Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vremile și în anii tare de demult, un flăcău frumos întru totul, pe care îl chema Anis și care, fără de nici o îndoială, era cel mai bogat, cel mai darnic, cel mai gingaș, cel mai minunat și cel mai ispititor flăcău de pe vremea lui. Și cum, pe deasupra, mai și iubea tot ceea ce este de iubit pe pământ, femeile, prietenii, mâncarea bună, poezia, muzica, parfumurile, florile, izvoarele cele frumoase, plimbările și toate desfătările, trăia în huzurul unei vieți fericite.
Or, într-o după-amiază, frumosul Anis dormea în tihnă, după tabietul lui, sub un roșcov din grădină. Și visă un vis în care se făcea că parcă se juca și se veselea cu patru păsări frumoase și cu o porumbiță strălucitor de albă. Și parcă se făcea că tot mai mult îi plăcea să le alinte, să le mângâie pe pene și să le sărute, când deodată un corb mare și hâd se repezi cu pliscul amenințător la porumbiță și o răpi, vântuindu-le pe celelalte patru păsări gingașe, tovarășele porumbiței. Și Anis se deșteptă tare mohorât și se ridică și plecă să caute pe careva care ar fi putut să-i tălmăcească visul. Ci rătăci multă vreme fără să găsească pe nimeni. Și tocmai începuse a se gândi să se întoarcă acasă, când, trecând pe lângă o locuință tare frumoasă ca înfățișare, auzi dinlăuntru, la apropierea sa, un glas de femeie, minunat și duios, care cânta stihurile acestea:
Mireasma dulce-a dimineții, Cu prospețimea-i strălucind, Pe-ndrăgostiți îi răcorește Și le revarsă-n piept alint. Ci pieptul meu robit mai poate Să guste-al liniștilor jind?
O, prospețime-a dimineții, Mai stins-ai oare vreun alean ca dragostea ce-n mine arde după un căprior-sultan, Mai mândru, mai mlădiu, mai gingaș ca ramul arborelui ban?
Și Anis își simți sufletul pătruns de duioșia glasului acela; și, mânat de dorința de a o vedea pe cea care cânta, se apropie de poartă, pe care o găsi deschisă pe jumătate și privi înlăuntru. Și văzu o grădină minunată în care, departe până unde răzbăteau privirile, nu erau decât straturi de flori frumoase, umbrare înverzite și tufișuri de trandafiri, de iasomii, de vinețele, de narcise și de nenumărate alte flori, printre care viețuia, sub cerul lui Allah, un neam întreg de cântăreți.
Încât, îmbiat de limpezimea acelor locuri, Anis nu mai șovăi să treacă pragul porții și să intre în grădină. Și zări în afundul verdeții, la capătul unei cărări adumbrite de trei bolți, o roată albă de fetișcane singure.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute cincizeci și cincea noapte spuse:
Și zări în afundul verdeții, la capătul unei cărări adumbrite de trei bolți, o roată albă de fetișcane singure. Și porni înspre ele și ajunse în dreptul celei dintâi bolți, pe care se putea citi înscrisul acesta, săpat în litere de culoarea chinovarului:
O, casă, fie ca nicicând Tristețea să nu-ți calce pragul, Nicicând al vremii greu comand N-apese pe cei din ogeagul Căruia-i ești coperământ!
Și fie să durezi în veci, Iar poarta pururea adaste-ți cu bucurie oști întregi de musafiri și vechi și proaspeți și gata oricând să petreci cu dragi prieteni și cu oaspeți!
Și ajunse la cea de a doua boltă și putu să citească pe ea înscrisul acesta, săpat în litere de aur:
O, casă-a fericirii, fie să dăinuiești Atât timp cât aceste tufișuri de povești S-or bucura de cântec șoptit de păsărele!
Prietenia toarne-și mireasma peste tine Atât timp cât aceste flori sta-vor să suspine De-ntreaga frumusețe pe care-o strâng în ele!
Stăpânii să-ți trăiască în tihnă și plăcere Atât timp cât în fructe vor strânge pomii miere Și cât a lumii boltă va străluci de stele!
Ajunse astfel sub cea de a treia boltă, unde putu să citească aceste stihuri săpate în litere albastre ca apele mării:
O, casă, numai vis și slavă, Fie să strălucești de-a pururi Cu frumusețea ta suavă, Și-ntr-ale soarelui azururi Și-n dulcea nopților otavă, Neîncercată de cusururi Sub greaua timpului zăbavă Ori ale trecerii huzururi!
Or, după ce trecu de această cea de a treia boltă, ajunse la capătul cărării; și dinaintea lui, în josul treptelor de marmură spălată care suiau la intrarea casei, văzu o fetișcană ce trebuie să fi avut mai bine de paisprezece ani, dar care, fără de nici o îndoială, nu atinsese cincisprezece ani. Și sta tolănită pe un covor de catifea, sprijinită pe niște perne. Și alte patru fetișcane ședeau lângă ea, la poruncile sale. Și era frumoasă și albă ca luna, cu niște sprâncene izbăvite, tot atâta de gingașe ca un arc făcut din mosc scump, cu niște ochi mari și negri plini de măceluri și de tâlhării, cu o gură de corai tot atâta de micuță cât o nucșoară, și cu o bărbiță ce șoptea cu desăvârșire: „Iacătă-mă!” Și neîndoielnic că ar fi pârjolit de dor, cu atâtea farmece, până și inimile cele mai înghețate și mai neîndurate.
Încât frumosul Anis merse drept la fetișcana cea frumoasă, se temeni până la pământ, își duse mâna la inimă, la buze și la frunte și spuse:
— Salamalecul fie asupra ta, o, sultană a neprihănirii!
Ci ea îi răspunse:
— Cum de ai cutezat, o, tinere neobrăzat, să intri într-un loc oprit și care nu este al tău?
El răspunse:
— O, stăpână a mea, vina nu este a mea, ci a ta și a acestei grădini! De la poarta deschisă pe jumătate am văzut grădina aceasta, cu straturile ei de flori, cu iasomiile, cu mirții și cu vinețelele ei și am văzut grădina întreagă, cu tufișurile și cu florile sale, cum se ploconea dinaintea lunii frumuseții care ședea chiar aici unde stai tu! Și sufletul meu n-a putut să mai îndure dorul care-i da ghies să vină și să se plece și să-ți aducă laude dimpreună cu florile și cu păsările!
Și fetișcana începu să râdă și îi spuse:
— Cum te cheamă?
El spuse:
— Robul tău Anis, o, stăpână a mea!
Ea spuse:
— Îmi place de tine până peste poate, a Anis! Vino și șezi lângă mine!
Îl pofti, așadar, să stea lângă ea și îi spuse:
— Ya Anis, tare am chef să mă veselesc oleacă! Știi să joci șah?
El spuse:
— Da, firește!
Iar ea făcu semn uneia dintre tinerele dimprejur, care numaidecât le aduse cutia de șatrange făcută din abanos și din fildeș, cu colțuri de aur și cu pionii roșii și albi, pionii roșii fiind ciopliți din rubin, iar pionii albi fiind ciopliți din cleștar. Și fata îl întrebă:
— Vrei să le iei pe cele roșii ori pe cele albe?
El răspunse:
— Pe Allah, o, stăpână a mea, am să le iau pe cele albe, căci cele roșii sunt de culoarea gazelelor și, din această privință, ca și din multe altele încă, ți se potrivesc cu desăvârșire!
Ea spuse:
— Se poate!
Și porni să așeze pionii. Și jocul începu.
Ci Anis, care lua seama mai mult la nurii potrivnicei sale decât la pionii de șah, era pierdut de minunare față de frumusețea mâinilor ei, care i se păreau asemenea cu o plămadă de migdale și față de minunăția și de gingășia degetelor ei, asemenea camforei celei albe. Și, într-un sfârșit, Anis strigă:
— Cum aș putea să joc fără de primejdie, o, stăpână a mea, împotriva unor degete atâta de frumoase?
Ci ea, cu luare-aminte la joc, îi răspunse:
— Șah! Șah, a Anis! Ai pierdut!
Pe urmă, întrucât îl vedea pe Anis că nu lua deloc seama la joc, îi spuse:
— Anis, ca să iei seama mai cu grijă la joc, hai să jucăm pe o sută de dinari de fiecare joc!
El răspunse:
— De bună seamă!
Și așeză pionii. Și la rându-i fetișcana, care se numea Zein Al-Mawassif, tot atunci ridică vălul de mătasă ce-i coperea pletele și se arăta ca un stâlp strălucit de lumină. Și Anis, care nu izbutea să-și mai desprindă privirile de pe potrivnicia sa, jucă mai departe tot fără să știe ce face: ba lua pionii cei roșii drept pionii albi, ba muta anapoda, și-așa că pierdu cinci jocuri la rând, de câte o sută de dinari fiecare. Și Zein Al-Mawassif îi spuse:
— Bag de seamă că nu ești mai cu luare-aminte nici acuma! Hai să jucăm pe mai mult! O mie de dinari de joc!
Ci Anis, în ciuda sumei pe care jucau, nu se dovedi mai grijuliu și pierdu iar. Atunci ea îi spuse:
— Hai să jucăm pe tot aurul tău și al meu!
El primi și pierdu. Atunci Anis jucă pe prăvăliile, pe grădinile și pe robii lui și pierdu tot, rând pe rând. Și nu îi mai rămase nimica în mâini.
Atunci Zein Al-Mawassif se întoarse înspre el și îi spuse:
— Anis, ești un smintit. Și nu vreau să te căiești că ai intrat în grădina mea și că m-ai cunoscut. Așa că îți dau îndărăt tot ce ai pierdut! Ridică-te și pleacă liniștit pe unde ai venit!
Ci Anis răspunse:
— Nu, pe Allah, o, sultană a mea, nu îmi pare deloc rău după cele ce am pierdut! Iar dacă ai să-mi ceri și viața, are să fie a ta pe dată. Ci, fie-ți milă! Nu mă sili să plec!
Ea spuse:
— De vreme ce nu vrei să iei îndărăt ceea ce ai pierdut, du-te măcar și caută cadiul și martorii, ca să scrie o danie în toată legea cu bunurile acestea pe care le-am câștigat!
Iar Anis plecă numaidecât să-i aducă pe cadiu și pe martori. Și cadiul, măcar că era să scape calamul din mână când văzu frumusețea dulcii Zein Al-Mawassif, întocmi senetul de danie și îi puse pe cei doi martori să-l pecetluiască cu pecetea lor. Pe urmă se duse.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute cincizeci și șasea noapte spuse:
Și cadiul, măcar că era să scape calamul din mână când văzu frumusețea dulcii Zein Al-Mawassif, întocmi senetul de danie și îi puse pe cei doi martori să-l pecetluiască cu pecetea lor. Pe urmă se duse. Atunci Zein Al-Mawassif se întoarse înspre Anis și îi spuse râzând:
— Acuma, Anis, poți să pleci și tu. Nu ne mai cunoaștem!
El spuse:
— O, sultană a mea, mă lași, așadar, să plec fără a-mi îndeplini dorința?
Ea spuse:
— Tare aș vrea, Anis, să-ți împlinesc ceea ce zici, dar mi-au mai rămas câteva lucruri pe care să ți le cer! Are să trebuiască să-mi mai aduci patru burdufuri cu mosc curat, patru uncii de chihlimbar cenușiu, patru mii de viguri de atlazuri de aur de cea mai frumoasă lucrătură și patru catâri cu tot tacâmul lor!
El spuse:
— Pe capul meu, o, stăpână a mea!
Ea întrebă:
— Cum ai să faci ca să mi le dai? Că nu mai ai nimic!
El spuse:
— Are să aibă grijă Allah! Am destui prieteni care să-mi împrumute banii de care duc lipsă.
Ea spuse:
— Atunci dă fuga să-mi aduci cele ce ți-am cerut.
Și Anis, fără a se îndoi că prietenii săi nu i-ar veni în ajutor, ieși și se duse să-i caute.
Atunci Zein Al-Mawassif îi spuse uneia dintre însoțitoarele sale, pe care o chema Hubub:
— Du-te după el, o, Hubub și iscodește-i drumurile. Și când ai să vezi că toți prietenii despre care vorbește n-au binevoit să-i vină în ajutor și că pentru o pricină ori alta s-au descotorosit de el, să te duci și să-i spui: „O, stăpâne al meu Anis, stăpâna mea Zein Al-Mawassif m-a trimis la tine ca să-ți spun că vrea să te vadă numaidecât!” Și să-l aduci cu tine și să-l poftești în odaia de oaspeți. Și atunci are să se întâmple ce s-o întâmpla!
Iar Hubub răspunse că ascultă și că se supune și zori să plece după Anis și să-l urmeze peste tot pe unde umbla.
În ce o privește pe Zein Al-Mawassif, apoi aceasta intră în casă și se duse la hammam să se scalde. Iar însoțitoarele sale îi dădură după scaldă toate îngrijirile de trebuință unei găteli fără de seamăn, pe urmă smulseră jos părul care era de smuls, neteziră ceea ce aveau de netezit, parfumară ceea ce aveau de parfumat, alungiră ceea ce aveau de alungit și subțiară ceea ce aveau de subțiat. Pe urmă o îmbrăcară cu o rochie chindisită cu zarafir și îi puseră pe cap o cunună de argint pe care se sprijinea un diadem bogat de mărgăritare, având la spate un nod cu două capete, fiecare împodobit cu câte o piatră de rubin mare cât un ou de porumbel și care îi spânzurau pe umerii strălucitori ca argintul strecurat. Pe urmă se apucară să-i împletească părul cel frumos și negru, înmiresmat cu mosc și cu ambră, în douăzeci și cinci de cosițe care îi atârnau până la călcâie. Și, când isprăviră s-o gătească și când se arătă asemenea unei mirese, se aruncară la picioarele ei și îi spuseră, cu un glas tremurând de minunare:
— Păstreze-te Allah întru strălucirea ta, o, stăpână a noastră și depărteze pururea de la tine privirile pizmașilor, și ferească-te de deochi!
Și în vreme ce ea începu să se preumble cu pași cât mai ispititori, prin sală, ele nu mai conteneau să-i spună, din adâncul inimii lor, fel și fel de laude. Estimp, tânăra Hubub se întoarse cu frumosul Anis, pe care îl poftise acasă la Zein Al-Mawassif de îndată ce prietenii acestuia se descotorosiseră de el fără a binevoi să-i vină în ajutor. Și îl duse în sala în care se afla stăpâna sa Zein Al-Mawassif.
Când frumosul Anis o zări pe Zein Al-Mawassif în toată strălucirea frumuseții ei, se opri înmărmurit și se întrebă: „Oare ea să fie, sau mai degrabă-i una dintre tinerele mirese care nu se văd decât în rai?” Ci Zein Al-Mawassif, bucuroasă de uimirea pe care i-o stârnise lui Anis, se duse la el zâmbind, îl luă de mână, îl călăuzi până la divanul cel larg și scund, pe care se așeză și îl pofti și pe el să stea jos lângă ea. Pe urmă făcu un semn înspre slujitoarele ei, care numaidecât aduseră o tabla întinsă, lucrată dintr-o bucată de argint, pe care se aflau săpate stihurile acestea despre mâncăruri:
Întinge-n farfuriile bogate Cu dumicatul tău și ia cu zel și bucură-ți privirile de toate și bucură-ți și inima la fel Cu-aceste fără seamăn dulci bucate, Gustoase, felurite, miresmate:
Și sosuri și tocănuri și fripturi, Fie la tavă, fie la grătar și colărezi mustoși și prăjituri, Dulcețuri și sorbeturi și lictar, Magiunuri, chisălițe, uscături – Spre desfătarea fericitei guri!
O, prepelițe, o, clapon voinic, O, voi, puiandri – haideți, să mă bucur! Voi, miei gingași, hrăniți doar cu fistic Și-acuma împănați vârtos cu struguri, Măcar că n-aveți pene nici un pic, Eu vă iubesc și n-am să vă dezic!
Cât despre tine, fragede chebap, Allah cel mare bine-te-cuvânte! De dăurita-ți carne la proțap mi-s poftele de-a pururea flămânde! Nici un prilej pe lume n-am să scap Cu tine orișicând să-mi fac de cap!
Iar tu, cea care în castronul plin, Salată, tu, de portulacă verde, Te scalzi pare că-n suflet de măslin – Simt sufletu-mi de dragu-ți cum se pierde! Al tău sunt și la tine mă închin, Iubita mea, cu care mă alin!
Te zbați în piept, de drag și chiuiești, Oh, inimă, când vezi dormind pe tavă Perechea ceea proaspătă de pești, Culcați acolo-n frageda otavă De izmă-nmiresmată – și râvnești Să guști minunea lor ca din povești.
Acum nici un cuvânt să nu mai scoată Preafericita-mi gură! Tacă doar! Să tacă și, cu mult dichis, să vadă Cum să deguste acest praznic rar, Pe care n-o să-l scrie vreodată Calamul nice unui hronicar, Nici un izvod din lumea asta toată!
Atunci slujnicele puseră dinaintea lor bucatele înmiresmate. Și mâncară laolaltă pe săturatele și își îndulciră gurile. Și li se aduseră pocalele cu vin și băură din aceeași cupă. Și Zein Al-Mawassif se plecă înspre Anis și îi zise:
— Iacătă că am mâncat împreună pâinea și sarea, iar tu, în felul acesta, ești oaspetele meu! Așa că acuma nu ai cum să poți gândi că aș putea să mai păstrez nici cel mai mărunt lucru care a fost al tău. Încât, fie că vrei, fie că nu vrei, îți dau îndărăt tot ce am câștigat!
Iar Anis fu nevoit, vrând-nevrând, să primească în dar bunurile care fuseseră ale lui. Și se aruncă la picioarele codanei și îi mulțumi îndelung. Ci ea îl ridică și spuse:
— Dacă vrei cu adevărat, o, Anis, să-mi mulțumești pentru darul acesta, nu ai decât să vii cu mine în patul meu. Și acolo, de data aceasta fără șagă, ai să-mi dovedești dacă știi să joci bine șah.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute cincizeci și opta noapte spuse:
Nu ai decât să vii cu mine în patul meu. Și acolo, de data aceasta fără șagă, ai să-mi dovedești dacă știi să joci bine șah.
Și Anis, sărind în picioare, răspunse:
— Pe Allah, o, stăpână a mea, ai să vezi în pat cum craiul cel alb are să-i dovedească pe toți potrivnicii!
Spunând vorbele acestea, o luă în brațe și, împovărat cu luna aceea, se repezi înspre odaia de culcare, unde tânăra Hubub îi deschise ușa. Și acolo jucă o partidă de șatrange cu fetișcana, după toate datinele unei măiestrii desăvârșite; și pe urmă jucă a doua partidă și a treia partidă și tot așa mai departe, până la cea de a cincisprezecea partidă, făcându-l pe împărat, la fiecare atac, să se poarte atâta de vitejește încât codana, minunându-se și totodată rămasă fără de răsuflare, se mărturisi învinsă și strigă:
— Ești desăvârșit, o, taică al lăncierilor și al călăreților!
Pe urmă adăugă:
— Allah fie cu tine, o, stăpâne al meu! Spune-i împăratului să se odihnească!
Și râzând, se sculă și puse capăt, pentru seara aceea, partidelor de șah.
Atunci, cu sufletul și cu trupul cufundat în oceanul desfătărilor, se odihniră o clipă unul în brațele celuilalt. Și Zein Al-Mawassif îi spuse lui Anis:
— Acesta-i un ceas de tihnă dobândit pe drept, o, ne-învinsule Anis! Ci, ca să-ți pot judeca mai bine virtuțile, aș vrea să aflu de la tine dacă ești și la stihuri la fel de desăvârșit ca la șah! Ai putea, dar, să orânduiești pe ritm feluritele clipe ale întâlnirii noastre și ale jocului nostru, așa ca să ni le putem săpa mai temeinic în amintire?
Și Anis răspunse:
— Lucrul mi-i ușor, o, stăpână a mea!
Și șezu jos pe patul înmiresmat și, în vreme ce Zein Al-Mawassif sta cu brațul în jurul gâtului lui și îl mângâia cu drag, el ticlui lauda aceasta cerească:
Hai și-ascultați povestea vrăjitoare A unei fetișcane ca din vis, De paisprezece ani și-un sfert, pe care Am întâlnit-o într-un paradis!
Ca ea frumoasă nu-i nici luna plină Pe cerul lui Allah! Se legăna Ca o gazelă zveltă prin grădină Și totul fremăta în preajma sa.
Se temeneau din ramuri, mlădioase, Nainte-i, pomii; păsările, sus, O preamăreau în cântece voioase Când m-am oprit în fața ei și-am spus:
„O, chip strălucitor, cu tine fie Senina pace-a lui Allah, mereu! Sultană mândră, rogu-mă-adânc ție Să-mi spui, ca să-l cunosc de-acum și eu, Ce nume poartă-aceea ce-mi aprinde Numai cu o privire-a ei de jar Vârtejul nebuniilor în minte Și-al dragostei nepotolit pojar?”
Cu sunet dulce de mărgăritare Jucate într-o cupă de argint, Așa-mi răspunse-atunci la întrebare Suavul glas al ei ca un alint: „Nu poți ghici și singur acel nume? E oare chipul meu atât de-ascuns Că nici un har nu-l oglindește cum e Și-l face-n ochii tăi de nepătruns?”
Eu răspunsei: „Nu! Nu! Fără-ndoială: Tu ești Podoaba Harurilor[5], ești Cea căreia mă rog cerându-i: Ia-mă! Podoabă-a Lumii, să nu mă gonești!
Și-n schimb, o, preafrumoaso, am să-ți măsur Mărgăritare, ambră, aur, mosc, Nard, gemme, giuvaieruri și mătăsuri, Podoabe-n valuri, câte se cunosc!”
Lucind, lumina zâmbetului, caldă, Pe dinții-i tineri fulgeră atunci: „Ia-mă, dar, ochi iubit! Și laolaltă Să ne supunem dulcilor porunci!”
O, suflete-al meu, salți de bucurie! O, cingătoarea desfăcut-a ei! Pe urmă, ah, cămașa-i străvezie! Și trupu-i gol apoi, zvârlind scântei!
O, alinare-a dorurilor mele! Sărut al ei, de miere și parfum! Miresmele de flacără din piele, Gropițele-i din care foc băum!
Zavistnicilor care tot îngaimă Scorniri prostești cu limba lor cea rea, Am să le-o zugrăvesc cu-ntreaga-i faimă, Doar vor pricepe-atunci beția mea:
Bogatu-i păr, ca noaptea la culoare, Pe spatele-i alb curge la pământ; Ci trandafirii care dau în floare Îi sunt pe față ca un iad arzând.
Sprâncenele-i subțiri sunt arcuri crunte, Iar pleoapele-i, cu-o ploaie de săgeți, Ucid pe cel ce stă să le înfrunte! Privirea-i e hanger de mare preț!
Pocal cu tămâios i-i gura! Fagur Sărutul ei! Sau apă de izvor! Mărgăritare-s dinții albi – șiraguri Culese din adâncul mărilor!
Ca gâtul de gazelă-i gâtu-i, iată, Subțire și înmiresmat cu nard; Iar pieptu-i e-o tablă de smalț curată Pe care două cupe-ntoarse ard.
Gropița-i miresmată de pe pântec E o beție de parfum ceresc; Iar dedesubt, al vieții mele cântec, E dorul după care jinduiesc!
Stă falnic, ca un jilț măreț de rege, Cu cei doi stâlpi de slavă nalți și drepți În stare nebunia s-o dezlege Și-n mințile celor mai înțelepți.
Învăluit în șuba lui vrăjită, Nesfiicios și tânăr și ghidici – Când i-o atingi, se zbate vălurită, Ca pielea pe-un catâr lovit de bici.
Ah, ochiu-i abia poate să se lase Privit în roșul său mistuitor; Iar buzele îi sunt dulci și cărnoase, Cu vârful mândru și strălucitor.
De te apropii dârz și vitejește, Te-așteaptă cald, voios și hotărât; De trudă, de loviri nu se sfiește și nici de bătălii, nu, cât de cât!
O, Zein Al-Mawassif, așa ești – mreajă Și patimă! În veci nu voi uita Nici nopțile de dragoste și vrajă, Nici luminoasa frumusețe-a ta!
Auzind lauda aceasta ticluită atunci în cinstea sa, Zein Al-Mawassif fu cuprinsă de un val de bucurie și se lumină de o strălucire până peste marginile strălucirii.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute cincizeci și noua noapte spuse:
Când auzi lauda aceasta ticluită în cinstea ei, Zein Al-Mawassif fu cuprinsă de un val de bucurie și se lumină de o strălucire până peste marginile strălucirii. Și îl îmbrățișă pe Anis și îi spuse:
— O, Anis, ce desăvârșire! Nu vreau să mai trăiesc decât cu tine!
Și își petrecură împreună noaptea toată, cu fel de fel de zbeguri, cu giugiuleli și cu alte lucruri asemenea, până dimineața. Și își petrecură ziua unul lângă altul, ba mai hodinindu-se, ba mai mâncând și bând, ba mai veselindu-se, până seara. Și trăiră așa mai departe, vreme de o lună, în dârdora bucuriilor și a desfătării.
Or, când se încheie luna, tânăra Zein Al-Mawassif, care era măritată, primi o scrisoare de la soțul său, prin care i se vestea grabnica sosire a acestuia. Și, după ce citi scrisoarea, strigă:
— Fire-ar să-și rupă picioarele! Fire-ar depărtată slutenia! Iacătă că desfătătoarea noastră viața de-acum are să fie tulburată de sosirea chipului acela de rea-vestire!
Și îi arătă iubitului său scrisoarea și îi spuse:
— Ce să facem noi acuma, o, Anis?
El răspunse:
— Mă las întru totul pe seama ta, o, Zein! Pentru că, în ceea ce privește vicleniile și șiretlicurile, femeile au fost totdeauna mai presus decât bărbații!
Ea spuse:
— Da! Însă bărbatul meu este tare amarnic, și nu are margini de zuliar ce e! Și are să ne fie tare anevoie să nu-i stârnim bănuielile!
Și cugetă vreme de un ceas, apoi spuse:
— Nu văd altă cale ca să te aduc în casă, după afurisita lui de venire, decât aceea de a te înfățișa drept un neguțător de parfumuri și de mirodenii! Cugetă, dar, la meseria asta și mai cu seamă ia bine aminte, când o fi la tocmeală, să nu-l superi întru nimic!
Și se înțeleseră amândoi în ce chip să-l învăluiască pe soț.
Și iacătă că soțul se întoarse de pe drumurile lui și rămase peste poate de uimit când o văzu pe nevastă-sa gălbejită toată, din creștet până-n talpă. Or, vicleana se adusese ea însăși în acea stare frecându-se singură cu șofran. Iar bărbatu-său o întrebă, tare speriat, de ce boală se bolnăvise; și ea îi răspunse:
— Dacă mă vezi așa de gălbejită, vai, nu este din pricina vreunei boli, ci din pricina jalei și a îngrijorării care m-au năpădit câtă vreme ai fost plecat! Tare mă rog ție să nu mai pleci de-acuma încolo la drum fără a lua cu tine un soț care să te poată apăra ori să te îngrijească! Și-atunci am să fiu mai liniștită în privința ta!
El răspunse:
— Din toată inima, așa am să fac! Pe viața mea, gândul tău este întemeiat! Liniștește-ți, așadar, sufletul, și caută să te întorci la culoarea strălucitoare de altădată a feței tale!
Pe urmă o sărută și plecă la prăvălia sa, întrucât era un mare neguțător, evreu de credința lui. Iar soția, fetișcana, tot așa, era evreică, întocmai ca și el.
Or Anis, care luase toate învățăturile în privința meseriei celei noi pe care urma s-o îmbrățișeze, îl aștepta pe soț în pragul prăvăliei. Și, ca să lege cât mai grabnic prietenie cu el, îl îmbie cu parfumuri și cu mirodenii la un preț cu mult mai mic decât prețul obișnuit. Iar soțul lui Zein Al-Mawassif, care avea un suflet hapsân, fu atâta de mulțumit de afacerea aceea și de felul de a neguțători și de a se purta al lui Anis, încât ajunse mușteriul său statornic. Și nu peste multe zile ajunse să-l îmbie a se întovărăși cu el, dacă ar fi putut să aducă o sumă de bani mulțumitoare. Iar Anis nu pregetă să primească o atare îmbiere care, fără de nici o îndoială, avea să-l apropie de preaiubita sa Zein Al-Mawassif; și îi răspunse că și el avea aceeași dorință și că râvnea să fie tovarăș cu un neguțător atâta de prețuit. Și întocmiră fără de zăbavă senetul lor de întovărășire și îl pecetluiră cu pecețile lor, de față cu doi martori dintre mai-marii din suk.
Or, în seara acelei zile chiar, soțul frumoasei Zein Al-Mawassif, spre a cinsti senetul de întovărășire, îl pofti în casa lui pe noul său tovarăș, să împartă cina cu el. Și îl duse acasă; și, cum era evreu, și cum evreii nu le țin pe femeile lor ascunse de privirile străinilor, vroi să-l arate neveste-sii. Și se duse s-o vestească de sosirea tovarășului său Anis și îi spuse:
— Este un tânăr bogat și cu purtări frumoase. Și doresc să vii să-l vezi!
Iar Zein Al-Mawassif, bucuroasă până peste poate de știrea aceea, nu vroi totuși să lase nicidecum să i se vadă simțămintele și, prefăcându-se a fi amarnic de supărată, strigă:
— Pe Allah! Cum de cutezi tu, o, taică al bărbii, să aduci străini înlăuntrul casei tale? Și cu ce fel de ochi socoti tu să mă supui la greaua nevoință de a mă arăta lor, fie cu fața descoperită, fie cu ea acoperită? Numele lui Allah să fie cu mine și împrejurul meu! Trebuie să-mi uit acum sfiala ce se cade s-o aibă orice femeie tânără, numai pentru că ți-ai găsit un tovarăș? Mai degrabă mă las tăiată în bucăți!
Ci el răspunse:
— Ce vorbe necugetate mai spui și tu, o, femeie! Și oare de când am hotărât noi să facem ca musulmanii, care au în credința lor să-și ascundă femeile? Și ce mai rușine anapoda la tine și ce mai sfială aiurea! Noi suntem mozaici, iar fandoseala asta a ta este chiar cu totul din cale afară pentru o mozaică!
Așa îi vorbi. Ci, în cugetul său, gândea: „Ce binecuvântare a lui Allah asupra casei mele să am o soție atâta de cuminte, de cumpătată, de înțeleaptă și de plină de măsură!” Pe urmă începu să-i vorbească cu atâta râvnă, încât, până la sfârșit, o hotărî să vină și să îndeplinească chiar ea datoriile de gazdă față de tovarășul lui cel nou.
Or, Anis și Zein Al-Mawassif, când se văzură, se feriră să lase a ieși în vileag că se cunoșteau. Și Anis, cât ținu cina, șezu cu ochii în jos, tare rușinos; și se făcea plin de o mare sfiiciune și nu se uita decât la soț. Iar evreul gândea în sinea lui: „Ce tânăr minunat!” Încât, la sfârșitul cinei, nu pregetă să-l poftească pe Anis și a doua zi să-i fie musafir la masă. Și Anis veni a doua zi și în ziua cealaltă; și, de fiecare dată, se purtă întru totul cu o iscusință și cu o cumpătare desăvârșite.
Ci evreul tot fusese tulburat de un lucru ciudat, care se petrecea de fiecare dată când se afla Anis în casă. Căci, cu adevărat, neguțătorul avea în casă o pasăre îmblânzită.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute șaizeci și una noapte spuse:
Cu adevărat, neguțătorul avea în casă o pasăre îmblânzită, care fusese crescută de evreu și care îl cunoștea și îl îndrăgea pe stăpânul ei. Ci, în vremea cât evreul lipsise de acasă, pasărea își mutase dragostea asupra lui Anis și se deprinsese să vină și să se așeze pe capul și pe umerii lui și să se alinte în fel și chip, până într-atâta că, atunci când stăpânul ei, evreul, se întoarse din călătorie, pasărea nu mai vroi să-l cunoască, privindu-l ca pe un străin. Și nu mai avea nici țipete de bucurie, nici bătăi din aripi și nici alinturi decât pentru tânărul Anis, tovarășul stăpânului ei. Și evreul cugetă în sineși: „Pe Mussa și Aarun! Pasărea aceasta m-a uitat! Iar purtarea ei față de mine îmi face și mai de preț simțămintele soției mele, care s-a îmbolnăvit de durere când am lipsit!” Așa gândea el! Ci un alt lucru ciudat îl tulbură nu peste mult și îi stârni o sumedenie de prepuneri chinuitoare.
Într-adevăr, băgă de seamă că soția sa, cea atâta de cumpănită și de așezată de față cu Anis, îndată ce adormea avea niște vise tare ciudate. Își întindea mâinile, gâfâia, suspina și se răsucea în fel și chip, rostind numele lui Anis și vorbindu-i așa cum vorbesc îndrăgostiții cei mai pătimași. Iar evreul fu până peste poate de uimit să vadă că lucrul acesta se petrecu mai multe nopți în șir și gândi: „Pe Pentateuc! Asta-i ca să mi se dovedească anume că femeile sunt toate la fel și că atunci când vreuna dintre ele este cuminte și curată și cumpătată, așa cum este soția mea, tot trebuie ca într-un fel ori în altul să-și îndeplinească dorurile cele spurcate, fie chiar și numai în vis! Departe de noi fie Cel-Rău! Ce blestemate mai sunt și făpturile astea zămislite din para iadului!” Pe urmă își zise: „Trebuie numaidecât s-o pun la încercare pe nevastă-mea! Dacă s-o lepăda de ispită și dacă are să rămână curată și cuminte, înseamnă că și purtarea păsării și zvârcolelile din vise nu sunt decât niște întâmplări ca toate întâmplările, fără de nici o însemnătate!”
Or, când veni ceasul de masă obișnuit, evreul spuse soției sale și tovarășului său că este poftit la valiu pentru o vânzare mare de mărfuri; și îi rugă să-l aștepte cu masa până ce s-o întoarce și el. Pe urmă îi lăsă singuri și ieși prin grădină. Ci, în loc să se ducă la valiu, se întoarse degrabă pe unde plecase și se sui la catul de deasupra al casei; de acolo, dintr-o odaie care avea o bageacă ce da înspre sala de oaspeți, putea să iscodească tot ce urma să se petreacă.
Or, nu avu de așteptat multă vreme urmarea, care se arătă din partea lor în chip de sărutări și de giugiuleli de o tărie și de o patimă năprasnice. Și întrucât nu vroia să se dea în vileag că se află acolo și nici să le dea de bănuit că nu plecase la valiu, fu nevoit să privească, vreme de un ceas, la toate desfătările vajnice ale celor doi îndrăgostiți. Ci după acea așteptare chinuită, coborî la ei și intră în sală, cu un chip zâmbitor, întocmai ca și cum habar nu ar fi avut de nimic. Și cât ținu masa se feri cu grijă să-i lase să ghicească simțămintele ce-l munceau și se purtă cu mai multă cinstire și cu mai multă drăgălășenie față de tânărul Anis, care, de altminteri, se arătă încă și mai așezat și mai sfios ca de obicei.
Dar când masa se sfârși și tânărul Anis plecă, evreul își zise: „Pe coarnele Domnului nostru Mussa! Am să le ard inimile despărțindu-i!” Și scoase de la piept o scrisoare pe care o deschise și o citi; pe urmă strigă:
— Iacătă că iar am să fiu silit să plec într-o călătorie lungă. Căci scrisoarea aceasta îmi vine de la niște prieteni ai mei din străinătăți și trebuie să mă duc la ei ca să punem împreună la cale o mare afacere neguțătorească!
Iar Zein Al-Mawassif știu cum să-și ascundă în chip desăvârșit bucuria pe care i-o aducea știrea aceea și spuse:
— O, soțul meu mult-iubit, ai să mă lași, așadar, să mor de lipsa ta? Spune-mi măcar câtă vreme ai să rămâi departe de mine!
El spuse:
— Vreme de vreo trei-patru ani, nici mai mult, nici mai puțin!
Iar ea strigă:
— Ah, sărmană Zein Al-Mawassif! Ce soartă mai ai și tu, să nu te bucuri niciodată de șederea cu tine a soțului tău! O, deznădejde a sufletului meu!
Ci el îi spuse:
— Nu te mai necăji! Căci de data aceasta, ca să nu te mai las singură și să te primejduiască boala și mâhnirea, vreau să mergi și tu cu mine! Ridică-te, dară și cheamă-le pe slujnicele tale Hubub, Khutub, Sukub și Rukub să te ajute să-ți strângi calabalâcurile de plecare!
La vorbele acelea, Zein Al-Mawassif, zdrobită, îngălbeni de tot la chip și ochii i se umplură de lacrimi și nu mai putu să rostească nici măcar un cuvânt. Iar soțul ei, care înlăuntrul său se simțea gâlgâind de mulțumire, o întrebă cu un glas plin de duioșie:
— Ce ai, Zein?
Ea răspunse:
— Nimic, pe Allah! Sunt numai oleacă tulburată de știrea aceasta plăcută, știind că n-am să mai rămân singură fără tine!
Pe urmă se sculă și începu să se pregătească de plecare, ajutată de slujnicele sale, sub ochiul evreului, soțul ei. Și Zein nu știa cum să facă să afle și Anis trista veste. Într-un sfârșit, izbuti să se folosească de o clipă prielnică spre a însemna pe poartă stihurile acestea de despărțire pentru iubitul ei:
Anis, îți las tristețea mea, s-o plângi! Acuma, iată, singur vei rămâne, cu suflet sfâșiat de răni adânci! Sunt pradă unei crunte anasâne. Numai un suflet rău și zuliar, Mai mult decât nevoia, ne desparte, își face bucuria hâd cuibar În inima pizmașului de moarte, Când vede cât nealinat amar Mă macină pe mine și mă arde. Ci pe Allah cel Neclintit mă jur, Anis, c-a nimănui, afar' de tine, N-am să mai fiu, de-ar năpădi pe mine Mijlocitori cât frunza din păduri!
După care se sui pe cămila ce fusese pregătită pentru ea și, știind că avea să nu-l mai vadă niciodată pe Anis, se afundă în palanchinul ei, spunând versuri de rămas-bun casei și grădinii. Și caravana toată porni la drum, cu evreul în frunte, cu Zein Al-Mawassif la mijloc și cu slujnicele la coadă. Și-atâta cu Zein și cu evreul, soțul ei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute șaizeci și doua noapte spuse:
Și-atâta cu Zein și cu soțul ei, evreul.
Iar în ceea ce îl privește pe tânărul Anis, iacătă! A doua zi, când nu-l mai văzu venind la suk, după obiceiul său, pe negustorul evreu, tovarășul lui, fu peste poate de nedumerit și îl așteptă să sosească până seara. Ci degeaba. Atunci se hotărî să se ducă și să vadă el însuși pricina unei lipse ca aceea. Și așa ajunse dinaintea porții de la intrare și citi însemnarea pe care Zein Al-Mawassif o săpase cu mâna ei acolo. Și îi pricepu înțelesul și, năucit, se lăsă să cadă jos la pământ, pradă deznădejdii. Iar când își mai veni oleacă în sine din tulburarea pe care i-o pricinuia plecarea iubitei lui, începu să-i întrebe pe vecini despre ea. Și așa află că evreul, soțul ei, o dusese dimpreună cu slujnicele și cu o mulțime de calabalâc, pe două cămile și cu zaherea pentru o călătorie tare lungă.
La știrea aceea, Anis începu să se învârtească întocmai ca un smintit prin singurătățile grădinii; și ticlui versurile acestea:
Să ne oprim să plângem La dulcea amintire A mult-iubitei noastre, Aici, unde foșnesc Copacii din grădina-i Privită cu iubire și unde casa-i doarme În somnul nefiresc, Iar urmele-i rămase, Ca-n inimă-mi, cu șoapte Nu pot să le mai șteargă, Oricât s-ar vânzoli, Nici vânturile crunte Ce bat din miazănoapte, Nici vânturile blânde Ce bat din miazăzi!
S-a dus! Dar bietu-mi suflet E lângă ea oriunde, Legat de strămurarea Ce dă îndemn la drum cămilelor! Ah, vino, Tu, noapte, din afunde Nemărginiri, ah, vino și răcorește-acum Obrajii mei în flăcări și potolește jarul Ce inima mi-o arde Și mi-o preface-n scrum. O, vânt dinspre deserturi, Tu, cel ce în suflare Aduci mireasma scumpă A răsuflării ei, Nu ți-a spus oare leacul Care-ar mai fi în stare Să curme-aceste lacrimi Ce curg din ochii mei? Nu ți-a spus oare leacul Ah, leacul sfânt cu care Să-ntorc al vieții licăr În trupul meu de stei?
Vai mie! Mokademmul A dat semnal de ducă, Și-n toi adânc de noapte Cernita chervanea Stă gata de plecare – Când zorii nici n-apucă Pe văi să-și pună vălul Luminii pentru ea! Cămilele-ngenunche! Calabalâcu-i gata! Iar ea se suie tristă În palanchin. S-a dus! S-a dus, vai! Și mă lasă Pe urmele ei, biata, Pierdut fără nădejde, Cu sufletul răpus.
Și o urmez departe Pe drumurile rele Stropind țărâna zării Cu lacrimile mele!
Pe urmă, cum se lăsase să lunece astfel pe calea gândurilor și a amintirilor, auzi croncănind un corb ce-și avea cuibul într-unul din palmierii din preajmă. Și ticlui stihurile acestea:
O, corbule, ce cauți tu-n grădina iubitei mele? Oare plângi așa, Cu glasul tău de jale, jalea mea și dragostea-mi ce și-a pierdut lumina?
Vai! Vai! Țipi tu în tristu-ți grai și toate țipă-n jurul tău: Vai! Vai!
Pe urmă Anis nu mai putu să îndure atâtea chinuri și amaruri și se întinse pe pământ și îl fură somnul. Și iată că i se arătă în vis iubita lui; și se simțea fericit lângă ea; și o strângea în brațele lui și ea tot așa pe el. Ci deodată se trezi și nălucile pieiră. Și nu mai putu decât să ticluiască stihurile acestea:
Icoană sfântă a iubitei mele! În toi de noapte-adâncă îmi apari și vii, povara dorurilor grele O clipă s-o alini, atât măcar!
Ah, visele sunt trista fericire Ce le rămâne celor despărțiți! Dar cât de grele-s ele la trezire, Nălucile din ochii veștejiți!
Ea îmi vorbește, râde, mă mângâie; Eu fericirea lumii-o țin la piept; Din toate însă nu-i dat să rămâie Decât suspinu-atunci când mă deștept!
Așa se jeluia tânărul Anis. Și trăia așa mai departe, la umbra casei părăsite, neîndepărtându-se decât ca să mănânce și el cât de cât acasă la el. Și-atâta cu Anis.
Estimp, caravana, când ajunse la depărtare de o lună de la cetatea cu pricina, așeză conac. Iar evreul puse să se ridice corturile nu departe de cetatea ce se afla lângă mare. Acolo, o dezbrăcă pe nevastă-sa de hainele cele bogate, luă o nuia lungă și mlădioasă și spuse:
— A, stricato și destrăbălato, pielea ta cea prihănită nu mai poate fi curățată decât cu asta! Să vină acuma să te scape din mâinile mele tânărul acela Anis, dezmățatul!
Și, cu toate țipetele și împotrivirile ei, o șfichiui amarnic, când cu dreapta, când cu stânga. Pe urmă aruncă peste ea o mantie aspră din păr de capră și se duse cu ea în cetate să caute un potcovar și îi zise potcovarului.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute șaizeci și treia noapte spuse:
Și se duse cu ea în cetate să caute un potcovar și îi zise potcovarului:
— Să fereci cât mai vârtos picioarele acestei roabe; după care să-i fereci și mâinile. Și-așa are să-mi slujească de vită de călărit!
Iar potcovarul, înmărmurit, îl privi pe bătrân și îi zise:
— Pe Allah! Este întâia oară când sunt chemat să ferec o făptură omenească! Au ce-a săvârșit roaba aceasta tânără ca să i se cadă o atare osândă?
Bătrânul spuse:
— Pe Pentateuc! Aceasta este osânda cu care noi, evreii, îi pedepsim pe robii noștri, atunci când avem a ne plânge de purtarea lor.
Ci potcovarul, uluit de frumusețea strălucitei Zein Al-Mawassif și tulburat până peste poate de farmecele ei, îl sfruntă pe evreu cu silă și cu mânie și îl scuipă în ochi; și, în loc de a se atinge de tânăra fetișcană, ticlui acolo pe loc stihurile acestea:
Tu, mai degrabă, o, catâr smintit, Să fii pe toată pielea potcovit, Mai înainte de a fi sluțite picioarele ei preablagoslovite!
Că de-ai avea un pic de minte-n glavă, Ai fi văzut și tu că nu potcoavă se cade-acestor gingașe picioare, Ci aur, în inele lucitoare!
Și să fii bine-ncredințat așa:
Că o făptură mândră cum e ea, De-o fi s-ajungă poate că vreodată naintea Celui-Sfânt, la judecată, Judecătoru-o scoate-ntr-o clipită nevinovată și neprihănită.
Pe urmă potcovarul alergă la valiul cetății și îi povesti tot ce văzuse, zugrăvindu-i frumusețea cea minunată a strălucitei Zein Al-Mawassif și osânda la care vrea s-o supună evreul, soțul ei. Iar valiul porunci cavazilor să se ducă pe dată la corturi și să aducă dinaintea lui pe roaba cea frumoasă, pe evreu și pe celelalte femei din caravană. Și străjerii zoriră să îndeplinească porunca. Și, peste un ceas, se întoarseră și împinseră în sala de judecată, dinaintea valiului, pe evreu, pe Zein Al-Mawassif și pe cele patru slujnice, Hubub, Khutub, Sukub și Rukub. Și valiul, uluit de frumusețea mândrei Zein Al-Mawassif, o întrebă:
— Cum te cheamă, fiica mea?
Ea spuse, scuturându-și șoldurile:
— Roaba ta Zein Al-Mawassif, o, stăpâne al nostru!
Și el o întrebă:
— Da insul ăsta atâta de urât, cine este?
Ea răspunse:
— Este un evreu, o, stăpâne al meu, care m-a luat de la mama și de la tatăl meu și m-a necinstit și a vroit, cu tot soiul de chinuri amarnice, să mă silească să mă leapăd de sfânta lege musulmană a părinților mei! Și în fiecare zi mă pune să îndur schingiuri grele și încearcă în acest chip să-mi frângă dârzenia! Și, ca dovadă pentru cele ce mărturisesc eu aici, o, stăpâne al meu, ia uite urmele loviturilor cu care mă zobește necurmat!
Și își dezvălui cu multă sfiiciune partea de sus a brațului și arătă dungile cu care era învrâstată. Pe urmă adăugă:
— Și-apoi, o, stăpâne al nostru, preacinstitul potcovar are să mărturisească la ce schingiuire păgânească a vrut să mă supună! Iar slujnicele mele au să adeverească și ele cele spuse de mine! În ce mă privește, eu sunt o musulmană, o drept-credincioasă și mărturisesc că nu este alt dumnezeu afară de Allah, și că Mahomed este trimisul lui Allah!
La vorbele acestea, valiul se întoarse înspre slujnicele Hubub, Khutub, Sukub și Rukub și le întrebă:
— Este adevărat ce spune stăpâna voastră?
Ele răspunseră:
— Este adevărat!
Atunci valiul se întoarse înspre bătrân și, cu ochii scăpărând, îi strigă:
— Afurisit să fii tu, vrăjmaș al lui Allah! De ce ai rupt-o pe tinerica aceasta de la tatăl și de la mama ei, de la casa și de la țara ei, și ai schineiuit-o, și ai încercat s-o faci să-și lepede sfânta noastră credință și s-o arunci în ticăloasele de blestemății ale păcătoșiei tale?
Și el răspunse:
— O, stăpâne al nostru, pe viața capului lui Yacub, al lui Mussa și al lui Aarun! Mă jur ție că tânăra aceasta este soția mea legiuită!
Atunci valiul strigă:
— Să fie ciomăgit!
Iar străjerii îl întinseră la pământ și îi traseră la talpa picioarelor o sută de lovituri de ciomag și pe spinare tot o sută de lovituri de ciomag. Și, cum acela țipa și răcnea fără contenire, împotrivindu-se și urlând că Zein Al-Mawassif era a lui după lege, valiul spuse:
— De vreme ce nu vrea să mărturisească, să i se reteze mâinile și picioarele și să fie biciuit!
Când auzi osânda aceea năprasnică, bătrânul strigă:
— Pe coarnele cele sfinte ale lui Mussa! Dacă numai atâta trebuie ca să scap, ei bine! Mărturisesc că femeia aceasta nu este soția mea și că am răpit-o de la ai ei!
Atunci valiul grăi:
— De vreme ce mărturisește, să fie aruncat în temniță! Și acolo să rămâie câte zile o mai avea de trăit!
Și cavazii îndepliniră pe dată porunca. Și îl târâră în temniță. Și de bună seamă că acolo avea să se sfârșească, întru necredința și urâțenia lui. Nu l-ar mai avea Allah în veci întru mila sa! Și zvârli-i-ar sufletul în pojarul din catul cel mai de la urmă al iadului! Ci noi suntem drept-credincioși! Și noi mărturisim că nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah, și că Mahomed este trimisul lui Allah!
În ce o privește pe Zein Al-Mawassif, apoi aceasta sărută mâna valiului și, însoțită de cele patru slujnice, Hubub, Khutub, Sukub și Rukub, se întoarse la corturi și porunci cămilarilor să ridice tabăra și să pornească la drum înspre țara iubitului ei Anis.
Or, caravana călători fără de necaz și, în seara celei de-a treia zile, ajunse la o mănăstire creștinească, locuită de patruzeci de călugări și de patriarhul lor. Și patriarhul acela, pe care îl chema Danis, tocmai sta jos înaintea porții mănăstirii, să se bucure de reveneală, când fetișcana cea frumoasă trecu călare pe cămila ei, cu capul scos afară din palanchin. Și patriarhul, la vederea acelui chip de lună, simți cum i se înviorează bătrâna carne moartă; și se cutremură și în picioare și în spinare și în inimă și în capul său. Și se ridică din jilțul lui și, ploconindu-se până la pământ dinaintea palanchinului frumoasei Zein Al-Mawassif, o pofti pe fetișcană să coboare și să se odihnească acolo cu toată liota ei. Și stărui pe lângă ea să-și petreacă noaptea la mănăstire, încredințând-o că la vreme de noapte mișună peste tot tâlharii de drumul mare. Și Zein Al-Mawassif, nevrând să se încăpățâneze a nu primi acea găzduire, măcar că era din partea unor creștini și călugări, coborî din palanchin și intră în mănăstire, urmată de cele patru slujnice ale sale.
Or, patriarhul Danis, aprins de dragoste după frumusețea și farmecele strălucitei Zein Al-Mawassif.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute șaizeci și cincea noapte spuse:
Or, patriarhul Danis, aprins de dragoste după frumusețea și farmecele strălucitei Zein Al-Mawassif, nu știa cum să facă să-i mărturisească patima lui. Căci lucrul acesta era, într-adevăr, tare anevoios. Într-un sfârșit, socoti că a găsit calea cea mai bună și anume de a trimite la fetișcană pe călugărul cel mai bun de gură dintre cei patruzeci de călugări ai mănăstirii. Și călugărul acela se duse la codană, cu gândul de a-i vorbi în folosul patriarhului său. Ci, la vederea acelei lune de frumusețe, își simți limba înnodată în gură cu o mie de noduri și, dimpotrivă, degetul lui cel de sub brăcinar începu să vorbească tare lămurit de sub mantia lui, ridicându-se ca un nas de elefant. Și, la priveliștea aceea, Zein Al-Mawassif, începu să râdă din tot gâtul ei, împreună cu Hubub, Khutub, Sukub și Rukub. Pe urmă, când îl văzu pe călugăr că stă mut, cu nasul în sus, Zein făcu un semn înspre slujnice, care săriră numaidecât și îl împinseră afară din odaie.
Atunci patriarhul Danis, dacă îl văzu pe călugăr că se întoarce cu o înfățișare tare amărâtă, își zise: „Fără îndoială, n-a izbutit s-o înduplece!” Și mână alt călugăr la ea. Și cel de al doilea călugăr se duse la Zein Al-Mawassif; ci i se întâmplă și lui întocmai cum i se întâmplase și celui dintâi. Și fu izgonit și se întoarse cu capul plecat la patriarh; iar patriarhul, atunci, trimise pe al treilea și pe al patrulea și pe al cincilea și tot așa mai departe, până la al patruzecilea. Și, de fiecare dată, călugărul trimis cu votria se întorcea mofluz, fără a fi izbutit să înfățișeze solia patriarhului său și fără a-și fi arătat altceva în fața fetișcanei decât tulburarea moștenirii ce i-o lăsase tătâne-său.
Când văzu toate astea, patriarhul își aduse aminte de zicala care spune: „Cel mai bine este să te scarpini cu unghiile tale și să mergi pe picioarele tale!” Și se hotărî să facă singur ceea ce era de făcut.
Atunci se ridică și intră cu pas falnic și măsurat în odaia în care se afla Zein Al-Mawassif. Și iacătă! Întocmai ca și celorlalți călugări, i se întâmplă tot ce li se întâmplase și lor, adicătelea rămase cu limba înnodată cu o mie de noduri și cu graiul numai al sculei. Și față de râsul și de zeflemelile codanei și ale tovarășelor ei, ieși din odaie cu nasul atârnându-i până la pământ.
Or, de îndată ce plecă el, Zein Al-Mawassif se ridică și le spuse soațelor:
— Pe Allah! Trebuie să fugim din mănăstirea aceasta cât mai iute, căci tare mi-e teamă că acești călugări amarnici și cu patriarhul lor cel duhnos să nu vină și să ne siluiască la noapte și să ne spurce cu atingerea lor pângăritoare!
Și prilejindu-se de negurile nopții, se furișară toate cinci afară din mănăstire și, încălecând iarăși pe cămile, porniră la drum mai departe, înspre țara lor. Și-atâta cu ele.
În ce-i privește pe patriarh și pe cei patruzeci de călugări, apoi aceștia, când se treziră dimineața și când băgară de seamă fuga strălucitei Zein Al-Mawassif, își simțiră măruntaiele cum se zvârcolesc de ciudă. Și se strânseră în biserică, să cânte ca asinii, după năravul lor. Ci în loc să-și cânte antifoanele și să-și îngaime rugăciunile obișnuite, ia uite ce ticluiau:
Călugărul cel dintâi cânta:
Strângeți-vă, frații mei, laolaltă, Până ce nu v-o părăsi sufletul meu, Căci mi-a bătut ceasul cel de pe urmă!
Pojarul dragostei îmi arde oasele, Patima îmi sfâșie inima și mă mistui de-o frumusețe rară care-a venit la noi să ne ucidă cu săgețile ucigașe zvârlite de genele pleoapelor ei.
Iar cel de al doilea călugăr răspunse cu această cântare:
O, tu, cea care acuma Drumețești departe de mine, De ce, dacă mi-ai răpit inima, Nu m-ai luat de tot când ai plecat? Te-ai dus și duci și tihna mea cu tine! Ah, dare-ar Domnul să te-ntorci curând, Ca să mă vezi cum îmi dau sufletul În brațele tale!
Cel de al treilea călugăr cântă:
O, tu, cea al cărei chip strălucește în ochii mei, Și-mi umple sufletul, Și-mi năpădește inima, Pentru duhul meu amintirea ta este mai dulce decât este mierea pentru buzele de copil!
Iar dinții tăi care zâmbesc viselor mele sunt mai strălucitori ca sabia lui Azrael.
Ca o umbră-ai trecut și ai turnat în lăuntrurile mele o flacără mistuitoare.
Dacă vreodată în vreun vis ai veni lângă patul meu, L-ai găsi scăldat de lacrimile mele.
Cel de al patrulea călugăr răspunse:
Să punem strajă gurii noastre, O, frații mei și să nu lăsăm slobode Vorbele cele zadarnice Care mohorăsc Inimile noastre chinuite, O, tu, lună plină a frumuseții, Dragostea ta și-a cernut Strălucitele-i raze Peste capul meu neguros Și m-a aprins de-o patimă Fără de sfârșit.
Cel de al cincilea călugăr, suspinând, cântă:
Eu nu mai am decât un dor —
Dorul după iubita mea!
Frumusețea ei întunecă strălucirea lunii!
Șoldurile ei falnice îl preamăresc pe-Acela carele le-a zămislit!
Și iată că inima mea e mistuită de dragostea pe care mi-a deșteptat-o frumusețea ei!
Și lacrimile curg din ochii mei ca niște picături de onix.
Cel de al șaselea călugăr, atunci, duse mai departe:
O, tufișuri pline de trandafiri, O, stele de pe ceruri, Unde-i aceea care s-a ivit Pe zarea noastră, Și-a căreia putere ucigașă, Fără de sprijinul niciunei arme, Îi biruiește pe bărbați Numai cu privirile sale?
Pe urmă, cel de al șaptelea călugăr cântă cântarea aceasta:
Ochii mei care au pierdut-o Se umplu de lacrimi; Patima se-aprinde, Iar nădejdea se stinge. O, vrăjitoare dulce, Ivită în căile noastre – Patima se-aprinde, Iar nădejdea se stinge.
Și, la fel, mai departe, toți călugării dădură glas, unul după altul, câte unei cântări ticluite atunci, până ce veni și rândul patriarhului lor care, cu glas plângăreț, behăi:
Sufletul mi-e plin de tulburare și nădejdile m-au părăsit.
O frumusețe răpitoare a trecut pe cerul nostru și mi-a dus tihna cu ea.
Acuma somnul a pierit de pe pleoapele mele, și jalea mi le mistuie. Doamne, mă jeluiesc ție De chinurile mele! Doamne, Fă ca sufletul meu să se ducă Și făptura-mi să piară Ca o umbră!
Când își sfârșiră de lălăit cântecele, călugării se aruncară cu fața pe podelele bisericii și bociră îndelung. După care hotărâră să zugrăvească din minte chipul celei fugite și să-l așeze pe altarul păgâniei lor. Ci nu putură să-și împlinească gândul, întrucât îi ajunse moartea și puse capăt chinurilor lor, după ce își săpară singuri mormintele, în mănăstire.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute șaizeci și șasea noapte spuse:
După ce își săpară singuri mormintele, în mănăstire.
Și-așa cu cei patruzeci de călugări și cu patriarhul lor!
Estimp, veghea lui Allah îi meni caravanei bună tihnă și, după o călătorie fără supărări, sosi cu bine în țara de obârșie. Și Zein Al-Mawassif, ajutată de soațele sale, se coborî din palanchin și puse piciorul la pământ în grădina ei. Și intră în casă și numaidecât porunci să se gătească totul și să se parfumeze patul cu ambră scumpă, până a nu o trimite pe Hubub să-l vestească de întoarcerea sa pe mult-iubitul Anis.
Or, la ceasul acela, Anis, care își trecea zilele și nopțile numai într-un plâns, sta și somnolea, întins pe patul lui și avea un vis în care o vedea limpede pe iubita sa cum se întorsese acasă. Și, întrucât credea în vise, se ridică tare tulburat și plecă numaidecât la casa iubitei Zein Al-Mawassif ca să se încredințeze dacă visul era adevărat. Și intră pe poarta de la grădină. Și îndată simți în văzduh mireasma de ambră și de mosc a mult-iubitei sale. Și zbură către casă și intră în odaia în care, gata de mult, Zein Al-Mawassif îl aștepta să vină. Și căzură unul în brațele celuilalt și șezură mult timp înlănțuiți așa, vădindu-și semnele pătimașei lor iubiri. Și, ca să nu leșine de bucurie și de tulburare, băură dintr-un ulcior plin cu o băutură răcoritoare de zahăr cu lămâie și cu apă de flori. După care își descărcară sufletele, povestindu-și tot ce li se întâmplase în vremea despărțirii lor; și nu tăceau decât ca să se alinte și să se sărute cu drag. Și numai Allah știe socoata și dârzia dovezilor lor de dragoste din noaptea aceea. Și, a doua zi, o trimiseră pe tânăra Hubub după cadiu și după martori, care scriseră pe loc senetul lor de căsătorie. Și trăiră amândoi o viață preafericită, până ce veni Secerătoarea flăcăilor și a fetișcanelor! Ci slavă și mărire Aceluia carele, întru dreptatea sa, împarte frumusețea și desfăturile! Și rugăciunea și pacea fie cu sultanul trimișilor, Mahomed, care a menit raiul pentru drept-credincioșii săi!
După ce Șeherezada povesti astfel povestea lui Anis și a frumoasei Zein Al-Mawassif, micuța Doniazada strigă:
— O, surioara mea, câtă dulceață, câtă desfătare, câtă curăție și câtă desăvârșire în vorbele tale!
Iar Șeherezada spuse:
— Dar ce este toată această poveste pe lângă aceea pe care vreau s-o mai povestesc, dacă, bineînțeles, vrea să-mi îngăduie sultanul, despre Tânărul cel Leneș?
Și sultanul Șahriar spuse:
— De bună seamă, Șeherezada! Am să-ți mai îngădui și noaptea aceasta, căci vorbele tale m-au mulțumit, iar eu nu cunosc Povestea cu Tânărul Leneș!
Și Șeherezada spuse: