O mie și una de nopți — Volumul 9
27 min de ascultat

Se povestește – printre multe altele – că într-o zi, pe când califul Harun Al-Rașid ședea în scaunul lui de domnie, a intrat în sală un băiețel hadâmb care ținea în mâini o cunună de aur roșu, încrustată cu mărgăritare și rubine și tot soiul de gemme și de nestemate dintre cele mai scumpe. Și hadâmbuțul a sărutat pământul dintre mâinile califului și a spus:

— O, emire al drept-credincioșilor, stăpâna noastră Sett Zobeida m-a trimis să-ți aduc salamalecurile și supunerea ei și totodată să-ți spun că acestei cunune minunate, pe care o știi bine, îi lipsește din vârf o gemmă mare și nu s-a putut găsi niciodată una destul de frumoasă spre a fi pusă în locul gol. Și a poruncit să se caute pe la toți negustorii și a scotocit prin toată vistieria sa, dar până acuma încă nu a izbutit să găsească o piatră vrednică să stea în vârful cununei acesteia! Drept care dorește să poruncești tu să se facă cercetările de cuviință, spre a-și împlini plăcerea.

Atunci califul s-a întors înspre vizirii, emirii, curtenii și musaipii săi și le-a spus:

— Căutați cu toții gemma aceea, cât de mare și de frumoasă o dorește Sett Zobeida!

Or, au căutat cu toții gemma printre nestematele soțiilor lor; ci nu au găsit nimic pe potriva dorinței stăpânei Sett Zobeida. Și au dat seamă califului de zădărnicia căutărilor lor. Iar califul și-a simțit inima tare strânsă la vestea aceea și le-a spus:

— Cum se poate să fiu calif și domnul domnilor de pe pământ și să nu se poată să am un lucru atâta de nevolnic cum este o piatră? Vai de căpățânile voastre! Duceți-vă și cercetați pe la negustori!

Iar ei au cercetat pe la toți negustorii, care au răspuns la fel:

— Nu mai căutați degeaba! Stăpânul nostru califul nu va putea să găsească o gemmă ca aceea decât la un tânăr din Bassra, care se numește Abu-Mohammad-Oase-Moi!

Iar ei s-au dus să-i dea seamă califului despre cele ce aflaseră, spunându-i:

— Stăpânul nostru califul nu va putea să găsească gemma decât la un tânăr din Bassra, care se numește Abu-Mohammad-Oase-Moi!

Atunci califul i-a poruncit lui Giafar, vizirul său, să-i dea de știre emirului de la Bassra să se ducă să-l caute numaidecât pe Abu-Mohammad-Oase-Moi și să-l aducă cu mare zor la Bagdad, dinaintea sa.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaizeci și șaptea noapte spuse:

Să-l caute numaidecât pe Abu-Mohammad-Oase-Moi și să-l aducă cu mare zor la Bagdad, dinaintea sa. Și Giafar a scris pe dată o scrisoare și l-a însărcinat pe spătarul Massrur să plece cu mare grabă la Bassra și s-o ducă chiar el emirului El-Zobeidi, cârmuitorul cetății. Și Massrur a plecat, fără a mai zăbovi, să-și îndeplinească solia.

Când cârmuitorul Bassrei, emirul El-Zobeidi, a primit scrisoarea califului, a răspuns că ascultă și că se supune; și, după ce i-a dat trimisului califului toate cinstirile și supunerile datorate, i-a pus la îndemână niște străji care să-l ducă acasă la Abu-Mohammad-Oase-Moi. Și Massrur a ajuns îndată la palatul în care locuia tânărul acela și a fost întâmpinat la poartă de o ceată de robi îmbrăcați bogat, cărora le-a spus:

— Dați de știre stăpânului vostru că emirul drept-credincioșilor îl cheamă la Bagdad!

Și robii au intrat să ducă stăpânului lor știrea.

Într-o clipită, tânărul Abu-Mohammad s-a și ivit în pragul casei sale și l-a văzut pe trimisul califului cu străjile emirului de la Bassra; și s-a plecat până la pământ dinaintea lui și a spus:

— Mă supun poruncilor emirului drept-credincioșilor!

Pe urmă a adăugat:

— Ci mă rog măriilor voastre, o, prealuminaților, să intrați pe-o clipă ca să-mi cinstiți casa!

Massrur a răspuns:

— Nu prea putem să zăbovim pe-aici, din pricina poruncilor grabnice ale califului, care nu așteaptă decât sosirea ta la Bagdad!

El a spus:

— Ci tot trebuie să-mi dați răgazul de trebuință ca să-mi fac pregătirile de drum. Intrați, dară și hodiniți-vă!

Massrur și însoțitorii săi au mai făcut, chipurile, oleacă de nazuri, dar până la urmă au intrat după tânăr.

Și au văzut, încă din odaia de la intrare, niște perdele falnice de catifea albastră țesute cu zarafir subțire, și marmure scumpe și lucruri de lemn cioplit și tot felul de minunății și peste tot și pe chilimuri și pe lucruri și pe pereți ori pe tavane, numai aurării și argintării și nestemate strălucitoare. Și gazda i-a dus la o sală de scaldă, sclipind de curățenie și înmiresmată ca un boboc de trandafir, atâta de minunată cum nici saraiul califului nu avea una asemenea. Iar după scaldă robii i-au îmbrăcat în niște mantii scumpe de atlaz verde, împodobite cu flori făcute din mărgăritare, din aur subțire și din nestemate de toate culorile. Și, spunându-le urările de după scaldă, robii le-au adus pe două tăvi de smalț aurit cupele cu sorbeturi și răcoritoare. După care au intrat cinci tineri, frumoși ca îngerul Harut, care au înmânat fiecăruia, din partea stăpânului lor, după urările de scaldă, câte o pungă cu cinci mii de dinari, ca dar. Și atunci au intrat robii dintâi, aceia care îi duseseră la hammam; și i-au poftit să vină după ei și i-au dus în sala de oaspeți, unde îi aștepta Abu-Mohammad, stând pe un divan de mătase și cu coatele sprijinite pe niște perne tivite cu mărgăritare. Și s-a ridicat în cinstea lor și i-a poftit să șadă jos lângă el și a mâncat și a băut, laolaltă cu ei tot felul de mâncăruri minunate și de băuturi cum nu se află decât la palatele kaizerilor. Atunci tânărul s-a ridicat și le-a spus:

— Sunt robul emirului drept-credincioșilor! Pregătirile de drum au fost făcute și putem să plecăm la Bagdad!

Și au ieșit din Bassra și au luat calea către Bagdad. Și, după o călătorie fericită, au ajuns în Cetatea Păcii și au intrat în palatul emirului drept-credincioșilor.

Când s-a văzut în fața califului, Abu-Mohammad a sărutat pământul dintre mâinile lui și a luat o înfățișare plină de cuviință și de cumpătare. Și califul l-a poftit să șadă jos. Și el a șezut sfios pe marginea scaunului și, cu o vorbire foarte aleasă, a rostit:

— O, emire al drept-credincioșilor, robul tău cel supus a aflat, fără să-i fi spus cineva, pricina pentru care este chemat dinaintea domnului său. Drept care, în loc de numai o gemmă, a socotit de datoria lui de nevrednic supus să-i aducă emirului drept-credincioșilor tot ceea ce i-a hărăzit soarta!

Și după ce a rostit vorbele acestea, a adăugat:

— Dacă stăpânul nostru îmi îngăduie, am să pun să se deschidă lăzile pe care le-am adus cu mine, ca dar al unei slugi pentru domnul său!

Și califul i-a spus:

— Nu văd nimica împotrivă!

Atunci Abu-Mohammad a poruncit să fie adusă cea dintâi ladă și a scos din ea, printre alte minunății ce răpeau mințile, trei pomi de aur, cu tulpinile de aur, cu crengile și cu frunzele de smarald și de berii verde-albastru și cu poamele de rubine, de mărgăritare și de topaze, în loc de portocale, de mere și de granate. Pe urmă, în vreme ce califul se minuna de frumusețea acelor pomi, a deschis cea de a doua ladă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaizeci și opta noapte spuse:

Pe urmă, în vreme ce califul se minuna de frumusețea acelor pomi, a deschis cea de a doua ladă și, printre alte bogății, a scos un chioșc de mătase și de aur, încrustat cu mărgăritare, hiacinte, rubine, safire și multe alte gemme cu nume necunoscute; și stâlpul din mijloc al acelui chioșc era făcut din lemn de aloe indian; și toți pereții chioșcului erau tigheliți cu gemme de toate culorile, iar pe dinlăuntru era împodobit cu desene de un meșteșug minunat, înfățișând zbeguri de animale și zboruri de păsări; și toate acele animale și acele păsări erau făcute din aur, din crisolite, din granate, din smaralde și din multe alte soiuri de gemme și de mademuri scumpe.

Și după ce a scos din ladă acele felurite lucruri, pe care le-a așternut pe chilimuri una peste alta, la nimereală, Abu-Mohammad s-a ridicat în picioare lângă ele și, fără a-și mișca nici măcar capul, și-a săltat și și-a coborât pleoapele. Și pe dată chioșcul întreg s-a orânduit singur în mijlocul sălii, cu atâta iuțeală, rânduială și potriveală de parcă ar fi fost întocmit de douăzeci de inși pricepuți; și cei trei pomi minunați s-au dus și s-au așezat singuri la intrarea chioșcului, adăpostindu-l cu umbra lor.

Atunci Abu-Mohammad s-a mai uitat o dată la chioșc și a dat un șuierat foarte slab. Și numaidecât păsările-gemme dinlăuntru au început să cânte și jivinele de aur au început să le răspundă cu dulceață și cu gingășie. Și Abu-Mohammad, peste o clipită, a scos alt șuierat și corul întreg a tăcut numaidecât pe nota începută.

Când și-a mai venit oleacă în fire din uluirea în care îl cufundase vederea acelor lucruri cum altele asemenea nu mai văzuse niciodată, califul i-a spus tânărului:

— Poți tu să-mi spui, o, tinere, de unde ai dobândit toate lucrurile acestea, câtă vreme nu ești decât un supus dintre supușii mei! Toată lumea te cunoaște pe numele de Abu-Mohammad-Oase-Moi, și știu că tatăl tău nu era decât un biet zbanțagiu[6] la hammam, care a murit fără să-ți fi lăsat nici un fel de moștenire! Cum se face, dar, de-ai ajuns, în atâta de puțină vreme și atâta de tânăr încă, la treapta aceasta de bogăție, de fală și de putere?

Și Abu-Mohammad a răspuns:

— Am să-ți spun povestea mea, o, emire al drept-credincioșilor, care este o poveste atâta de minunată și de plină de întâmplări nemaipomenit de vrăjite, încât dacă ar fi scrisă cu acul pe colțul dinlăuntru al ochiului, ar fi o învățătură de mari foloase pentru acela care ar vroi să se bucure de ea!

Și Al-Rașid, până peste poate de zădărit, a spus:

— Grăbește-te și ne deapănă ceea ce ai să ne spui, a Abu-Mohammad!

Și tânărul a spus:

— Află, dar, o, stăpâne al drept-credincioșilor (Allah înalțe-te întru putere și slavă!) că, într-adevăr sunt cunoscut îndeobște pe numele de Abu-Mohammad-Oase-Moi și că sunt fiul unui biet zbanțagiu de pe vremuri de la hammam, care a murit fără să ne lase, mie și maică-mii, nici cele de trebuință ca să facem față nevoilor. Încât aceia care ți-au povestit amănuntele acestea ți-au spus adevărat; ci ei nu ți-au spus nici pentru ce și nici cum am dobândit eu porecla! Or, iacătă! Încă din copilăria mea, o, emire al drept-credincioșilor, eu am fost copilul cel mai leneș și mai molâu din câți se pot găsi pe fața pământului. Și, într-adevăr, așa de mare erau netruda și lenevia mea, încât, dacă mă aflam culcat pe pământ și dacă soarele cădea cu toate flăcările lui pe căpățâna mea goală, în toiul amiezii, eu nu aveam inimă să-mi schimb locul ca să mă mut la umbră și mă lăsam copt ca o colocasă[7], mai degrabă decât să mișc un picior sau o mână.

Or, la moartea răposatului meu tată (aibă-l Allah întru mila sa!), eram un copilandru de cincisprezece ani; da parcă n-aș fi avut decât doi ani ca vârstă, căci nu vroiam nici să muncesc, nici să mă mișc din locul meu; iar biata maică-mea era nevoită să slugărească pe la oamenii din mahala, ca să nu murim de foame, pe când eu îmi petreceam zilele întins pe-o latură și nu aveam nici măcar putere să-mi ridic mâna ca să gonesc muștele care își așezaseră sat în toate găurile de pe chipul meu.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaizeci și noua noapte spuse:

Muștele care își așezaseră sat în toate găurile de pe chipul meu.

Or, într-o zi, dintr-o întâmplare destul de rară printre întâmplări, maică-mea, care ostenise o lună întreagă slugărind pe la cine-i da de muncă, intră în odaia mea, ținând în mână cinci bănuți de argint, rodul trudei ei întregi. Și îmi spuse: „O, copile al meu, tocmai am auzit că vecinul nostru, șeicul Muzaffar, pleacă spre țara Chinei! Or, știi și tu, copile al meu, că acest preacinstit șeic este un om minunat, un om de bine care nu-și râde de niște sărăcani ca noi și nu-i alungă niciodată. Ia, dar, aceste cinci drahme de argint și scoală-te să mergi cu mine la șeic; și să-i dai aceste cinci drahme și să-l rogi să-ți cumpere din China niscaiva mărfuri pe care să le vinzi apoi aici și cu care (de-ar da Allah, întru mila lui față de noi!) să dobândești, fără de nici o îndoială, un câștig frumos. Iată, așadar, pentru noi, prilejul să ne îmbogățim! Iar acela care nu vrea să primească pâinea lui Allah este un păgân!” Or, eu, la predica aceea a mamei mele, îmi sporii și mai mult trândăvia și mă prefăcui mort de-a binelea. Iar maică-mea mă rugă și mă răsrugă în toate chipurile, în numele lui Allah și pe mormântul tatălui meu și pe toate! Da degeaba! Căci mă făceam că sforăi! Atunci îmi zise: „Pe harurile răposatului! Mă juruiesc, o, Abu-Mohammad-Oase-Moi, dacă nu vrei să mă asculți și să mergi cu mine la șeic, că n-am să-ți mai dau nici să bei, nici să mănânci, și-am să te las să mori de foame!” Și rosti vorbele acestea cu un glas atâta de hotărât, o, emire al drept-credincioșilor, încât pricepui că de data aceasta are să se ție de cele ce spunea; și scosei atunci un grohăit surd, care vroia să zică: „Ajută-mă să mă scol!” Și ea mă luă de mână și mă ajută să mă ridic și să șed pe scaun. Eu atunci, sfârșit de trudă, începui să plâng și, printre geamăte, suspinai: „Dă-mi târlicii!” Și ea mi-i aduse, iar eu îi zisei: „Pune-mi-i în picioare!” Și ea mi-i puse în picioare. Și eu îi zisei: „Ajută-mă să mă ridic!” Și ea mă ridică și mă sprijini să stau drept. Iar eu, gemând de să-mi dau sufletul, îi zisei: „Sprijină-mă să merg!” Iar ea veni în spatele meu și mă sprijini împingându-mă încetișor spre a mă face să calc. Iar eu începui să merg cu pași rari, oprindu-mă la fiecare pas să răsuflu și plecându-mi capul pe umeri de parcă mi-aș fi dat sufletul. Și într-un sfârșit ajunsei, în felul acela, la malul mării, la șeicul Muzaffar care, împresurat de oamenii și de prietenii lui, se pregătea să se suie pe corabie pentru plecare. Iar sosirea mea fu întâmpinată cu mare uimire de toți cei de față, care strigau uitându-se la mine: „O, ce minune! E întâia dată când îl vedem pe Abu-Mohammad-Oase-Moi umblând! Și este întâia dată când iese din casa lui!” Or eu, când ajunsei lângă șeic, îi spusei: „O, unchiule al meu, tu ești șeicul Muzaffar?” El îmi spuse: „La poruncile tale, o, Abu-Mohammad, o, fiu al prietenului meu, răposatul zbanțagiu (Allah aibă-l întru bunăvoia și mila sa!) ”. Eu îi zisei, întinzându-i cele cinci drahme de argint: „Ia aceste cinci drahme, o, șeicule și cumpără-mi pe ele niscaiva mărfuri de la China! Și poate că așa, prin mijlocirea ta, are să fie un prilej să ne îmbogățim și noi!” Iar șeicul Muzaffar nu vroi să nu primească cele cinci drahme; și le vârî la chimirul său, zicând: „În numele lui Allah!” Și îmi spuse: „Binecuvântarea lui Allah!” Și își luă rămas-bun de la mine și de la mama mea; și, însoțit de o mulțime de neguțători care se întovărășiseră cu el pentru acea călătorie, se sui pe corabia care să-l ducă în China. Or, Allah meni bună pace șeicului Muzaffar, care ajunse fără de supărare în țările Chinei. Și cumpără și tot așa făcură și ceilalți negustori care erau cu el, ce era de cumpărat și vându ce avea de vândut și târgui și făcu tot ce avea de târguit și de făcut. După care se sui, ca să se întoarcă în țara noastră, tot pe corabia pe care o închinase de la Bassra, împreună cu soții săi. Și ridicară pânzele și lăsară China în urmă. După zece zile de plutire, șeicul Muzaffar se sculă deodată, într-o dimineață, își plesni cu deznădejde palmele una de alta și strigă: „Să se strângă pânzele!” Și negustorii, tare nedumeriți, îl întrebară: „Care-i treaba, o, șeicule Muzaffar?” El spuse: „Trebuie să ne întoarcem îndărăt în China!” Și ei, până peste poate de uluiți, îl întrebară: „Da de ce așa, o, șeicule Muzaffar?” El spuse: „Aflați că am uitat să cumpăr mărfurile pentru care Abu-Mohammad-Oase-Moi mi-a dat cele cinci drahme de argint!” Și negustorii îi spuseră: „Allah fie cu tine, o, șeicule al nostru! Nu ne sili, după toate ostenelile îndurate și după toate primejdiile înfruntate și după o lipsă atâta de lungă din țara noastră, să ne întoarcem în China pentru un fleac ca acesta!” El spuse: „Trebuie numaidecât să ne întoarcem în China! Căci m-am juruit pe credința mea cu făgăduiala față de Abu-Mohammad și de biata maică-sa, soția prietenului meu, răposatul zbanțagiu!” Ei spuseră: „Asta să nu te apese întru nimic, o, șeicule! Căci suntem gata să-ți plătim fiecare câte cinci dinari de aur ca dobândă la cele cinci drahme de argint pe care ți le-a înmânat Abu-Mohammad-Oase-Moi! Și ai să-i dai tot aurul acesta la sosirea noastră acasă!” El spuse: „Primesc darul vostru, în numele lui!” Atunci negustorii îi plătiră fiecare câte cinci dinari de aur, în numele meu, șeicului Muzaffar, și își văzură de drum mai departe. Or, de-a lungul drumului, corabia se opri, ca să ia merinde, la o insulă de printre cele multe insule. Și negustorii și șeicul coborâră să se preumble pe uscat. Iar șeicul, după ce se preumblă și se bucură de reveneala de pe insula aceea, se întoarse să se urce pe corabie, când văzu pe țărmul mării un neguțător de maimuțe care avea de vânzare vreo douăzeci de asemenea făpturi. Ci printre toate acele maimuțe, avea și una care era tare prăpădită la înfățișare, cheală, tremurând întruna și cu ochii urduroși. Iar maimuțele celelalte, de fiecare dată când stăpânul lor întorcea capul ca să stea de vorbă cu mușteriii, nu pregetau să se repeadă la tovarășa lor cea ticăloasă și s-o muște și s-o zgârâie și să i se ude pe cap. Iar șeicul Muzaffar, care avea o inimă miloasă, tare fu mișcat de starea acelei sărmane maimuțe și îl întrebă pe neguțător: „Cu cât dai maimuța aceea?” El spuse: „Aceea, o, stăpâne al meu, nu este scumpă. Ți-o las, ca să scap de ea, cu cinci drahme numai!” Iar șeicul își zise: „Este taman cât mi-a dat orfanul! Și am să-i cumpăr jivina aceasta, că doar o putea să se slujească de ea, arătând-o prin sukuri și să-și câștige pâinea lui și a mamei sale!” Și plăti neguțătorului cele cinci drahme și puse pe unul dintre corăbierii de pe corabie să prindă maimuța. După care se sui pe corabie, împreună cu soții săi negustori, gata de plecare. Or, până să se desfășoare pânzele, văzură niște pescari care se cufundau în adâncurile mării și, de fiecare dată când ieșeau din apă, țineau în mâini niște scoici pline cu mărgăritare. Și maimuța văzu și ea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaptezecea noapte spuse:

Și maimuța văzu și ea lucrul acela. Și numaidecât făcu o săritură și se cufundă în apă. Și se băgă până la fundul mării și ieși peste o bucată de vreme ținând în mâini și în gură niște scoici pline cu mărgăritare de o mărime și de o frumusețe uluitoare. Și se cățără pe corabie și veni să-i dea șeicului tot ce pescuise. Pe urmă îi făcu din mână mai multe semne care vroiau să spună: „Leagă-mi ceva la gât!” Și șeicul îi legă un sac la gât și maimuța sări iarăși în mare și ieși iar cu sacul umplut cu scoici pline cu mărgăritare, mai frumoase și mai mari decât cele dintâi. Pe urmă iar sări în mare, de mai multe ori la rând, și de fiecare dată se întoarse să-i aducă șeicului sacul plin cu pescuitul ei minunat. Și-așa! Iar șeicul și toți neguțătorii erau până peste fire de uluiți. Și își spuneau: „Nu este putere și tărie decât întru Allah Atotputernicul! Maimuța aceasta stăpânește taine pe care noi nu le putem pătrunde! Ci toate astea-s întru norocul lui Abu-Mohammad-Oase-Moi, fiul zbanțagiului!” După care plecară de la insula mărgăritarelor. Și, după o călătorie minunată ajunseră la Bassra. Or, de cum puse piciorul pe uscat, șeicul Muzaffar veni să bată la ușa noastră. Și maică-mea întrebă dinlăuntru: „Cine este acolo?” Și el răspunse: „Sunt eu! Deschide, o, mamă a lui Abu-Mohammad! M-am întors din China!” Și maică-mea strigă: „Scoală-te, Oase-Moi! Iacătă șeicul Muzaffar care s-a întors din China! Du-te și deschide-i poarta și temenește-te dinainte-i și spune-i bun venit! Pe urmă să-l întrebi ce ți-a adus, în nădejdea că Allah ți-o fi trimis, prin mijlocirea lui, cu ce să ne îndestulăm nevoile!” Iar eu îi spusei: „Ajută-mă să mă scol și să umblu!” Și ea așa făcu. Și mă ostenii, împiedicându-mă în poalele mantiei, până la ușă pe care o deschisei. Și șeicul Muzaffar, urmat de robii lui, intră în odaia de primire și îmi spuse: „Salamalecul și binecuvântarea fie asupra celuia ale cărui cinci drahme au fost noroc călătoriei noastre! Ia uite, o, fiul meu, ce ți-am adus!” Și porunci să se înșire în odaie sacii de mărgăritare, îmi înmână aurul pe care i-l dăduseră negustorii și îmi puse în palmă sfoara cu care era legată maimuța. Pe urmă îmi spuse: „Asta este tot ceea ce ți-au dobândit cele cinci drahme! În ce privește maimuța, o, fiul meu, să n-o chinuiești, întrucât este o maimuță binecuvântată!” Și își luă rămas-bun de la noi și plecă împreună cu toți robii săi. Eu atunci, o, emire al drept-credincioșilor, mă întorsei înspre maică-mea și îi spusei: „Vezi și tu, o, maică a mea, cine avea dreptate dintre noi doi! Mi-ai asuprit viața în fiecare zi spunându-mi: «Scoală-te, Oase-Moi și muncește!» Iar eu îți spuneam: „Cel care m-a zămislit are să-mi dea cu ce să trăiesc!” Și maică-mea îmi răspunse: „Dreptu-i, fiul meu! Fiecare își poartă ursita legată la gât și, orice-ar face, nu poate să scape de ea!” Pe urmă mă ajută să număr mărgăritarele și să le împart pe mărimi și pe frumusețe. Și mă scuturai de moleșeala și de trândăvia mea și începui să mă duc la suk în fiecare zi și să vând mărgăritare la negustori. Și dobândii câștig strașnic, care îmi îngădui să cumpăr pământuri, case, prăvălii, grădini, palate și mulțime de robi – bărbați, femei și copilandri. Or, maimuța mergea cu mine peste tot și mânca tot ce mâncam eu și bea ce beam eu și nu mă scăpa din ochi niciodată. Ci, într-o zi, pe când mă aflam în palatul pe care pusesem să mi se zidească, maimuța îmi făcu semn că vrea o călimară, hârtie și calam. Și îi adusei cele trei lucruri. Și ea luă hârtia, pe care o așeză pe mâna ei stângă, așa cum fac calemgiii și luă calamul, pe care îl înmuie în călimară și scrise: „O, Abu-Mohammad, du-te de-mi caută un cocoș alb! Și vino cu el în grădină, după mine!” Iar eu citii rândurile acelea și mă dusei să caut un cocoș alb și alergai în grădină să i-l dau maimuței, pe care o găsii ținând în mâini un șarpe. Și maimuța luă cocoșul și îl slobozi asupra șarpelui. Și pe dată cele două făpturi se luară la luptă și cocoșul îl birui până la urmă pe șarpe și îl ucise. Pe urmă, altminterea de cum fac cocoșii, îl mâncă pe tot, până la capăt. Maimuța atunci luă cocoșul, îi smulse penele toate și le sădi una lângă alta în grădină. Pe urmă omorî cocoșul și udă cu sângele lui toate penele. Și luă pipota cocoșului, o curăță și o puse în mijlocul grădinii. După care.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaptezeci și una noapte micuța Doniazada îi spuse surorii sale:

— O, sora mea, te rog mult! Grăbește de ne spune ce-a făcut maimuța lui Abu-Mohammad după ce a sădit penele cocoșului în grădină și le-a udat cu sângele cocoșului!

Iar Șeherezada spuse:

— Din toată inima și cu drag!

Și urmă:

După care se duse dinaintea fiecărei pene, își clămpăni fălcile scoțând niște țipete pe care eu nu le putui pricepe și se întoarse iar lângă mine, ca să facă o săritură de-a mirările, ridicându-se de pe pământ și pierind din ochii mei, în văzduhuri. Și-n clipita aceea toate penele de cocoș din grădina mea se preschimbară în pomi de aur, cu crengile și cu frunzele de smarald și de berii verde-albastru și având drept roade rubine, mărgăritare și toate soiurile de nestemate. Iar pipota cocoșului se preschimbă în chioșcul acesta vrăjit, pe care mi-am îngăduit să ți-l dăruiesc, o, emire al drept-credincioșilor, dimpreună cu trei pomi din grădina mea! Eu atunci, îmbogățit de aci înainte cu bunurile acestea fără de socoată, dintre care fiecare nestemată prețuiește cât o vistierie, trăiesc astăzi în huzur și fericire! Și toate astea numai fiindcă în tinerețele mele mi-am pus credința în bunătatea cea fără de margini a Atoateîmpărțitorului, carele nu-i lasă niciodată în nevoie pe drept-credincioșii săi!

După ce a ascultat povestea aceasta, califul s-a minunat până peste marginile minunării și a strigat:

— Bunăvoința lui Allah este fără capăt!

Și l-a oprit pe Abu-Mohammad pe lângă sine, ca să poată să povestească povestea aceasta diecilor de la palat spre a fi scrisă. Și nu l-a lăsat să plece din Bagdad decât după ce l-a coperit de cinstiri și de daruri, cu o dărnicie pe potriva celei pe care o dovedise oaspetele său față de el. Ci Allah este cel mai darnic și mai puternic!

După ce sultanul Șahriar ascultă povestea, îi spuse Șeherezadei:

— O, Șeherezada, povestea aceasta mă mulțumește, pentru învățătura ei!

Iar Șeherezada zise:

— Da, Măria Ta, ci ea nu-i nimic față de aceea pe care vreau să ți-o povestesc în seara aceasta!

SFÂRȘIT

Note

1 Elixirul.

2 Moartea.

3 Salsabil (Selsebil) și Kausar, după mitologia arabă, o fântână și un izvor de pe tărâmurile raiului.

4 Cuvântul arab kkoss, (grecescul kussos) se scrie cu două litere: cea dintâi, litera kaf, fiind redată prin semnul grafic ce reprezintă și cifra 20; iar cea de a doua, litera sin, este redată prin semnul grafic cu care se reprezintă și cifra 60.

5 Zein Al-Mawassif înseamnă Podoabă a Harurilor.

6 De la cuvântul zbanț – ventuză.

7 Colocasia antiquorum – plantă tropicală, cultivată pentru rizomul ei bogat în feculă.

0:00