a te ajuta s-o izbândești!
Pe urmă adăugă:
— Da eu când are să trebuiască să mor și în ce fel?
El spuse:
— Deocamdată fă ce-ți spusei eu să faci. Și, mai departe, are să aibă grijă Allah!
Și adăugă:
— Iacătă! Eu sunt mort.
Și se întinse în mijlocul odăii și se făcu mort.
Atunci Trestie-de-Zahăr îl dezbrăcă, îl înveli în giulgiu, îl întoarse cu picioarele înspre Mecca și îi așeză turbanul peste față. După care începu să îndeplinească tot ce îi spusese Abul-Hassan să facă, adică să țipe jalnic, să bocească amarnic, să plângă cu lacrimi obișnuite și neobișnuite, să-și rupă hainele, să-și smulgă părul și să se zgârie pe obraji. Și, după ce ajunse în starea hotărâtă, plecă galbenă la chip cum e șofranul și cu părul despletit să se înfățișeze dinaintea măreței Sett Zobeida și, de-nceput, se lăsă să cadă de-a lungișul la picioarele stăpânei sale, scoțând un geamăt de să topească și inima pietrelor.
Dacă o văzu așa, Sett Zobeida, care auzise de la bun început din iatacul ei țipetele de jale și bocetele de moarte pe care le scotea Trestie-de-Zahăr de departe, nu mai avu nici o îndoială, văzând-o pe iubita sa Trestie-de-Zahăr în starea aceea, că moartea nu și-ar fi îndeplinit rosturile asupra soțului ei Abul-Hassan. Încât, întristată până peste marginile întristării, îi dete cu chiar mâna sa toate îngrijirile pe care le cerea starea ei și o luă pe genunchi și izbuti s-o aducă îndărăt la viață. Ci Trestie-de-Zahăr, deznădăjduită și cu ochii scăldați în lacrimi, gemea mai departe și se zgâria cu unghiile și își smulgea părul și se bătea peste față și peste piept și, printre hohote, suspina numele lui Abul-Hassan. Și, într-un sfârșit, povesti, în vorbe rupte, că Abul-Hassan murise, în timpul nopții, de o tulburare de pântece. Și adăugă, mai dându-și o lovitură peste piept:
— Nu-mi mai rămâne decât să mor și eu la rându-mi. Ci Allah să alungească tot cu atâta viața stăpânei noastre!
Și se mai lăsă o dată să cadă la picioarele bunei Sett Zobeida; și leșină de durere.
Când văzură toate astea, femeile începură să se jeluiască împrejurul ei și să căineze moartea acelui Abul-Hassan care atâta le veselise, pe când trăia, cu ghidușiile și cu inima lui voioasă. Și, cu lacrimile și cu suspinele lor, îi dovediră Trestiei-de-Zahăr, trezite din leșin cu ajutorul apei de trandafiri cu care fusese stropită, că luau parte la jalea și la durerea ei.
Iar Sett Zobeida, care și ea, împreună cu soațele sale, plângea moartea lui Abul-Hassan, într-un sfârșit, după toate vorbele de părere de rău care se spun în asemenea împrejurări, o chemă pe vistierița sa și îi spuse:
— Du-te degrabă și ia din vistieria mea un sac cu zece mii de dinari de aur și adu-i-l sărmanei acesteia, amărâtei de Trestie-de-Zahăr, ca să aibă cu ce să rânduiască așa cum se cuvine înmormântarea soțului ei Abul-Hassan!
Și vistierița zori să îndeplinească porunca și hotărî ca sacul cu galbeni să fie încărcat în spinarea unui hadâmb, care îl duse la ușa casei lui Abul-Hassan.
Pe urmă Sett Zobeida o sărută pe iubita ei și îi mai spuse un șir de vorbe dulci, ca s-o aline și o însoți până la ieșire, zicându-i:
— Ajute-ți Allah să-ți uiți necazul, o, Trestie-de-Zahăr și tămăduiască-ți rănile și lungească-ți viața cu toți anii pe care i-a pierdut răposatul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute patruzeci și opta noapte spuse:
— Ajute-ți Allah să-ți uiți necazul, o, Trestie-de-Zahăr, și tămăduiască-ți rănile și lungească-ți viața cu toți anii pe care i-a pierdut răposatul.
Iar cernita Trestie-de-Zahăr sărută plângând mâna stăpânei sale și se întoarse singurică acasă.
Și intră în odaia în care Abul-Hassan o aștepta, întins neclintit ca un mort și învăluit în giulgiu și închise ușa după ea și începu cu un hohot de râs de bună-vestire. Și îi spuse lui Abul-Hassan:
— Scoală-te din morți, o, taică al iscusinței, și vino să cari cu mine sacul acesta cu aur, rodul șireteniei tale! Pe Allah! Astăzi încă n-avem să murim de foame!
Și Abul-Hassan, ajutat de soața sa, zori să se descotorosească de giulgiu și, sărind în picioare, se repezi la sacul cu aur și îl târî în mijlocul odăii și începu să țopăiască într-un picior împrejurul lui. După care se întoarse înspre Trestie-de-Zahăr și o firitisi pentru acea ispravă și îi spuse:
— Ci asta nu este tot, o, nevastă! Acuma este rândul tău să mori, și este rândul meu să-mi dobândesc sacul! Și-o să vedem, în felul acesta, dacă am să fiu și eu tot atât de dibaci pe lângă calif cum ai fost tu pe lângă Sett Zobeida. Căci se cam cade ca emirul drept-credincioșilor, care atâta s-a veselit pe seama mea odinioară, să afle că nu numai el se pricepe să izbândească la pozne! Ci nu are nici un rost acuma să pierdem vremea cu vorbe de clacă! Gata! Ai murit!
Și Abul-Hassan o potrivi pe nevastă-sa în giulgiul în care fusese învelit el, o așeză în mijlocul odăii în care zăcuse el întins, o întoarse cu picioarele înspre Mecca și o sfătui să nu mai dea nici un semn de viață, orice-ar fi să se mai întâmple! Când sfârși, se îmbrăcă anapoda de cum se îmbrăca de obicei, își desfășă turbanul pe jumătate, își frecă ochii cu ceapă ca să plângă cu belșug de lacrimi și, sfâșiindu-și hainele și smulgându-și barba și bătându-se în piept cu lovituri amarnice de pumn, dădu fuga să-l caute pe calif, care în clipa aceea sta cu marele vizir Giafar și cu Massrur și cu o sumedenie de curteni în mijlocul divanului. Și califul, dacă îl văzu în starea aceea de mâhnire și de deznădejde pe acel Abul-Hassan pe care îl știa de obicei atât de hâtru și de chisnovat, fu până peste poate de uimit și de tulburat și, curmând sfatul divanului, se ridică de la locul său și alergă la Abul-Hassan, pe care îl zori să-i spună pricina durerii sale. Ci Abul-Hassan, cu o năframă la ochi, nu răspunse decât cu niște plânsete și cu niște suspine îndoite, ca să lase să-i scape, într-un sfârșit, printre un potop de oftaturi și un potop de leșinuri prefăcute, numele Trestiei-de-Zahăr, zicând:
— Vai! O, biata Trestie-de-Zahăr! Vai, o, tu, cea fără de noroc! Ce-am să mă fac eu fără tine?
La vorbele și la suspinele acelea, califul pricepu că Abul-Hassan venea să-i vestească moartea Trestiei-de-Zahăr, soția sa și fu peste poate de tulburat. Și îi năpădiră lacrimile în ochi și îi spuse lui Abul-Hassan, punându-i mâna pe umăr:
— Aibă-o Allah întru mila sa! Și lungească-ți el zilele cu toate cele câte i le-a luat acelei roabe dulci și minunate! Noi ți-o dăruisem spre a-ți fi prilej de bucurie și iacătă că ți-a ajuns pricină de jale! Biata de ea!
Și califul nu se putu opri să nu plângă cu lacrimi fierbinți. Și își șterse ochii cu năframa. Și Giafar și ceilalți viziri și toți cei ce se aflau de față plânseră la fel, cu lacrimi fierbinți, și își șterseră și ei ochii, așa cum făcuse califul.
Pe urmă califul avu același gând ca și Sett Zobeida; și porunci să vină vistiernicul și îi spuse:
— Numără-i numaidecât lui Abul-Hassan zece mii de dinari, ca să aibă cu ce plăti cheltuielile de înmormântare ale răposatei lui soții! Și ai grijă să-i fie duși la ușa casei sale!
Și vistiernicul răspunse că ascultă și că se supune și alergă să îndeplinească porunca! Iar Abul-Hassan, mai deznădăjduit decât oricând, sărută mâna califului și plecă suspinând.
Când ajunse în odaia unde îl aștepta Trestie-de-Zahăr, stând tot învelită în giulgiu, strigă:
— Hei, socoteai că numai tu ești în stare să dobândești atâția galbeni câte lacrimi ai vărsat? Na! Iacătă și sacul meu!
Și trase sacul până în mijlocul odăii; și după ce o ajută pe Trestie-de-Zahăr să iasă din giulgiu, spuse:
— Da! Ci asta nu este încă totul, o, nevastă! Acuma trebuie să facem așa fel încât, atunci când s-o da în vileag matrapazlâcul nostru, să nu care cumva să tragem asupra noastră mânia califului și a miloasei Sett Zobeida. Iacătă, așadar, ce avem să facem.
Și se apucă s-o învețe pe Trestie-de-Zahăr ce gânduri are în privința aceasta. Și-atâta cu ei doi.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute patruzeci și noua noapte spuse:
Și-atâta cu ei doi!
În ceea ce îl privește însă pe calif, apoi acesta, după ce sfârși sfatul de la divan, pe care de altminteri îl scurtă în ziua aceea, nu mai zăbovi să-l ia pe Massrur și să se ducă la sărai, la Sett Zobeida, ca să-i spună și ei părerile lui de rău pentru moartea roabei sale dragi. Și întredeschise ușa de la iatacul soției și o zări, întinsă pe patul ei și înconjurată de slujnicele care îi ștergeau ochii și o alinau. Și califul se apropie de ea și îi spuse:
— O, fiică a moșului meu, deie Allah să trăiești tu anii pe care i-a pierdut sărmana ta roabă Trestie-de-Zahăr!
La vorbele acelea de părere de rău, Sett Zobeida, care aștepta venirea califului spre a-i spune ea vorbe de părere de rău pentru moartea lui Abul-Hassan, rămase uimită până peste poate și, crezând că emirul drept-credincioșilor căpătase o veste greșită, rosti:
— Ocrotească Allah viața scumpei mele Trestie-de-Zahăr, o, emire al drept-credincioșilor! Mai degrabă eu se cuvine a lua parte la jalea ta! Deie Allah să trăiești și să răstrăiești tu cu mult mai mult decât prietenul tău, răposatul Abul-Hassan! Căci, dacă mă vezi atâta de mâhnită, nu sunt așa decât din pricina morții prietenului tău și nicidecum din pricina morții Trestiei-de-Zahăr, care, slavă lui Allah, este bine sănătoasă!
La vorbele acelea, califul, care avea toate temeiurile să creadă că i se spusese adevărul cel mai adevărat, nu se putu opri să nu zâmbească; și, întorcându-se înspre Massrur, îi spuse:
— Pe Allah! O, Massrur, ce crezi tu de vorbele acestea ale stăpânei tale? Ea, cea atâta de cuminte și de înțeleaptă de obicei, ia uite ce lipsită de judecată se dovedește, întocmai ca toate femeile! Așa de adevărat este că toate sunt ca una, până la urmă! Eu vin s-o alin și ea încearcă să-mi facă în ciudă și să mă amăgească, dându-mi o veste care știu că nu este adevărată! Mă rog ție, ia spune-i chiar tu! Și povestește-i ce ai văzut și ce ai auzit întocmai ca și mine! Poate că atunci are să-și schimbe gândul și nu are să mai vrea a ne vinde altele!
Și Massrur, ca să se supună califului, îi spuse sultanei:
— O, stăpână a mea, stăpânul nostru, emirul drept-credincioșilor, are dreptate! Abul-Hassan este bine sănătos și într-o stare minunată, da plânge și se jelește de pierderea soției sale Trestie-de-Zahăr, cea scumpă ție, moartă în noaptea aceasta din pricina unei tulburări de pântece! Află că într-adevăr Abul-Hassan a plecat adineaori de la divan, unde a venit să ne vestească el însuși moartea soției sale. Și s-a întors acasă la el, tare amărât, și dăruit de mila mult-darnică a califului nostru cu un sac cu zece mii de dinari de aur, pentru cheltuielile de înmormântare!
Vorbele lui Massrur, departe de a o tulbura pe Sett Zobeida, nu făcură decât s-o întărească în credința că emirul drept-credincioșilor vroia să glumească și strigă:
— Pe Allah, o, emire al drept-credincioșilor, astăzi nu este deloc vremea potrivită să te ții de șotii, cum ai obiceiul! Știu eu bine ce spun; iar vistierița mea are să-ți spună cât mă ține înmormântarea lui Abul-Hassan. S-ar fi căzut mai degrabă să luăm și noi mai mult parte la durerea roabei noastre, și nu să râdem, așa cum facem, fără de cuviință și fără de măsură!
Și califul, la vorbele acestea, simți cum îl năpădește mânia și strigă:
— Ce tot spui tu, o, fiică a moșului meu? Pe Allah, nu cumva ai înnebunit de rostești asemenea lucruri? Îți spun că Trestie-de-Zahăr este cea care a murit! Și-apoi degeaba ne mai certăm asupra acestui lucru! Am să-ți dau dovada despre cele ce ți-am împărtășit!
Și șezu jos pe chilim și se întoarse înspre Massrur și îi spuse:
— Dă fuga acasă la Abul-Hassan și vezi, măcar de n-aș mai avea trebuință de altă dovadă afară de aceea pe care o știu, care dintre cei doi soți a murit! Și întoarce-te repede să ne spui!
Și pe când Massrur da fuga să îndeplinească porunca emirului drept-credincioșilor, califul se întoarse înspre Sett Zobeida și îi spuse:
— O, fiică a moșului meu, avem să vedem noi acuma limpede care dintre noi doi are dreptate! Ci, de vreme ce stăruiești atâta într-un lucru care este destul de limpede, vreau să pun rămășag împotriva ta orice-ai vrea tu să zălogesc!
Ea răspunse:
A șase sute cincizecea noapte
— Primesc! Și vreau să pun zălog împotriva ta lucrul care îmi este cel mai drag pe lume, adică chioșcul meu cu zugrăvituri, împotriva a orice vei vrea tu să pui, oricât de mic ar fi prețul acelui lucru!
El spuse:
— Pun ca zălog, împotriva zălogului tău, tot ce am mai drag pe lume, adică saraiul meu de zaiafeturi! Socot că în felul acesta nu mă prilejuiesc de slăbiciunea ta! Căci saraiul meu de desfătări este cu mult mai presus ca preț și ca frumusețe decât chioșcul tău de zugrăvituri!
Sett Zobeida, până peste poate de îmbufnată, răspunse:
— Nu este vorba acuma să știm, ca să ne certăm și mai rău, dacă saraiul tău este mai presus decât chioșcul meu! În privința aceasta, nu ai decât să asculți ce se spune în spatele tău! Da este vorba mai degrabă să dăm o chezășie rămășagului nostru. Așa încât să ne legăm pe fatiha!
Iar califul spuse:
— Bine, să ne legăm pe fatihaua din Coran!
Și rostiră împreună suraua de început a Cărții celei Sfinte, ca să pecetluiască rămășagul dintre ei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute cincizecea noapte spuse:
Și rostiră împreună suraua de început a Cărții celei Sfinte, ca să pecetluiască rămășagul dintre ei. Și, într-o tăcere vrăjmașă, așteptară întoarcerea spătarului Massrur. Și-atâta cu ei!
În ceea ce îl privește pe Abul-Hassan, apoi acesta sta la pândă ca să vegheze toate câte s-ar fi putut întâmpla și îl zări de departe pe Massrur venind și pricepu scopul pentru care îl căuta. Și îi spuse Trestiei-de-Zahăr:
— O, Trestie-de-Zahăr, ia uite că Massrur vine drept la casa noastră! Și, fără de nici o îndoială, trebuie să fi fost trimis la noi din pricina gâlcevii care de bună seamă că a izbucnit, în privința morții noastre, între calif și Sett Zobeida. Acuma se cade a începe cu a-i da dreptate califului împotriva darnicei Sett Zobeida. Grăbește-te, dar și mai fă o dată pe moarta, ca să te învăluiesc fără de zăbavă!
Și Trestie-de-Zahăr se prefăcu numaidecât moartă, iar Abul-Hassan o învălui în giulgiu și o așeză ca și întâia dată; și pe urmă șezu jos repede lângă ea, cu turbanul desfășat, cu chipul lungit și cu năframa la ochi.
Or, tot atunci, intră și Massrur. Și dacă o văzu pe Trestie-de-Zahăr înzovonită, în mijlocul odăii și pe Abul-Hassan cufundat în deznădejde, nu se putu opri să nu se întristeze și rosti:
— Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah! Mâhnirea mea după tine este nespus de mare, o, sărmană Trestie-de-Zahăr, sora noastră, o, tu cea odinioară atâta de gingașă și de dulce! Ce jalnică este soarta ta pentru noi toți! Și ce grabnică a fost pentru tine porunca de a te întoarce la Acela carele te-a zămislit! Măcar aibă-te Atoaterăsplătitorul întru mila și întru tihna lui!
Pe urmă îl sărută pe Abul-Hassan și, tare trist, se grăbi să-și ia rămas-bun de la el și să se ducă să-i dea seama califului despre cele cercetate. Și nu se simțea întru nimic stânjenit să-i arate astfel dârzei Sett Zobeida cât este de îndărătnică și de greșită atunci când îl înfruntă pe calif.
Intră, așadar, la Sett Zobeida și, după ce sărută pământul dintre mâinile ei, îi spuse:
— Allah să lungească viața stăpânei noastre! Răposata zace înzovonită, în mijlocul odăii, iar lutul său a și început să se umfle sub giulgiu și să miroasă! În ce-l privește pe bietul Abul-Hassan, tare mă tem că nu are să mai viețuiască mult după soția lui!
La vorbele acestea ale lui Massrur, califul se umflă de plăcere și se înfiora de mulțumire; pe urmă, întorcându-se înspre Sett Zobeida, îngălbenită de tot la față, îi spuse:
— O, fiică a moșului meu, ce mai aștepți de nu trimiți după calemgiu ca să scrie pe numele meu chioșcul cu zugrăveli?
Ci Sett Zobeida începu să-l ticăloșească pe Massrur și, până peste poate de mâniată, îi spuse califului:
— Cum de poți să crezi vorbele hadâmbului ăsta mincinos și plod de mincinoși? Ce, n-am văzut-o eu cu ochii mei, și roabele mele nu au văzut-o și ele odată cu mine, aici, acum un ceas, pe mult-iubita mea Trestie-de-Zahăr, amărâtă și plângând moartea lui Abul-Hassan?
Și îndârjindu-se de chiar vorbele ei, zvârli papucul în capul lui Massrur și țipă:
— Ieși de-aici, o, fecior de câine!
Și Massrur, încă și mai uluit decât califul, nu vroi s-o stârnească mai mult pe stăpâna sa și, frângându-se în două, nu mai zăbovi să se cărăbănească, cu capu-n pământ.
Atunci Sett Zobeida, plină de mânie, se întoarse înspre calif și îi spuse:
— O, emire al drept-credincioșilor, n-aș fi gândit vreodată că într-o zi ai să te învoiești cu hadâmbul ăsta ca să-mi stârnești o durere atâta de mare și să mă faci să cred ceea ce nu este! Căci nu mai am de ce să nu socot că vorbele lui Massrur n-ar fi fost ticluite de mai înainte spre a mă necăji pe mine! Oricum, ca să-ți dovedesc limpede că dreptatea este de partea mea, vreau să trimit și eu la rându-mi pe cineva să vadă care dintre noi doi a pierdut rămășagul. Și dacă tu vei fi cel care a spus adevărul, înseamnă că eu sunt o smintită și că toate însoțitoarele mele sunt smintite ca și stăpâna lor! Iar dacă, dimpotrivă, am dreptate eu, atunci vreau să-mi dai, peste zălogul rămășagului nostru și capul neobrăzatului ăsta de hadâmb de păcură!
Și califul, care știa, din alte pățanii, cât de țâfnoasă este verișoara lui, se învoi numaidecât cu tot ceea ce Sett Zobeida îi ceruse. Și Sett Zobeida porunci să vină pe dată la ea bătrâna-i doică, în care avea toată încrederea și îi spuse:
— O, doică, du-te fără de zăbavă acasă la Abul-Hassan, prietenul stăpânului nostru califul și vezi numai cine a murit în casa aceea, dacă a murit Abul-Hassan, ori soția lui, Trestie-de-Zahăr. Și întoarce-te degrabă să-mi spui ce ai văzut și ce ai aflat!
Și doica răspunse că ascultă și că se supune și, în pofida picioarelor ei bătrâne, porni zornic la drum înspre casa lui Abul-Hassan.
Or Abul-Hassan, care veghea cu ochii grijuliu toate mișcările din fața casei sale, o zări de departe pe bătrână cum venea cu mers trudnic; și pricepu numaidecât pricina pentru care fusese trimisă și, întorcându-se înspre soția lui, spuse râzând:
— O, Trestie-de-Zahăr, am murit.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute cincizeci și una noapte spuse:
O, Trestie-de-Zahăr, am murit!
Și cum nu mai avea vreme de pierdut, se înveli singur în giulgiu și se întinse pe jos, cu picioarele înspre Mecca. Și Trestie-de-Zahăr îi puse turbanul pe față și, cu părul despletit, începu să se bată peste obraji și peste piept, scoțând țipete de jale. Și, în clipa aceea, intră în odaie bătrâna doică. Și văzu ceea ce văzu! Și, tare tristă, se duse la deznădăjduita Trestie-de-Zahăr și îi spuse:
— Allah să reverse asupra capului tău anii pierduți de răposatul! Vai, fata mea, Trestie-de-Zahăr, iacătă-te singurică, în văduvie, în toiul tinereții tale! Ce-ai să te faci tu acuma fără Abul-Hassan, o, Trestie-de-Zahăr?
Și se porni să plângă laolaltă cu ea o bucată de vreme. Pe urmă îi spuse:
— Vai, fata mea, sunt nevoită să te las, măcar că-mi pare tare rău! Ci trebuie să mă întorc în mare grabă la stăpâna mea Sett Zobeida, ca s-o scot din amarnica tulburare în care a cufundat-o mincinosul acela sfruntat de Massrur, care i-a spus că te-a lovit moartea pe tine, în locul soțului tău Abul-Hassan!
Și Trestie-de-Zahăr, gemând, zise:
— De-ar fi dat Allah, o, maică a mea, ca hadâmbul acela să fi spus adevărul! N-aș mai fi eu aici ca să plâng așa cum plâng acuma! Da de altminteri nu are să zăbovească prea mult nici moartea mea! Mâine de dimineață, cel târziu, au să mă îngroape și pe mine, răpusă de jale.
Și, spunând vorbele acestea, își îndoi plânsetele, suspinele și bocetele. Și doica, mai mohorâtă ca oricând, o mai sărută o dată și ieși binișor, ca să n-o tulbure, și închise ușa după ea. Și se duse să dea seamă stăpâne-sii despre cele ce văzuse și auzise. Și, când sfârși de povestit, șezu jos, cu sufletul la gură, de câte făcuse la vârsta ei înaintată.
Când auzi cele spuse de doică, Sett Zobeida se întoarse mândră înspre calif și îi zise:
— Înainte de toate, trebuie să-l spânzuri pe robul tău Massrur, hadâmbul neobrăzat!
Și califul, până peste poate de năucit, porunci să vină numaidecât Massrur dinaintea sa și îl privi cu mânie și vru să-l certe pentru minciuna lui. Ci Sett Zobeida nu-i lăsă răgaz. Întărâtată de vederea hadâmbului, se întoarse înspre doică și îi spuse:
— Mai povestește o dată, o, doică, de față cu plodul ăsta de câine, ceea ce ne-ai spus adineauri!
Și doica, fără a fi apucat măcar să-și tragă sufletul, fu nevoită să mai povestească o dată, de față cu Massrur. Și Massrur, întărâtat de vorbele ei, cu toate că se aflau de față și califul și Sett Zobeida, nu se putu opri să nu strige la ea:
— A, babă știrbă ce ești, cum de cutezi să minți cu atâta nerușinare și să-ți îngălezi așa părul cel alb? Vrei să mă faci să cred că n-am văzut-o eu cu ochii mei pe Trestie-de-Zahăr, moartă și învăluită în giulgiu?
Și doica atunci, cu toată răsuflarea tăiată, întinse gâtul mânioasă și țipă la el:
— Nu este alt mincinos în afară de tine, o, arap negru! Nu în spânzurătoare ar trebui să pieri, ci tăiat bucățele și să fii pus să-ți mănânci singur carnea ruptă din tine!
Iar Massrur îi răspunse:
— Să taci, babă farfara! Du-te și povestește-ți gogoșile la muierile din harem!
Ci Sett Zobeida, scoasă din fire de obrăznicia lui Massrur, se porni dintr-odată pe niște hohote cu suspine, zvârlindu-i în cap pernele, vasele, ibricele și scăunașele și îl scuipă în ochi și, într-un sfârșit, zdrobită, se prăbuși pe pat plângând.
Dacă văzu și auzi toate astea, califul rămase până peste poate de buimăcit, își plesni mâinile una de alta și spuse:
— Pe Allah! Massrur nu este numai el mincinos! Și eu sunt un mincinos și doica este la fel de mincinoasă și tu tot așa ești o mincinoasă, o, fiică a moșului meu!
Pe urmă își lăsă capu-n jos și nu mai zise nimic. Ci, după un ceas de vreme, ridică iar capul și spuse:
— Pe Allah! Trebuie să aflăm numaidecât adevărul. Nu ne mai rămâne, așadar, decât să ne ducem cu toții la casa lui Abul-Hassan și să vedem singuri care dintre noi este mincinos și care spune adevărul.
Și se ridică și o pofti pe Sett Zobeida să-l însoțească; și, urmat de Massrur, de doică și de liota de femei, porni înspre casa lui Abul-Hassan.
Or, când zări alaiul care venea la ei, Trestie-de-Zahăr, măcar că fusese dăscălită dintru bun început că treaba s-ar cam putea dovedi tare încurcată și tulbure, nu se putu opri să nu strige:
— Pe Allah! Nu de fiecare dată când este aruncat, rămâne ulciorul nevătămat!
Ci Abul-Hassan începu să râdă și zise:
— Acuma avem să murim amândoi, o, Trestie-de-Zahăr!
Și o culcă pe nevastă-sa pe jos, o învălui în giulgiu, se băgă și el într-un cearceaf de mătasă pe care îl scoase dintr-o ladă și se întinse lângă ea, fără a uita să-și pună turbanul peste față, cumu-i datina. Și de-abia sfârși pregătirile acelea, că alaiul și intră în casă.
Când califul și Sett Zobeida văzură priveliștea de moarte ce li se înfățișa dinaintea ochilor, rămaseră înmărmuriți și muți. Pe urmă, deodată, Sett Zobeida, pe care atâta zbucium în atâta de scurtă vreme o vlăguise de tot, se îngălbeni de-a binelea, se schimbă la față și căzu leșinată în brațele femeilor. Și, când se deșteptă din leșinul ei, vărsă un potop de lacrimi și strigă:
— Vai de tine, o, Trestie-de-Zahăr! N-ai mai putut să trăiești după soțul tău, și-ai murit de durere!
Califul însă, care nu vroia nicicum să înțeleagă lucrurile în felul acesta și care de altminteri plângea și el moartea prietenului său Abul-Hassan, se întoarse înspre Sett Zobeida și îi spuse:
— Nu, pe Allah! Nu Trestie-de-Zahăr a murit de durere, ci sărmanul acesta de Abul-Hassan, care nu a putut să mai trăiască după moartea soaței sale! Asta-i neîndoielnic!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute cincizeci și treia noapte spuse:
Califul însă, care nu vroia să înțeleagă lucrurile în felul acesta și care, de altminteri plângea și el de moartea prietenului său Abul-Hassan, se întoarse înspre Sett Zobeida și îi spuse:
— Nu, pe Allah! Nu Trestie-de-Zahăr a murit de durere, ci sărmanul acesta de Abul-Hassan, care nu a putut să mai trăiască după moartea soaței sale! Asta-i neîndoielnic!
Și adăugă:
— Așa! Ci tu plângi și leșini și socoți că în felul acesta ai avea dreptate!
Iar Sett Zobeida răspunse:
— Și tu crezi că ai avea dreptate împotriva mea, numai pentru că te-a mințit robul acesta blestemat!
Și adăugă:
— Așa! Ci unde sunt slugile lui Abul-Hassan? Dați fuga degrabă și căutați-mi-le! Și-au să știe ele să ne spună întocmai, pentru că ele i-au învelit pe stăpânii lor, care dintre cei doi soți a murit cel dintâi și care-i acela care a murit de durere!
Iar califul spuse:
— Ai dreptate, o, fiică a moșului meu! Iar eu, pe Allah! Făgăduiesc zece mii de dinari de aur aceluia care are să-mi aducă încredințarea!
Or, nici nu isprăvi bine de rostit vorbele acestea, că se și auzi un glas de sub giulgiu, care spunea:
— Să mi se numere cei zece mii de dinari! Îi dau încredințare califului nostru că eu, Abul-Hassan, am murit la urmă, numai de durere, de bună seamă!
La glasul acela, Sett Zobeida și femeile, cuprinse de spaimă, scoaseră un țipăt mare, îmbulzindu-se către ușă, pe când, dimpotrivă, califul, care pricepu pe dată pozna ticluită de Abul-Hassan, fu năpădit de un râs atâta de năprasnic, încât căzu pe spate, în mijlocul odăii și strigă:
— Pe Allah, a Abul-Hassan, acum am să mor eu, de-atâta râs!
Pe urmă, după ce califul se potoli din râs, iar Sett Zobeida se scutură de spaima ei, Abul-Hassan și Trestie-de-Zahăr ieșiră de sub giulgii și în toiul hohotelor tuturora se apucară să povestească pricina ce-i îndemnase să facă acea poznă. Și Abul-Hassan se aruncă la picioarele califului; iar Trestie-de-Zahăr sărută picioarele stăpânei sale; și amândoi, cu o înfățișare tare spășită, își cerură iertare. Iar Abul-Hassan adăugă:
— Câtă vreme am fost holtei, o, emire al drept-credincioșilor, n-am avut nici o grijă din pricina banilor! Ci Trestie-de-Zahăr aceasta, pe care am dobândit-o de la mila ta, e atâta de fometoasă, încât ar mânca pungile cu tot ce se află în ele, și, pe Allah! Ar fi în stare să mistuie toată vistieria împărăției tale, cu vistier cu tot!
Iar califul și Sett Zobeida se puseră iar pe râs în hohote. Și îi iertară pe amândoi și, pe deasupra, porunciră să li se numere, acolo pe loc, cei zece mii de dinari dobândiți în urma răspunsului lui Abul-Hassan și încă zece mii pentru iertarea de moarte.
După care, califul, pe care această mică înșelătorie îl lămurise în legătură cu cheltuielile și nevoile lui Abul-Hassan, nu vroi să-l mai lase de aci înainte pe prietenul său să ducă lipsă de o simbrie statornică. Și porunci vistiernicului să-i numere în fiecare lună o danie tot atâta cât și cea a vizirului său cel mare. Și binevoi, mai mult încă decât odinioară, ca Abul-Hassan să rămână prietenul său credincer și tovarășul său de pahar. Și trăiră cu toții viața cea mai huzurită, până ce veni Despărțitoarea celor ce se au dragi, Doborâtoarea palatelor și Ziditoarea de morminte, Cea-de-neabătut și Cea-de-neînlăturat!
Iar Șeherezada, în noaptea aceea, sfârșind astfel de povestit povestea aceasta, îi spuse sultanului Șahriar:
— Asta-i tot ceea ce știu eu, o, Măria Ta, în privința Adormitului treaz. Ci, dacă îmi îngăduiești, am să-ți povestesc o altă poveste, care-i cu mult mai presus și în toate privințele, decât aceea pe care ai ascultat-o acuma!
Și sultanul Șahriar spuse:
— Vreau mai întâi, până a-ți da îngăduința, să-mi spui, o, Șeherezada, cum se cheamă povestea aceea!
Ea spuse:
— Este povestea Dragostelor frumoasei Zein Al-Mawassif.
El spuse:
— Și care-i povestea aceea, de care eu habar n-am?
Șeherezada zâmbi și spuse: