PĂȚANIILE LUI HASSAN AL-BASSRI ȘI ALE PREAFRUMOASEI STRĂLUCIRE

Află, o, norocitule sultan, că povestea aceasta minunată are un început cu totul nemaipomenit, pe care trebuie să ți-l înfățișez înainte de a începe; altminteri nu ar fi prea ușor de înțeles așa cum a ajuns ea până la mine.

Într-adevăr, a fost odată, în anii și în vremile tare de demult, un șah dintre șahii Persiei și ai Khorassanului, care avea sub stăpânirea lui țările Indului, ale Sindului și ale Chitaiului, precum și noroadele care locuiesc dincolo de Ox, în pământurile sălbatice. Se numea Kendamir șah. Și era un viteaz neînfricat și un voinic tare de virtute, care știa să mânuiască strașnic sulița și era pătimaș după întreceri la lupte, după vânătoare și după năvale războinice; ci, dintre toate desfătările, îndrăgea cel mai mult taifasurile cu oamenii plăcuți și de soi ales, iar la ospețe le da poeților și povestitorilor locul de cinste lângă el. Ba mai mult: când vreun străin, după ce căpătase găzduire la el și se bucurase de dărnicia și de mărinimia lui, îi povestea vreo poveste încă nemaiauzită ori vreo istorisire frumoasă, șahul Kendamir îl potopea cu huzmeturi și cu huzururi și nu îi da drumul să se întoarcă în țara lui decât după ce îi îndeplinea până și cele mai mici dorințe și atunci punea să-l însoțească de-a lungul întregii călătorii un alai falnic de călăreți și de robi la poruncile lui. Iar în ce-i privește pe povestitorii lui obișnuiți și pe poeți, apoi față de aceștia se purta la fel de filotim ca și față de vizirii și de emirii săi. Și, în felul acesta, saraiul lui ajunsese lăcașul îndrăgit de toți cei care știau să ticluiască un vers, să întocmească o laudă în stihuri ori să facă să învieze în cuvânt trecuturile stinse și lucrurile moarte.

Așa că nu poate să fie de nici o mirare că șahul Kendamir, după un răstimp, ascultase toate poveștile cunoscute la arabi, la persani și la indieni și le așezase în mintea lui, dimpreună cu stihurile cele mai frumoase ale poeților și cu învățăturile dascălilor dedați cu cercetarea neamurilor celor de demult, încât, atunci când a prefirat prin minte tot ce auzise, a văzut că nu-i mai rămăsese nimica de învățat și nimica de ascultat.

Și dacă se văzu într-o asemenea stare, fu cuprins de o tristețe până peste poate și se cufundă într-o grea zăcășenie! Și nemaiștiind cum să-și treacă obișnuitele lui ceasuri de tihnă, se întoarse către căpetenia hadâmbilor săi și îi zise:

— Du-te repede și adu-mi-l pe Abu-Ali!

Or, Abu-Ali era povestitorul cel mai îndrăgit de șahul Kendamir; și era atâta de dibaci la vorbă și atâta de plin de har, încât putea să facă să țină o poveste vreme de un an întreg, fără a se opri vreodată și fără a lăsa să ostenească, nici măcar o noapte, luarea-aminte a celor care îl ascultau. Ci și el, ca toți tovarășii lui, își mistuise de mult tot ce știa și toate izvoadele lui de povești și de mult se afla într-o mare lipsă de istorisiri noi.

Hadâmbul se grăbi, așadar, să se ducă după el și să-l aducă dinaintea șahului. Și șahul îi spuse:

— Iacătă, o, taică al vorbelor, că ți-ai mistuit toate poveștile și te găsești la mare lipsă de istorii noi! Or, eu am trimis după tine pentru că, mai presus de orice, trebuie numaidecât să-mi găsești vreo poveste nemaipomenită și nemaiștiută, așa cum eu să nu mai fi auzit vreuna asemenea! Căci, mai mult decât oricând, îmi plac istorisirile și povestirile cu întâmplări rare. Dacă, dar, ai să izbutești să mă desfeți cu vorbele frumoase pe care ai să mi le înșiri, eu, în schimb, am să-ți dăruiesc moșii nemăsurate, peste care să fii stăpân și cetăți și palate, cu firman care să te ferească de toate birurile și de toate dăjdiile; și am să te așez de-a dreapta mea; și ai să domnești așa cum vei vrea tu, cu putere deplină și întreagă, peste supușii și peste noroadele împărăției mele. Ba, de ai să dorești, am să-ți las ca moștenire și scaunul domniei după moartea mea și chiar din viața mea tot ce este al meu are să fie și al tău! Dar dacă ursitoarea ta o fi atâta de jalnică încât să nu poți îndeplini dorința pe care ți-am mărturisit-o și care în sufletul meu atârnă cu mult mai mult decât a stăpâni întreg pământul, poți de pe-acuma să te duci să-ți iei bun-rămas de la rudele tale și să le spui că te așteaptă țeapă!

La vorbele acestea ale șahului Kendamir, băsmașul Abu-Ali pricepu că era pierdut fără de scăpare și răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și își plecă fruntea, galben cu totul la chip și pradă unei deznădejdi fără de leac. Ci, după un răstimp, ridică iar capul și zise:

— O, doamne al vremilor, robul tău cel neștiutor cere un hatâr de la mila ta, înainte de a muri!

Și șahul întrebă:

— Și care-i hatârul?

El spuse:

— Este acela de a-i dărui numai un răgaz de un an, spre a-i îngădui să găsească ceea ce îi ceri. Și dacă, după ce o trece acest răgaz, povestea cerută nu va fi găsită, ori dacă, găsită, nu are să fie cea mai frumoasă, cea mai minunată și cea mai osebită din câte au ajuns vreodată la urechea oamenilor, am să-mi îndur, fără de nici o amărăciune în sufletul meu, osânda cu țeapă!

La vorbele acestea, șahul Kendamir zise:

— Răgazul este tare lung! Și nimenea nu știe dacă mai are de trăit până mâine!

Pe urmă, adăugă:

— Ci dorința mea de a mai asculta o istorisire este atâta de mare, încât îți dau răgazul de un an; da numai cu învoiala să nu te miști de acasă în tot acest răstimp!

Și povestitorul Abu-Ali sărută pământul dintre mâinile șahului și se întoarse în mare grabă acasă la el.

Acolo, după ce cugetă îndelung, chemă cinci tineri mameluci de-ai lui, care știau să citească și să scrie și care, pe deasupra, erau cei mai deștepți, cei mai credincioși și cei mai cuminți dintre toți ciracii săi, și le dădu la fiecare câte cinci mii de dinari de aur. Pe urmă le spuse:

— Nu v-am crescut și nu v-am îngrijit și nu v-am hrănit în casa mea decât pentru o zi ca aceasta! Acuma-i rândul vostru să-mi fiți de folos și să mă ajutați să scap din mâinile șahului!

Ei răspunseră:

— Poruncește, o, stăpâne al nostru! Sufletele noastre sunt ale tale și stăm ca preț de răscumpărare pentru tine!

El spuse:

— Iacătă! Plecați fiecare prin cele țări străine, pe feluritele drumuri ale lui Allah! Străbateți toate împărățiile și toate locurile de pe pământ și bateți la ușile tuturor învățaților, înțelepților și poeților cei mai vestiți! Și întrebați-i, ca să-mi aduceți răspuns, dacă nu cumva știe vreunul povestea pățaniilor lui Hassan Al-Bassri! Și dacă, din mila Celui-Preaânalt, vreunul dintre ei o știe, rugați-l să v-o povestească ori să v-o scrie, la orice preț o fi! Întrucât numai cu ajutorul acelei povești îl puteți scăpa pe stăpânul vostru de la țeapă care îl așteaptă!

Pe urmă se întoarse către fiecare dintre ei pe rând; și îi spuse celui dintâi mameluc:

— Tu ai să te duci la țările Indului și ale Sindului, și la locurile și tărâmurile care țin de ele.

Iar celui de al doilea îi spuse:

— Tu ai să te duci la Persia și la China, și la țările vecine cu acestea!

Și îi spuse celui de al treilea:

— Tu ai să străbați Khorassanul și locurile care țin de el!

Și îi spuse celui de al patrulea:

— Tu ai să cercetezi Maghrebul, de la răsărit până la apus!

Și celui de al cincilea îi spuse:

— Iar tu, o, Mobarak, tu ai să bați țara Egiptului și țara Siriei!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaptezeci și șaptea noapte spuse:

— Iar tu, o, Mobarak, tu ai să bați țara Egiptului și țara Siriei!

Și așa le grăi povestitorul Abu-Ali celor cinci mameluci credincioși ai lui. Și, pentru plecare, le hotărî o zi blagoslovită și le spuse:

— Plecați în ziua aceasta binecuvântată! Și să vă întoarceți cu povestea de care atârnă mântuirea mea!

Și ei își luară bun-rămas de la el și se împrăștiară pe cinci drumuri osebite.

Or, cei dintâi patru flăcăi, după unsprezece luni, se întoarseră unul câte unul, cu nasul în pământ și spuseră dascălului lor că ursita, în pofida tuturor căutărilor lor cele mai cu de-amănuntul prin țările cele îndepărtate pe care le străbătuseră, nu-i dusese pe urmele povestitorului ori ale învățatului pe care îl căutau și că nu întâlniseră nicăieri, nici în cetăți, nici pe la corturi, decât povestitori și poeți de rând, ale căror povești le știe toată lumea; dar că, în ce privește isprăvile lui Hassan Al-Bassri, nimenea nu le știa!

La vorbele acestea, pieptul bătrânului povestitor Abu-Ali se zbârci până peste poate și lumea se înnegură pe chipul lui. Și strigă:

— Nu este ajutor și putere decât întru Allah Atotputernicul! Văd bine acuma că în Cartea îngerului stă scris că sorocul meu mă așteaptă în țeapă!

Și își făcu cele de datorință și adiata toată, înainte de a se duce să moară de moartea aceea ca păcura! Și-atâta cu el!

Ci, în ceea ce îl privește pe cel de al cincilea mameluc, care se numea Mobarak, acela și străbătuse toată țara Egiptului și o bună parte din Siria, fără să fi dat de urma a ce căuta. Și nici chiar povestitorii cei vestiți de la Cairo nu-i putuseră da vreo lămurire, măcar că știința lor întrece orice închipuire. Ba mai mult! Nici măcar nu-i auziseră pe părinții ori pe bunicii lor, povestitori ca și ei, spunând că s-ar fi pomenit vreodată de vreo poveste ca aceea! Încât tânărul mameluc luase calea Damascului, ci fără să nădăjduiască a izbândi cumva în acea căutare.

Or, de cum ajunse la Damasc, fu cuprins pe dată de farmecul locurilor de acolo, de grădinile cetății, de apele și de strălucirea lui. Și încântarea sa ar fi întrecut orice măsură, dacă nu i-ar fi fost mintea atâta de prinsă de sarcina aceea fără de nădejde. Și, cum se înserase, străbătea ulițele cetății căutând vreun han unde să mâne peste noapte, când văzu, vânzolindu-se prin sukuri, o grămadă de hamali, de măturători, de măgărari, de săpători, de negustori și de apagii, precum și o mulțime de alți inși care alergau de zor înspre același loc, cât puteau mai iute. Și își zise: „Cine știe încotro se duce toată lumea asta!” Și, pe când se pregătea s-o ia și el la fugă după ei, fu izbit strașnic de către un tânăr care tocmai se împiedicase, prinzându-și un picior în poalele caftanului, din pricina zorului cu care alerga. Iar mamelucul îl ajută să se ridice și, după ce îl scutură de praf, îl întrebă:

— Încotro așa? Te văd tare grăbit și plin de nerăbdare, și nu știu ce să cred când mă uit că și alții fac la fel ca tine?

Tânărul răspunse:

— Văd bine că ești un străin, de vreme ce nu știi încotro ne grăbim așa. Află dar că, în ce mă privește, vreau să ajung printre cei dintâi în sala aceea boltită în care șade șeicul Isac Al-Monabbi, strălucitul povestitor din cetatea noastră, acela care povestește cele mai minunate povești de pe lume. Și întrucât acolo întotdeauna și înlăuntru și pe afară, se strânge o mare mulțime de ascultători, iar cei care vin la urmă nu pot să se mai bucure cum se cade de povestea povestită, te rog să mă ierți că acuma mă grăbesc să te las!

Ci tânărul mameluc se agăță de hainele locuitorului din Damasc și îi spuse:

— O, fecior de oameni de treabă, mă rog ție să mă iei cu tine, ca să pot afla și eu un loc bun lângă șeicul Isac. Căci și eu tare aș mai vrea să-l ascult, și am venit anume pentru el din țara mea, din adâncă depărtare!

Și flăcăul răspunse:

— Atunci ține-te după mine și dă zor!

Și amândoi, dând coate la dreapta și la stânga printre oamenii ce se întorceau liniștiți pe la casele lor, se repeziră înspre sala unde șeicul Isac Al-Monabbi își spunea poveștile.

Or, când intră în sala aceea cu tavanul boltit, din care cobora o răcoare dulce, Mobarak zări pe un jeț, în mijlocul cercului tăcut de hamali, de negustori, de oameni de vază, de apagii și de alții, un preacinstit șeic cu chipul pecetluit de binecuvântare, cu fruntea încununată de strălucire, care vorbea cu un glas domol, urmându-și mai departe povestea pe care o începuse de o lună de zile, dinaintea credincioșilor lui ascultători. Ci glasul șeicului nu zăbovi mult până să se învioreze, povestind vitejiile fără de seamăn ale viteazului său. Și deodată șeicul se ridică din jeț, nemaiputând să-și stăpânească însuflețirea și începu să alerge printre cei care îl ascultau, de la un cap la altul al sălii, făcând să se învârtească spada voinicului retezător de capete și căsăpindu-i în mii de bucăți pe vrăjmași: „Așadar! Să moară cei care se țin de hainii! Și blestemați să fie ei, și arși în focul gheenei! Și Allah să-l mântuie pe cel viteaz! E mântuit! Ba nu! Unde-s săbiile noastre, unde-s buzduganele noastre, să zboare în ajutorul lui? Iată-l! Iese biruitor din încăierare, zdrobindu-și dușmanii doborâți, cu ajutorul lui Allah! Atunci, slavă Atotputernicului, stăpânul vitejiei! Și-acuma viteazul să se ducă în cortul lui, unde îl așteaptă iubita și toate frumusețile fetișcanei să-l facă să uite primejdiile înfruntate pentru ea! Și preamărit fie Allah, carele a zămislit femeia spre a pune balsam în inima voinicului și pojar în măruntaiele lui!” Întrucât cu vorbele acestea șeicul Isac își isprăvea povestea din seara aceea, ascultătorii, peste măsură de încântați, se ridicară și, repetând vorbele de la urmă ale povestitorului, ieșiră din sală. Iar mamelucul Mobarak, fermecat de măiestria atâta de desăvârșită a povestitorului, se apropie de șeicul Isac și, după ce îi sărută mâna, îi spuse:

— O, stăpâne al meu, sunt un străin și vreau să-ți pun o întrebare.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaptezeci și opta noapte spuse:

— O, stăpâne al meu, sunt un străin și vreau să-ți pun o întrebare.

Iar șeicul îi răspunse la salamalec și spuse:

— Vorbește! Străinul nu ne este nicidecum străin! Ce necaz ai?

El răspunse:

— Vin tare de departe, spre a-ți aduce din partea stăpânului meu, povestitorul Abu-Ali din Khorassan, un dar de o mie de dinari de aur! Căci te socotește ca dascăl al tuturor povestitorilor acestor vremi și vrea să-ți dovedească prin aceasta prețuirea lui!

Șeicul Isac răspunse:

— De bună seamă! Nimenea n-ar putea să nu știe de faima vestitului Abu-Ali din Khorassan. Primesc cu drag și din toată inima darul de la stăpânul tău și aș vroi să-i trimit și eu în schimb ceva, prin mijlocirea ta. Spune-mi, dar, ce l-ar bucura mai mult, pentru ca ploconul meu să-i fie cât mai pe plac!

La vorbele acestea, atâta de îndelung așteptate, mamelucul Mobarak își zise: „Iacătă-mă la tel! Și aceasta-i nădejdea mea din urmă!” Și răspunse:

— Allah, o, stăpâne al meu, coperească-te cu toate binecuvântările lui! Ci numeroase-s bunurile acestei lumi asupra capului lui Abu-Ali, care nu-și dorește decât numai un lucru, acela de a-și împodobi mintea cu ceea ce nu cunoaște! Încât m-a trimis la tine ca să-ți cer, ca pe un hatâr, să-i spui vreo poveste nouă, cu care i-ar putea îndulci urechile șahului nostru! Așa, de pildă, nimica nu l-ar bucura mai mult decât să afle de la tine, dacă o știi cumva, povestea care se cheamă Pățaniile lui Hassan Al-Bassri!

Șeicul răspunse:

— Pe capul și pe ochii mei! Dorința îți va fi îndeplinită, căci știu povestea aceea! Și, de altminteri, eu sunt singurul povestitor de pe fața pământului care o știe! Și mare dreptate are stăpânul tău Abu-Ali s-o caute, căci fără de nici o îndoială că ea este una dintre cele mai grozave povești de pe lume și mi-a fost povestită și mie cândva de un sfânt derviș, răposat de mult, care o ținea de la alt derviș, răposat și el. Iar eu, ca să răspund la mărinimia stăpânului tău, nu numai că am să ți-o povestesc, da am să ți-o și dau s-o scrii, cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârșit. Numai că, la această danie din partea mea, adaug o învoială anume, pe care să te legi cu jurământ că ai s-o îndeplinești, dacă vrei să capeți povestea.

Mamelucul răspunse:

— Sunt gata să primesc orice învoială, de-ar fi să-mi pun în primejdie până și sufletul!

El zise:

— Iacătă: întrucât povestea aceasta este dintre cele care nu se povestesc dinaintea oricui și nu-i făcută pentru toată lumea, ci numai pentru oamenii aleși, ai să te juri, în numele tău și în numele stăpânului tău, că nu ai să spui o vorbă din ea la cinci soiuri de oameni: celor săraci cu duhul, întrucât cu mintea lor vârtoasă nu ar ști s-o prețuiască; fățarnicilor, care s-ar socoti jigniți; dascălilor de școală, care, înguști la minte și întunecați, nu ar pricepe-o; nerozilor, întrucât aceștia sunt ca și dascălii; și necredincioșilor, care nu ar ști să tragă din ea nici o învățătură folositoare!

Și mamelucul strigă:

— Jur dinaintea feței lui Allah și dinaintea ta, o, stăpâne al meu!

Pe urmă își descinse brâul și scoase din el o pungă, în care se aflau o mie de dinari de aur și o dărui șeicului Isac. Iar șeicul, la rându-i, îi aduse o călimară și un calam și îi zise:

— Scrie!

Și începu să-i spună, vorbă cu vorbă, toată povestea pățaniilor lui Hassan Al-Bassri, așa cum îi fusese spusă și lui de către derviș. Și treaba aceasta dură șapte zile și șapte nopți, necurmat. După care mamelucul citi dinaintea șeicului tot ce scrisese, iar șeicul mai meșteșugări anumite părți și îndreptă greșelile de scris. Și mamelucul Mobarak, bucuros până peste poate, sărută mâna șeicului și, după ce își luă rămas-bun de la el, nu mai zăbovi să ia calea spre Khorassan. Și cum bucuria îl făcea ușor, nu-i trebui, ca să ajungă, decât jumătate din timpul care le trebuie de obicei caravanelor.

Or, nu mai rămăseseră decât zece zile până să se încheie anul ce fusese hotărât ca răgaz și până ce țeapa să fie înălțată întru osânda lui Abu-Ali, dinaintea porții palatului. Și nădejdea se topise cu totul din sufletul bietului povestitor, care își strânsese toate rudele și toți prietenii, ca să-l ajute să îndure cu mai puțină spaimă ceasul cel înfricoșat care îl aștepta. Și iată că, în toiul bocetelor, mamelucul Mobarak, fluturând manuscriptul, își făcu intrarea și se duse la stăpânul său și, după ce îi sărută mâna, îi înmână foile cele scumpe, pe cea dintâi dintre ele fiind scris, cu litere mari, titlul: Povestea pățaniilor lui Hassan Al-Bassri.

Când le văzu, povestitorul Abu-Ali se ridică și îl îmbrățișă pe mamelucul său și îl pofti să șadă de-a dreapta sa și se dezbrăcă de hainele de pe el, ca să-l îmbrace și să-l copere pe acesta cu semnele cinstirii și ale binecuvântării; pe urmă, după ce îl slobozi din robie, îi dărui zece cai de soi ales, cinci iepe, zece cămile, zece catâri, trei arapi și doi copilandri. După care luă manuscriptul ce-i izbăvea viața și îl scrise iarăși, cu mâna lui, pe o hârtie minunată, cu litere de aur și cu cea mai frumoasă caligrafie a lui, lăsând depărtare mare între cuvinte, așa fel încât citirea să fie plăcută și lesnicioasă. Și folosi pentru munca aceea nouă zile întregi, abia luându-și câte un răgaz să închidă ochii ori să mănânce o curmală. Și, într-a zecea zi, la ceasul menit tragerii lui în țeapă, puse manuscriptul într-un sipet de aur și urcă la șah.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute șaptezeci și noua noapte spuse:

Și, într-a zecea zi, la ceasul menit tragerii lui în țeapă, puse manuscriptul într-un sipet de aur și urcă la șah.

Numaidecât, șahul Kendamir îi adună pe vizirii, pe emirii și pe musaipii săi, precum și pe poeți și pe învățați și îi spuse lui Abu-Ali:

— Ceea ce spune un șah trebuie să se îndeplinească! Citește-ne, dar, povestea făgăduită! Iar eu, la rându-mi, nu am să uit ceea ce a fost hotărât între noi de la început!

Și Abu-Ali scoase manuscriptul cel minunat din sipetul de aur și desfășură cea dintâi foaie și își începu citirea. Și desfășură și cea de a doua foaie și pe cea de a treia foaie și citi mai departe, înconjurat de uimirea și de încântarea tuturor celor de față. Iar șahul fu atâta de peste măsură de fermecat, încât nici nu mai vroi să pună capăt citirii din ziua aceea! Și mâncară și băură, după care Abu-Ali citi mai departe; și tot așa mereu, până la sfârșit.

Atunci șahul Kendamir, vrăjit până peste marginile vrăjirii și încredințat că de aci înainte nu va mai avea nici o clipă de zăcășie, de vreme ce în mâinile sale se afla o poveste ca aceea, se ridică în cinstea lui Abu-Ali și îl căftăni pe loc în slujba de mare vizir, mazilindu-l pe vizirul de mai înainte din slujba viziriei, și, după ce îl îmbrăcă în mantia lui împărătească, îi dărui, ca moșie de veci, o parte întreagă din împărăția lui, cu toate târgurile, satele și cetățile ei; și îl opri în preajma lui, ca tovarăș de taină și sfetnic. Pe urmă porunci ca sipetul cu manuscriptul cel scump să fie încuiat în dulapul cu izvoade împărătești, ca să poată fi scos de acolo și citit ori de câte ori zăcășia s-ar înfățișa la porțile sufletului său.

— Și tocmai povestea aceasta minunată, o, norocitule sultan, spuse Șeherezada mai departe, am să pot eu acuma să ți-o povestesc, datorită unei copii aidoma, care a ajuns până la mine.

Se povestește – ci Allah este Atoateștiutor și Atoate-înțelept și prea bun!

— Că a fost odată – între câte au fost și s-au dus de-a lungul anilor celor de demult – în cetatea Bassrei, un copilandru care era cel mai gingaș, cel mai frumos și cel mai dulce dintre toți băieții de pe vremea lui. Se numea Hassan, iar tatăl și mama lui îl iubeau cu o mare dragoste, întrucât nu-l dobândiseră decât la zilele lor de bătrânețe adâncă, și numai în urma sfatului unui învățat cititor de zodiace, care le adusese să mănânce bucățile dintre capul și coada unui șarpe din neamul șerpilor celor mari, după învățătura stăpânului nostru Soleiman (cu el fie pacea și rugăciunea!). Or, la ceasul menit, Allah cel Atoateascultător și cel Atoatevăzător hotărî chemarea neguțătorului, tatăl lui Hassan, în sânul îndurării lui; și neguțătorul răposă în pacea Domnului său (aibă-l Allah pe veci întru mila lui!). Și, în felul acesta, tânărul Hassan se pomeni singur moștenitor al bunurilor tatălui său. Ci, întrucât fusese tare rău crescut de către părinții săi, care îl dumnezeiau, băiatul se încârdui degrabă cu niște flăcăiandri de teapa lui și, în tovărășia lor, nu zăbovi mult până ce să toace în chefuri și risipă agoniseala de la tătâne-său. Și nu-i mai rămase în mână nimica. Atunci, maică-sa, care avea inima miloasă, nu putu să îndure a-l vedea amărât, și, cu partea ei de moștenire, îi deschise în suk o făurărie de aurar.

Or, în curând, frumusețea lui Hassan, cu îngăduința lui Allah, începu să întoarcă înspre făurăria aceea ochii tuturor trecătorilor; și nimeni nu trecea prin suk fără să se oprească dinaintea ușii, ca să privească lucrarea Atoatezămislitorului și să se minuneze de ea.

Și, în felul acesta, prăvălia lui Hassan ajunse un loc de necontenită grămădire de neguțători, de femei și de copii, care se strângeau acolo, ca să-l vadă cum mânuiește ciocanul de aurar și să se minuneze în toată tihna de frumusețea lui.

Or, într-o zi ca toate zilele, pe când Hassan ședea în făurăria sa, iar afară grămada obișnuită de privitori începea să se îndesească, iată că tocmai trece pe acolo un persan cu o barbă lungă albă și cu un turban mare de muselină albă. Și hainele și călcătura lui arătau îndeajuns că era om ales și de vază. Și ținea în mână o carte veche. Și se opri în fața prăvăliei și începu să se uite la Hassan cu o luare-aminte stăruitoare. Pe urmă se duse mai aproape de el și spuse, așa fel ca să fie auzit:

— Pe Allah, ce aurar, minunat!

Și începu să clatine din cap cu semnele cele mai vădite ale unei încântări fără de margini. Și șezu acolo, neclintit, până ce trecătorii se risipiră pentru rugăciunea de după-amiază. Atunci intră în făurărie și se temeni dinaintea lui Hassan, care îi răspunse la salamalec și îl pofti cu gingășie să șadă. Și persanul șezu jos, zâmbindu-i cu multă dulceață și îi spuse:

— Copilul meu, chiar că ești un tânăr până peste poate de plăcut! Iar eu, cum nu am nici un copil, aș vroi să te înfiez, spre a te învăța tainele meșteșugului meu, cum nu-i altul pe lume și pe care mii și mii de inși m-au rugat în zadar să-i învăț. Și-acuma sufletul meu și dragostea care s-a născut în sufletul meu pentru tine mă îndeamnă să-ți dezvăluiesc ceea ce până astăzi am ascuns cu grijă; ca să fii, după moartea mea, păstrătorul științei mele. Și, în felul acesta, am să pun între tine și sărăcie o stavilă de netrecut, și am să te cruț de truda aceasta grea cu ciocanul și de meseria aceasta prea puțin bănoasă, nevrednică de făptura ta cea minunată, o, fiul meu și pe care o îndeplinești potopit de praf, de zgură și de flăcări!

Și Hassan răspunse:

— Pe Allah, o, preacinstitule unchi al meu, nu doresc decât să fiu feciorul tău și moștenitorul științei tale! Când vrei, dar, să începi a mă îndruma?

El răspunse:

— Mâine!

Și ridicându-se pe dată, luă cu mâinile amândouă capul lui Hassan și îl sărută. Pe urmă ieși fără să mai adauge nici un cuvânt.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzecea noapte spuse:

Luă cu mâinile amândouă capul lui Hassan și îl sărută. Pe urmă ieși fără să mai adauge nici un cuvânt.

Atunci Hassan, tulburat până peste poate de toate astea, își închise degrabă făurăria și dete fuga acasă, spre a-i povesti și maică-sii ce se petrecuse. Iar mama lui Hassan, îngrijorată foarte, răspunse:

— Ce-mi tot povestești tu acolo, a Hassan? Și cum de poți să te încrezi în vorbele unui păgân de persan?

El spuse:

— Acest preacinstit învățat nu este nicidecum un păgân, întrucât turbanul lui era din muselină albă, ca al drept-credincioșilor!

Ea răspunse:

— Ah, copile al meu, dezmeticește-te! Persanii aceștia sunt niște vicleni și niște amăgitori! Iar știința lor este alchimia! Și numai Allah știe uneltirile pe care le urzesc ei în întunecimea sufletului lor, și câte ticăloșii săvârșesc ca să-i prade pe oameni!

Ci Hassan începu să râdă și spuse:

— O, maică a mea, noi suntem oameni săraci și nu avem chiar nimic ce ar putea să stârnească lăcomia cuiva! Cât despre acest persan, nu se află în toată cetatea Bassrei nimenea care să aibă un chip și o înfățișare mai îndatoritoare! Și am văzut la el semnele cele mai vădite ale bunătății și ale cinstei! Mai degrabă să-i mulțumim lui Allah carele a făcut să i se înduioșeze inima față de starea mea!

La vorbele acestea, mama nu mai răspunse nimic. Și Hassan nu putu să închidă ochii în noaptea aceea, atâta era de tulburat și de nerăbdător.

A doua zi plecă de cu zori la suk cu cheile lui și deschise prăvălia mai înainte de toți ceilalți negustori. Și numaidecât îl și văzu pe persan că vine; și Hassan se ridică repede în cinstea lui și dete să-i sărute mâna; ci persanul nu vroi să-l lase și îl strânse în brațe și îl întrebă:

— Ești însurat, o, Hassan?

El răspunse:

— Nu, pe Allah! Sunt flăcău, măcar că maică-mea nu mai contenește să mă îndemne la însurătoare!

Persanul zise:

— Atunci e de minune! Întrucât, dacă ai fi fost însurat, nu ai fi putut niciodată să intri în tainele științei mele!

Pe urmă adăugă:

— Fiul meu, ai niște aramă în făurăria ta?

El spuse:

— Am colea o tavă veche, găurită toată, de aramă galbenă!

El spuse:

— E tocmai ce îmi trebuie! Începe, dar și aprinde-ți vatra, pune-ți cazanul pe cărbuni și dă drumul la foaie! Pe urmă ia tava aceea veche de aramă și tai-o cu foarfecă în bucăți mărunte!

Și Hassan nu pregetă a îndeplini porunca. Iar persanul îi zise:

— Pune acuma bucățile de aramă în cazan și întețește focul până ce toată arama are să se topească!

Și Hassan aruncă bucățile de aramă în cazan, ațâță focul și începu să sufle în aramă cu țeava de suflat, până ce arama se topi. Atunci persanul se ridică și veni la cazan și își deschise cartea și citi asupra aramei topite, care clocotea, niște descântece într-o limbă necunoscută; pe urmă, ridicând glasul, răcni:

— Hakh! Makh! Bakh! O, aramă de rând, soarele să te pătrundă cu însușirile lui! Hakh! Makh! Bakh! O, aramă de rând, însușirile aurarului să te spele de necurățeniile tale! Hakh! Makh! Bakh! O, aramă, schimbă-te în aur!

Și, rostind cuvintele acestea, persanul își duse mâna la turban și scoase de sub îndoiturile muselinei un top de hârtie împăturit, pe care îl desfăcu; și luă cu vârful degetelor un strop de făină galbenă ca șofranul, pe care o aruncă degrabă în mijlocul aramei topite din cazan! Și pe dată arama topită se întări și se prefăcu într-o turtă de aur, din aurul cel mai curat!

Când văzu așa, Hassan rămase uluit până peste poate; și, la un semn al persanului, luă pila de aurar și frecă, la un colț, turta cea strălucitoare; și se încredință că era chiar de aur, de aurul cel mai curat și mai scump. Atunci, pierit de uimire, dete să ia mâna persanului și să i-o sărute; ci acela nu vroi să-l lase și îi spuse:

— O, Hassan, du-te degrabă în suk și vinde turta aceasta de aur! Și ia cât poți pe ea și întoarce-te la tine acasă să pui banii bine, fără a spune o vorbă despre ceea ce știi!

Și Hassan se duse în suk și înmână turta telalului care, după ce o cercetă ca greutate și ca însușiri, o strigă spre vânzare și se dădu pe ea mai întâi o mie de dinari de aur, pe urmă două mii, la cea de a doua strigare. Și turta îi fu vândută la prețul acesta unui neguțător; iar Hassan luă cele două mii de dinari și se duse să-i dea mamei sale, zburând de bucurie. Iar mama lui Hassan, la vederea aurului, nu putu mai întâi să rostească nici o vorbă, atâta era de plină de uimire; pe urmă, când Hassan, râzând, îi povesti că dobândise aurul acela de la știința persanului, ridică mâinile și strigă cu mare spaimă:

— Nu este alt dumnezeu afară de Allah, și nu este tărie și putere decât întru Allah! Ce ai făcut tu, o, fiul meu, cu persanul acela dedat la alchimie?

Ci Hassan răspunse:

— O, maică a mea, chiar că acest preacinstit învățat este pe cale să mă învețe alchimia! Și a început prin a mă face să văd cum se preschimbă o aramă de rând în aurul cel mai curat!

Și fără să se mai sinchisească de dojenile maică-sii, Hassan luă din bucătărie piulița cea mare de aramă, în care bătrâna pisa usturoiul și ceapa și cu care zobea grâul ca să facă turte de pâine și alergă la persanul care îl aștepta în făurărie. Și puse jos piulița de aramă și se apucă să ațâțe focul. Și persanul îl întrebă:

— Ce vrei să faci, a Hassan?

El răspunse:

— Vreau să prefac în aur piulița mamei mele!

Și persanul izbucni în râs și spuse:

— Ești cam necugetat, Hassane, dacă vrei să te arăți în suk, de două ori într-o zi, cu niște drugi de aur și să stârnești bănuielile negustorilor, care au să ghicească lesne că ne ținem de alchimie și ai să ne aduci pe cap o tare afurisită belea!

Hassan răspunse:

— Ai dreptate! Da tare aș vrea să învăț de la tine taina științei tale!

Și persanul începu să râdă și mai nestăvilit decât prima oară și spuse:

— Ești necugetat, Hassane, dacă îți închipui că știința și tainele științei se învață așa, în mijlocul drumului, ori în piața din cetate și că poți să-ți faci ucenicia în mijlocul sukului, sub ochii agiei! Da dacă, într-adevăr, a Hassan, dorești cu hotărâre să înveți cum se cade, nu ai decât să-ți strângi toate sculele și să mă urmezi la mine acasă!

Și Hassan, fără a șovăi, răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și, ridicându-se, își strânse sculele, închise prăvălia și se duse cu persanul.

Or, pe drum, lui Hassan îi veniră în minte vorbele mamei sale despre persani și un potop de gânduri începu să-i vâlvorească mințile; așa că se opri din mers, fără a ști prea bine ce face și, cu capul plecat, începu să cugete adânc. Și persanul, întorcându-se, îl văzu în starea aceea și se porni să râdă; pe urmă îi zise:

— Ești necugetat, Hassane! Căci, dacă ai avea și minte tot pe atâta câtă drăgălășenie, nu te-ai opri dinaintea sorții desfătate care te așteaptă! Cum adică? Eu îți vreau binele, și tu șovăiești?

Pe urmă adăugă:

— Ci, o, fiul meu, ca să nu ai nici cea mai ușoară îndoială în ce privește gândurile mele, am să-ți dezvălui tainele științei mele chiar în casa ta!

Și Hassan răspunse:

— Da, pe Allah! Asta are s-o liniștească pe mama!

Și persanul spuse:

— Mergi, așadar, înaintea mea, ca să-mi arăți drumul! Și Hassan o luă pe drum înainte, iar persanul după el; și ajunseră astfel la bătrână.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci și una noapte spuse:

Și ajunseră astfel la bătrână.

Și Hassan îl rugă pe persan să aștepte în sala de intrare și, alergând ca un mânz care zburdă primăvara pe imaș, se duse s-o vestească pe maică-sa că persanul venise în ospeție la ei. Și adăugă:

— De vreme ce are să mănânce din mâncarea noastră, în casa noastră, are să fie între noi legătura pâinii și a sării; și, în felul acesta, nu o să mai ai de ce să-ți chinuiești gândurile din pricina lui.

Bătrâna însă răspunse:

— Allah să ne ocrotească, fiul meu! Legătura de pâine și de sare este sfântă la noi; ci la păcătoșii aceștia de persani, care sunt închinători focului, niște stricați și niște sperjuri, nu are nici o prețuire! Ah, fiul meu, te paște pacoste grea!

El spuse:

— După ce ai să-l vezi pe acest preacinstit învățat, nu ai să mai vrei să-l lași să plece din casa noastră!

Ea spuse:

— Nu! Pe mormântul tatălui tău, nu am să stau o clipită în casa aceasta, câtă vreme are să se afle aici păgânul! Iar după ce are să plece, am să spăl dușumeaua odăii și am să afum cu tămâie și nici nu am să te ating vreme de o lună întreagă, de frică să nu mă întinez de la tine!

Pe urmă adăugă:

— Ci, întrucât el se află în casa noastră, iar noi avem aurul pe care ni l-a dăruit el, am să vă pregătesc la amândoi ceva de mâncare, pe urmă am să plec degrabă pe la vecini!

Și pe când Hassan se ducea îndărăt la persan, bătrâna așternu masa și, după ce făcu niște târguieli bogate, puse pe tablale pentru ei pui rumeniți și castraveți și zece feluri de zaharicale și de prăjituri; și plecă degrabă să se aciuiască pe la vecini.

Atunci Hassan îl aduse pe prietenul său persanul în sufragerie și îl pofti să ia loc, spunându-i:

— Trebuie să ne legăm între noi cu pâinea și cu sarea!

Și persanul răspunse:

— De bună seamă! Legătura aceasta este un lucru de nesmintit!

Și se așeză lângă Hassan și începu să mănânce cu el, sporovăind întruna. Și îi spunea:

— O, Hassane, fiul meu, pe sfânta legătură de pâine și de sare, care se află acuma între noi, dacă nu te-aș iubi cu o dragoste atât de fierbinte, nu te-aș învăța lucrurile tainice pentru care ne aflăm aici!

Și, spunând acestea, scoase din turban săculețul cu praful cel galben și, arătându-i-l, adăugă:

— Vezi praful ăsta? Află, dar, că numai cu oleacă de pulbere de aceasta poți să schimbi în aur zece oca de aramă. Căci praful acesta nu este altceva decât al-iksirul[1] chintesențial, învârtoșat și pe urmă făcut pulbere, pe care l-am scos din zeama de la o sumedenie de buruieni de leac și de la o sumedenie de mirodenii, care de care mai osebite. Și nu am ajuns la născocirea aceasta decât după munci și osteneli pe care ai să le afli și tu într-o zi!

Și îi întinse lui Hassan săculețul, iar Hassan începu să se uite la el cu atâta luare-aminte, încât nu-l mai văzu pe persan cum scoate repede din turban o bucată de bang, din bangurile ce se fac în insula Creta și cum o amestecă într-o prăjitură. Și persanul îi dădu lui Hassan prăjitura s-o mănânce, iar Hassan, tot uitându-se mai departe la făină, mâncă prăjitura și, pe dată, se prăbuși lat, fără de simțire, cu capul mai greu decât picioarele!

Numaidecât persanul, scoțând un strigăt de biruință, sări în picioare și rosti: „Ah, minunatule Hassan, de câți ani te tot caut fără să te găsesc! Da acuma iată-te în mâinile mele și n-ai să mai scapi de sub puterea mea!” Și își suflecă mânecile, își strânse cingătoarea și, apropiindu-se de Hassan, îl îndoi frumos, cu capul pe genunchi, și, ținându-l așa, îi legă brațele de fluierele picioarelor și mâinile de tălpi. Pe urmă, luă o ladă de haine, o goli și îl puse în ea pe Hassan, cu tot aurul făurit de lucrarea lui de alchimie. Pe urmă ieși să caute un hamal, îi încărcă lada în spinare și îi porunci să i-o ducă la țărmul mării, unde se afla o corabie gata să-și întindă pânzele. Și căpitanul, care nu mai aștepta decât sosirea persanului, ridică ancora. Și corabia, împinsă de vântul dinspre uscat, se îndepărtă de țărm, cu pânzele umflate! Și-așa cu persanul, răpitorul lui Hassan și al lăzii în care îl închisese!

Estimp, mama lui Hassan, iacătă! Când văzu că fiul ei pierise odată cu lada și cu aurul și că hainele din ladă erau împrăștiate prin toată odaia și că ușa casei fusese lăsată descuiată, pricepu că din ceasul acela Hassan era pierdut pentru ea și că hotărârea ursitoarei era împlinită! Atunci se lăsă pradă deznădejdii și începu să se bată amarnic peste obraji și să-și sfâșie hainele de pe ea și să geamă, să suspine, să țipe de durere și să verse lacrimi, zicând: „Vai, o, copilul meu, of! Vai, rod al sufletului și al inimii mele, of!” Și își trecu noaptea toată alergând înnebunită pe la toți vecinii, ca să întrebe de feciorul ei; ci fără de nici un folos. Iar vecinii încercară s-o aline; ea însă nu mai putea să fie alinată. Și din ceasul acela începu să-și treacă zilele și nopțile în lacrimi și în jale, lângă mormântul pe care îl ridică în mijlocul casei sale și pe care scrise numele fiului ei Hassan și ziua în care acesta fusese rupt de la dragostea ei. Și mai puse să se scrie și aceste stihuri pe marmura de pe mormânt, ca să le poată citi fără de contenire și să plângă:

În fiecare noapte Când somnul trist mă fură, În fiecare noapte, O umbră se strecoară, încet, pe sub perdele – La patu-mi vine tainic, Ca-ntr-o fermecătură și amăgește visul Singurătății mele.

Dau să cuprind în brațe Făptura lui iubită, A fiului meu care S-a dus și nu mai vine; Și sar din visul nopții, Dar vai! Acea clipită S-a dus, și-n casa goală Nu-i nimeni lângă mine.

Și iacă-așa trăia biata mamă, cu durerea ei.

Iar persanul, plecat cu lada pe corabie.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci și doua noapte spuse:

Iar persanul, plecat cu lada pe corabie, era cu adevărat un vrăjitor tare amarnic; și îl chema Bahram magul și de meseria lui era alchimist. Și în fiecare an își alegea dintre fiii de musulmani câte un flăcăiandru bine făcut, ca să-l răpească și să facă din el ceea ce îl îndemna să facă păgânia, stricăciunea și soiul lui blestemat; întrucât, așa cum a spus Părintele Zicalelor, vrăjitorul acela nu era decât „un câine, fecior de câine; și toți strămoșii lui erau niște câini! Atunci cum dar să fie el altceva decât un câine, ori cum să facă altceva decât ceea ce face un câine?” Or, așadar, tot timpul cât ținu călătoria pe mare, Bahram magul cobora o dată pe zi în afundul corăbiei, acolo unde se afla lada, sălta capacul și îi da lui Hassan să mănânce și să bea, punându-i chiar el în gură îmbucăturile, dar lăsându-l mereu în starea de somnoreală. Și când corabia ajunse la capătul călătoriei, Bahram porunci să se dea jos lada și coborî și el pe uscat, în vreme ce corabia lua iarăși largul.

Atunci vrăjitorul Bahram deschise lada, deznodă legăturile lui Hassan și spulberă puterea hangului, dându-i flăcăului să miroase niște oțet și aruncându-i în nas niște praf împotriva somnului. Iar Hassan pe dată își veni în simțiri și se uită la dreapta și se uită la stânga și se văzu întins pe un țărm de mare, unde pietrele și nisipul erau colorate în roșu, în verde, în alb, în albastru, în galben și în negru; și, din aceasta, pricepu că nu se afla pe țărmul mării lui de baștină. Atunci, tare nedumerit că se vedea în acel loc pe care nu îl cunoștea, se ridică și îl zări pe persan în spatele lui, stând pe o stâncă și privindu-l cu un ochi deschis și cu un ochi închis. Și Hassan, numai dacă îl văzu așa, simți pe dată în sufletul lui că fusese amăgit și că de aci încolo se afla în puterea vrăjitorului. Și își aduse aminte de nenorocirile pe care i le prorocise maică-sa și se împăcă în inima lui cu hotărârile sorții, zicându-și: „Îmi pun nădejdea în Allah!” Pe urmă se duse la persan, care îl lăsă să se apropie fără a se clinti și îl întrebă cu un glas tare tulburat:

— Ce vrea să însemne asta, taică? Și oare nu ne-am legat noi între noi cu legământul pâinii și sării?

Iar Bahram magul pufni în râs și spuse:

— Pe Foc și pe Lumină! Ce-mi tot vorbești de pâine și de sare mie, Bahram, care mă închin Flăcării și Jarului, Soarelui și Luminii? Au tu nu știi că, în felul acesta, eu de mult am sub puterea mea nouă sute nouăzeci și nouă de tineri musulmani, pe care i-am răpit și că tu ești al o mielea? Ci pe Foc și pe Lumină! Fără de îndoială că tu ești cel mai frumos dintre toți! Și n-aș fi crezut, o, Hassan, că ai să-mi cazi atâta de ușor în năvod! Ci, slavă Soarelui! Iată-te în mâinile mele, și ai să vezi în curând cât de mult te iubesc!

Pe urmă adăugă:

— Ai să începi, deocamdată, prin a te lepăda de credința ta și a te închina la ceea ce mă închin eu!

La vorbele acestea, uimirea lui Hassan se schimbă într-o supărare până peste poate și strigă la vrăjitor:

— O, șeic al blestemului, la ce cutezi tu să mă îndemni? Și ce ticăloșie vrei să mă pui să săvârșesc?

Când îl văzu pe Hassan atâta de mâniat, persanul, întrucât avea alte gânduri cu el, nu vroi să stăruie mai mult în ziua aceea, ci îi zise:

— O, Hassan, ceea ce ți-am spus, când ți-am cerut să te lepezi de legea ta, nu a fost decât o prefăcătorie din parte-mi, ca să-ți pun credința la încercare și să-ți ajut să dovedești, în felul acesta, o mare vrednicie dinaintea Atoaterăsplătitorului!

Pe urmă adăugă:

— Dacă te-am adus aici, te-am adus cu gândul să te învăț, în singurătate, tainele științei! Ia te uită la muntele acesta ascuțit, care se ridică deasupra mării! Este Muntele-Norilor! Și în el se află lucrurile cele trebuincioase pentru al-iksirul preschimbărilor. Și, dacă vrei să te lași dus pe vârful lui, mă jur ție, pe Foc și pe Lumină, că n-o să ai a te căi de nimic! Căci de-aș fi vrut să te duc fără de voia ta acolo, aș fi făcut lucrul acesta pe când dormeai! Or, de îndată ce o să ajungem pe culme, avem să culegem tulpinile de buruieni care cresc pe tărâmul acela de deasupra norilor. Și am să-ți arăt atunci ce trebuie să faci!

Iar Hassan, care, fără de voia lui, se simțea stăpânit de vorbele vrăjitorului, nu îndrăzni să nu se supună și spuse:

— Ascult și mă supun!

Pe urmă, aducându-și aminte cu jale de mama și de țara lui, începu să plângă cu amar. Atunci Bahram îi zise:

— Nu plânge, Hassane! Ai să vezi în curând ce dobândești urmând sfaturile mele!

Și Hassan întrebă:

— Da cum o să putem noi să ne suim pe muntele acesta drept ca un perete?

Vrăjitorul răspunse:

— Asemenea piedică să nu te sperie! Avem să ajungem mai lesne ca pasărea!

Spunând vorbele acestea, persanul scoase de sub haină o tobiță de aramă, peste care era întinsă o piele de cocoș și pe care erau săpate niște litere talismanice. Și începu să bată cu degetele în daireaua aceea. Și pe dată se ridică un nor de pulbere și din mijlocul lui se auzi un nechezat prelung; și, într-o clipită, se și ivi dinaintea lor un cal negru înaripat, care începu să bată în pământ cu copita, aruncând foc pe nări. Și persanul încălecă pe el îndată și îl ajută și pe Hassan să se aburce la spatele lui. Și, numaidecât, calul bătu din aripi și porni în zbor; și, în mai puțin timp decât ar fi de trebuință ca să deschizi o pleoapă și s-o închizi pe cealaltă, îi și duse până pe vârful Muntelui-Norilor. Pe urmă pieri.

Atunci persanul se uită la Hassan cu un ochi tot atâta de crunt ca și pe țărmul mării, pufni într-un hohot de râs năprasnic și strigă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci și treia noapte spuse:

Atunci persanul se uită la Hassan cu un ochi tot atâta de crunt ca și pe țărmul mării, pufni într-un hohot de râs năprasnic și strigă:

— Acuma, Hassane, te afli cu totul sub puterea mea; și nimenea nu are să te mai poată scăpa! Pregătește-te, dar, să-mi îndeplinești cu inimă supusă orice voie și începe, până una alta, cu a te lepăda de credința ta și a mărturisi că singura putere este Focul, părintele Luminii!

Când auzi vorbele acestea, Hassan se trase îndărăt strigând:

— Nu este alt Dumnezeu decât unul Allah! Și Mahomed este trimisul lui Allah! Ci tu, o, ticăloase persane, nu ești decât un necredincios și un păgân! Și Stăpânul Atotputerii are să te pedepsească prin mine!

Și Hassan, iute ca fulgerul, se repezi la vrăjitor și îi smulse din mâini daireaua; pe urmă îl împinse înspre marginea muntelui cel ascuțit și, încordându-și voinicește amândouă mâinile, îl aruncă în prăpastie. Și vrăjitorul cel sperjur și necredincios, dându-se de-a rostogolul, căzu și se zdrobi de stâncile mării și își lepădă duhul întru păgânie. Și Eblis îi înhăță sufletul, ca să ațâțe cu el focul gheenei. Și iacătă de ce moarte muri Bahram magul, vrăjitorul cel ticălos și alchimist.

Iar Hassan, scăpând astfel de insul care vroia să-l facă a săvârși toate mișeliile, începu dintru-ntâi să cerceteze pe toate fețele daireaua cea vrăjită, pe care era întinsă pielea de cocoș. Ci, neștiind cum să se slujească de ea, socoti că-i mai bine să nu se slujească nicicum; așa că și-o atârnă la centură. După care, rotindu-și ochii împrejur, văzu că într-adevăr vârful de munte pe care se afla era atât de înalt, încât se ridica deasupra norilor strânși pe la poalele lui. Și o câmpie fără de sfârșit se întindea pe acea culme și închipuia, între cer și pământ, un fel de mare fără apă. Și departe de tot ardea un foc mare și sclipitor. Și Hassan gândi: „Acolo unde-i foc se află și o făptură omenească!” Și porni într-acolo afundându-se în acea câmpie unde, drept orice suflet, nu era decât sufletul lui Allah! Și când se apropie de țintă, putu într-un sfârșit să bage de seamă că focul cel sclipitor nu era, în bătaia de soare, decât strălucirea unui palat de aur, ridicat pe patru stâlpi înalți, tot de aur.

La priveliștea aceea, Hassan se întrebă: „Ce sultan ori ce ginn o fi putând să locuiască prin asemenea locuri?”

Și, cum era tare ostenit de toate zbuciumările prin câte trecuse, ca și de drumul cel lung pe care îl străbătuse, își zise: „Cu mila lui Allah, am să mă duc la palatul acesta și am să cer portarului să-mi dea oleacă de apă și ceva de mâncare, ca să nu mor de foame. Și de-o fi un om de bine, are să mă adăpostească pe o noapte în vreun ungher!” Și, dându-se în voia sorții, ajunse dinaintea porții celei mari, care era tăiată dintr-o piatră de smarald; și, trecând pragul, intră în curtea de la intrare.

Or, nici nu făcu bine câțiva pași în acea curte că Hassan și zări două fete, frumoase de te amețeau, care ședeau pe o laviță de piatră și jucau șah. Și întrucât erau tare cufundate în jocul lor, nu băgară de seamă dintru început intrarea lui Hassan. Cea mai tânără însă, când auzi călcătura pașilor lui, săltă capul și îl văzu pe frumosul Hassan, care și el se oprise când le zărise. Și fata se ridică repede și spuse surorii sale:

— Ia te uită, sora mea, ce flăcău frumos! De bună seamă că acesta trebuie să fie nefericitul pe care vrăjitorul Bahram îl aduce în fiecare an pe Muntele-Norilor! Da cum o fi făcut de-a scăpat din mâinile diavolului acela?

La vorbele acestea, Hassan, care dintru-ntâi nu cuteza să se miște din loc, înaintă către fete și, aruncându-se la picioarele celei mai tinere, strigă:

— Așa-i, o, stăpână a mea, sunt chiar sărmanul acela!

Și fata, dacă îl văzu la picioarele ei pe flăcăul cel atâta de frumos, cu stropi de lacrimi pe marginea ochilor lui negri, se simți tulburată până în străfundurile inimii; și, cu o față plină de milă, se ridică și îi spuse soră-sii, arătându-l pe tânărul Hassan:

— Fii martoră, sora mea, că din clipita aceasta mă jur, dinaintea lui Allah și dinaintea ta, că mi-l fac frate pe tânărul acesta și că vreau să împart cu el plăcerile și bucuriile din zilele frumoase și necazurile și supărările din zilele mai puțin norocite!

Și îl luă pe Hassan de mână, îl ajută să se ridice de jos și îl îmbrățișă așa cum o soră iubitoare îl îmbrățișează pe un frate drag. Pe urmă, ținându-l mai departe de mână, îl duse în palat, unde, mai înainte de orice, începu prin a-i face la hammam o scaldă care îl învioră cu totul; după care îl îmbrăcă în niște haine falnice, aruncând hainele lui cele vechi și murdare de drum, și, ajutată de soră-sa, care veni după ei la hammam, îl duse în odaie la ea, sprijinindu-l de un braț, în vreme ce soră-sa îl ținea de celălaltul. Și cele două fete îl poftiră pe tânărul lor oaspete să șadă jos între ele, ca să mănânce. Pe urmă cea mai tânără îi zise:

— O, frate al meu preaiubit, o, dragule, tu, care cu venirea ta faci pietrele casei să dănțuiască de bucurie.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci și patra noapte spuse:

— O, frate al meu preaiubit, o, dragule, tu, care cu venirea ta faci pietrele casei să dănțuiască de bucurie, vrei să ne spui numele cel fermecător pe care îl porți și pricina care te-a adus la poarta casei noastre?

El răspunse:

— Află, o, soră care mă întrebi și tu, mai marea noastră, că mă cheamă Hassan. Ci în ce privește pricina care m-a adus la palatul vostru, apoi aceea-i soarta mea cea norocoasă! Este însă adevărat că, dacă am ajuns aici, nu am ajuns decât după ce am îndurat tare mari necazuri!

Și povesti toate câte le pățise cu vrăjitorul Bahram magul, de la început până la sfârșit. Ci nu este de nici un folos să le mai spunem încă o dată. Și cele două surori, mâniate de purtarea persanului, strigară amândouă deodată:

— O, câinele afurisit! Că i s-a cuvenit moartea, și bine ai făcut, o, frate al nostru, de i-ai precurmat pe veci putința de a se mai bucura de răsuflarea vieții!

După care cea mai mare se întoarse către cea mai mică și îi zise:

— O, Boboc-de-Trandafir, acuma este rândul tău să-i povestești fratelui nostru povestea noastră, ca s-o țină minte!

Și fermecătoarea Boboc-de-Trandafir spuse:

— Află, o, frate al meu, o, preafrumosule, că noi suntem niște domnițe! Pe mine mă cheamă Boboc-de-Trandafir, iar pe sora mea, care-i aci de față, o cheamă Boabă-de-Mirtă; și, tot așa, mai am alte cinci surori, încă și mai frumoase decât noi, care acuma sunt plecate la vânătoare și care nu au să mai zăbovească mult până să se întoarcă. Pe cea mai mare dintre noi o cheamă Steaua-Dimineții, pe cea de a doua o cheamă Steaua-Serii, pe cea de a treia o cheamă Cornalina, pe cea de a patra o cheamă Smaralda, pe cea de a cincea o cheamă Dedițea. Iar eu sunt cea mai mică dintre toate șapte. Și suntem toate surori după tată, dar nu și după mamă; iar eu și cu Boabă-de-Mirtă suntem surori și după mamă. Or, tatăl nostru, care este unul dintre sultanii cei atotputernici peste ginni și peste marezi, este un înfumurat și un asupritor care, socotind că nimenea nu este vrednic să ajungă soț al vreuneia dintre fetele lui, s-a jurat că nu are să ne mărite niciodată. Și, ca să fie încredințat că voința lui nu are să fie încălcată vreodată, și-a chemat vizirii și i-a întrebat: „Nu cumva știți vreun loc pe unde nu umblă nici oamenii și nici ginnii și care ar putea să le slujească de locuință celor șapte fete ale mele?” Vizirii răspunseră: „Și oare pentru ce, o, doamne al nostru?” El spuse: „Ca să le pun pe cele șapte fete ale mele la adăpost de oamenii și de ginnii de parte bărbătească!”. Ei spuseră: „O, doamne al nostru, noi gândim că femeile și fetele nu au fost zămislite de către Cel-Binefacător decât ca să se împreune cu bărbații prin părțile cele mai simțitoare ale trupului lor! Și, de altminteri, însuși Prorocul (cu el fie rugăciunea și pacea!) a spus: «Nici o femeie nu va îmbătrâni fecioară în Islam!» Ar fi, dar, o mare rușine pe capul sultanului, dacă fetele lui ar îmbătrâni cu fecioria lor! Și-apoi, pe Allah! Păcat de tinerețele lor!” Ci părintele nostru răspunse: „Mai bine să le văd moarte, decât să le mărit!” Și adăugă: „Dacă nu-mi arătați numaidecât locul de care vă întreb, capetele voastre au să vă zboare de pe grumaji!” Atunci vizirii răspunseră: „Dacă-i așa, o, Măria Ta, află că este un loc gata găsit spre a-ți pune fetele la adăpost: este Muntele-Norilor, în care, pe vremurile de demult, sălășluiau efriții cei răzvrătiți împotriva poruncilor lui Soleiman. Acolo se află un palat de aur, zidit odinioară de efriții cei răzvrătiți, spre a le sluji de adăpost, dar care de atunci a rămas părăsit și șade pustiu. Iar locul unde-i așezat este prielnic, căci se bucură de un aer minunat și-i coperit din belșug cu pomi roditori și cu ape plăcute, mai reci ca gheața și mai dulci ca mierea!” La vorbele acestea, tătânele nostru nu mai zăbovi a ne trimite aici, cu o liotă falnică de ginni și de marezi care, odată ce ne așezară în pustietate, se întoarseră la împărăția tatălui nostru. Or noi, de cum am ajuns aici, am și văzut că într-adevăr locul acesta, departe de toate făpturile lui Allah, este un loc înflorit, bogat în păduri, cu pajiști însorite, cu livezi și cu izvoare de ape vii ce curg din belșug, asemenea unor salbe de mărgăritare și unor năvlapi de argint; și văzurăm că pâraiele se îmbulzesc unele peste altele, ca să privească și să oglindească florile care le zâmbesc; și văzurăm că văzduhul este vrăjit de ciripeli și de miresme; și că porumbeii gulerați și turturelele preamăresc pe ramurile primăverii și cântă laude Atoatefăcătorului; și că lebedele plutesc mândre pe ape; și că păunii, în straiele lor falnice, învrâstate cu corai și cu nestemate în mii de culori, sunt ca niște tineri însurăței; că pământul este un pământ neprihănit și amirosind a pomișori de camfor, împodobit cu toate podoabele raiului; și că, într-un sfârșit, este o țară aleasă și binecuvântată! Încât, o, frate al meu, nu ne simțim nefericite că trăim într-o țară ca aceasta, în palatul acesta de aur; și, mulțumindu-i pururea celui Atoaterăsplătitorului pentru huzururile sale, nu ne pare rău decât de un lucru și anume că nu avem în tovărășia noastră nici un bărbat care să ne bucure cu chipul lui când ne deșteptăm dimineața și care să aibă o inimă iubitoare și gingașă. Pentru aceasta, o, Hassan, ne vezi acuma atâta de bucuroase de venirea ta!

Și, după ce vorbi așa, fermecătoarea Boboc-de-Trandafir îl muie pe Hassan în alinturi și daruri, așa cum se face între frați și între prieteni și șezu cu drag la taifas mai departe cu el.

Estimp, veniră și celelalte cinci domnițe, surorile frumoaselor Boboc-de-Trandafir și Boabă-de-Mirtă; și, vrăjite și răpite de vederea unui flăcău atâta de frumos și a unui frate atâta de dulce, îi făcură cea mai aleasă și mai călduroasă primire. Și după salamalecurile și cele dintâi urări și cuvinte, îl puseră să jure că are să rămână cu ele o lungă bucată de vreme.

Și Hassan, care nu vedea nici o piedică.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci și cincea noapte spuse:

Și Hassan, care nu vedea nici o piedică împotriva acelei dorinți, se jurui din toată inima. Și rămase pe lângă ele, în palatul lor plin de minuni, și, din acea clipă, fu soțul lor la toate vânătorile și la toate plimbările. Și se bucura și se simțea fericit că are niște surori așa de fermecătoare și așa de gingașe; iar ele se simțeau minunat că au un frate așa de frumos și de desfătător. Și își petreceau zilele zburdând împreună prin poieni și de-a lungul pâraielor; iar seara se dăscăleau laolaltă, Hassan povestindu-le despre obiceiurile din țara lui de baștină, iar fetele povestindu-i datinile ginnilor, ale marezilor și ale efriților. Și viața aceasta plăcută îl făcea tot mai frumos din zi în zi și da chipului său o înfățișare chiar ca a lunii. Și dragostea lui de frate cu cele șapte surori, mai ales cu tinerica Boboc-de-Trandafir, se întemeia întocmai ca frăția unor copii născuți din același tată și din aceeași mamă.

Or, într-o zi, pe când ședeau împreună și cântau într-un crâng, zăriră deodată un vârtej mare de pulbere ce se ridica până la cer și acoperea fața soarelui; și venea iute către ei, cu un vuiet ca de tunet. Și cele șapte domnițe, cuprinse de spaimă, îi spuseră lui Hassan:

— Oh! Fugi repede și ascunde-te în foișorul din grădină!

Și Boboc-de-Trandafir îl luă de mână și se duse cu el să-l ascundă în foișor. Și iacătă că trâmba se risipi și de sub ea se ivi o oaste întreagă de ginni și de marezi! Or oastea aceea era un alai pe care îl trimisese la fetele lui sultanul din Ginnistan, ca să le aducă la el, să fie de față la ospețele cele mari pe care avea de gând să le dea în cinstea unuia dintre sultanii megieși. Și, la vestea aceea, Boboc-de-Trandafir alergă la ascunzătoarea lui Hassan; și îl îmbrățișă, cu lacrimi în ochi și cu pieptul uscat de sughițuri jalnice și îl înștiință că și ea și surorile ei au să plece și îi spuse:

— Însă, o, fratele meu, tu să aștepți întoarcerea noastră în palatul acesta, peste care ești stăpân deplin! Și iată cheile de la toate odăile!

Și îi întinse cheile, adăugând:

— Numai că, te rog fierbinte, a Hassan și te juruiesc pe sufletul tău drag, să nu care cumva să deschizi odaia care se încuie cu cheia ce poartă ca semn peruzeaua aceasta încrustată în ea!

Și îi arătă cheia cu pricina. Și Hassan, tare mâhnit de plecarea ei și a surorilor ei, o îmbrățișă plângând și îi făgădui că are să aștepte neclintit întoarcerea lor și că nu are să deschidă ușa a cărei cheie avea ca semn peruzeaua încrustată în ea. Și fata, dimpreună cu cele șase surori ale ei, care veniră pe furiș să-l vadă pe fratele lor înainte de plecare, își luară bun-rămas cu multă duioșie de la Hassan și toate îl sărutară, una câte una; pe urmă, împreună cu alaiul, își luară numaidecât drumul către țara părintelui lor.

Iar Hassan, dacă se văzu singur în palat, fu cuprins de o mare mâhnire; și, dacă se pomeni în singurătate, după ce fusese în tovărășia cea minunată a celor șapte surori, își simți pieptul tare apăsat; și, căutând să-și spulbere și să-și domolească părerile de rău, se apucă să cerceteze, una câte una, odăile fetelor. Și, văzând locul în care trăiau ele și lucrurile lor frumoase, își simțea sufletul cuprins de foc și inima bătând tulburată. Și ajunse în felul acesta dinaintea ușii care se descuia cu cheia ce era însemnată cu peruzeaua încrustată în ea. Ci nu voi nicidecum să se slujească de acea cheie și se întoarse de la ușă. Pe urmă gândi: „Cine știe pentru ce m-o fi sfătuit atâta sora mea Boboc-de-Trandafir să nu deschid ușa asta! Și ce s-o fi putând afla, acolo înlăuntru, așa de tainic încât să-mi fie pusă o atare opreliște? Da dacă așa-i voința surorii mele, nu am decât să răspund că ascult și că mă supun!” Și plecă, și, întrucât se lăsa noaptea și îl apăsa singurătatea, se duse să se culce, ca să-și adoarmă mâhnirea. Ci nu izbuti să închidă ochii, atâta stăruia în mintea lui ușa aceea poprită; și gândul la ea îl chinuia atât de tare, încât își spuse: „Da dacă tot m-aș duce s-o deschid?” Ci gândi: „Mai bine să aștept până mâine dimineață!” Pe urmă, nemaiputând să aștepte așa, neadormit, se ridică zicându-și: „Mai bine mă duc să descui ușa acuma, numaidecât, și să văd ce-o fi în iatacul pe care îl închide, măcar de-ar fi să-mi găsesc și moartea acolo!” Și ridicându-se, aprinse un opaiț și se duse la ușa cea tainică. Și băgă cheia în broască, iar zăvorul se descuie fără de nici o caznă; și ușa se deschise ca de la sine, fără de nici un zgomot; și Hassan intră în odaia în care da acea ușă.

Or, degeaba privi el în toate părțile, că nu văzu dintru-ntâi chiar nimic: nici un lucru, nici o rogojină, nici un preș. După ce însă făcu o roată prin încăpere, zări într-un ungher, lipită de perete, o scară de lemn negru, care ducea sus la o bageacă tăiată în tavan. Și Hassan, fără a șovăi, își puse jos opaițul și, cățărându-se pe scară, se sui până la tavan și, de acolo, se strecură prin bageacă. Și când scoase capul prin bageaca aceea, se pomeni deodată afară, la fața unei terase ce se întindea chiar peste tavanul odăii.

Atunci Hassan se sui pe terasă. Iar terasa toată era plină cu ierburi și cu copăcei, întocmai ca o grădină și acolo, sub tainica lumină a lunii, văzu cum se deșterne, în mijlocul tăcerii pământului, cea mai frumoasă priveliște care a vrăjit vreodată un ochi de om.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci și șasea noapte spuse:

Atunci Hassan se sui pe terasă. Iar terasa toată era plină cu ierburi și cu copăcei, întocmai ca o grădină și acolo, sub tainica lumină a lunii, văzu cum se deșterne, în mijlocul tăcerii pământului, cea mai frumoasă priveliște care a vrăjit vreodată un ochi de om. La picioarele lui, dormind în tihnă, se întindea un lac mare, în care se oglindea toată strălucirea cerului și unde țărmul, cu toate crețurile dulci ale apei, surâdea de frunzișurile clătinate ale dafinilor, de mirții înfloriți, de migdalii încununați cu zăpada lor, de steblele de glicine și cânta preamărirea nopții din toate glasurile păsărelelor lui. Și pânza de mătasă, cuprinsă între piepturi de tufișuri bătrâne, se întindea mai departe, să scalde temeliile unui palat cu liniile zidirii ciudate, cu niște bolte străvezii, țâșnind în limpezimea și în cleștarul cerurilor. Și, de la palatul acela, se întindea până la apă, peste o punte de marmură și de mozaic, o podea împărătească, pardosită cu lespezi puse rânduri-rânduri și cu pietre de rubin și pietre de smarald și pietre de argint și pietre de aur. Și pe podina aceea se boltea, sprijinit pe patru stâlpi subțiri de alabastru trandafiriu, un uranisc de mătase verde, ce ocrotea cu dulceața umbrei lui un jeț cioplit din lemn de aloe și din aur, măiestrit lucrat, pe care spânzura o viță de vie cu ciorchini grei și cu boabe de mărgăritar mari cât ouăle de porumbel. Și totul era înconjurat de o împletitură făcută din foițe de aur roșu și de argint. Și peste toate acele lucruri neprihănite dăinuia atâta împăcare și atâta frumusețe, încât nici o făptură omenească, să fi fost însuși Khosroe ori Kaissar, nu ar fi putut să închipuiască ori să dureze niște minunății ca acelea.

Încât Hassan, înmărmurit, nu mai cuteză nici să se miște, de frică să nu tulbure tihna dulce a acelor locuri; când, dintr-odată, văzu cum se desprinde de pe cer și cum coboară vădit către lac un stol de păsări mari. Și iacătă că se lăsară chiar pe țărmul apei; și erau în număr de zece; și penele lor frumoase, albe și dese, măturau iarba în mersul lor legănat și galeș. Și, în toate mișcările lor, parcă ar fi ascultat de o pasăre mai mare și mai frumoasă decât toate celelalte și care se îndreptase încetișor către podina aceea și se așezase în jeț. Și, deodată, toate zece laolaltă, cu o mișcare gingașă, se despuiară de penele lor. Și, aruncând mantiile acelea, se iviră zece lune, de o frumusețe neprihănită, în chip de zece fecioare, goale din creștet până în talpă. Și, râzând, săriră în apa care le întâmpină cu o ploaie de nestemate. Și se scăldară cu mare desfătare, hârjonindu-se laolaltă, iar cea mai frumoasă se repezea după ele, le prindea și le tăvălea într-un potop de alinturi și le gâdila și le mușluia! Și ce mai chicoteli! Și ce mai dezmierdări!

Când sfârșiră scalda, ieșiră din lac; iar cea mai frumoasă se sui iarăși pe podină și se duse să șadă în jeț, neavând altă îmbrăcăminte pe ea decât pletele ei. Și Hassan, privindu-i nurii, simți cum își pierde mințile; și gândi: „Ah! Acuma știu bine de ce Boboc-de-Trandafir, sora mea, m-a oprit să deschid ușa aceasta! Iacătă că tihna mea s-a dus pe veci!” Și cercetă mai departe cu de-amănuntul feluritele frumuseți ale fecioarei goale. Ce minunăție! Ah! Și ce nu văzu el atunci! Într-adevăr, nu încape nici o îndoială, fata aceea era cel mai desăvârșit lucru ieșit din mâinile Atoateziditorului. Oh! Ce goliciune strălucită! Gingășia gâtului ei și lumina ochilor cei negri erau mai presus decât ale gazelelor; iar mijlocelul ei înalt și subțire îmbăta mai tare decât arakaua. Părul ei de neguri era o noapte de iarnă, deasă și întunecată. Gura-i aidoma cu un trandafir era gemma pecetei lui Soleiman. Dinții-i de fildeș tânăr erau o salbă de mărgăritare, ori niște pietricele de grindină croite pe-o măsură; gâtu-i era un stâlp de argint; pântecele avea unghere și cotloane, iar spatele gropițe și caturi; buricul ei era atât de larg, încât ar fi putut cuprinde o uncie întreagă de mosc negru; coapsele-i erau voinice și deopotrivă de tari și de mlădioase, ca niște perne umplute cu puf de struț; iar deasupra lor, în cuibu-i cald și vrăjitor, aidoma unui iepuraș fără urechi, sta o istorie plină de slavă, cu terasa și cu bătătura ei și cu vâlcelele ei ca pâlnia, în care să te tot lași să luneci, ca să uiți negrele amaruri. Și tot așa ai fi putut gândi că-i și ca o boltă de cleștar, rotundă pe toate părțile și clădită pe o temelie vârtoasă; ori că-i un tas de argint, stând răsturnat. Și chiar că numai unei fecioare cumu-i aceasta i s-ar potrivi versurile poetului:

Fecioara, cum venea atunci spre mine, În frumusețea-i caldă îmbrăcată, Ca trandafiru-n trandafirii lui, Cu sâni ca două rodii, dintr-odată: „Iată un trandafir și două rodii!” Strigai vrăjit, din inima mea toată. Ci mă-nșelam! A-ți semui obrajii Cu trandafirii, o, frumoasă fată și sâni-ți tari cu niște biete rodii, Greșeală e! Pentru că, niciodată, Nici trandafirii de pe trandafiri, Nici rodiile mândre n-au să poată Să-ți fie-asemeni – căci pe trandafiri Poți să-i miroși; pe rodii, ca pe-o roadă, Le poți culege; dar, tu, minunată, Cine-ar putea să se mândrească, oare, Că te-a atins ori mirosit vreodată?

Și-așa era fecioara care se suise să stea, falnică și goală, în jeț, pe malul lacului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci și șaptea noapte spuse:

Și-așa era fecioara care se suise să stea, falnică și goală, în jeț, pe malul lacului. După ce se odihni de scaldă, fata spuse către tovarășele sale, culcate lângă ea pe podea:

— Dați-mi hainele!

Și fetele veniră și îi puseră drept veșmânt numai o năframă de zarafir pe umeri, o basma străvezie pe cap și o centură de atlaz peste mijloc. În felul acesta o împodobiră! Și era ca o mireasă și mai minunată decât toate minunile. Și Hassan se uita la ea, ascuns pe după pomii de pe terasă și, cu toată dorința care îl îndemna să i se arate înainte, nu izbuti să facă nici o mișcare, atâta de înlemnit era de uimire și atâta de pierit era de tulburare.

Și fata spuse:

— O, domnițelor, iacătă că se face ziuă și-i vremea să ne pregătim de plecare, căci țara noastră-i departe și ne-am răsfățat destul!

Atunci fetele o îmbrăcară în mantia ei de pene, se îmbrăcară apoi și ele la fel și toate laolaltă își luară zborul, punând lumină pe cerul dimineții.

Atâta! Și Hassan, înmărmurit, le urma cu ochii și, încă mult timp după ce pieriseră, tot mai scruta zarea îndepărtată, năpădit amarnic de o dragoste cum niciodată nu i se mai aprinsese în suflet la vederea niciunei fete de pe pământ. Și lacrimi de dor și de iubire începură să-i curgă pe obraji și strigă: „Ah, Hassan, sărmane Hassan! Iacătă-ți acuma inima în mâinile fetelor acestea de ginni, pe tine, pe care nici o frumusețe nu te-a putut opri în țara ta!” Și, cufundat într-o visare adâncă și cu obrazul în palmă, ticlui versurile acestea:

Ce zori de ziuă albi te alină În roua albă-a zării de argint? Înveșmântată-ntr-o lumină lină Și-n frumusețea ta de mărgărint, O, tu, cea dusă, te iviși, senină, Doar ca să-mi pui în suflet flori ce mint Și chinul care inima-mi dezbină? Cum de pot spune unii, cum pretind Că dragostea e de dulceață plină? Ah, chinu-acesta dacă e alint, Atunci amarul smirnei ce-i, lumină?

Și tot așa oftă întruna, mai departe, fără să închidă ochii, până se ivi soarele. Pe urmă coborî pe țărmul lacului și începu să rătăcească încolo și încoace, adulmecând în văzduhul proaspăt miresmele lăsate de domnițe. Și se mistui așa ziua întreagă, așteptând să vină iar noaptea, ca să se suie iarăși pe terasă, nădăjduind că păsările au să se mai întoarcă. Ci nimeni nu mai veni în noaptea aceea și nici în nopțile următoare. Și Hassan, deznădăjduit, nu mai vroi nici să mănânce, nici să bea, nici să se culce, și nu făcu alta decât să se îmbete tot mai tare de dorul lui după necunoscuta aceea. Și, în felul acesta, se subția și slăbea; și puterile îl părăsiră încet-încet și bietul Hassan se lăsă să cadă moale la pământ, zicându-și: „Moartea-i mai de dorit decât această viață de suferință!”

Estimp, cele șapte domnițe, fetele sultanului de peste Ginnistan, se întoarseră de la ospețele unde fuseseră poftite de tatăl lor. Și cea mai mică dintre ele, chiar până a-și schimba hainele de drum, alergă să-l caute pe Hassan. Și îl găsi în odaia lui, întins pe pat, tare îngălbenit și tare schimbat; și sta cu pleoapele închise și lacrimile îi curgeau domol pe obraji. Și fata, când îl văzu așa, scoase un țipăt de spaimă și se repezi la el și îl cuprinse în brațe, așa cum face o soră cu fratele ei și îl sărută pe frunte și pe ochi, zicându-i:

— O, frate al meu preaiubit, pe Allah! Mi se rupe inima când te văd în starea aceasta! Ah, spune-mi ce te doare, ca să-ți caut leacul!

Și Hassan, cu pieptul zguduit de suspine, făcu din cap și din mână un semn care vroia să însemne: „Nu!” și nu rosti nici o vorbă. Și fata, năpădită de lacrimi și cu mângâieri nemărginite în glas, îi spuse:

— Fie-ți milă, o, frate al meu Hassane, suflet al sufletului meu, desfătare a pleoapelor mele: când îți văd ochii cufundați de slăbiciune în găvanele lor și trandafirii stinși din obraji-ți scumpi, viața mi se întunecă și nu mai are nici un farmec! Te juruiesc, pe sfânta dragoste care ne leagă, nu-ți mai tăinui suferințele și chinul față de o soră care este gata să-ți răscumpere viața cu prețul a o mie de vieți de-ale ei!

Și, pierdută, îl acoperea cu sărutări și îi ținea mâinile amândouă strânse la sânul ei și așa îl ruga, stând în genunchi lângă patul lui. Și Hassan, după un răstimp, scoase un șir de suspine grele și, cu glasul stins, ticlui stihurile acestea:

De m-ai privi mai cu luare-aminte, Pricina suferinței mi-ai vedea și n-ar mai trebui să-nșir cuvinte. Ci la ce bun să-mi știi durerea grea, Când nici un leac nu am de-aci-nainte?

Vai, inima mea s-a pierdut cu firea și ochii-mi pururi treji nimic nu vădi Iar ceea ce a dus cu ea iubirea, Numai iubirea poate da-ndărăt!

Pe urmă lacrimile lui Hassan se revărsară din belșug; și adăugă:

— Ah, sora mea, ce ajutor ai mai putea să-i aduci cuiva care suferă din vina lui? Și-apoi tare mi-e teamă că nu ai să poți decât să mă lași să mor de chinul și de nenorocul meu!

Ci fata strigă:

— Numele lui Allah fie cu tine și împrejurul tău, o, Hassan! Ce tot spui tu? De-ar fi să-mi pierd și sufletul, eu nu pot face altceva decât să-ți vin în ajutor!

Atunci Hassan, cu suspine în glas, spuse:

— Află, dar, o, sora mea Boboc-de-Trandafir, că sunt zece zile de când n-am mai mâncat nimic, și aceasta din pricina cutăror și cutăror lucruri care mi s-au întâmplat!

Și îi povesti toată pățania lui, fără a uita nici un amănunt.

Și dacă auzi istorisirea lui Hassan, Boboc-de-Trandafir, departe de a se arăta necăjită, cum ar fi fost în drept să fie, se simți cuprinsă cu totul de jalea lui și începu să plângă laolaltă cu el.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci și opta noapte spuse:

Se simți cuprinsă cu totul de jalea lui și începu să plângă laolaltă cu el. După care, Boboc-de-Trandafir spuse:

— O, fratele meu, liniștește-ți sufletul drag, limpezește-ți ochii și șterge-ți lacrimile! Căci mă jur ție că sunt gata să-mi primejduiesc și viața care îmi este dragă și sufletul meu cel scump, ca să îndrept ce ai pățit și să-ți împlinești dorul, ajutându-te s-o ai pe acea necunoscută pe care ai îndrăgit-o, inșallah! Ci te sfătuiesc, o, frate al meu, să ții în taină lucrul acesta și să nu le spui surorilor mele nici o vorbă, altminteri te primejduiești să te pierzi și mă pierzi și pe mine odată cu tine. Și dacă ți-or pomeni ele ceva despre ușa cea oprită și dacă te-or întreba despre ea, tu să le spui: „Habar nu am de ușa aceea!” Și dacă s-or mâhni că te văd atâta de zaif, și dacă ți-or pune vreo întrebare, să le spui: „Dacă sunt așa, sunt din pricină că am tânjit prea mult singur de lipsa voastră. Și inima mea s-a zbuciumat prea mult de dorul vostru!”

Și Hassan răspunse:

— Hotărât! Așa am să le spun! Căci sfatul tău este minunat!

Și o sărută pe Boboc-de-Trandafir și își simți sufletul că se liniștește și pieptul că i se alină, ușurat în felul acesta de teama cea mare care îl apăsa că are s-o vadă pe sora lui cum se supără pe el din pricina ușii celei tainice! Și, înseninat pe deplin, răsuflă din adânc și ceru de mâncare. Și Boboc-de-Trandafir îl mai sărută o dată și plecă fără de zăbavă, cu lacrimile în ochi, la surorile ei, să le spună:

— Vai, surorile mele! Bietul meu frate Hassan este tare bolnav! De zece zile nici un strop de mâncare nu i-a mai intrat în gură, din pricina lipsei noastre și a mâhnirii în care s-a cufundat! L-am lăsat aici singur, bietul de el, fără nimeni care să-i țină de urât; și atunci și-a adus aminte de mama și de țara lui și amintirile acestea l-au umplut de amărăciune. Of, tare-i vrednică de milă soarta lui, surorile mele!

La vorbele acestea ale blândei Boboc-de-Trandafir, domnițele, care erau împodobite cu un suflet bun și ușor de înduioșat, alergară să-i ducă de mâncat și de băut fratelui lor; și se străduiră să-l mângâie și să-l învioreze cu chipurile și cu vorbele lor; și, ca să-l înveselească, îi povestiră toate ospețele și toate minunățiile pe care le văzuseră la palatul tatălui lor, în Ginnistan. Și vreme de o lună de zile nu conteniră să-i dovedească cele mai alese și mai duioase îngrijiri, ci fără să izbutească a-l tămădui întru totul.

La sfârșitul lunii aceleia, domnițele, afară de Boboc-de-Trandafir, care le rugă să-i îngăduie să rămână în palat, ca să nu-l lase singur pe Hassan, plecară la vânătoare, după obiceiul lor; și ele se mărturisiră îndatorate surorii lor mai mici pentru grija ce-o avea față de oaspetele lor. Or, de îndată ce ele plecară, Boboc-de-Trandafir îl ajută pe Hassan să se scoale, îl luă în brațe și îl duse pe terasa peste care se întindea lacul. Și acolo, luându-l la sân și odihnindu-i capul pe umărul ei, îi zise:

— Spune-mi acuma, mielușelul meu, în care dintre foișoarele acestea care se înșiruiesc pe malul lacului ai văzut-o pe aceea care îți pricinuiește atâtea lacrimi?

Și Hassan răspunse:

— N-am văzut-o în niciunul dintre foișoarele acestea, ci mai întâi în apa lacului și apoi pe jețul de pe podeaua aceea!

La vorbele acestea, fata se îngălbeni cu totul la chip și strigă:

— O, păcatele noastre! Păi atunci, o, Hassan, aceea-i chiar fiica împăratului ginnilor, acela care domnește peste împărăția cea nemărginită în care tatăl meu nu este decât unul dintre caimacamii lui! Și țara în care se află scaunul de domnie al împăratului nostru este la o depărtare de neajuns și este înconjurată de o mare pe care nici oamenii și nici ginnii nu pot s-o străbată. Și el are șapte fete, iar aceea pe care ai văzut-o tu este cea mai tânără. Și împăratul are o pază alcătuită numai din niște fecioare războinice, de neam ales și fiecare dintre ele se află în fruntea unei oști de cinci mii de călărețe viteze. Or, tocmai aceea pe care ai văzut-o tu este cea mai frumoasă și cea mai oțelită dintre toate tinerele împărătești; și le întrece pe toate la vitejie și la dibăcie. O cheamă Strălucire! Și vine să se preumble pe aici la fiecare lună nouă, însoțită de fetele dregătorilor tatălui său. În ce privește mantiile lor de pene, care le poartă prin văzduhuri ca pe niște păsări, apoi acelea-s din dulapurile de haine ale duhurilor! Și numai cu ajutorul acelor haine avem să izbândim noi să ne atingem ținta. Află, dar, o, Hassan, că altă cale nu ai ca să ajungi stăpân pe făptura ei, decât să pui mâna pe haina ei cea fermecată. Pentru aceasta nu ai decât să stai ascuns aici și să aștepți întoarcerea ei; și ai să te folosești de clipa când ea are să coboare să se scalde în lac și ai să-i iei mantia și nimic altceva nu ai să-i mai iei! Și, cu aceasta, o ai și pe ea! Și atunci, ia seama bine să nu care cumva să te înduioșezi de rugămințile ei și nu care cumva să-i dai mantia îndărăt, altminteri ai să fii pierdut fără de izbavă, iar noi toate avem să fim la fel prețul răzbunării ei și tot așa și tatăl nostru odată cu noi! Mai degrabă înhaț-o de coade și trage-o după tine; și are să ți se supună și să te asculte! Și are să se petreacă ce s-o petrece!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci și noua noapte spuse:

Și are să se petreacă ce s-o petrece!

La vorbele acestea spuse de Boboc-de-Trandafir, Hassan fu cuprins de bucurie și simți cum o viață nouă se revarsă în el și îi dă îndărăt deplinătatea puterilor. Și se ridică singur pe picioare și luă în mâini capul surorii sale și îl sărută cu duioșie, mulțumindu-i pentru bunătatea ei. Și amândoi coborâră în palat și își petrecură vremea tăifăsuind voioși, ba despre una, ba despre alta, laolaltă cu celelalte fete.

Or, a doua zi, care se nimerise tocmai o zi de lună nouă, Hassan așteptă noaptea ca să se ducă și să se pitească sub podina de pe malul lacului. Și nu șezu acolo mai mult de câteva clipite, că se și auzi un fâlfâit de aripi în tăcerea nopții și, la lumina lunii, păsările cele cu atâta nerăbdare așteptate se iviră și intrară în lac, după ce își scoaseră mantiile de pene și mătăsurile de dedesubt.

Iar minunata Strălucire, fiica împăratului împăraților ginnilor, își cufundă și ea în apă trupul falnic și gol. Și era încă și mai frumoasă și mai ispititoare decât întâia oară. Și Hassan, cu toată încântarea și tulburarea care îl cuprinseseră, izbuti să se strecoare, nevăzut, până la locul unde fuseseră lăsate hainele, luă mantia de pene a fetei împăratului și se piti degrabă sub podină.

Când frumoasa Strălucire ieși din apă, pricepu dintr-o aruncătură de ochi, după neorânduiala hainelor împrăștiate pe iarbă, că o mână străină le prihănise lucrurile. Și se duse la haine și văzu că mantia ei pierise. Și scoase un țipăt amarnic de spaimă și de deznădejde și începu să se bată peste față și peste piept. Oh, ce frumoasă era așa, sub lună, deznădăjduita de ea! Ci tovarășele ei, când auziră țipătul, se repeziră să vadă ce-i acolo și, pricepând ce se întâmplase, își luară fiecare degrabă hainele și, fără a se mai gândi să-și șteargă goliciunea udă și să-și mai pună mătăsăriile de pe dedesubt, se acoperiră cu penele lor de zburătoare și, iuți ca niște gazele speriate sau ca niște porumbițe vânate de erete, fugiră înnebunite către văzduhuri. Și într-o clipită pieriră, lăsând-o singură, la marginea lacului, pe plânsă, pe îndurerata, pe necăjita Strălucire, fata împăratului lor.

Atunci Hassan, măcar că tremura de tulburare, se repezi din ascunzătoarea lui la fata goală, care o luă la fugă. Iar el se luă după ea împrejurul lacului, strigând-o cu numele cele mai gingașe și încredințând-o că nu vroia să-i facă nici un rău. Ci ea, ca o căprioară hăituită de câini, fugea cu mâinile înainte, gâfâind, cu pletele în vânt, înspăimântată că fusese prinsă așa, în goliciunea trupului ei de fecioară. Hassan însă, alergând după ea, o prinse, într-un sfârșit și o înșfacă de pletele pe care și le înfășură pe după mână și o sili să vină cu el. Atunci ea închise ochii și, supunându-se sorții, se lăsă târâtă fără a mai pune nici o împotrivire. Și Hassan o duse în odaia lui, unde, fără a se lăsa înduioșat de rugămințile și de plânsetele ei, o încuie și fugi numaidecât s-o înștiințeze pe sora lui și să-i ducă vestea cea bună a izbânzii.

Iar Boboc-de-Trandafir veni fuga în odaia lui Hassan la prăpădita de Strălucire, care de jale își mușca mâinile și plângea cu toate lacrimile din ochii ei. Și Boboc-de-Trandafir se aruncă la picioarele ei, ca să-i dovedească cinstire și, după ce sărută pământul, îi spuse:

— O, domniță a mea, pacea fie cu tine și mila lui Allah și binecuvântările lui! Tu luminezi locuința aceasta și o înmiresmezi cu venirea ta!

Și Strălucire răspunse:

— Cum? Tu ești, Boboc-de-Trandafir? Care va să zică așa îngădui tu să se poarte fiii oamenilor cu fata împăratului tău? Tu știi ce putere are tatăl meu; și știi că împărații ginnilor sunt supușii lui și că el poruncește peste oștiri întregi de efriți și de marezi, nenumărate ca firele de nisip ale mării; și ai cutezat să primești un om în casa ta, ca să mă prindă și ai vândut-o pe stăpâna ta! Altminteri cum ar fi găsit omul acesta drumul către lacul în care mă scăldam?

La vorbele acestea, sora lui Hassan răspunse:

— O, domniță, fiică a împăratului nostru, o, tu, cea mai frumoasă și cea mai minunată dintre fetele ginnilor și ale oamenilor! Află că acela care te-a găsit la scaldă, o, neprihănito, este un flăcău fără de pereche. Și-i cu adevărat împodobit cu purtări mult prea fermecătoare ca să nu fi avut nici cel mai mic gând de a te supăra. Ci atunci când ursitoarea a hotărât un lucru, lucrul acela trebuie să se întâmple! Și chiar că numai ursita acestui flăcău frumos care te-a prins l-a făcut să se îndrăgostească de tine cu patimă; iar cei care iubesc sunt vrednici de iertare! Și dacă te iubește așa cum te iubește, nu are de ce să fie vinovat în ochii tăi! Și-apoi, n-a zămislit oare Allah femeile pentru bărbați? Dacă ai ști, o, stăpână a mea, cât de bolnav a fost din ziua când te-a văzut pentru întâia oară! Era să-și dea și sufletul! Așa!

Și îi povesti mai departe domniței toată năprasna patimii aprinse în inima lui Hassan și sfârși spunând:

— Și să nu uiți, o, stăpână a mea, că te-a ales, dintre cele zece însoțitoare ale tale, ca pe cea mai frumoasă și mai minunată! Și măcar că și ele erau goale la fel ca tine și tot atât de lesne ca și tine să fie prinse la scaldă!

Când auzi cele spuse de sora lui Hassan, frumoasa Strălucire văzu bine că trebuia să lase orice gând de fugă și se mulțumi să scoată un oftat adânc de supunere. Și Boboc-de-Trandafir alergă numaidecât să aducă o rochie minunată, cu care o îmbrăcă pe domniță.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzecea noapte spuse:

Și Boboc-de-Trandafir alergă numaidecât să aducă o rochie minunată, cu care o îmbrăcă pe domniță. După care îi puse să mănânce și făcu tot ce putu spre a-i risipi supărarea. Și frumoasa Strălucire, până la urmă, se mai împăca oleacă și spuse:

— Văd bine că așa mi-a fost scris de la ursitoare, să fiu despărțită de tatăl meu, de rudele mele și de locurile din țara mea! Și trebuie să mă supun ursitei!

Iar sora lui Hassan nu pregetă s-o întărească în acest gând și izbuti atâta de bine, încât lacrimile domniței conteniră cu totul și ea se împăcă într-un sfârșit cu soarta ei. Atunci sora lui Hassan pieri o clipă, ca să dea fuga la frate-său și să-i spună:

— Dă zor și du-te numaidecât la preaiubita ta, căci clipa este prielnică. Și, de cum ai să intri în odaie, repede-te de-i sărută picioarele, pe urmă mâinile, pe urmă obrajii. Și numai după aceea să-i vorbești și cât mai frumos și mai drăgălaș cu putință!

Și Hassan, tremurând de tulburare, se duse la domnița care, când îl văzu, se uită la el cu luare-aminte și, în ciuda supărării ei, fu peste măsură de încântată de frumusețea lui. Ci își lăsă ochii în jos, iar Hassan îi sărută picioarele și mâinile și pe urmă o sărută pe frunte, între ochii amândoi, spunându-i:

— O, domniță peste cele mai frumoase domnițe, viață a sufletelor, bucurie a privirilor, grădină a înțelepciunii, o, sultană, o, împărăteasă a mea! Fie-ți milă, liniștește-ți inima și înseninează-ți ochii, căci soarta îți este plină de fericire! Eu nu am alt gând față de tine decât să-ți fiu rob credincios, așa cum sora mea îți este slujnică. Iar dorința mea nu este să te silnicesc, ci să mă căsătoresc cu tine, după legea lui Allah și a Profetului! Și-atunci am să te duc la Bagdad, în țara mea, unde am să-ți cumpăr robi și roabe și o casă vrednică de tine în strălucirea ei. Ah! Dacă ai ști ce țară minunată este țara în care se află Bagdadul, Cetatea Păcii și ce plăcuți și de treabă și primitori sunt locuitorii săi și ce dulce și prietenoasă este vecinătatea lor! Și-apoi am o mamă care-i cea mai bună dintre femei și care are să te iubească întocmai ca pe o fată a ei și are să-ți gătească cele mai minunate mâncăruri, întrucât, fără de îndoială, mama mea este femeia care știe să gătească cele mai bune mâncăruri din toată țara Irakului!

Așa îi vorbi Hassan tinerei Strălucire, fata împăratului de peste Ginnistan! Iar domnița nu-i răspunse nici cu o vorbă, nici cu o literă, nici cu un semn! Și deodată se auzi o bătaie la poarta palatului. Și Hassan, care avea în seama lui să deschidă și să închidă porțile, spuse:

— Iartă-mă, o, stăpână a mea! Am să lipsesc numai o clipită!

Și alergă să deschidă poarta. Or, erau surorile lui, care se întorceau de la vânătoare și care, când îl văzură însănătoșit și cu obrajii iarăși luminoși, se bucurară până peste marginile bucuriei. Iar Hassan se feri să le pomenească de domnița Strălucire și le ajută să-și ducă belșugul de vânat, alcătuit din gazele, din vulpi, din iepuri, din bivoli și din toate soiurile de jivine. Și se purtă față de ele cu o drăgălășenie deosebită, sărutându-le rând pe rând pe frunte și alintându-le și dovedindu-le dragostea sa, cu o căldură cu care nu prea erau dedate din partea lui, întrucât el își păstra toate alinturile pentru sora lor, Boboc-de-Trandafir! Așa că rămaseră uimite de schimbarea aceea; ba celei mai mari dintre fete îi trecu prin gând, până la urmă, că trebuie să fie vreo pricină anume care prilejuia o atare voioșie; și se uită la el cu un zâmbet zefliu și îi făcu din ochi și îi spuse:

— O, Hassan, chiar că ne uimește voioșia aceasta nestăpânită a ta, când până astăzi tu doar primeai mângâierile noastre, fără-a vroi vreodată să răspunzi la ele! Oare îți părem mai frumoase în hainele noastre de vânătoare, ori poate că îți suntem mai dragi acum, ori mai degrabă-s amândouă pricinile deodată?

Hassan însă își lăsă ochii în jos și scoase un suspin de să topească până și cea mai aspră inimă! Iar domnițele, uluite, îl întrebară:

— De ce suspini așa, o, fratele nostru? Și ce ți-a tulburat liniștea? Vrei oare să te întorci la mama ta, în țara ta? Spune, Hassane, deschide-ți inima față de surorile tale!

Ci Hassan se întoarse către sora sa Boboc-de-Trandafir, care tocmai venea și ea acolo și îi spuse, îmbujorându-se peste măsură:

— Spune tu, mai bine! Căci mie tare mi-e rușine să le spun pricina care mă tulbură!

Și Boboc-de-Trandafir spuse:

— Surorile mele, nu-i nimic deosebit! Numai că fratele vostru a prins o pasăre tare frumoasă din văzduh și dorește din partea voastră să-l ajutați s-o îmblânzească!

Și toate strigară:

— De bună seamă! Nu-i nimic deosebit! Da pentru ce s-a îmbujorat Hassan așa din pricina aceasta?

Ea răspunse:

— Iacătă! Din pricină că Hassan s-a îndrăgostit rău, da cu ce dragoste, de pasărea aceea!

Ele spuseră:

— Pe Allah! Și cum ai să faci, o, Hassan, spre a-ți dovedi dragostea față de o pasăre de-a văzduhului?

Și Boboc-de-Trandafir spuse, în vreme ce Hassan își lăsa capu-n pământ și se înroșea și mai tare:

— Cu vorba, cu alintul și cu tot ce mai urmează!

Ele spuseră:

— Păi, atunci, trebuie să fie destul de mare pasărea fratelui nostru!

Boboc-de-Trandafir spuse:

— Este cât noi de mare! Ascultați-mă, mai bine!

Și adăugă:

— Aflați, o, surorile mele, că mintea fiilor lui Adam este tare ciudată! Din pricina aceasta, atunci când l-am lăsat aici singur-singurel pe bietul nostru Hassan, întrucât își simțea pieptul tare apăsat, a început să rătăcească prin palat, ca să se înveselească. Da mintea îi era atâta de tulburată, încât a încurcat cheile de la odăi și, din nebăgare de seamă, a deschis ușa de la iatacul cel tainic, unde se află terasa! Și i s-a întâmplat cutare și cutare lucru!

Și povesti, însă micșorând vina lui Hassan, toată întâmplarea și adăugă:

— Oricum, fratele nostru este de iertat, întrucât fata e frumoasă! Ah, de-ați ști, surorile mele, ce frumoasă e!

La vorbele acestea ale bunei Boboc-de-Trandafir, surorile ei spuseră:

— Dacă-i atâta de frumoasă precum spui, începe, mai înainte de a ne-o arăta, prin a ne-o zugrăvi mai îndeaproape!

Boboc-de-Trandafir spuse:

— Cine-ar putea, a Allah, să vi-o zugrăvească? Mi-ar crește mai degrabă părul pe limbă, înainte de a vă putea spune farmecele ei, fie cât de cât. Ci am să încerc totuși, măcar ca să nu vă las, atunci când o s-o vedeți, să vă prăbușiți pe spate! Bismillah, o, surorile mele! Laudă Aceluia carele a îmbrăcat în strălucire goliciunea ei de iasomie! Frumusețea gâtului și strălucirea ochilor ei negri este mai presus de frumusețea și de strălucirea gazelelor, iar mijlocelul ei este mai mlădiu ca al ramului de araka! Păru-i este o noapte de iarnă, deasă și neagră; gura, aidoma cu un trandafir, este însăși gemma de la pecetea lui Soleiman; dinți-i de fildeș tânăr sunt o salbă de mărgăritare, ori niște pietre de grindină croite pe-o măsură; gâtu-i e un stâlp de argint; pântecu-i are colțuri și unghere, iar spatele cute și caturi; buricu-i e atâta de larg, încât poate să cuprindă în el o uncie de mosc negru; coapsele-i sunt voinice și, pe cât de tari, pe-atât de mlădioase, ca niște perne umplute cu pene de struț și, deasupra lor, în cuibul ei cald și fermecător, asemeni unui iepure fără urechi, o istorie plină de slavă, cu terasa și cu bătătura ei și cu vâlceaua ei ca o pâlnie, unde să te tot lași să luneci ca să-ți uiți de negrele amaruri. Și să nu vă amăgiți întru nimic, o, surorile mele! Întrucât, când o s-o vedeți, ați putea tot așa s-o luați drept o boltă de cleștar, rotundă pe toate părțile și așezată pe o temelie voinică, ori un tas de argint stând răsturnat. Și unei fete ca aceasta i se potrivesc pe drept stihurile poetului:

Fecioara, cum venea atunci spre mine În frumusețea-i caldă îmbrăcată, Ca trandafiru-n trandafirii lui, Cu sâni ca două rodii, dintr-odată: „Iată un trandafir și două rodii!” Strigai vrăjit, din inima mea toată. Ci mă-nșelam! A-ți semui obrajii Cu trandafirii, o, frumoasă fată și sâni-ți tari cu niște biete rodii, Greșeală e! Pentru că, niciodată, Nici trandafirii de pe trandafiri, Nici rodiile mândre n-au să poată Să-ți fie-asemeni – căci pe trandafiri Poți să-i miroși; pe rodii, ca pe-o roadă, Le poți culege; dar, tu, minunată, Cine-ar putea să se mândrească, oare, Că te-a atins ori mirosit vreodată?

Și iacătă, o, surorile mele, tot ce am văzut, dintr-o aruncătură de ochi, la domnița Strălucire, fata împăratului împăraților din Ginnistan.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci și una noapte spuse:

Și iacătă, o, surorile mele, tot ce am văzut, dintr-o aruncătură de ochi, la domnița Strălucire, fata împăratului împăraților din Ginnistan.

După ce auziră vorbele acestea ale surorii lor, fetele strigară vrăjite:

— Câtă dreptate ai, o, Hassane, să fii îndrăgostit de tânăra aceea minunată! Da, pe Allah! Du-ne degrabă la ea, ca s-o vedem și noi, cu ochii noștri!

Și Hassan, înseninat în ce privește surorile lui, le duse în foișorul în care se afla frumoasa Strălucire. Și ele, când văzură frumusețea ei fără de pereche, sărutară pământul dintre mâinile ei și, după salamalecurile de bun venit, îi spuseră:

— O, fiică a împăratului nostru, de bună seamă că întâmplarea ta cu flăcăul, fratele nostru, este nemaipomenită! Ci noi toate, câte ne aflăm aici dinaintea ta, îți prorocim fericire în viitor și te încredințăm că, toată viața ta, n-o să ai decât să te mândrești nespus cu flăcăul acesta, fratele nostru și cu gingășia purtărilor lui și cu iscusința lui la toate și cu dragostea lui! Gândește-te, pe deasupra, că în loc să se slujească de un pețitor, ți-a mărturisit el singur dragostea și nu ți-a cerut nimica neîngăduit! Iar noi, dacă nu am fi încredințate că fetele nu pot să se lipsească de bărbați, nu am face pe lângă tine, fata împăratului nostru, o încercare atâta de îndrăzneață! Lasă-ne, dar, să te mărităm cu fratele nostru și ai să fii mulțumită de el, te încredințăm pe capul nostru!

Și, zicând vorbele acestea, așteptară răspunsul. Ci întrucât frumoasa Strălucire nu spunea nici da, nici ba, Boboc-de-Trandafir se duse lângă ea, îi luă mâna în mâinile ei și îi zise:

— Cu îngăduința ta, o, stăpână a noastră!

Și se întoarse către Hassan și îi zise:

— Dă mâna încoace!

Și Hassan întinse mâna, iar Boboc-de-Trandafir i-o luă și o împreună în mâinile ei cu mâna domniței Strălucire, spunându-le la amândoi:

— Cu voia lui Allah și întru legea Trimisului lui, vă căsătoresc!

Și Hassan, fericit peste măsură, ticlui stihurile acestea:

Hurie, tu, câte minuni îmbini Și câtă vrajă-ntruchipezi în tine! Privindu-ți chipul neasemuit, Scăldat în apa frumuseții line, Cine-ar putea vreodată să mai uite Strălucitoarele-i comori depline?

Ochi-mi văd minunatu-ți trup zidit Pe jumătate din rubine rare, Pe-a treia parte-l văd alcătuit Din mari gherdane de mărgăritare, Pe-a cincea din mosc negru, iar pe-a șasea Din ambră, o, tu, aur și lucoare!

Printre fecioarele ce s-au născut Din Eva care-a fost întâia dată și printre câte-n raiul cu grădini își poartă frumusețea ne-ntinată, Nu este măcar una ce-ar putea Cu tine să se-asemuie vreodată!

Ah, de nu vrei decât să mă ucizi, Atunci nu mă ierta! Aci-s, de față! Iubirea a ucis sărmani destui!

Iar dacă vrei să mă întorci la viață, Atunci coboară-ți ochii către mine, O, tu, podoabă-a lumilor, măreață!

Și fetele, când auziră aceste versuri, strigară toate deodată, întorcându-se către Strălucire:

— O, domniță, oare ai să ne mai cerți acuma că ți-am dat un flăcău care poate să-și spună gândurile în versuri atâta de frumoase?

Și Strălucire întrebă:

— Este poet?

Ele spuseră:

— De bună seamă! Ticluiește oricând și izvodește cu o ușurință minunată cântece și laude lungi de mii de versuri, în care totdeauna pune o simțire foarte caldă!

Vorbele acestea, care arătau atât de limpede încă un har de-al lui Hassan, izbutiră într-un sfârșit să cucerească inima proaspetei neveste. Și se uită la Hassan, zâmbind pe sub lungile-i gene. Și Hassan, care nu aștepta decât un semn din ochii ei, o luă în brațe și o duse în odaia lui. Și acolo, cu îngăduința fetei, descuie ceea ce avea de descuiat și sparse ceea ce avea de spart și despecetlui ceea ce era pecetluit! Și se dedulci cu de toate, până peste marginile dedulcirii; și ea la fel. Și, în puțină vreme, gustară amândoi toate bucuriile de pe lume. Și dragostea pentru tinerica domniță se încrustă în inima lui Hassan mai presus de toate dragostile. Și cântă îndelung din toate păsărelele sale! Or, mărire lui Allah carele îi împreună în desfătări pe drept-credincioșii săi și nu-și drămuiește darurile preafericite! Pe tine, Doamne, te preamărim, pe tine te chemăm într-ajutor! Îndrumă-ne pe cărarea cea dreaptă, pe cărarea acelora pe care i-ai acoperit cu binefacerile tale și nu pe a acelora care au stârnit mânia ta, nici pe calea acelora care umblă în rătăcire!

Or, Hassan și Strălucire petrecură în felul acesta laolaltă patruzeci de zile, în sânul tuturor desfătărilor pe care le dă iubirea. Și cele șapte domnițe, mai cu seamă Boboc-de-Trandafir, se străduiră să înnoiască în fiecare zi bucuriile celor doi soți și să le facă șederea în palatul lor cât de dulce le era cu putință. Ci, după acele patruzeci de zile, Hassan o văzu în vis pe mama lui, care îl dojenea că a uitat-o, pe când biata de ea își trecea zi și noapte plângând pe mormântul pe care îl zidise pentru el în mijlocul casei. Și se deșteptă din vis, cu lacrimi în ochi și scoțând niște suspine de-ți rupea sufletul! Și cele șapte domnițe, surorile sale, alergară la el când îl auziră plângând; și Boboc-de-Trandafir, mai îndurerată decât toate celelalte, o întrebă pe fata împăratului ginnilor ce se întâmplase cu soțul ei! Și Strălucire răspunse:

— Nu știu!

Și Boboc-de-Trandafir zise:

— Atunci am să-l întreb pe el care-i pricina tulburării lui!

Și îl întrebă pe Hassan:

— Ce ai, mieluțul meu?

Și lacrimile lui Hassan începură să curgă și mai amarnic; și, până la urmă, își povesti visul, jeluindu-se îndelung.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci și doua noapte spuse:

Și, până la urmă, își povesti visul, jeluindu-se îndelung. Atunci fu rândul blândei Boboc-de-Trandafir să plângă și să bocească, în vreme ce surorile ei spuneau către Hassan:

— Dacă-i așa, o, Hassan, noi nu putem să te silim să mai stai cu noi, nici să te oprim să te întorci în țara ta, ca să-ți vezi mama cea dragă. Te rugăm numai să nu ne uiți niciodată și să ne făgăduiești că ai să vii să ne vezi, o dată în fiecare an!

Și sora lui cea mică, Boboc-de-Trandafir, se aruncă sughițând de plâns la gâtul lui și, până la urmă, căzu leșinată de durere. Și când își veni în simțire, prociti cu jale versuri de bun-rămas și își ghemui capul pe genunchi, nevroind să asculte nici o alinare. Și Hassan începu s-o sărute și s-o mângâie; și îi făgădui cu jurământ că are să vină s-o vadă o dată pe an. Și, în vremea aceasta, la rugămintea lui Hassan, celelalte surori ale sale începură să facă pregătirile de călătorie. Și când totul fu gata, fetele îl întrebară:

— În ce chip vrei să te întorci la Bassra?

El spuse:

— Nu știu!

Pe urmă își aduse deodată aminte de daireaua năzdrăvană pe care o luase de la vrăjitorul Bahram și pe care era întinsă pielea de cocoș. Și strigă:

— Pe Allah! Asta-i calea! Da habar nu am cum să mă slujesc de ea!

Atunci Boboc-de-Trandafir, care plângea, își șterse o clipă lacrimile și, ridicându-se, îi spuse lui Hassan:

— O, fratele meu mult-iubit, am să te învăț eu cum să te slujești de dairea!

Și luă daireaua și, sprijinind-o pe un șold, se făcu a bate cu degetele în pielea de cocoș. Pe urmă îi spuse lui Hassan:

— Uite, așa trebuie să faci!

Și Hassan zise:

— Am priceput, sora mea!

Și luă la rându-i daireaua din mâinile fetei, și bătu în ea în chipul în care o văzuse pe Boboc-de-Trandafir, însă cu mai multă putere. Și numaidecât, din toate părțile zărilor, se iviră niște cămile mari și niște dromadere bune de goană și niște catâri și niște cai. Și toată turma, alergând în galop, se orândui, tropotind, într-un șir lung, mai întâi cămilele, pe urmă dromaderele cele sprintene, pe urmă catârii și caii.

Atunci cele șapte domnițe aleseră animalele cele mai arătoase, iar pe celelalte le trimiseră îndărăt. Și încărcară pe cele pe care le aleseseră grămezi întregi de daruri scumpe și haine și zaherea de drum. Și puseră pe spinarea unei dromadere mari un palanchin falnic cu două locuri, pentru cei doi soți. Și atunci începură să-și ia bun-rămas. Oh, ce jale! Biată Boboc-de-Trandafir, ce tristă erai și cum mai plângeai! Cum ți se rupea inima ta de soră, când îl îmbrățișai pe Hassan, care pleca împreună cu fata împăratului! Și cum mai suspinai ca o turturea despărțită năprasnic de soțiorul ei! Ah, tu nu știusei până acum, o, dulce Boboc-de-Trandafir, câtă amărăciune zace în cupa despărțirii! Și nici nu gândeai că preaiubitul tău Hassan, a cărui fericire o pregăteai, o, tu, cea plină de duioșie, avea să fie smuls atâta de curând de la dragostea ta! Ci ai să-l mai vezi, fii încredințată! Liniștește-ți, dar, sufletul scump și înseninează-ți ochii! De-atâta plânset, obrajii tăi, din trandafirii cum erau, s-au făcut ca florile de granată! Curmă-ți plânsetele, Boboc-de-Trandafir, liniștește-ți sufletul scump și înseninează-ți ochii! Ai să-l vezi iarăși pe Hassan, întrucât așa vrea ursita!

Or, iacătă caravana pornind la drum, în vâlvora țipetelor sfâșietoare ale despărțirii și pierind în depărtări, pe când Boboc-de-Trandafir se prăbușea iarăși fără de simțire. Și iute ca pasărea, caravana străbătu munți și văi, câmpii și pustiuri și, cu voia lui Allah, care îi menise bună pace, sosi fără de necaz la Bassra.

Când ajunseră la ușa casei, Hassan o auzi pe maică-sa cum gemea și cum plângea cu jale lipsa fiului ei; și ochii lui Hassan se umplură de lacrimi; și atunci flăcăul bătu în ușă. Și glasul zdrobit al bietei bătrâne întrebă dinlăuntru:

— Cine este la ușă?

Și Hassan zise:

— Deschide-ne!

Și bătrâna, tremurând pe bietele ei picioare, veni și deschise ușa și, măcar că privirile-i erau slăbite de lacrimi, îl cunoscu pe fiul ei Hassan. Atunci suspină o dată adânc și căzu leșinată! Și Hassan îi dădu toate îngrijirile cu putință, ajutat de soția lui și o făcu să-și vină în fire. Atunci i se aruncă la piept și o sărută cu drag, plângând de bucurie. Și, după cele dintâi revărsări ale inimilor, Hassan îi spuse mamei sale:

— O, mamă, iat-o pe fiica ta, soția mea, pe care ți-o aduc ca să te slujească!

Și bătrâna o privi pe Strălucire și, dacă o văzu atâta de frumoasă, rămase înmărmurită și gata-gata să-și piardă mințile. Și îi spuse:

— Oricine ai fi, fata mea, fii binevenită în casa aceasta pe care o luminezi!

Și îl întrebă pe Hassan:

— Fiul meu, cum o cheamă pe soția ta?

El răspunse:

— Strălucire, o, maică a mea!

Ea zise:

— O, ce nume potrivit! Tare bine a mai fost călăuzit cine ți-a găsit numele acesta, o, fiică a binecuvântării!

Și o luă de mână și șezu jos lângă ea pe chilimul cel vechi din casă. Și Hassan atunci începu să-i povestească mamei sale toată povestea lui, de la plecarea cea neașteptată până la întoarcerea îndărăt la Bassra, fără a uita nici un amănunt. Și maică-sa rămase uluită de ce auzea, până peste marginile uluirii și nu mai știa ce să facă spre a cinsti, după fala ei, pe fata împăratului împăraților din Ginnistan.

Or, de început alergă în suk să cumpere tot soiul de bucate, dintre cele mai alese; și pe urmă se duse la sukul de mătăsuri și cumpără zece rochii minunate, tot ce se afla mai scump la neguțătorii cei mari; și le aduse soției lui Hassan și o înveșmântă cu ele, punându-i-le pe toate zece deodată, una peste alta, ca să-i arate în felul acesta că nimica nu este prea mult pentru fala și pentru harurile ei. Și o sărută de parcă ar fi fost chiar fata sa. Și începu pe urmă să-i gătească niște mâncăruri nemaipomenite și niște prăjituri fără de seamăn pe lume. Și nu precupeți nimic spre a o mulțumi, copleșind-o cu bunătăți și cu cele mai gingașe îngrijiri. După care se întoarse către fiul său și îi spuse:

— Nu știu, Hassane, da eu tare socot că Bassra nu este o cetate vrednică de stepena soției tale; și ar fi mai bine pentru noi, din toate privințele, dacă ne-am duce să trăim la Bagdad, Cetatea Păcii, sub aripa cea ocrotitoare a califului Harun Al-Rașid. Și-apoi, o, fiul meu, iacătă-ne că am ajuns dintr-odată prea bogați și tare mă tem că dacă am rămâne la Bassra, unde toată lumea ne știe de oameni săraci, am trage asupra noastră luarea-aminte a tuturora, într-un chip bănuielnic și s-ar putea să fim învinuiți, din pricina bogățiilor noastre, că ne-am îndeletnici cu alchimia! Cel mai bine, după credința mea, este să plecăm cât mai curând la Bagdad, unde, de la început, ne-am da drept niște bogătani ori niște emiri de departe!

Și Hassan îi răspunse mamei sale:

— Gândul tău este minunat!

Și se ridică pe clipă pe dată și vându lucrurile și casa. După care luă daireaua cea vrăjită și bătu în pielea de cocoș.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci și treia noapte spuse:

După care luă daireaua cea vrăjită și bătu în pielea de cocoș. Și numaidecât, din adâncul văzduhurilor, se și iviră dromaderele cele mari, care veniră și se rânduiră de-a lungul casei. Și Hassan și mama lui Hassan și soția lui Hassan luară ce păstraseră mai de soi dintre lucrurile grele ca preț și ușoare ca greutate, și, suindu-se în palanchin, îndemnară dromaderele la drum. Și în mai puțină vreme decât ar trebui spre a osebi mâna dreaptă de mâna stângă, ajunseră pe malurile Tigrului, la porțile Bagdadului. Și Hassan o luă înainte și se duse să caute un misit pe care îl puse să-i cumpere, la prețul de o sută de mii de dinari, un palat cât mai falnic de pe la vreun vizir dintre vizirii califului. Și, fără de zăbavă, le duse acolo pe mama și pe soția sa. Și împodobi palatul cu un belșug strălucit și cumpără robi și roabe și băieți hadâmbi. Și nu precupeți nimic pentru ca strălucirea saraiului să fie cea mai falnică din toată cetatea Bagdadului.

Căpătuit în felul acesta, Hassan duse de atunci, în Cetatea Păcii, o viață tare huzurită, împreună cu Strălucire, soția lui, înconjurați amândoi de îngrijirile pricepute ale preacinstitei bătrâne mame, care se străduia în fiecare zi să născocească o mâncare nouă și să gătească felurite alte mâncăruri de care afla de pe la vecinele ei, mâncăruri care se osebeau cu mult de bucatele de la Bassra; căci la Bagdad se găteau fel de fel de mâncăruri ce nu se puteau izbuti în nici o altă parte de pe fața pământului. Încât, după nouă luni de viață minunată și de hrană aleasă ca aceea, soția lui Hassan născu în tihnă doi băieței gemeni, ca niște lune. Și pe unul îl numiră Nasser, iar pe celălalt îl numiră Manssur.

Or, când trecu anul, în mintea lui Hassan se deșteptă dorul după cele șapte domnițe și simți chemarea jurământului pe care îl făcuse față de ele. Și fu cuprins aprig de dorința de a o vedea mai ales pe Boboc-de-Trandafir, sora lui. Își făcu așadar pregătirile cerute de călătoria aceea, cumpără pânzeturile cele mai scumpe și lucrurile cele mai frumoase, vrednice să fie duse ca daruri, pe care le găsi în Bagdad și în tot Irakul și îi împărtăși mamei sale ce gând avea, adăugând:

— Câtă vreme am să lipsesc, vreau să te îndemn, până peste marginile îndemnării, numai atâta: să păstrezi cu mare grijă mantia de pene a soției mele Strălucire, pe care am ascuns-o în locul cel mai tainic din casă. Întrucât, o, maică a mea, să știi bine că dacă soția mea scumpă ar avea prilejul, spre marea noastră nenorocire, de a vedea mantia aceea, și-ar aduce numaidecât aminte de deprinderea ei dintâi, care-i pornirea de a zbura ca păsările și nu s-ar putea opri să-și ia zborul de aici, măcar că poate inima n-ar lăsa-o! Așa că ia seama bine, o, maică a mea, să nu care cumva să-i arăți mantia aceea! Căci dacă s-ar întâmpla o asemenea năprasnă, eu, fără de nici o îndoială, ori aș muri de mâhnire, ori m-aș omorî! Te mai sfătuiesc, pe deasupra, s-o îngrijești bine, întrucât este alintată și-i deprinsă răsfățat și să nu pregeți s-o slujești tu însăți, mai degrabă decât slujnicele, care nu știu ca tine ce se cade și ce nu se cade, ce se potrivește și ce nu se potrivește, ce este gingaș și ce este necioplit. Și mai cu seamă, o, maică a mea, să nu care cumva s-o lași să facă un pas afară din casă, nici măcar să-și scoată capul pe fereastră, necum să iasă pe terasă; căci tare mă tem că largul văzduhului și vinețeala cerului ar ispiti-o în vreun fel, cine știe unde. Încât iacătă, astea-s sfaturile mele! Și dacă vrei să mor, nu ai decât să nu ții seama de ele!

Și mama lui Hassan răspunse:

— Feri-m-ar Allah să nu te ascult, o, copilul meu! Să ne rugăm în numele Profetului! Că doar n-oi fi înnebunit, ca să am trebuință de atâtea îndemnuri, ori ca să încalc cea mai mică poruncă a ta! Du-te, dar, în pace, Hassan, și liniștește-ți sufletul! Și când te-i întoarce, cu voia lui Allah, nu ai decât s-o întrebi pe Strălucire dacă totul s-a petrecut așa cum ai vrut tu! Ci și eu, la rându-mi, vreau să-ți cer un lucru, o, copile al meu și anume să nu-ți lungești șederea departe de noi mai mult decât răstimpul trebuitor cât să te duci și să te întorci, după un scurt popas la cele șapte domnițe!

Așa își vorbiră între ei Hassan și mama lui Hassan. Și nu știau ce le păstrează necunoscutul în cartea ursitei, atunci când frumoasa Strălucire asculta toate vorbele pe care și le spuneau ei și pe care ea și le însemna în minte!

Or, așadar, Hassan îi făgădui mamei sale că nu are să lipsească decât răstimpul trebuitor și își luă bun-rămas de la ea și se duse să o sărute pe Strălucire, soția lui și pe cei doi fii ai săi, Nasser și Manssur, care sugeau la sânul mamei lor. După care bătu în pielea de cocoș a dairalei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci și patra noapte spuse:

După care bătu în pielea de cocoș a dairalei și încălecă pe dromadera cea sprintenă, care se înfățișă numaidecât, după ce îi mai spuse mamei sale încă o dată toate sfaturile acelea, și-i sărută mâna. Pe urmă își îndemnă dromadera îngenuncheată, care se ridică numaidecât pe cele patru picioare ale ei și care mai degrabă zbură prin văzduh decât alergă pe pământ, aruncându-și picioarele în vânt și mistuind depărtările sub pașii ei. Și în curând nu fu decât un punct în zare.

Or, chiar că nu este de nici un folos să mai spunem cu ce mare bucurie fu întâmpinat Hassan când ajunse la cele șapte domnițe și mai cu seamă ce fericită fu Boboc-de-Trandafir și cum împodobiră ele palatul cu ghirlande de flori și cum îl luminară. Mai degrabă să-l lăsăm să povestească surorilor lui toate despre câte are de povestit, mai ales despre nașterea celor doi băieți gemeni ai lui, Nasser și Manssur; să-l lăsăm, pe deasupra, să se desfete cu ele la vânătoare și la jocuri; și faceți-mi cinstea, o, preacinstiților și preamărinimoșilor ascultători ce mă înconjurați, de a vă întoarce cu mine îndărăt la saraiul lui Hassan, în Bagdad, unde am lăsat-o pe bătrâna sa mamă și pe Strălucire, soția lui. Îngăduiți-mi hatârul acesta, o, domnii mei cei cu mână darnică și aveți să vedeți și să auziți ceea ce preacinstitele voastre urechi și preaminunații voștri ochi niciodată în viața lor nici n-au mai auzit, nici n-au mai pomenit, nici nu și-au închipuit! Și coboare asupră-vă binecuvântările Atoateîmpărțitorului și cele mai alese din huzururile lui. Ascultați-mă cu luare-aminte, o, stăpânii mei!

Așadar, o, preafalnicule, după ce Hassan plecă, Strălucire, soția lui, nu se îndepărtă și n-o părăsi nici o clipită pe mama lui Hassan; și tot așa, vreme de două zile. Ci în dimineața celei de a treia zile, Strălucire sărută mâna bătrânei, urându-i ziuă bună și îi spuse:

— O, maică a mea, tare aș vrea să mă duc la hammam, după atâta vreme de când nu m-am mai îmbăiat din pricina alăptării lui Nasser și a lui Manssur!

Și bătrâna spuse:

— Ya Allah! O, ce vorbe necugetate, fata mea! Cum să te duci la hammam, o, păcatele noastre? Au tu nu știi că și eu și tu suntem niște străine, care nu cunoaștem hammamurile din cetatea aceasta? Și cum ai putea să mergi acolo fără a fi însoțită de bărbatul tău, care s-ar duce înaintea ta, să-ți arvunească mai întâi o odaie și să se încredințeze că totul este curat acolo înlăuntru și că din tavan nu cad nici libărci, nici tarhani, nici alți gândaci! Or, soțul tău este plecat acuma, iar eu nu știu pe nimeni care ar putea să-i țină locul într-o împrejurare atâta de însemnată ca aceasta; și nu pot nici să te însoțesc măcar eu, din pricina vârstei mele înaintate și a slăbiciunii mele! Dar, fata mea, dacă vrei, am să-ți încălzesc niște apă chiar aici și am să te iau și să te scald de minune în hammamul din casa noastră! Că am chiar tot ce îmi trebuie pentru aceasta și chiar am primit ieri o cutie cu praf de Alep îmbălsămat și niște ambră și niște alifie de curățat părul de pe picioare, și niște hennea! Așa încât, fata mea, poți să fii liniștită în această privință. Are să fie minunat!

Ci Strălucire răspunse:

— O, stăpână a mea, de când oare nu li se mai dă femeilor îngăduința de a se scălda la hammam? Pe Allah! Dacă i-ai fi spus una ca asta fie și unei roabe, nici ea n-ar fi îndurat și, decât să mai rămână în casa voastră, ți-ar fi cerut mai degrabă să fie vândută în suk, la mezat! Ci, o, stăpâna mea, ce necugetați sunt bărbații care își închipuie că toate femeile sunt la fel și că trebuie să te porți față de ele cu o mie de popreli, care mai de care mai vajnice, ca să le împiedice să facă lucruri oprite! Ci tu de bună seamă că știi că atunci când o femeie este întru totul hotărâtă să facă un lucru, găsește ea cumva mijlocul de a-și ajunge ținta, în pofida tuturor opreliștilor și nimic nu poate s-o împiedice în vrerile ei, de-ar fi ele oricât de peste putință de înfăptuit și oricât de pline de necazuri! Of! Vai de tinerețea mea! Sunt bănuită, și nimeni nu mai are nici o credință în cinstea mea! Și nu mi-a mai rămas decât să mor!

Și, spunând vorbele acestea, începu să verse lacrimi amare, să suspine și să-și cheme asupra capului năpastele cele mai negre!

Atunci mama lui Hassan, până la urmă, se lăsă înduioșată de plânsetele și de văicărelile ei, pricepând de altminteri că nu mai avea nici o putință de aci înainte s-o mai întoarcă pe Strălucire de la gândul ei. Se ridică, dar, în ciuda anilor cei mulți și a opreliștii poruncite de fiul său și pregăti tot ce era de trebuință pentru îmbăiere, atât rufe curate cât și parfumuri. Pe urmă spuse către Strălucire:

— Gata, fata mea! Hai să mergem și nu mai sta tristă! Și să ne izbăvească Allah de mânia soțului tău!

Și ieși cu ea din sărai și o însoți la cel mai vestit hammam din cetate.

Ah! Ce bine ar fi făcut mama lui Hassan dacă nu s-ar fi lăsat înduplecată de plânsetele Strălucirii și dacă n-ar fi trecut pragul acelui hammam! Dar cine poate să citească în cartea ursitelor, afară de Singurul-Atoatevăzător? Și cine poate să spună de mai înainte ce se bizuie să facă între doi pași de drum? Ci noi, care suntem musulmani, credem și ne punem nădejdea în vrerea Celui-de-Sus! Și rostim: „Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah, și Mahomed este trimisul lui Allah!” Rugați-vă în numele Profetului, o, drept-credincioșilor luminați ascultători ai mei!

Când frumoasa Strălucire, urmând-o pe mama lui Hassan, care ducea legătura în care se aflau rufele curate, intră în hammam, femeile ce se aflau culcate în sala cea mare de la intrarea din mijloc scoaseră cu toate deodată un strigăt de minunare, atâta de uluite fiind de frumusețea ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci și cincea noapte spuse:

Când frumoasa Strălucire, urmând-o pe mama lui Hassan, care ducea legătura în care se aflau rufele curate, intră în hammam, femeile ce se aflau culcate în sala cea mare de la intrarea din mijloc scoaseră cu toate deodată un strigăt de minunare, atâta de uluite fiind de frumusețea ei.

Și nu le mai slăbiră din ochi! Or, dacă așa le fu uimirea când tânăra nevastă era încă învăluită cu izarul și cu iașmacul ei, care nu le fu năucirea atunci când, după ce se dezbrăcă, Strălucire rămase într-un sfârșit goală de tot! O, harpă a regelui Daud, care îl vrăjea pe Saul leul; și tu, fiică a pustiei, iubită a lui Antara, viteazul cel cu păr cârlionțat, o, fecioară Abia cea cu șolduri frumoase, care stârneai în lung și în lat, încăierându-le, toate triburile Arabiei; și tu, Sett Budur, fiică a sultanului Ghaiur, stăpânul peste El-Buhur și El-Kussur, tu, cea care cu ochii tăi de jar ai tulburat până peste poate ginnii și efriții; și tu, șopot al izvoarelor; și tu, cântec primăvăratic de păsărele.

— Ce mai însemnați voi față de goliciunea gazelei acesteia? Mărire lui Allah carele te-a zămislit, o, Strălucire și carele a împerecheat în trupul tău de slavă rubinele și moscul, chihlimbarul strecurat și mărgăritarele, o, tu, cea întru totul de aur!

Așa încât femeile din hammam, ca s-o privească mai în voie, își lăsară scalda și tihna și se ținură pe urmele ei pas cu pas. Și zvonul despre farmecele ei se răspândi numaidecât din hammam în toată vecinătatea și, într-o clipită, sălile fură năpădite, de nici nu se mai putea trece prin ele, de femeile aduse de dorința de a o vedea pe acea minune de frumusețe. Și, printre acele femei necunoscute, tocmai se afla și o roabă de-a soției califului Harun Al-Rașid, sultana El-Sett Zobeida. Și acea roabă tânără, pe numele ei Tohfa, rămase încă și mai uluită decât toate celelalte femei de frumusețea desăvârșită a acelei lune vrăjite; și, cu ochii larg deschiși, înmărmuri în rândul dintâi, privind-o cum se scaldă în havuz. Și după ce Strălucire își sfârși scalda și se îmbrăcă, micuța roabă nu putu face altceva decât să se ia pe urmele ei, afară din hammam, trasă după Strălucire ca de o piatră de magnet și începu să meargă în spatele ei pe uliță, până ce Strălucire și mama lui Hassan ajunseră la casa lor. Atunci tânăra roabă Tohfa, neputând să intre în palat, se mulțumi să-și ducă degetele la buze și să-i trimită frumoasei Strălucire, odată cu un trandafir, un sărut răsunător. Dar, spre nenorocul ei, hadâmbul de la poartă văzu trandafirul și sărutul și, mâniat până peste poate, începu să-i arunce niște înjurături înfricoșătoare, bulbucându-și ochii; lucru care o hotărî pe Tohfa, însă cu suspine, să ia calea îndărăt. Și se întoarse la saraiul califului, unde se duse degrabă la stăpâna ei, Sett Zobeida.

Or, Sett Zobeida văzu că roaba ei cea dragă era galbenă toată la chip și tare tulburată; și o întrebă:

— Oare unde ai fost, o, drăguța mea, de mi te-ai întors în starea aceasta de tulburare și atâta de galbenă la chip?

Ea spuse:

— La hammam, o, stăpâna mea!

Ea întrebă:

— Și ce ai văzut oare la hammam, Tohfa a mea, de mi te-ai întors atâta de răvășită și cu niște ochi atâta de topiți?

Ea răspunse:

— O, stăpâna mea, da cum nu mi s-ar topi și ochii și sufletul și cum nu mi-ar năpădi în inimă dorul după aceea care mi-a răpit mințile?

Sett Zobeida începu să râdă și zise:

— Ce-mi descânți tu, o, Tohfa și despre ce îmi vorbești?

Ea spuse:

— Care flăcău gingaș, sau care fetișcană, care cerb, sau care gazelă, o, stăpână a mea, s-ar putea asemui vreodată cu farmecele și frumusețea ei?

Sett Zobeida spuse:

— O, nebuno de Tohfa, vrei să te hotărăști odată să-mi spui cum o cheamă?

Ea spuse:

— Nu știu, o, stăpână a mea! Ci, o, stăpâna mea, îți jur pe multele binefaceri cu care m-ai coperit! Nici o făptură de pe fața pământului, în vremile apuse, în vremile de azi, ori în vremile care vor veni, nu se poate asemui cu ea! Tot ce știu despre ea este că locuiește într-un sărai de pe malul Tigrului și care are o poartă mare în partea dinspre cetate și o altă poartă în partea dinspre apă. Și, pe deasupra, am auzit la hammam că ar fi soția unui negustor bogat pe care îl cheamă Hassan Al-Bassri! Ah, stăpâna mea, dacă mă vezi tremurând toată dinaintea ta, nu-i doar de tulburarea pricinuită de frumusețea ei, ci și de teama care m-a cuprins gândind la urmările năprasnice care s-ar stârni când, din nenorocire, stăpânul nostru califul ar auzi de ea. De bună seamă că ar pune să-i fie omorât soțul și, în pofida tuturor legilor dreptății, ar lua-o de soție pe tânăra aceea vrăjită! Și în felul acesta și-ar vinde toate bunurile neprețuite ale sufletului său nemuritor, pentru stăpânirea vremelnică a unei făpturi, e drept, frumoase, dar pieritoare!

La vorbele acestea ale micuței roabe Tohfa, Sett Zobeida, care o știa cât de înțeleaptă și de cumpănită la vorbă este de obicei, fu nespus de uluită și îi zise:

— Ci, o, Tohfa, ești măcar pe deplin încredințată că n-ai văzut cumva numai în vis o asemenea minune de frumusețe?

Ea răspunse:

— Mă jur pe capul și pe picioarele supunerii pe care o datorez bunătății tale față de mine, o, stăpâna mea! După ce am văzut-o, i-am și aruncat un trandafir și o sărutare acelei copilandre cum nici o țară și nici un tărâm, nici la arabi, nici la turci, nici la persani, n-a mai văzut una asemenea!

Și Sett Zobeida atunci strigă:

— Pe viața strămoșilor mei cei neprihăniți! Trebuie să văd și eu acea nestemată fără de pereche și să mă minunez și eu de ea, cu ochii mei amândoi!

Și pe dată porunci să vină spătarul Massrur și îi zise.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci și șasea noapte spuse:

Și pe dată porunci să vină spătarul Massrur și îi zise, după ce spătarul sărută pământul dintre mâinile ei:

— O, Massrur, du-te cât mai degrabă la saraiul cel cu două porți, una care dă către Tigru și alta care se află în partea din către cetate! Și acolo s-o cauți pe copilandra care locuiește în palatul acela și s-o aduci la mine! Altminteri îți pierzi capul!

Și Massrur răspunse:

— A asculta este a te supune!

Și ieși, cu capu-naintea picioarelor și alergă la palatul cu pricina, care, într-adevăr, era palatul lui Hassan. Și ajunse la poarta cea mare și trecu pragul pe dinaintea hadâmbului, care îl cunoscu și se temeni dinainte-i până la pământ. Și ajunse la ușa de intrare, în care bătu.

Numaidecât veni să deschidă însăși bătrâna mamă a lui Hassan. Și Massrur intră în odaia de la intrare, și îi ură bună pace bătrânei. Și mama lui Hassan îi răspunse la salamalec și îl întrebă:

— Ce dorești?

El spuse:

— Eu sunt Massrur, spătarul! M-a trimis aici El-Saieda Zobeida, fiica lui El-Kassem, soția lui Al-Emir Al-Mumenin Harun Al-Rașid, al șaselea urmaș al lui Al-Abbas, moșul Profetului (asupra-i fie pacea lui Allah și binecuvântările sale!). Și am venit s-o iau cu mine la palat, la stăpâna mea, pe tânăra cea frumoasă care locuiește în casa aceasta!

La vorbele lui Massrur, mama lui Hassan, înspăimântată și tremurând, strigă:

— O, Massrur, noi suntem străine aici, iar fiul meu, soțul acelei tinere, lipsește, este plecat în călătorie! Și, înainte de a pleca, anume mi-a poruncit să n-o las pe soția lui să iasă din casă, nici cu mine, nici cu altcineva și pentru nimica-n lume! Și tare mi-e teamă că, dacă aș lăsa-o să iasă, s-ar întâmpla cine știe ce necaz, din pricina frumuseții ei, care l-ar sili pe fiul meu, când s-o întoarce acasă, să-și facă moarte! Te rugăm, dar, fierbinte, o, preabunule Massrur, fie-ți milă de jalea noastră și nu ne cere un lucru care este mai presus de voința noastră și de putința noastră de a ți-l împlini!

Massrur răspunse:

— Nu-ți fie frică de nimic, buna mea stăpână! Fii încredințată că nici un necaz nu are să i se întâmple tinerei. Este vorba numai ca stăpâna mea Sett Zobeida s-o vadă pe această tânără frumusețe, spre a se încredința cu ochii ei dacă faima nu-i înflorește cumva podoaba farmecelor și a strălucirii. De altminteri, nu-i acum întâia dată când sunt însărcinat cu asemenea solie; și te pot încredința că nu o să aveți, niciuna, nici alta, vreo pricină să vă căiți că v-ați supus unei dorințe ca aceasta, ba dimpotrivă! Și, mai mult încă: așa cum am să vă duc ferite de orice primejdie dinaintea stăpânei noastre Sett Zobeida, tot așa mă îndatorez să vă aduc îndărăt, întregi și nevătămate, la casa voastră!

Când mama lui Hassan văzu în felul acesta că orice împotrivire este zadarnică, ba chiar primejdioasă, îl lăsă pe Massrur în odaia de intrare și se duse s-o îmbrace pe Strălucire și s-o gătească; și, tot așa, să-i îmbrace pe cei doi micuți, Nasser și Manssur. Și îi luă pe băieței câte unul pe fiecare braț și îi spuse Strălucirei:

— De vreme ce trebuie să ne plecăm dinaintea dorinței stăpânei El-Sett Zobeida, atunci hai să mergem la ea împreună!

Și trecu cea dintâi în odaia de intrare și îi spuse lui Massrur:

— Suntem gata!

Și Massrur ieși și deschise drumul, urmat de mama lui Hassan, care îi ducea pe cei doi copilași, urmată la rându-i de Strălucire, învăluită cu totul în vălurile ei. Și Massrur le duse așa la palatul califului, până dinaintea jețului cel scund și larg pe care ședea falnică, tolănită într-un peș, El-Saieda Zobeida, înconjurată de liota ei de roabe și de cadâne, printre care, în rândul dintâi, se afla micuța Tohfa.

Atunci mama lui Hassan, după ce îi trecu pe cei doi copilași în brațele Strălucirei, care sta învăluită în izarul și în iașmacul ei, sărută pământul dintre mâinile mândrei Sett Zobeida și, după salamalec, făcu temeneaua cuvenită. Și Sett Zobeida îi răspunse la salamalec, îi întinse mâna, pe care bătrâna o duse la buze și o rugă să se ridice. Pe urmă se întoarse înspre soția lui Hassan și îi zise:

— O, binevenito, pentru ce nu-ți dai jos iașmacul? Aici nu se află nici un bărbat!

Și făcu un semn către Tohfa, care se apropie de Strălucire numaidecât, îmbujorându-se și atinse mai întâi pulpana izarului, ducându-și apoi la buze și la frunte degetele cu care pipăi izarul. Pe urmă o ajută pe Strălucire să-și dea jos izarul și îi ridică apoi iașmacul de pe față.

O, Strălucire! Nici luna când iese din nor în deplinătatea ei, nici soarele în toată strălucirea lui, nici dulcea legănare a ramului în calda adiere a primăverii, nici boarea amurgului, nici sclipirea izvorului, nimic din tot ce farmecă fie văzul, fie auzul, fie mintea oamenilor, n-ar fi putut, așa cum ai făcut tu, să răpească mințile celor ce te priviră! De strălucirea frumuseții tale întregul sărai se lumină și străluci! De bucuria vederii tale inimile zburdau ca niște miei și dănțuiau în piepturi! Iar nebunia bântuia prin toate capetele! Iar roabele se uitau la tine înmărmurite și șușoteau: „O, Strălucire!” Ci noi, ascultători ai mei, să spunem: „Mărire Aceluia carele a zămislit trupul femeii ca pe un crin într-o vale și l-a dăruit drept-credincioșilor săi ca pe un semn din rai!”

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci și șaptea noapte spuse:

Ci noi, ascultători ai mei, să spunem: „Mărire Aceluia carele a zămislit trupul femeii ca pe un crin într-o vale și l-a dăruit drept-credincioșilor săi ca pe un semn din rai!”

După ce își veni în fire din uluiala care o năpădise, Sett Zobeida se ridică de pe jețul ei și se apropie de Strălucire, pe care o cuprinse în brațe și o strânse la piept, sărutând-o pe ochi. Pe urmă o pofti să stea jos lângă ea pe jețul cel larg și își scoase, spre a i-o petrece Strălucirei pe după gât, o salbă făcută din două șire de mărgăritare mari, pe care o purta de când se măritase cu Al-Rașid. Pe urmă îi zise:

— O, sultană a încântărilor, chiar că roaba mea Tohfa s-a înșelat când mi-a vorbit de frumusețea ta! Căci frumusețea ta este mai presus de toate cuvintele! Ci ia spune-mi, o, desăvârșito, știi să dănțuiești, ori să cânți fie din gură, fie din vreo lăută? Întrucât, atunci când cineva este ca tine, strălucește în toate privințele!

Strălucire răspunse:

— Chiar că nu știu deloc, o, stăpână a mea, nici să dănțuiesc, nici să cânt, nici din gură, nici din lăută ori din țimbale; și nu mă pricep la niciuna dintre câte le știu de obicei femeile tinere! Însă, trebuie să-ți spun, am și eu un dar, care poate că are să ți se pară minunat: pot să zbor prin văzduhuri, ca păsările!

La vorbele acestea ale Strălucirei, toate femeile se minunară:

— O, ce fermecătorie! O, ce minunăție!

Iar Sett Zobeida spuse:

— Cum aș putea, o, fermecătoare, măcar că sunt peste poate de uimită, să șovăiesc a te crede înzestrată cu un atare dar? Au nu ești tu mai minunată decât lebedele și mai ușoară privirilor noastre decât păsările? Ci, dacă vrei să ne duci inimile după tine, ai să te învoiești a face înaintea ochilor noștri dovada unui zbor fără aripi?

Ea spuse:

— Tocmai că, o, stăpână a mea, am și aripi; ci ele nu se mai află la mine! Aș putea totuși să le capăt, dacă așa ți-ar fi voia! Pentru aceasta, nu ai decât să-i ceri mamei soțului meu să-mi aducă mantia mea de pene!

Numaidecât Sett Zobeida se întoarse către mama lui Hassan și îi spuse:

— O, preacinstită bătrână, maică a noastră, vrei să te duci să ne aduci mantia aceea de pene, ca să văd și eu cum se slujește de ea fiica ta cea încântătoare?

Și biata femeie gândi: „Iacătă-ne pe toți pierduți fără de scăpare! Când are să-și vadă mantia de pene, are să i se trezească în minte deprinderea ei dintru începuturi și numai Allah știe ce are să se mai întâmple!” Și răspunse cu glas tremurat:

— O, stăpână a mea, fata mea Strălucire este tulburată de măreția ta și nu mai știe ce vorbește! S-a pomenit oare să poarte cineva vreodată haine de pene, când asemenea soi de veșminte nu li se potrivesc decât păsărilor?

Ci Strălucire îi curmă vorba și spuse către Sett Zobeida:

— Pe viața ta, o, stăpână a mea, mă jur ție că mantia mea de pene este închisă într-un sipet ascuns în casa noastră!

Atunci Sett Zobeida își scoase de la mână o brățară scumpă, care prețuia cât toate vistieriile lui Khosroe și ale lui Kaissar și o întinse mamei lui Hassan, spunând:

— O, maică a noastră, viața mea este în mâinile tale! Mă rog ție din inimă să te duci acasă și să ne aduci mantia aceea de pene, numai ca s-o vedem și noi o dată! Și pe urmă ai s-o iei îndărăt așa cum este!

Ci mama lui Hassan se jură că ea nu a văzut niciodată vreo mantie de pene, nici nimica asemenea. Atunci Sett Zobeida strigă:

— Ya Massrur!

Și pe dată spătarul califului se înfățișă dinaintea sultanei lui, care îi zise:

— Massrur, dă fuga degrabă la casa acestor cinstite femei și caută peste tot o mantie de pene, care este încuiată într-un sipet ascuns!

Și Massrur o sili pe mama lui Hassan să-i înmâneze cheile de la casă și alergă să cerceteze peste tot, până ce, într-un sfârșit, găsi mantia de pene într-un sipet ascuns sub pământ. Și duse mantia la Sett Zobeida care, după ce o privi îndelung și se minună de măiestria cu care fusese croită, i-o întinse frumoasei Strălucire.

Atunci Strălucire o cercetă mai întâi pană cu pană și se încredință că era tot atât de nevătămată ca în ziua când i-o furase Hassan. Și o desfăcu, și intră în ea, strângând împrejuru-i cele două pulpane și potrivindu-le. Și se făcu asemenea cu o pasăre mare și albă! Și, o, ce se mai minunară femeile care erau de față! Mai întâi făcu o roată largă, lunecând ușor; apoi se întoarse iarăși, fără a atinge pământul și se ridică legănându-se până sus la tavan! Pe urmă coborî iarăși, plutind ușor și își luă cei doi copii, călare fiecare pe câte un umăr, spunând către Sett Zobeida și către celelalte femei:

— Văd că zborul meu vă place. Așa că am să vă mulțumesc și mai deplin.

Și își luă avânt și se ridică până la fereastra de sus, așezându-se pe pervaz. Și de acolo strigă:

— Ascultați-mă! Căci mă duc de la voi!

Și Sett Zobeida, tulburată până peste poate, îi zise:

— Cum, o, Strălucire, te și duci de la noi, lipsindu-ne pe veci de frumusețea ta, o, sultăniță a sultănițelor?

Strălucire răspunse:

— Vai, o, stăpână a mea! Cine pleacă nu se mai întoarce!

Pe urmă se înturnă înspre biata mamă a lui Hassan, cea deznădăjduită, cea înlăcrimată, cea prăbușită jos pe chilimuri și îi zise:

— O, mamă a lui Hassan, de bună seamă că plecarea aceasta mă îndurerează amarnic și mă întristează, din pricina ta și a fiului tău Hassan, soțul meu, căci zilele despărțirii au să-i sfâșie inima și au să vă înnegureze viața; ci vai, nu pot să fac nimic! Simt că beția cerului îmi cuprinde sufletul și trebuie să zbor în văzduh. Iar dacă fiul tău va vrea să mă mai vadă vreodată, nu are decât să vină și să mă caute în insulele Wak-Wak. Rămas-bun, așadar, o, maică a soțului meu!

Și, după ce rosti vorbele acestea, se ridică în zbor, se duse de se mai lăsă o clipită pe vârful palatului, spre a-și netezi penele și pe urmă porni iarăși în zbor și se mistui în nori, cu cei doi copii ai ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci și opta noapte spuse:

Și, după ce rosti vorbele acestea, se ridică în zbor, se duse de se mai lăsă o clipită pe vârful palatului, spre a-și netezi penele și pe urmă porni iarăși în zbor și se mistui în nori, cu cei doi copii ai ei.

Iar sărmana mamă a lui Hassan fu aproape să-și dea sufletul de durere și rămase doborâtă la pământ, nemișcată. Iar Sett Zobeida se aplecă asupra-i și îi dădu cu mâna ei toate îngrijirile de trebuință; și, după ce o mai însufleți oleacă, îi zise:

— Ah, maică a mea, de ce, în loc să tăgăduiești totul, nu mi-ai spus dintru început că Strălucire se putea sluji în felul acesta de rochia aceea fermecată, de mantia aceea a năpastei? Că m-aș fi ferit atunci s-o dau în puterea ei! Da de unde putea să-mi treacă mie prin gând că soția fiului tău este din neamul ginnilor din văzduhuri? Mă rog, dar, ție, o, maică a mea bună, iartă-mi neștiința și nu mă osândi prea tare, pentru o faptă la care n-am gândit!

Și biata bătrână spuse:

— O, stăpână a mea, numai eu sunt vinovată! Iar roaba nu are ce să-i ierte stăpânei ei! Fiecare își duce agățată de gât soarta! Și soarta mea și a fiului meu este să murim de durere!

Și, cu vorbele acestea, ieși din sărai, lăsând toate femeile plângând amarnic și se târî până acasă la ea. Iar acolo îi căută pe copilași și nu-i găsi; și o căută pe soția fiului ei și nu o găsi! Atunci izbucni în lacrimi și în suspine, mai aproape de moarte decât de viață. Și puse să se ridice în casă trei morminte, unul mare și două mici și lângă ele își petrecea zilele și nopțile, gemând și plângând. Și rostea stihurile:

Oh, bieții mei copii, sărmanii mei! Oh, pe obraji-mi veșteji, necurmat, Curg lacrimile mele, ca o ploaie Pe crengile unui copac uscat. Oh, bun-rămasul vostru-i bun-rămasul Și de la viața care mi-ați luat. Pierzându-vă pe voi, cu voi odată Și sufletul din piepturi ne-a plecat. Oh, copilașii mei, doar eu, sărmana, Rămân să plâng aici neîncetat. Că voi îmi erați sufletul! Cum oare Să mai trăiesc, atunci când m-ați lăsat? Oh, bieții mei copii, o, voi, sărmanii! Rămân să plâng aici, neîncetat!

Și-atâta cu ea! Ci, în ceea ce îl privește pe Hassan, apoi acesta, după ce petrecu trei luni împreună cu cele șapte domnițe, se gândi să plece ca să nu facă să se îngrijoreze mama și soția lui. Și bătu în pielea de cocoș a dairalei; și dromaderele se și înfățișară. Iar surorile aleseră zece dintre ele, iar pe celelalte le trimiseră îndărăt. Și încărcară pe cinci dromadere drugi de aur și de argint, iar pe alte cinci încărcară pietre nestemate. Și îl puseră pe Hassan să le făgăduiască tuturora că are să se întoarcă să le vadă peste un an. Pe urmă îl sărutară, una câte una, așezându-se toate pe-un șir; și fiecare la rând îi spuseră câte o strofă sau două, tare gingașe, în care îi mărturiseau ce mâhnite le lăsa plecarea lui. Și se legănau agale din șolduri, bătând măsura stihurilor. Și Hassan le răspunse cu stihurile acestea, ticluite atunci pe loc:

Din lacrimile mele, Mărgăritare albe, O, dragi surori, vă dărui Neprihănite salbe. În clipa despărțirii, înfipt în șa, stau drept, Și frâu-n altă parte Nu știu să-l mai îndrept.

Surorilor iubite, Cum mă pot smulge, oare, De lângă pieptul vostru, Din scumpa-mbrățișare? Vai, trupul meu se duce, Dar sufletu-mi rămână! Cu talpă-n scara șeii, Strâng frâiele în mână.

Pe urmă Hassan porni călare pe dromadera lui, în fruntea convoiului și ajunse cu bine la Bagdad, Cetatea Păcii.

Or, când intră în casa lui, Hassan abia de-o mai cunoscu pe maică-sa, atât de tare o schimbaseră lacrimile și nemâncarea și veghile pe amărâta de ea. Și întrucât Hassan nu o vedea nicăieri ieșindu-i fuga înainte pe soția lui cu copiii, o întrebă pe maică-sa:

— Unde-i nevastă-mea? Și unde-s copiii?

Și maică-sa nu putu să răspundă decât cu suspinele ei. Și Hassan începu să alerge ca un smintit din odaie în odaie și văzu în sala de primire, deschis și gol, sipetul în care încuiase mantia cea fermecată. Și se întoarse și văzu, în mijlocul odăii, cele trei morminte! Atunci se prăbuși lat, cu fruntea pe piatră, fără de simțire. Și cu toate îngrijirile maică-sii, care sărise în ajutorul lui, rămase în acea stare, de dimineață până seara. Ci, într-un sfârșit, își veni în simțire și își sfâșie hainele și își coperi capul cu cenușă și cu țărână. Pe urmă, deodată, se repezi la spadă și vru să se înjunghie cu ea. Ci maică-sa se repezi între el și spadă, cu mâinile întinse. Și îi luă capul și-l puse pe pieptul ei; și îl sili să șadă jos, măcar că, de deznădejde, Hassan se zvârcolea pe pământ ca un șarpe. Și bătrâna începu să-i povestească, una câte una, toate câte se petrecuseră în lipsa lui; și încheie spunându-i:

— Vezi și tu, fiul meu, că oricât de nemărginită-i nenorocirea noastră, nu se cade ca deznădejdea să-ți intre în inimă, atâta vreme cât mai poți s-o găsești pe soția ta în ostroavele Wak-Wak.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci și noua noapte spuse:

— Vezi și tu, fiul meu, că oricât de nemărginită-i nenorocirea noastră, nu se cade ca deznădejdea să-ți intre în inimă, atâta vreme cât mai poți s-o găsești pe soția ta în ostroavele Wak-Wak.

La vorbele acestea ale mamei sale, Hassan simți o nădejde cum îi înviorează dintr-odată băierile sufletului și, ridicându-se numaidecât, îi spuse maică-sii:

— Mă duc la insulele Wak-Wak!

Pe urmă cugetă: „Oare unde s-or fi aflând insulele acestea cu numele ca un țipăt de pasăre de pradă? Or fi în mările Indului, ori ale Sindului, ori ale Persiei, ori ale Chinei?” Și, ca să se dumirească în această privință, ieși din casă, măcar că totul i se părea negru și nelămurit în fața ochilor și se duse să-i caute pe învățații și pe dascălii de la curtea califului și să-i întrebe, pe fiecare în parte, dacă știu în ce mări se află așezate insulele Wak-Wak. Și toți răspunseră:

— Nu știm! Și de când suntem noi nu am auzit niciodată pomenindu-se că s-ar afla undeva insulele acelea!

Atunci Hassan începu iarăși să-și piardă nădejdea și se întoarse acasă, cu pieptul bântuit de vântul morții. Și îi spuse maică-sii, lăsându-se să cadă la pământ:

— O, maică, nu la insulele Wak-Wak trebuie să mă duc, ci mai degrabă acolo unde și-a lăsat zdrențele Mama-Vulturilor[2].

Și izbucni în lacrimi, cu capu-n covor. Ci deodată se ridică și îi spuse maică-sii:

— Allah mi-a trimis gândul să mă întorc la cele șapte domnițe care mă socotesc fratele lor și să le întreb care-i drumul către insulele Wak-Wak.

Și, fără a mai zăbovi, își luă rămas-bun de la biata lui maică, amestecându-și lacrimile cu lacrimile ei, și încălecă iar pe dromaderul pe care încă nu-l slobozise de când se întorsese acasă. Și ajunse cu bine la palatul celor șapte surori, din Muntele-Norilor.

Când îl văzură iar, surorile îl întâmpinară cu toate semnele unei bucurii peste poate de călduroase. Și îl sărutară, scoțând chiote de veselie și urându-i bun venit. Iar când veni și rândul bunei Boboc-de-Trandafir să-l sărute pe fratele ei, aceasta văzu, cu ochii inimii ei iubitoare, schimbarea petrecută pe chipul lui Hassan și tulburarea din sufletul său. Și, fără a-i pune nici cea mai mică întrebare, izbucni în lacrimi pe umărul lui. Și Hassan începu să plângă și el împreună cu ea și îi zise:

— Ah, Boboc-de-Trandafir, sora mea, pătimesc amarnic și am venit la tine ca să caut singurul leac care îmi poate alina chinurile! O, miresme ale Strălucirii mele, vântul nu are să vă mai abată către mine ca să-mi învioreze sufletul!

Și Hassan, rostind vorbele acestea, scoase un strigăt greu și se prăbuși fără de simțire.

Când îl văzură așa, domnițele, speriate, se înghesuiră împrejurul lui, plângând, iar Boboc-de-Trandafir îl stropi pe față cu apă de trandafiri și îl scăldă cu lacrimile ei. Și Hassan de șapte ori încercă să se scoale și de șapte ori căzu iar la pământ. Într-un sfârșit, izbuti să întredeschidă ochii, după un leșin mai lung decât toate celelalte și le povesti surorilor sale trista lui poveste, de la început până la sfârșit. Pe urmă adăugă:

— Și acuma, o, surorile mele miloase, am venit să vă întreb de drumul care duce la insulele Wak-Wak! Căci soția mea Strălucire, când a plecat, i-a spus bietei mele mame: „Dacă fiul tău va vrea să mă mai vadă vreodată, nu are decât să vină și să mă caute în insulele Wak-Wak!”

Când surorile lui Hassan auziră vorbele acestea din urmă, își plecară capul, pradă unei tulburări nemărginite și se priviră multă vreme fără a vorbi. Într-un sfârșit, rupseră tăcerea și strigară toate deodată:

— Ridică-ți mâna către bolta cerului, o, Hassan și încearcă să ajungi la ea, ori s-o atingi. Și-ar fi cu mult mai ușor decât să răzbați până la acele insule Wak-Wak unde se află soția ta cu copiii tăi!

La cuvintele acestea, lacrimile lui Hassan năboiră ca un șuvoi și îi udară cu totul hainele. Iar cele șapte domnițe, tot mai înduioșate de durerea lui, se străduiră să-l aline. Și Boboc-de-Trandafir îi înconjură drăgăstos gâtul cu brațele și îi zise, sărutându-l:

— O, frate al meu, liniștește-ți sufletul și înseninează-ți ochii, pe urmă cată să ai răbdare față de potrivnicia sorții; căci Dascălul Zicalelor a zis: „Răbdarea este cheia liniștii, iar liniștea te ajută să răzbați la capăt!” Și tu știi, o, frate al meu, că orice ursită trebuie să se împlinească și că niciodată cel căruia îi este dat să trăiască zece ani nu moare în anul al nouălea! Prinde, dar, inimă și șterge-ți lacrimile; iar eu am să fac tot ce-mi stă în putință ca să încerc să-ți înlesnesc calea de a răzbate până la soția și la copiii tăi, dacă asta-i voia lui Allah (proslăvit fie El!). Ah! Blestemata aceea de mantie de pene! De câte ori nu m-a bătut gândul să-ți spun s-o arzi și de fiecare dată m-am oprit, de teamă să nu te supăr. Gata! Ce-i scris, e scris! Avem să ne străduim să îndreptăm, dintre toate relele, pe acela care-i mai de îndreptat!

Și se întoarse către surorile ei și se aruncă la picioarele lor și le jurui să se unească cu ea, spre a chibzui prin ce mijloc ar putea fratele lor să afle drumul la insulele Wak-Wak. Iar surorile îi făgăduiră călduros, din toată inima.

Or, cele șapte domnițe aveau un moș, frate cu tatăl lor, care o îndrăgea într-un chip cu totul și cu totul osebit pe cea mai mare dintre surori; și venea s-o vadă o dată în fiecare an, nesmintit. Iar pe moșul acela al lor îl chema Abd Al-Kaddus.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase suta noapte spuse:

Or, cele șapte domnițe aveau un moș, frate cu tatăl lor, care o îndrăgea într-un chip cu totul și cu totul osebit pe cea mai mare dintre surori; și venea s-o vadă o dată în fiecare an, nesmintit. Iar pe moșul acela al lor îl chema Abd Al-Kaddus.

Și, cu prilejul venirii lui din urmă, îi dăruise celei mai mari dintre domnițe, cea pe care o avea mai dragă, un săculeț plin cu aromate, spunându-i că nu avea decât să ardă un pic din acele aromate, dacă s-ar ivi vreodată vreo împrejurare în care fata ar socoti că are nevoie de ajutorul lui. Încât, atunci când Boboc-de-Trandafir le rugă așa de fierbinte pe surorile sale să îi stea alături, cea mai mare dintre domnițe gândi că moșul ei poate că ar putea să-l scoată pe bietul Hassan din necaz. Și spuse către Boboc-de-Trandafir:

— Dă fuga și adu-mi săcuțul cu miresme și cățuia de aur!

Și Boboc-de-Trandafir alergă să caute sacul și cățuia și le aduse surorii ei, care deschise sacul, luă oleacă de aromată și o aruncă în cățuie, peste cărbunii aprinși, îndreptându-și gândul către moșul ei Abd Al-Kaddus și chemându-l.

Or, de îndată ce fumul se învâlvoră din cățuie, iacătă că se și ridică un vârtej de praf ce se apropia și din el se ivi, călare pe un elefant alb, șeicul Abd Al-Kaddus. Și coborî de pe elefantul lui și îi zise celei mai mari dintre surori și domnițe, fiica fratelui său:

— Iată-mă! Pentru ce am simțit mireasma de aromate? Și cu ce îți pot fi de folos, o, fata mea?

Și fata se aruncă la gâtul lui și îi sărută mâna și răspunse:

— O, moșule al nostru drag, iată că a și trecut mai bine de un an de când n-ai mai venit să ne vezi și lipsa ta ne-a îngrijorat și ne-a îngândurat. De aceea am ars miresme, ca să te văd și să fiu liniștită.

El spuse:

— Ești cea mai dulce dintre fetele fratelui meu, o, mult-iubită mea. Da să nu crezi că, dacă am zăbovit să vin anul acesta, te-aș fi uitat. Vroiam să vin să te văd chiar mâine! Da să nu-mi ascunzi nimica, întrucât de bună seamă că trebuie să ai tu a-mi cere ceva!

Ea răspunse:

— Allah să te ocrotească și să-ți sporească zilele, o, moșule al meu! De vreme ce îmi îngădui, aș vrea, într-adevăr, să-ți cer un lucru!

El zise:

— Spune! Ți l-am și dăruit!

Atunci fata îi povesti toată povestea lui Hassan și adăugă:

— Și-acuma îți cer să-mi faci cel mai mare bine și să-i spui fratelui nostru Hassan cum să ajungă în acele insule Wak-Wak!

La vorbele acestea, șeicul Abd Al-Kaddus lăsă capu-n jos și își puse un deget în gură, cugetând adânc preț de un ceas de vreme. Pe urmă își scoase degetul din gură, înălță capul și, fără a rosti un cuvânt, se apucă să tragă niște linii pe nisip. Într-un sfârșit rupse tăcerea și, clătinând din cap, le spuse domnițelor:

— Fetele mele, spuneți-i fratelui vostru că se zbuciumă zadarnic! Este peste puterile lui să ajungă la insulele Wak-Wak!

Atunci fetele, cu lacrimi în ochi, se întoarseră către Hassan și spuseră:

— Vai, o, fratele nostru!

Ci Boboc-de-Trandafir îl luă de mână, îl trase mai aproape și spuse șeicului Abd Al-Kaddus:

— Moșule al meu bun, fă-i dovada despre ce ne-ai spus acuma și dă-i câteva sfaturi înțelepte, pe care el are să le asculte cu inimă supusă!

Și bătrânul își întinse mâna către Hassan să i-o sărute și zise:

— Află, fiul meu, că degeaba te zbuciumi! Este cu neputință să ajungi la insulele Wak-Wak, măcar de ar fi să-ți vină în ajutor toată călărimea cea zburătoare a ginnilor, toate cometele cele rătăcitoare și toate planetele rotitoare! Întrucât insulele acelea Wak-Wak, fiul meu, sunt niște insule locuite de amazoane fecioare și peste ele domnește însuși împăratul împăraților Ginnistanului, părintele soției tale Strălucire. Și tu, față de insulele acelea, unde nimenea n-a ajuns vreodată și de unde nimenea nu s-a întors, te afli aici la o depărtare de șapte mări fără de margini, șapte văi fără de fund și șapte munți fără de capete. Iar ele sunt așezate la marginile cele mai depărtate ale pământului, dincolo de care nu se mai află nimica de cunoscut! Așa că nu socot că ai să poți izbuti, cu nici un chip, să birui feluritele piedici care îți stau în drum. Și gândesc că, pentru tine, cea mai bună hotărâre de luat este de a te întoarce iar acasă la tine, ori de a rămâne aici cu surorile tale, care sunt minunate! Și nici nu te mai gândi la insulele Wak-Wak!

La vorbele acestea ale șeicului Abd Al-Kaddus, Hassan se făcu galben ca șofranul la chip, scoase un țipăt greu și căzu pierit. Iar domnițele nu-și mai putură opri suspinele; iar cea mai mică dintre ele își sfâșia hainele și își zgârâia obrajii; și toate laolaltă se puseră pe gemete și pe văicăreli împrejurul lui Hassan. Și, de îndată ce își veni iarăși în simțiri, Hassan nu mai putu decât să plângă, cu capul pe genunchii blândei Boboc-de-Trandafir. Și bătrânul, până la urmă, se înduioșă de priveliștea aceea și împărtășind și el durerea tuturora, se întoarse către domnițele care țipau jalnic și le spuse cu un glas mohorât:

— Tăceți odată!

Și domnițele își înghițiră dintr-odată țipetele pe care le scoteau și așteptară cu nerăbdare ce avea să le spună moșul lor. Iar șeicul Abd Al-Kaddus își propti mâna pe umărul lui Hassan și îi zise:

— Contenește-ți gemetele, fiul meu și fă-ți curaj inimii! Căci, cu ajutorul lui Allah, am să dau o întorsătură prielnică treburilor tale. Ridică-te, dar și urmează-mă!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute una noapte spuse:

Iar șeicul Abd Al-Kaddus își propti mâna pe umărul lui Hassan și îi zise:

— Contenește-ți gemetele, fiul meu și fă-ți curaj inimii! Căci, cu ajutorul lui Allah, am să dau o întorsătură prielnică treburilor tale. Ridică-te, dar și urmează-mă!

Și Hassan, pe care vorbele acestea îl întoarseră pe dată la viață, sări în picioare, își luă în grabă rămas-bun de la surorile lui, o sărută de mai multe ori pe Boboc-de-Trandafir și îi spuse moșneagului:

— Sunt robul tău!

Atunci șeicul Abd Al-Kaddus îl pofti pe Hassan să se suie la spatele lui pe elefantul cel alb și vorbi cu animalul acela uriaș care începu să se miște. Și, iute ca bătaia de grindină, ca lovitura de trăsnet și ca sclipirea de fulger, elefantul cel mare își aruncă picioarele în vânt și porni în zbor și se afundă în nesfârșitul zării, mistuind sub pașii lui depărtările!

Or, în trei zile și trei nopți de goană, străbătură o cale de șapte ani. Și ajunseră lângă un munte albastru, cu toate împrejurimile lui albastre și în mijlocul lui cu o peșteră cu intrarea închisă de o poartă de oțel albastru. Și șeicul Abd Al-Kaddus bătu în poarta aceea și dinlăuntru ieși un negru albastru, care ținea într-o mână o sabie albastră, iar în cealaltă o pavăză albastră. Iar șeicul, cu o sprinteneală de neînchipuit, smulse armele acelea din mâinile negrului, care se trase numaidecât la o parte spre a-l lăsa să treacă; și moșneagul, cu Hassan după el, intră în peșteră, iar negrul cel albastru închise poarta în urma lor.

Ei, atunci, merseră ca la vreo milă de cale, printr-o boltă lungă în care era o lumină albastră, iar stâncile erau și ele străvezii și albastre, iar la capătul acelei bolte se pomeniră dinaintea a două porți de aur uriașe. Iar șeicul Abd Al-Kaddus deschise una dintre acele două porți uriașe de aur și îi spuse lui Hassan să-l aștepte până ce s-o întoarce. Și se mistui înlăuntru. Ci, peste un ceas, se întoarse ținând de frâu un cal albastru, înșăuat și înfotăzat tot numai în albastru și îl pofti pe Hassan să încalece. Și atunci deschise cea de a doua poartă de aur, și dinainte li se așternu dintr-odată o mare întindere albastră, iar la picioarele lor o câmpie largă, fără de zare. Și-atunci șeicul îi spuse lui Hassan:

— Fiul meu, tot mai ești hotărât să mergi mai departe și să înfrunți primejdiile cele fără de număr care te așteaptă? Ori n-ai vrea mai degrabă să-mi urmezi sfatul și să te întorci la cele șapte domnițe, nepoatele mele, care ar ști ele cum să te mângâie de pierderea soției tale Strălucire?

Hassan răspunse:

— Mai degrabă înfrunt de o mie de ori primejdia morții, decât să mai îndur chinurile despărțirii!

Șeicul stărui:

— Hassane, fiul meu, au tu nu ai o mamă pentru care lipsa ta-i un izvor de lacrimi nesecat? Și nu ți-ar plăcea mai degrabă să te întorci la ea, ca s-o mângâi?

El răspunse:

— N-am să mă întorc nicicum la maica mea, fără de soția și copiii mei!

Atunci șeicul Abd Al-Kaddus îi zise:

— Ei bine, dar, Hassane, du-te, sub ocrotirea lui Allah!

Și îi înmână o scrisoare pe care erau scrise cu cerneală albastră următoarele: „Către cel mai luminat și cel mai strălucit șeic al șeicilor, dascălul nostru, preacinstitul Părintele-Penelor!”

Pe urmă, îi spuse:

— Ia scrisoarea aceasta, fiul meu și du-te unde te-o duce calul tău. Are să ajungă la un munte negru, cu toate împrejurimile lui negre, dinaintea unei peșteri negre. Atunci să descaleci și, după ce ai să legi frâul de oblânc, să lași calul să intre numai el singur în peșteră. Iar tu să aștepți la poartă; și ai să vezi că iese un moșneag negru, îmbrăcat în negru și negru peste tot, fără numai de barba-i lungă și albă, care-i atârnă până la genunchi. Atunci tu să-i săruți mâna, să-ți tragi pe cap pulpana caftanului lui și să-i înmânezi scrisoarea aceasta, pe care ți-o dau spre a-ți ajuta să intri la el. Întrucât el este Părintele-Penelor! Și-i dascălul meu, și-i cununa capului meu! Și numai el pe pământ te poate ajuta în înfricoșătoarea ta încercare! Să te străduiești, dar, să ți-l faci binevoitor și să îndeplinești tot ce ți-o spune să îndeplinești. Uassalam!

Atunci Hassan își luă bun-rămas de la șeicul Abd Al-Kaddus și dădu pinteni calului albastru, care necheză și porni ca o săgeată. Iar șeicul Abd Al-Kaddus se întoarse în peștera cea albastră.

Or, vreme de zece zile, Hassan lăsă calul să meargă în voia lui, cu o iuțeală de nu l-ar fi putut întrece nici zborul de pasăre, nici volburile vijeliilor. Și așa străbătu o cale de zece ani în linie dreaptă! Și, într-un sfârșit, ajunse la poalele unui șir de munți negri, cu vârful nevăzut, care se întindeau de la Răsărit până la Scăpătat. Și pe când se apropiau de munții aceia, calul începu să necheze, domolindu-și goana.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute doua noapte spuse:

Și pe când se apropiau de munții aceia, calul începu să necheze, domolindu-și goana. Și numaidecât, din toate părțile deodată, fără de număr ca picăturile de ploaie, se iviră în goană niște cai negri, care veniră să-l adulmece pe calul lui Hassan și să se frece de el. Și Hassan se sperie de mulțimea lor și se înfricoșă că au să-i împiedice calea mai departe; ci calul său își văzu de drum înainte și ajunse la peștera cea neagră, înconjurată de niște stânci mai negre decât aripa nopții. Și era chiar peștera despre care îi vorbise șeicul Abd Al-Kaddus. Descălecă, dar, și, după ce legă frâul de oblâncul de la șa, își lăsă calul să intre în peșteră; iar el șezu jos la intrare, așa cum îi poruncise șeicul.

Or, nici nu trecu bine un ceas de când sta acolo, că Hassan și văzu cum iese din peșteră un preacinstit moșneag, îmbrăcat în negru și negru și el tot, din tălpi până-n creștet, afară de barba-i lungă și albă care îi atârna până la brâu. Era șeicul șeicilor, preastrălucitul Ali Părintele-Penelor, fiul domniței Balkis, soția lui Soleiman (cu ei cu toți fie pacea lui Allah și binecuvântările lui!). Și Hassan, când îl văzu, se aruncă la genunchii lui și îi sărută mâinile și picioarele și își trase pe cap poala caftanului lui punându-se astfel sub ocrotirea lui. Pe urmă îi înmână scrisoarea de la Abd Al-Kaddus. Iar șeicul Părintele-Penelor luă scrisoarea și, fără a grăi măcar o vorbă, se întoarse în peșteră. Și Hassan, dacă nu-l mai văzu, începu să se deznădăjduiască; ci iacătă-l pe moșneag că se ivi iar, însă de data aceasta îmbrăcat cu totul și cu totul în alb. Și îi făcu semn lui Hassan să vină după el și intră înaintea lui în peșteră. Și Hassan merse după el și ajunse în felul acesta într-o sală uriașă, pătrată, pardosită cu nestemate; și în fiecare colț al ei se afla câte un bătrân îmbrăcat în negru, stând jos pe un chilim și fiecare bătrân era împresurat de un morman de terfeloage, iar dinainte avea câte o cățuie de aur, în care ardeau mirodenii; și fiecare dintre cei patru înțelepți era înconjurat de alți șapte învățați, ucenicii lor, care copiau terfeloagele, ori citeau, ori cugetau. Ci atunci când șeicul Ali Părintele-Penelor intră în sală, toți acești preacinstiți învățați se ridicară în cinstea lui; și cei patru învățați de frunte se ridicară din ungherele lor și veniră de șezură lângă el, în mijlocul sălii. Și, după ce toată lumea șezu jos, șeicul Ali se întoarse către Hassan și îi spuse să povestească povestea lui în fața acelei adunări de înțelepți.

Atunci Hassan, tare tulburat, începu dintru-întâi să verse un potop de lacrimi; pe urmă, izbutind să și le curme, începu, cu un glas întretăiat de suspine, să povestească toată povestea, de la răpirea lui de către Bahram magul, până la întâlnirea cu șeicul Abd Al-Kaddus, ucenicul șeicului Părintele-Penelor și moșul celor șapte domnițe. Și, cât ținu toată povestirea, înțelepții nu îl opriră niciodată; ci, atunci când isprăvi, strigară cu toții deodată, întorcându-se către învățătorul lor:

— O, preacinstite dascăl, o, fiu al domniței Balkis, soarta tânărului acesta este vrednică de milă, căci suferă și ca soț și ca tată. Și poate că vom putea să-i dăm o mână de ajutor ca să-și ia îndărăt acea copilandră atâta de frumoasă și acei doi copii atâta de frumoși!

Iar șeicul Ali răspunse:

— Preacinstiți frați ai mei, asta-i o treabă grea. Și știți și voi, ca și mine, câtu-i de anevoie să ajungi la insulele Wak-Wak și mai cu seamă câtu-i de anevoie să te întorci de acolo. Și știți toată greutatea care urmează, odată ce ai ajuns la acele insule, după ce ai trecut atâtea piedici, să te apropii de amazoanele fecioare, străjerele împăratului împăraților de peste ginni și ale fiicelor lui. În asemenea împrejurare, cum vreți voi ca Hassan să răzbată până la domnița Strălucire, fata puternicului lor împărat?

Șeicii răspunseră:

— Preacinstite taică, ai dreptate, cine ar putea tăgădui? Ci tânărul acesta ți-a fost trimis anume de către fratele nostru, cinstitul și strălucitul șeic Abd Al-Kaddus și nu poți să nu întâmpini prietenește dorințele lui!

Și Hassan, la rându-i, dacă auzi vorbele acelea, se aruncă la picioarele șeicului, își coperi capul cu pulpana mantiei lui și, înconjurându-i genunchii cu brațele, îl jurui să-i dea îndărăt soția și copiii. Și tot așa sărută mâinile la toți șeicii, care își împreunară rugămințile lor cu ale lui, cerându-i fierbinte dascălului lor întru toate, șeicul Părintele-Penelor, să aibă milă de acel tinerel nefericit! Și șeicul Ali răspunse:

— Pe Allah! În viața mea n-am mai văzut pe cineva lepădându-se de zilele lui mai hotărât decât acest tânăr Hassan! Habar nu are neînfricatul nici ce grozăvie dorește, nici ce îl așteaptă! Ci fie, am să fac pentru el tot ce ține de mine!

După ce spuse acestea, șeicul Ali Părintele-Penelor cugetă vreme de un ceas, înconjurat cuviincios de bătrânii lui ucenici; pe urmă își ridică iar fruntea și îi spuse lui Hassan:

— Înainte de toate, am să-ți dau ceva care să te scape, la caz de primejdie!

Și își smulse un smoc de păr din barbă, chiar din locul unde era mai lungă și i-l înmână lui Hassan, spunându-i.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute treia noapte spuse:

Și își smulse un smoc de păr din barbă, chiar din locul unde era mai lungă și i-l înmână lui Hassan, spunându-i:

— Iată ce fac pentru tine! Dacă ai să te afli vreodată în vreo primejdie mare, nu ai decât să dai foc unui fir de păr din smocul acesta și am să-ți vin pe dată în ajutor!

Pe urmă își ridică ochii înspre bolta sălii și bătu din palme, ca și cum ar fi chemat pe cineva. Și numaidecât se înfățișă dinaintea lui, coborând din boltă, un efrit dintre efriții cei înaripați. Și șeicul îl întrebă:

— Cum te cheamă, o, efritule?

El spuse:

— Robul tău Dahnaș ben-Forktaș, o, șeicule Ali Părintele-Penelor!

Iar șeicul îi zise:

— Vino încoace!

Și efritul Dahnaș se duse lângă șeicul Ali, care îi puse gura la ureche și îi spuse ceva în șoaptă. Și efritul răspunse cu un semn din cap, care vroia să însemneze: „Da!” Iar șeicul se întoarse către Hassan și îi spuse:

— Suie-te, fiul meu, suie-te în spinarea acestui efrit. El are să te ducă pe tărâmul norilor și de acolo are să te coboare pe un pământ de camforă albă. Și-acolo, o, Hassan, efritul are să te lase, căci mai departe el nu poate să meargă. Și tu, atunci, are să trebuiască să te descurci singur-singurel, prin țara aceea de camforă albă. Și de cum ai să ieși din ea, ai să te afli în fața insulelor Wak-Wak! Și-acolo, cum te-o lumina Allah!

Atunci Hassan sărută iar mâinile șeicului Părintele-Penelor, își luă bun-rămas de la ceilalți înțelepți, mulțumindu-le pentru bunătatea lor și încălecă pe umerii lui Dahnaș, care se sui cu el în văzduh. Și efritul îl duse până la tărâmul norilor, iar de acolo coborî cu el în Țara de Camforă Albă, unde îl lăsă și pieri.

Încât, o, Hassane, o, tu cel de obârșie din Bassra, tu cel care odinioară uimeai sukurile din cetatea ta de baștină și care învolburai toate inimile, și-i făceai pe toți cei care te vedeau să se topească de frumusețea ta, tu cel care ai trăit atâta vreme fericit lângă cele șapte domnițe și care ai stârnit în sufletele lor atâta iubire și atâta durere, iacătă că, mânat de dragostea ta pentru Strălucire, ai ajuns, pe aripile efritului, la Țara aceea de Camforă Albă, unde ai să înfrunți ceea ce nimenea până la tine și nimenea după tine nu va mai înfrunta vreodată!

Într-adevăr, după ce efritul îl lăsă jos în țara aceea, Hassan porni la drum drept înainte, pe un pământ sclipitor și înmiresmat. Și merse el și merse așa multă vreme și, într-un sfârșit, întrezări în depărtare, în mijlocul unei câmpii, ceva ce se asemuia cu un cort. Și se îndreptă într-acolo și, într-un sfârșit, ajunse aproape de tot de cortul acela. Ci, cum tocmai trecea printr-o iarbă tare deasă, lovi cu piciorul ceva ce se afla ascuns în iarba aceea; și, când se uită, văzu că era ceva alb, ca o grămadă de argint și mare, ca un pilastru din cetatea Iramului. Or, era un uriaș, iar cortul pe care îl vedea Hassan nu era altceva decât urechea lui, care îi slujea de pavăză împotriva soarelui. Și uriașul, trezit așa din somnul lui, se ridică mugind și cuprins de o mânie atâta de năprasnică, încât i se umflă pântecul de aerul pe care îl înghiți, iar fundul i se cutremură atâta de amarnic, încât începu să-i geamă din greu: fapt care stârni un șir de bubuituri cumplite, ca de tunet, care îl azvârliră pe Hassan cu fața la pământ, pe urmă îl aruncară în sus, încât, de spaimă, ochii i se întoarseră peste cap! Și, până să cadă iarăși jos pe pământ, încă din zbor, uriașul îl înhață de ceafă, tocmai de acolo unde este pielea mai moale și îl ținu așa, cu tăria brațului său, spânzurat în aer ca o vrabie în gheara unui vultur. Și se pregătea, rotindu-l prin văzduh, să-l turtească de pământ, zobindu-i oasele și făcându-l să-și amestece lungimea cu lățimea.

Când văzu ce avea să pată, Hassan începu să se zbată din toate puterile și strigă:

— Ah, cine să mă mai scape? Ah, cine să mă mai slobozească? O, uriașule, fie-ți milă de mine!

Când auzi țipetele acelea, uriașul își zise: „Pe Allah! Nu cântă urât păsărica asta! Îmi place ciripitul ei. Încât am s-o duc numaidecât sultanului nostru!” Și îl apucă gingaș de un picior, cu teamă să nu-l vatăme și intră într-o pădure deasă, unde, în mijlocul unui luminiș, sta sultanul uriașilor din Țara de Camforă Albă, așezat pe o stâncă ce-i ținea loc de jeț. Și era înconjurat de străjerii lui, cincizeci de uriași, fiecare înalt de cincizeci de coți. Iar acela care îl aducea pe Hassan se apropie de sultan și îi zise:

— O, doamne al nostru, ia uite o păsărică pe care am prins-o de un picior și pe care ți-o aduc pentru glasul ei frumos! Căci ciripește plăcut!

Și îl lovi pe Hassan ușurel peste nas, zicându-i:

— Cântă oleacă dinaintea sultanului!

Iar Hassan, care nu pricepea graiul uriașului, socoti că i-a venit ceasul cel de pe urmă și începu să se zbată, țipând:

— Ah, cine m-o mai scăpa? Ah, cine m-o mai slobozi?

Și sultanul, când auzi glasul acela, se zgudui și se bâțâi de plăcere și îi zise uriașului:

— Pe Allah! E minunat! Trebuie să-l duci numaidecât fiicei mele, pe care are s-o farmece!

Și adăugă, întorcându-se către uriaș:

— Da! Pune păsărica numaidecât într-o colivie și du-te de-o atârnă în odaia fetei mele, lângă patul ei, ca s-o poată veseli cu cântecele și cu ciripelile ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute patra noapte spuse:

— Da! Pune păsărică numaidecât într-o colivie și du-te de-o atârnă în odaia fetei mele, lângă patul ei, ca s-o poată veseli cu cântecele și cu ciripelile ei.

Atunci uriașul îl puse pe Hassan într-o colivie, cu două străchini mari, una pentru mâncare și una pentru apă. Și îi mai puse și două stinghii, pe care să se poată cocota și să cânte în voie; și duse colivia în odaia fetei sultanului și o atârnă la capul patului ei.

Când îl văzu pe Hassan, fata sultanului fu ca vrăjită de chipul și de înfățișarea lui și începu să-i facă tot soiul de ghidușii și să-l răsfețe în toate felurile. Și îi vorbea cu glas nespus de dulce, spre a-l îmblânzi, măcar că Hassan nu pricepea nimica din vorbele ei. Dar, cum vedea că fata nu-i vroia răul, încercă s-o înduioșeze față de soarta lui, plângând și gemând. Iar domnița, de fiecare dată, îi lua gemetele și suspinele drept niște cântece gingașe; și simțea o plăcere până peste poate; și nu mai putea să se despartă de el nici ziua, nici noaptea, o clipită măcar. Și simțea, când se uita la el, că toată ființa ei se topea după el. Și nu știa ce ar putea să facă mai bine cu o păsărică atâta de mică și cum să se poarte cu ea. Și adesea îi făcea cu degetul și îi vorbea prin semne; dar nici el nu o pricepea și era departe de a ghici tot folosul pe care l-ar fi putut dobândi de la o fată, este adevărat că uriașă, dar atâta de prietenoasă.

Or, într-o zi, fata sultanului îl scoase pe Hassan din colivie, ca să-l curețe și să-i schimbe hainele. Și, după ce îl dezbrăcă, văzu, o, minunea minunilor! Că nu era întru nimic lipsit de ceea ce aveau uriașii tatălui ei, măcar că toate celea erau, ca mărime, peste poate de micuțe. Și fata gândi: „Pe Allah! Asta-i întâia oară când văd o pasăre cu asemenea lucruri!” Și începu să se joace cu Hassan și să-l întoarcă și să-l răsuntoarcă pe toate părțile, minunându-se de ceea ce afla la el în fiecare clipă. Iar Hassan, în mâinile ei, era întocmai ca o vrabie în mâinile vânătorului. Și tânăra uriașă, dacă văzu că sub degetele ei castravetele se preschimba în bostan, se puse pe un râs de se tăvălea pe jos. Și strigă: „Ce pasăre minunată! Cântă ca păsările și se poartă cu femeile la fel de drăguț ca și bărbații cei uriași!” Și, vrând să-i răspundă cu drăgălășenie la drăgălășenie, îl lipi cu totul de ea și începu să-l alinte peste tot, ca pe un bărbat, îndemnându-l în fel și chip, nu cu vorbe, întrucât o pasăre nu ar fi putut să le priceapă, ci cu semne și cu fapte și atâta de iscusit, încât, până la urmă, se purtă și el cu ea întocmai ca un vrăbioi cu vrabia lui. Și, din ceasul acela, Hassan ajunse pasărea fetei sultanului! Or, Hassan, oricât era de alintat și de răsfățat și de giugiulit ca o pasăre și în pofida celor ce trăia între fălniciile uriașei, fata sultanului, și, de altminteri, a celor ce la rândul lui o făcea și el să simtă și în ciuda deplinei bunăstări în care trăia în colivia sa, era departe de-a o uita pe Strălucire, soția lui, fiica împăratului împăraților de peste Ginnistan și de peste insulele Wak-Wak, ținta călătoriei sale, de care știa că nu mai este prea departe! Și, spre a ieși din acel bucluc, s-ar fi slujit bucuros de daireaua cea vrăjită și de smocul de păr; ci, când îi schimbase hainele, fata sultanului uriașilor îi luase și acele lucruri scumpe; și degeaba i le cerea el cu mâinile și cu tot felul de semne care se fac în arăbește, că ea nu pricepea neam ce-i cerea el și de fiecare dată socotea că îi cere să se zbenguiască. Lucru ce făcea ca, ori de câte ori își cerea el daireaua, să i se răspundă cu o desfătare; și ori de câte ori cerea smocul de barbă, trebuia să se dedea unei desfătări; atâta și-atâta, încât chiar că, după câteva zile, ajunse într-un hal fără de hal și nu mai cuteza să facă nimic, nici cel mai mic semn, de frică să nu vadă la lucru răspunsul amarnicei uriașe.

Iacă-așa! Și starea lui Hassan nu se schimba nicicum; și, bietul de el, se sfârșea și se șofrănea în colivia lui, nemaiștiind ce hotărâre să ia, când, într-o zi, după alinturi mai spornice decât de obicei, uriașa ațipi în vreme ce se slujea de el și îl lăsă să scape. Și Hassan se repezi numaidecât la sipetul în care se aflau lucrurile lui cele vechi, luă smocul de barbă și aprinse un fir de păr, chemându-l în gând pe șeicul Ali Părintele-Penelor. Și iacătă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute cincea noapte spuse:

Și Hassan se repezi numaidecât la sipetul în care se aflau lucrurile lui cele vechi, luă smocul de barbă și aprinse un fir de păr, chemându-l în gând pe șeicul Ali Părintele-Penelor. Și iacătă că palatul se cutremură, iar șeicul cel îmbrăcat în negru ieși din pământ dinaintea lui Hassan, care se aruncă la picioarele lui. Atunci șeicul îl întrebă:

— Ce vrei, Hassane?

Și tânărul îi răspunse:

— Mă rog ție, nu face gură, că se trezește fata asta! Și-atunci ajung fără de izbavă iarăși în mâinile ei, ca să fac iarăși pe pasărea!

Și o arătă cu degetul pe uriașa cea adormită. Atunci șeicul îl luă de mână și, cu harul puterii lui tainice, îl duse afară din palat. Pe urmă îi spuse:

— Povestește-mi ce ți s-a întâmplat.

Și Hassan îi povesti tot ce făcuse de când ajunsese în Țara de Camforă Albă și adăugă:

— Și-acuma, pe Allah! O zi de-aș mai fi rămas lângă uriașa aceasta, mi-aș fi dat sufletul pe nas!

Iar șeicul spuse:

— Eu te-am prevestit de câte o să ai de pătimit! Ci asta nu-i decât începutul! Și, pe deasupra, trebuie să-ți mai spun încă o dată, o, copile al meu, ca să te hotărăsc să faci cale întoarsă, că în insulele Wak-Wak vraja bărbii mele nu mai are nici o putere și acolo ai să fii lăsat numai în seama puterilor tale!

Și Hassan spuse:

— Eu trebuie să mă duc, fie ce-o fi, după soția mea! Și nu-mi mai rămâne decât daireaua aceasta vrăjită, care mi-ar putea sluji la caz de primejdie să mă scape din necaz!

Iar șeicul Ali se uită la dairea și spuse:

— A, o știu! Este daireaua lui Bahram magul, un ucenic de-al meu de odinioară; numai el, dintre toți ciracii mei, s-a abătut de la calea lui Allah! Ci, o, Hassane, află că și daireaua aceasta, tot așa, nu va putea să-ți fie de nici un folos în insulele Wak-Wak, unde toate vrăjile se dezleagă și unde ginnii de pe acele insule nu se supun decât numai domnului lor!

Și Hassan zise:

— Cui îi este dat să trăiască zece ani nu are să moară în cel de al nouălea an! Dacă, dar, mi-o fi scris să mor în insulele acelea, nu-i nici o supărare! Mă rog, dar, ție, o, preacinstite șeic al șeicilor, să-mi spui care este drumul pe care trebuie să apuc ca să ajung acolo!

Șeicul Ali, atunci, drept orice răspuns, îl luă de mână și îi spuse:

— Închide ochii și pe urmă deschide-i!

Și Hassan închise ochii; pe urmă, după o clipită, îi deschise. Și totul pierise, atât șeicul Părintele-Penelor, cât și palatul fetei sultanului și Țara de Camforă Albă. Și se pomeni pe o insulă, cu țărmul acoperit de nestemate de felurite culori, șlefuite de apele mării. Și habar nu avea că ajunsese într-un sfârșit la insulele cele atâta de râvnite.

Or, nici nu apucă bine Hassan să-și arunce un ochi la dreapta și un ochi la stânga, că se și repeziră asupra-i, ieșind din stâncile de pe mal și din spuma valurilor, stoluri întregi de păsări mari și albe, care acoperiră cerul cu un nor gros și apăsător. Și zborul vrăjmaș se năpusti înspre el ca un vârtej, cu un vuiet de pliscuri năprasnice și de aripi zbătute; și toate gâtlejurile înaripate scoaseră laolaltă un țipăt răgușit, repetat de mii de ori, în care Hassan cunoscu într-un sfârșit vorbele Wak-Wak, numele insulelor acelea! Atunci pricepu că ajunsese pe pământurile cele tainice și că păsările îl vedeau că este străin și căutau să-l alunge către mare. Iar Hassan fugi să se adăpostească într-o colibă ce se ridica nu departe de acolo și începu să cugete cum stă treaba.

Deodată auzi pământul bubuind și simți cum i se cutremură sub picioare; și își ciuli urechea, ținându-și răsuflarea și văzu în depărtare îngroșându-se un alt nor, din care treptat-treptat se iviră în soare vârfuri de lănci și de coifuri, și străluciră cămășile de zale. Erau amazoanele! Unde să mai fugi? Iar galopul cel mânios, iute ca bătaia de grindină, ori ca strălucirea de fulger, fu lângă el cât ai clipi din ochi. Și i se înfățișară dinainte, strânse într-un pătrat mișcător și năprasnic, războinicele călări pe niște iepe galbene ca aurul strecurat, cu cozile lungi, cu armurele vânjoase, purtându-și hățurile sus și slobode, mai iuți ca vântul de la miazănoapte când suflă cu urgia mării înfuriate. Și războinicele acelea, înarmate de luptă, purtau fiecare câte o spadă grea la șold, câte o lancie lungă într-o mână, iar în mâna cealaltă câte o ghioagă care înfiora mințile; și mai aveau, strânse la subțioară, patru suliți care își arătau vârfurile înfricoșătoare.

Or, de îndată ce războinicele îl zăriră pe nepoftitul de Hassan stând în pragul colibei, își struniră deodată iepele cele abrașe. Și tot potopul de copite, oprindu-se, făcu să sară până în slăvile cerului pietrele de pe țărm, iar picioarele iepelor se afundară adânc în nisip. Și nările lor largi și fornăitoare se umflau odată cu nările fecioarelor cele războinice; și chipurile dezvelite sub coifurile cu fruntarele săltate erau frumoase ca niște lune; iar șoldurile lor rotunde și grele se împreunau și păreau totuna cu șoldurile cele galbene ale iepelor. Iar pletele lor lungi, galbene, negre și roșcate se amestecau, unduindu-se, cu părul din cozile și din coamele iepelor. Iar coifurile de oțel și platoșele de smarald sclipeau în soare ca niște giuvaieruri și ardeau fără să se mistuie.

Și-atunci, din mijlocul acelui pătrat de lumină, se desprinse o amazoană mai voinică decât toate celelalte.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șasea noapte spuse:

Și-atunci, din mijlocul acelui pătrat de lumină, se desprinse o amazoană mai voinică decât toate celelalte, cu fața nedezvelită sub coif, ci acoperită cu totul de fruntara lăsată și cu pieptul îmbelșugat de niște sâni strălucitori sub ocrotirea unei tunici de sârmă de aur mai strânsă ca aripile de lăcustă. Și își opri scurt iapa la câțiva pași de Hassan. Iar Hassan, neștiind dacă îi era potrivnică ori binevoitoare, se aruncă dintru început dinaintea ei, cu fruntea în țărână, pe urmă săltă capul și spuse:

— O, sultană a mea, sunt un străin pe care ursita l-a adus pe aceste tărâmuri și mă pun sub ocrotirea lui Allah și sub pavăza ta! Nu mă izgoni! O, sultana mea, fie-ți milă de un necăjit care își caută soția și copiii!

La vorbele acestea ale lui Hassan, călăreața sări jos de pe cal și, întorcându-se către războinicele ei, le făcu un semn să plece. Și veni la Hassan, care îi sărută pe dată picioarele și mâinile și își duse la frunte marginea de la mantia ei. Și ea îl cercetă cu luare-aminte; pe urmă, ridicându-și obrăzarul, i se arătă dezvelită. Iar Hassan, când o văzu, scoase un țipăt mare și se trase îndărăt speriat; întrucât, în loc de o tânără, pe puțin la fel de frumoasă ca și fecioarele războinice pe care le văzuse, avea dinaintea lui o bătrână cu o înfățișare tare urâtă, cu un nas mare cât o pătlăgea vânătă, cu niște sprâncene strâmbe, cu niște obraji scofâlciți și fleșcăiți, cu niște ochi care se huleau unul pe altul și cu câte o năpastă la fiecare dintre cele nouă colțuri ale chipului ei! Ceea ce o făcea să semene întru totul ca un mistreț.

Încât Hassan, ca să nu trebuiască să se mai uite la fața aceea, își acoperi ochii cu pulpana hainei. Iar baba luă acea mișcare drept semn de mare cinstire, socotind că Hassan nu făcuse așa decât ca să nu pară necuviincios privind-o în față; și fu înduioșată până peste poate de dovada aceea de cinstire, și îi zise:

— O, străinule, potolește-ți spaima. Din ceasul acesta te afli sub ocrotirea mea! Și îți făgăduiesc ajutorință la orice nevoie!

Pe urmă adăugă:

— Însă, mai înainte de orice, nimenea nu trebuie să te vadă pe insula noastră! Drept care și măcar că sunt nerăbdătoare să-ți aud povestea, am să dau fuga să-ți aduc cele de trebuință ca să te îmbraci ca o amazoană, așa încât să nu mai poți de aci înainte să fii osebit dintre tinerele fecioare războinice, străjerele împăratului și ale fetelor împăratului!

Și plecă și se întoarse peste câteva clipite cu o platoșă, o spadă, o lance, un coif și alte arme întru totul asemenea cu cele pe care le purtau amazoanele. Și i le dărui lui Hassan, care se împodobi cu ele. Atunci bătrâna îl luă de mână și îl duse pe o stâncă înaltă de pe malul mării și, șezând jos acolo împreună cu el, îi spuse:

— Acuma, o, străinule, grăbește-te de-mi povestește pricina care te-a adus pe insulele noastre, unde până la tine nici un adamit n-a cutezat să pună piciorul!

Și Hassan răspunse, după ce îi mulțumi pentru bunătatea ei:

— O, stăpână, povestea mea este povestea unui necăjit care a pierdut singurul bun pe care îl avea și care străbate pământul cu nădejdea că își va găsi bunul acela!

Și îi povesti pățaniile lui, fără a ocoli nici un amănunt. Iar amazoana cea bătrână îl întrebă:

— Și cum o cheamă pe tânăra ta soție? Și cum îi cheamă pe copiii tăi?

El spuse:

— În țara mea, copiii mei se numeau Nasser și Manssur, iar soția mea se numea Strălucire! Ci numele pe care îl poartă în țara ginnilor nu-l știu!

Și Hassan, după ce sfârși de spus totul, începu să plângă cu lacrimi îmbelșugate.

Iar bătrâna, dacă auzi povestea lui Hassan și dacă îi văzu durerea, se simți cuprinsă cu totul de milă și îi spuse:

— Mă jur ție, o, Hassane, că nici o mamă nu s-ar îngriji de copilul ei mai mult decât am să mă îngrijesc eu de soarta ta. Și, întrucât spui că soția ta s-ar putea afla printre amazoanele mele, am să te duc, chiar mâine, să le vezi la mare pe toate goale. Și, pe urmă, am să le pun să treacă pe dinaintea ta, una câte una, ca să-mi spui dacă ai s-o cunoști pe soția ta printre ele!

Așa grăi bătrâna Maica-Lăncilor către Hassan Al-Bassri. Și îl liniști, încredințându-l că prin viclenia aceea nu vor avea cum să n-o afle pe tânăra Strălucire! Și își petrecu ziua întreagă cu el și îl plimbă prin insulă; ducându-l să se minuneze de toate minunățiile. Și, până la urmă, bătrâna începu să-l iubească pe Hassan cu o dragoste mare și îi spuse:

— Liniștește-te, copilul meu! Te-am pus în ochii mei! Și, chiar dacă mi-ai cere, pentru desfătarea ta, toate războinicele mele, care sunt toate fecioare tinere, ți le-aș dărui din toată căldura inimii mele!

Iar Hassan îi răspunse:

— O, stăpâna mea, eu, pe Allah, nu am să te părăsesc decât atunci când m-o părăsi sufletul!

Or, a doua zi, așa cum îi făgăduise, bătrâna Maica-Lăncilor veni în fruntea războinicelor ei, în vuiet de dairale. Și Hassan, îmbrăcat ca o amazoană, ședea pe stânca înaltă care se ridica deasupra mării. Și, în felul acesta, semăna cu o fată de sultan.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute șaptea noapte spuse:

Or, a doua zi, așa cum îi făgăduise, bătrâna Maica-Lăncilor veni în fruntea războinicelor ei, în vuiet de dairale. Și Hassan, îmbrăcat ca o amazoană, ședea pe stânca înaltă care se ridica deasupra mării. Și, în felul acesta, semăna cu o fată de sultan.

Estimp, fecioarele cele războinice, descălecând de pe iepele lor, la un semn făcut de bătrâna Maica-Lăncilor care le era căpetenie, își lepădară armele și platoșele. Și, subțiri și strălucitoare, se iviră, o, aiurire de crini și de trandafiri! Ca niște crini dintre frunzele lor și ca niște trandafiri dintre ghimpii lor. Și, albe și ușoare, coborâră în mare. Și spuma apei se amestecă cu pletele lor slobode și despletite, ori împletite și înalte ca niște turle. Și zbaterea talazurilor repeta zbaterea șoldurilor lor de fecioare. Și erau ca niște flori deschise pe ape.

Ci, printre atâtea fete ca luna și printre atâtea boiuri mlădioase, printre atâția ochi negri și printre atâția dinți albi, printre atâtea plete de felurite culori și printre atâtea binecuvântate șolduri, degeaba se tot uită Hassan, că nu văzu frumusețea cea fără de asemuire a mult-iubitei lui Strălucire. Și îi spuse bătrânei:

— O, maică bună, Strălucire nu se află printre ele!

Iar bătrâna amazoană răspunse:

— Cine știe, fiul meu? Poate că depărtarea nu îți îngăduie să judeci bine!

Și bătu din palme și toate fetele ieșiră din apă și veniră să se înșire pe nisip, încă jilave de boabele de apă, ca de niște nestemate. Și, una după alta, mlădii și legănate, trecură pe dinaintea stâncii pe care sta Hassan cu Maica-Lăncilor, neavând pe ele, drept orice armură, decât pletele lor atârnând pe spate și grele numai de giuvaierurile trupului lor gol.

Și-atunci văzuși tu, o, Hassane, ceea ce văzuși! O, voi, iepurițe de toate culorile și de toate soiurile, între coapsele acelor fetișcane, copile de crai! Erați și grase și rotunde și dolofane și bălaie și ca niște bolte și voinice și arcuite și înalte și netede și umflate și strânse și neatinse și ca niște jețuri și ca niște scoici și grele și mofluze și mute și ca niște cuiburi și fără de urechi și calde și ca niște corturi și fără de păr și botoase și sumese și ghemuite și mici și gâdilicioase și genuni, și uscate, și minunate, însă, fără de nici o îndoială, nu erați întru nimic asemenea cu iepurița mult-iubitei Strălucire!

Încât Hassan lăsă toate fetele să treacă și grăi către bătrâna Maica-Lăncilor:

— O, stăpână a mea, viața ta fie cu mine! Nu se află niciuna printre toate aceste fete tinere care, cât de cât, să se asemuie cu Strălucire!

Iar bătrâna războinică, nedumerită, îi zise:

— Atunci, o, Hassane, după toate acestea pe care le-ai văzut, nu mai rămân decât cele șapte fete ale împăratului nostru! Binevoiește să-mi spui după ce semn aș putea, cu vreun prilej, s-o cunosc pe soția ta și zugrăvește-mi-o cu ce are ea mai aparte! Iar eu am să-mi însemnez totul în minte! Și îți făgăduiesc că, știind în felul acesta totul, nu am să zăbovesc mult până s-o găsesc pe aceea după care umbli!

Și Hassan răspunse:

— Să ți-o zugrăvesc, o, stăpână a mea, ar fi să mor fără a izbuti; căci nu este limbă care să poată spune toate desăvârșirile ei. Ci am să mă străduiesc să-ți arăt măcar cam cum aduce. Are un chip, o, stăpână a mea, ca o zi binecuvântată; un mijlocel atâta de subțire, încât soarele n-ar putea să-i aștearnă umbra pe pământ; un păr negru și lung, atârnând pe spate, ca noaptea peste zi; niște sâni care sfredelesc până și haina cea mai tare; o limbă ca de albină; o miere în gură ca apa din fântâna salsabil; niște ochi ca izvorul Kausar[3]; este mlădie ca firul de iasomie; dinții-i sunt ca niște boabe de grindină; are o aluniță pe obrazul drept și un neg sub buric; o gură ca o cornalină, de nu-ți mai trebuie nici cupă, nici ibric; niște obraji ca bujorii din Neman; un pântec mlădios și vrăjitor, aidoma de larg și de alb ca o cadă de marmură; șalele mai voinice și mai strașnic zidite decât bolta templului din Iram; niște coapse întocmite în tiparul desăvârșirii, dulci ca zilele regăsirii după amara despărțire, între care domnește jețul califului, altarul tihnei și al beției, al cărui logogrif[4] a fost înfățișat de poet așa:

Numele meu – care-i prileju-atâtor Fiori și tulburări – este ușor, Că-i doar din două litere vestite Alcătuit; pe-ntâia, pasămite, O afli înmulțindu-le-ntre ele Pe cinci cu patru; iar pe-a doua, tot Numa-nmulțind la fel șase cu zece! Așa ajungi la tâlcurile mele, Și-n felu-acesta-i dat să se dezlege Cuvântul ce-l închipui eu, socoti.

Și, după ce spuse vorbele acestea, Hassan nu-și putu ține mai mult lacrimile și începu să plângă. Pe urmă strigă:

— Jalea mea, o, Strălucire, este amară ca jalea unui derviș care și-a pierdut strachina, ori cumu-i chinul unui hagiu care are o bubă în călcâi, ori cumu-i durerea unuia căruia i s-au tăiat mâinile și picioarele!

După ce ascultă toate astea, bătrâna amazoană lăsă capu-n jos o clipă, cufundându-se într-o cugetare adâncă; pe urmă îi spuse lui Hassan:

— Ce năpastă, o, Hassane! Te pierzi fără de izbavă și mă pierzi și pe mine odată cu tine! Căci fetișcana pe care mi-o zugrăvești tu este, fără de nici o îndoială, una dintre cele șapte fete ale împăratului nostru preaputernic! Ce nălucă mai ai și tu, și ce smintită cutezanță te bântuie! Între tine și ea este o depărtare ca de la pământ la cer! Și dacă stărui în dorința ta, către pieirea ta zorești! Ascultă-mă, dar, Hassane! Leapădă-te de gândul acesta nesăbuit și nu-ți da sufletul pierzării!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute opta noapte spuse:

Ascultă-mă, dar, Hassane! Leapădă-te de gândul acesta nesăbuit și nu-ți da sufletul pierzării!

La vorbele acestea ale bătrânei, Hassan fu așa de tulburat, încât se prăbuși fără de simțire; și, când își veni iarăși în fire, se porni pe un plâns atâta de amarnic de i se scăldară hainele în lacrimile ce le vărsa, și, peste poate de deznădăjduit, strigă:

— Iacătă, dar, o, tușă a mea plină de milă, că trebuie să mă întorc deznădăjduit, după ce am bătut atâta cale, chiar în clipa în care sunt aproape să ajung la țintă! Cum aș mai fi putut să mă îndoiesc, după încredințarea ce mi-ai dat, de izbânda încercării mele și de atotputerea ta? Au nu chiar tu poruncești și ești căpetenie peste oștile din cele Șapte Insule și pentru care nici o încercare de felul acesta nu este cu neputință?

Ea răspunse:

— De bună seamă, fiul meu, pot multe asupra oștilor mele, precum și asupra fiecărei amazoane din aceste oști! Încât, ca să te întorc de la gândul tău cel nesocotit, îți dau să-ți alegi, dintre toate aceste fecioare războinice, pe aceea care ți-o plăcea cel mai mult: ia-o din partea mea în locul soției tale! Și pe urmă întoarce-te cu ea în țara ta și ai să fii la adăpost de mânia împăratului nostru! Altminteri pieirea mea și pieirea ta sunt de neînlăturat!

Hassan însă nu răspunse la sfatul bătrânei decât cu alte lacrimi și cu alte suspine. Iar bătrâna, înduioșată de atâta prisos de iubire, îi spuse:

— Allah fie cu tine, o, Hassane! Ce vrei, dar, să fac eu pentru tine? Dacă s-ar afla că te-am lăsat să pui piciorul pe insulele noastre, capul meu nu ar mai zăbovi pe umerii mei. Și dacă s-ar afla vreodată că te-am dus să le vezi la scaldă, goale, pe toate războinicele mele, tinere fecioare pe care nici o privire de bărbat nu le-a întrezărit și pe care nici un deget de om nu le-a atins, sufletul meu nu ar mai fi al meu!

Și Hassan strigă:

— Pe Allah, o, stăpână a mea, te încredințez că eu nu m-am uitat la fetele acelea în chip necuviincios și nu am prea luat seama la goliciunea lor!

Iar bătrâna spuse:

— Păi chiar că rău ai făcut, o, Hassane, întrucât în toată viața ta nu ai să mai vezi asemenea priveliște! Oricum, dacă niciuna dintre acele fecioare nu te ispitește, ca să te hotărăsc să te întorci în țara ta și să-ți mântuiești astfel sufletul, am să te încarc cu bogății și cu scumpele roade din insulele noastre și am să te acopăr cu bunuri care au să te facă bogat și fericit pentru toate zilele câte le mai ai de trăit!

Ci Hassan se aruncă la picioarele bătrânei, îi sărută genunchii și zise plângând:

— O, binefăcătoarea mea, o, lumină a ochilor mei, o, sultana mea, cum aș putea să mă întorc în țara mea după ce am îndurat atâtea strădanii și am înfruntat atâtea primejdii? Cum aș putea să plec de pe insula aceasta, fără s-o văd pe mult-iubită mea, când dragostea pentru ea m-a adus până aici? Ah, gândește-te, o, stăpână a mea, că poate-i voia sorții ca s-o găsesc pe soția mea, după toate suferințele câte le-am îndurat!

Și, după ce rosti vorbele acestea, Hassan nu mai putu să-și stăpânească aleanul din suflet și ticlui stihurile acestea:

Sultană-a frumuseții, fie-ți milă De cel robit de pleopele-ți nurlii Ce subjugară țara lui Khosroe Și lumea-ntregii lui împărății!

Nici nardurile tari, nici trandafirii, Nici cele mai alese mirodenii, Pe lângă răsuflarea ta nu-nseamnă Decât o-ntruchipare de sluțenii.

Iar boarea care-adie-nmireasmată Prin florile grădinilor din rai E toată-n părul tău, să-i fericească Pe cei alăturea de care stai.

Pleiadele când se aprind pe ceruri, Din ochii tăi iau calda lor scânteie! Și stelele doar ți-ar putea fi salbă La gâtul alb, o, tânără femeie!

Când bătrâna amazoană auzi versurile acestea ale lui Hassan, văzu că ar fi într-adevăr o răutate să-i ia pe totdeauna nădejdea de a-și mai găsi soția și îi înțelese durerea și îi zise:

— Fiul meu, alungă-ți din gânduri întristarea și deznădejdea. Căci sunt pe deplin hotărâtă acuma să încerc totul ca să-ți dau soția îndărăt!

Pe urmă adăugă:

— Am să mă apuc numaidecât să mă îngrijesc cu tot sufletul de treburile tale, o, săracul de tine! Căci văd limpede că îndrăgostitul nici nu aude, nici nu pricepe nimic! Te las, dar și mă duc la palatul împărăției de pe insula aceasta pe care ne aflăm, și, care-i una dintre cele șapte insule Wak-Wak. Căci cată să știi că fiecare dintre aceste șapte insule este locuită și stăpânită de una dintre cele șapte fete ale împăratului nostru, surori între ele după tată, dar nu și după mamă. Iar aceea care este stăpână aici peste noi este cea mai mare dintre surori și o cheamă domnița Nur Al-Huda. Iar eu am să mă duc s-o caut și să-i vorbesc în folosul tău. Potolește-ți, dar, sufletul, înseninează-ți ochii și așteaptă-mă cu inimă liniștită, până ce mă întorc!

Și își luă rămas-bun de la el și se îndreptă înspre palatul domniței Nur Al-Huda.

Odată ajunsă în fața domniței, bătrâna amazoană, care era cinstită și iubită de fetele împăratului și de însuși împăratul pentru înțelepciunea ei și pentru creșterea și îngrijirea pe care le dăduse tinerelor domnițe, se ploconi și sărută pământul dintre mâinile domniței Nur Al-Huda. Și domnița se ridică numaidecât în cinstea ei și o îmbrățișă și o pofti să șadă jos lângă ea; și îi zise:

— Inșallah! Fie ca știrile pe care mi le aduci să fie vestitoare de bine! Iar de ai să-mi faci vreo rugăminte, ori să-mi ceri vreun hatâr, grăiește! Iată-mă gata să te ascult.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute noua noapte spuse:

Grăiește! Iată-mă gata să te ascult!

Bătrâna Maica-Lăncilor răspunse:

— O, împărătiță a veacului și a vremii noastre, o, fiica mea, vin la tine ca să-ți povestesc o întâmplare cum nu s-a mai pomenit și care nădăjduiesc că are să-ți placă și să te veselească. Află, dar, că am găsit pe malul insulei noastre, aruncat de valuri, un bărbat tânăr, de o frumusețe vrăjită, care plângea cu amar. Și când l-am întrebat ce-i cu el, mi-a răspuns că l-a aruncat ursita pe țărmurile noastre, pe când se afla în căutarea soției lui! Și când l-am rugat să-mi spună cine este soția lui, mi-a zugrăvit-o într-un chip atâta de uluitor, încât m-a cufundat într-o mare spaimă în privința ta și în privința celorlalte domnițe, surorile tale! Și mai trebuie să-ți arăt, o, împărătiță mea, ca să spun tot adevărul, că ochii mei n-au mai văzut vreodată, nici printre ginni, nici printre efriți, un flăcău așa de frumos ca flăcăul acesta!

Când auzi cele ce spunea bătrâna, domnița Nur Al-Huda fu cuprinsă de o mânie cumplită și țipă la bătrâna amazoană:

— O, bătrână a blestemului, o, ploditură dintr-o liotă de încornorați ai ticăloșiei, cum ai făcut de-ai strecurat un bărbat printre fecioarele noastre, pe tărâmurile noastre? A, plod al nerușinării, cine-o să-mi dea să beau o înghițitură din sângele tău, ori să mănânc o îmbucătură din carnea ta?

Și bătrâna războinică începu să tremure ca o trestie în furtună și căzu în genunchi la picioarele domniței, care îi strigă:

— Au ție nu ți-e frică de osânda care te paște de la răzbunarea și de la mânia mea? Pe capul tatălui meu, împăratul cel mare al ginnilor! Nu știu ce mă ține de nu poruncesc să fii tăiată bucăți, ca să slujești de pildă pe viitor călăuzilor întru ticăloșie, care ar mai vrea să strecoare vreun străin în insulele noastre!

Pe urmă adăugă:

— Ci, înainte de toate, dă fuga de mi-l adu pe adamitul acela îndrăzneț, care a cutezat să încalce hotarele noastre!

Și bătrâna se ridică, nemaiștiind, în spaima ei, nici să-și deosebească mâna dreaptă de mâna stângă și se duse să-l caute pe Hassan. Și gândea: „Năpasta aceasta amarnică, pe care mi-o trimite Allah prin mijlocirea domniței, îmi e pricinuită numai de tânărul Hassan! De ce nu l-oi fi silit eu mai degrabă să plece de pe insulă și să ne arate lățimea dosului său?”

Și-așa ajunse la locul unde se afla Hassan; și, de cum îl zări, îi spuse:

— Ridică-te, o, tu, cel al cărui soroc de pe urmă este aproape! Și hai cu mine la împărătiță, că vrea să-ți vorbească!

Și Hassan porni după bătrână, zicându-și: „Ya salam! În ce prăpastie am să mă prăvălesc!” Și-așa ajunse la palat, dinaintea domniței. Și ea îl primi, stând în jețul ei și cu fața acoperită întru totul de iașmac. Și Hassan nu găsi nimic mai bun de făcut, în acea împrejurare cumplită, decât să se apuce să sărute pământul dinaintea jețului și, după salamalecul de cuviință, să-i înalte domniței o laudă în versuri. Ea atunci se întoarse înspre bătrână și îi făcu un semn care vroia să însemne: „Întreabă-l!” Și bătrâna îi spuse lui Hassan:

— Preaputernica noastră împărătiță îți răspunde la salamalec și te întreabă, ca să-i răspunzi: „Cum te cheamă, care-i țara ta de baștină, cum o cheamă pe soția ta și cum îi cheamă pe copiii tăi!”

Și Hassan, ajutat de ursita lui, răspunse, întorcându-se către domniță:

— Împărătiță a lumilor, sultană a veacului și a vremilor, o, tu, cum alta nu-i nici în timp, nici în răstimp, în ce privește numele meu cel ticălos mă numesc Hassan cel plin de necazuri, de obârșie din cetatea Bassra, din Irak. Iar în ce o privește pe soția mea, nu-i știu numele! Iar copiii mei, pe unul îl cheamă Nasser, pe celălalt Manssur!

Împărătița îl întrebă, prin mijlocirea bătrânei:

— Și pentru ce te-a părăsit soția ta?

El spuse:

— Pe Allah, nu știu! Dar trebuie să fi fost fără de voia ei!

Ea îl întrebă:

— De unde a plecat? Și cum?

El spuse:

— A plecat din Bagdad, chiar din palatul califului Harun Al-Rașid, emirul drept-credincioșilor! Și, pentru aceasta, nu a avut decât să se îmbrace cu mantia ei de pene și să se ridice în văzduh!

Ea întrebă:

— Și nu ți-a spus nimic când a plecat?

El răspunse:

— I-a spus mamei mele: „Dacă fiul tău, chinuit de durerea lipsei mele, va vrea vreodată să mă mai vadă, nu are decât să vină să mă caute în insulele Wak-Wak! Și-acuma, bun-rămas, o, maică a lui Hassan! Hotărât că tare mă întristează să plec așa și mă mâhnesc în sufletul meu, căci zilele despărțirii au să-mi sfâșie inima și au să vă înnegureze viața; ci, vai! Nu pot nimic! Simt dorul zborului cum îmi năpădește sufletul și trebuie să mă ridic în văzduh!” Așa a grăit soția mea! Și s-a dus în zbor! Și de-atunci lumea este neagră dinaintea ochilor mei, iar pieptul mi s-a umplut de jale!

Domnița Nur Al-Huda răspunse, clătinând din cap:

— Pe Allah! E neîndoielnic că dacă soția ta nu ar fi vrut să te mai vadă, nu i-ar fi dezvăluit mamei tale locul unde pleca! Pe de altă parte însă, dacă te-ar fi iubit cu adevărat, nu te-ar fi părăsit așa!

Hassan se jură atunci, cu jurămintele cele mai grele, că soția sa îl iubea cu adevărat, că îi dăduse o sumedenie de dovezi despre dragostea și despre credința ei, dar că nu putuse să-și înfrâne chemarea către văzduh și pe cea a deprinderii ei dintâi, care este zborul păsărilor! Și adăugă:

— O, Măria Ta, ți-am povestit jalnica mea poveste! Și iacătă-mă dinaintea ta, cerându-ți din suflet milă și îndurare pentru jalba mea prea îndrăzneață de a mă ajuta să-mi găsesc soția și copiii! Allah fie cu tine, o, sultana mea, nu mă alunga!

Când auzi vorbele acestea ale lui Hassan, domnița Nur Al-Huda cugetă preț de un ceas; pe urmă săltă capul și îi spuse lui Hassan:

— Am cugetat mult ce fel de chin ți se cuvine și nu găsesc niciunul care să fie îndeajuns spre a-ți pedepsi cutezanța!

Atunci bătrâna, măcar că era tare înfricoșată, se aruncă la picioarele stăpânei sale și îi luă pulpana rochiei, cu care își acoperi capul și îi spuse:

— O, preafalnică împărătiță.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute zecea noapte spuse:

Atunci bătrâna, măcar că era tare înfricoșată, se aruncă la picioarele stăpânei sale și îi luă pulpana rochiei, cu care își acoperi capul și îi spuse:

— O, preafalnică împărătiță, pe vredniciile mele de doică ce te-a crescut, nu te zori să-l osândești, mai cu seamă acuma când știi că este un biet străin care a înfruntat potop de primejdii și a îndurat sodom de amaruri! Și numai datorită vieții multe pe care i-a hărăzit-o ursitoarea a putut să îndure necazurile prin câte a trecut. Și-i mai pe măsura ta și mai vrednic de stirpea ta, o, Măria Ta, să-l ierți și să nu încâlci cumva, în dauna lui, legile găzduirii! Și-apoi, socoate și Măria Ta că numai dragostea l-a aruncat în această încercare năprasnică și că mult trebuie să li se ierte celor care iubesc. Într-un sfârșit, o, stăpână a mea și cunună pe capetele noastre, află că, dacă am cutezat să vin și să-ți vorbesc despre tânărul acesta atâta de frumos, am făcut-o din pricină că nimenea nu știe mai bine ca el, printre fiii oamenilor, să ticluiască versuri și să izvodească laude. Și, ca să te încredințezi de spusele mele, nu ai decât să-i arăți chipul tău dezvelit și ai să vezi cum are să știe a-i preamări frumusețea!

La vorbele acestea ale bătrânei, domnița zâmbi a râde și spuse:

— Chiar că numai atât îi mai lipsea ca să treacă orice măsură!

Ci, tainic, domnița Nur, cu toată asprimea pe care o arăta, fusese tulburată înlăuntrurile ei de frumusețea lui Hassan și nu cerea mai mult decât să-i pună la încercare virtutea și la stihuri și la ceea ce urmează totdeauna după stihuri. Așa că se prefăcu a se lăsa înduplecată de vorbele doicii și, ridicându-și iașmacul, își arătă chipul dezvelit.

Când o văzu așa, Hassan scoase un țipăt lung de vui tot palatul și căzu fără de simțire. Iar bătrâna îi dădu îngrijirile de trebuință și îl aduse în sine; pe urmă îl întrebă:

— Ce-ai pățit, fiul meu? Și ce-ai văzut de te-ai tulburat așa?

Și Hassan răspunse:

— Ah, ce-am văzut, a Allah? Domnița este chiar soția mea, ori măcar seamănă cu soția mea așa cum o jumătate de păstaie seamănă aidoma cu cealaltă jumătate soră cu ea!

Iar domnița, când auzi vorbele acestea, se puse pe un râs de se prăbuși într-un peș și zise:

— Tânărul acesta este nebun! Eu sunt soția lui? Pe Allah, da de când plodesc fecioarele fără de ajutorul bărbatului și de când nasc copii cu văzduhul vremii?

Pe urmă se întoarse către Hassan și îi spuse râzând:

— O, dragul meu, vrei măcar să-mi spui, ca să aflu și eu, în ce seamăn cu soția ta, și în ce nu seamăn? Întrucât văd că deocamdată ești tare nedumerit în privința mea!

El răspunse:

— O, sultană a împăraților, o, adăpost al celor mari și al celor mici, numai frumusețea ta m-a înnebunit! Căci te asemeni cu soția mea la ochii mai luminoși decât stelele, la frăgezimea pielii, la îmbujorarea din obraji, la forma dreaptă a sânilor frumoși, la dulceața glasului, la mlădierea și la subțirimea mijlocului, și la mulți alți nuri, pe care nu am să-i spun, din sfială față de ceea ce este ascuns! Ci, dacă mă uit mai bine la farmecele tale, văd că între tine și ea este o osebire, pe care numai ochii mei de îndrăgostit o pot vedea și pe care nu pot s-o zugrăvesc cu vorba!

Când auzi vorbele acestea ale lui Hassan, domnița Nur Al-Huda pricepu că inima lui nu are să se lipească niciodată de ea; și o cuprinse o ciudă năprasnică și se jură că are să afle care-i aceea dintre domnițe, surorile ei, care se măritase cu Hassan, fără de învoirea împăratului, tatăl lor! Și își zise: „Am să-i pedepsesc, în felul acesta și pe Hassan și pe soția lui, potolindu-mi astfel toată ciuda mea cea întemeiată!” Ci își ascunse aceste gânduri în adâncul cugetului și, întorcându-se către bătrână, spuse:

— O, doică, du-te degrabă după cele șase surori ale mele, pe rând, în insula în care se află fiecare și spune-le că despărțirea de ele mă apasă până peste poate, de mai bine de doi ani de când nu au mai fost pe la mine. Și poftește-le din partea mea să vină să mă vadă și adu-le cu tine! Ci mai ales ia seama bine să nu le spui vreo vorbă despre ce s-a întâmplat, ori să le vestești despre sosirea la noi a unui tânăr străin care își caută soția! Du-te și nu zăbovi!

Numaidecât bătrâna, care nu avea de ce să pună la îndoială gândurile domniței, ieși din palat și zbură, iute ca fulgerul, pe la insulele în care se aflau cele șase domnițe, surorile împărătiței Nur Al-Huda. Și izbuti, fără de nici o greutate, să le hotărască pe cele dintâi cinci să vină cu ea. De când ajunse la cea de a șaptea insulă, unde locuia domnița cea mai mică laolaltă cu tatăl ei, împăratul ginnilor, întâmpină destul de multă împotrivire până s-o facă să se supună dorinței domniței Nur Al-Huda. Într-adevăr, atunci când domnița cea mai mică, la sfatul bătrânei, se duse să ceară de la tatăl ei îngăduința de a pleca, împreună cu Maica-Lăncilor, s-o vadă pe sora cea mai mare, împăratul, tulburat până peste marginile tulburării de o asemenea cerere, strigă:

— Ah, fata mea cea mult iubită, comoara inimii mele, am în sufletul meu ceva care îmi spune că nu am să te mai văd, dacă ai să te îndepărtezi de palatul meu. Și-apoi am mai și avut în noaptea aceasta un vis înfricoșător, pe care am să ți-l povestesc. Află, dar, o, fata mea, o, lumină a ochilor mei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute unsprezecea noapte spuse:

Află, dar, fata mea, o, lumină a ochilor mei, că un vis mi-a împovărat somnul și mi-a apăsat pieptul în noaptea aceasta. Se făcea, în visul meu, că mă preumblam printr-o vistierie ascunsă de orice privire și plină cu niște bogății care nu se arătau decât numai ochilor mei. Și mă minunam de toate câte le vedeam; ci privirile mele nu se opreau decât la șapte pietre nestemate, care sclipeau între toate celelalte cu o strălucire minunată. Iar cea mai frumoasă și mai ispititoare era tocmai cea mai mică dintre ele. Încât, ca să mă pot bucura mai bine de ea și ca s-o pun la adăpost de alte priviri, am cuprins-o în palmă, am strâns-o la inima mea și, luând-o cu mine, am ieșit din vistierie. Și, cum o țineam dinaintea ochilor mei, sub razele soarelui, dintr-odată o pasăre, dintr-un soi neobișnuit și cum nu se văd niciodată pe insulele noastre, s-a repezit la mine, mi-a smuls piatra cea scumpă și a pierit în zbor. Iar eu am rămas cufundat în uluire și în cea mai vie durere. Și, când m-am deșteptat din somn, după o noapte întreagă de zbucium, am chemat la mine pe tălmăcitorii de vise și le-am cerut să-mi tălmăcească tot ce văzusem în vis. Și ei mi-au răspuns: „O, rege al nostru, pietrele nestemate sunt cele șapte fete ale Măriei Tale, iar piatra cea mai mică, pe care pasărea a răpit-o din mâinile tale, este fata ta cea mai mică și care are să fie răpită cu sila de la dragostea ta!” Or, mie, acuma, fata mea, tare mi-e frică să te las să pleci cu surorile tale și cu Maica-Lăncilor și să te duci la Nur Al-Huda, sora ta cea mai mare; căci nu știu ce necaz ți se poate întâmpla la drumul acesta, fie la dus, fie la întors!

Și Strălucire (căci chiar ea era, soția lui Hassan) răspunse:

— O, doamne și părinte al meu, o, preamăritule împărate, tu nu știi că sora mea cea mai mare, Nur Al-Huda, a pregătit pentru mine un ospăț și mă așteaptă cu cea mai fierbinte nerăbdare! Și iacătă-s doi ani și mai bine de când mă tot gândesc să mă duc s-o văd, fără ca acest lucru să-mi fi fost îngăduit; iar acuma ea trebuie să aibă tot felul de pricini să fie cam nemulțumită de purtarea mea. Ci nu-ți face griji, o, părintele meu! Și nu uita că nu de mult, atunci când am făcut o călătorie mai depărtată cu tovarășele mele, tu m-ai crezut pierdută pe totdeauna și îți și puseseși hainele de jale după mine. Ci eu tot m-am întors, fără de nici un necaz și bine sănătoasă! Tot așa și de data aceasta, nu am să lipsesc mai mult de o lună, după care am să mă întorc iar la tine, cu voia lui Allah! Și-apoi, de m-aș duce undeva departe de împărăția noastră, aș înțelege spaima ta; da aici, în insulele noastre, de ce vrăjmaș să mă tem? Cine ar putea să ajungă până la insulele Wak-Wak, după ce ar străbate Muntele-Norilor, Munții Albaștri, Munții Negri, Cele Șapte Văi și Țara de Camforă Albă, fără a-și da de o mie de ori duhul pe drum? Alungă-ți, dar, din minte orice îngrijorare, o, părinte al meu, înseninează-ți ochii și liniștește-ți inima!

Dacă auzi vorbele acestea ale fiicei lui, împăratul ginnilor binevoi să îngăduie a o lăsa să plece; ci numai cu multă părere de rău și numai după ce o puse să-i făgăduie că nu are să stea decât câteva zile la sora ei. Și îi dădu o pază de o mie de amazoane și o sărută cu dragoste. Iar Strălucire își luă rămas-bun de la el; după care se strecură la locul unde îi ascunsese, la adăpost de orice primejdie, pe cei doi copii ai săi, ca să-i sărute și pe ei, despre care nimeni nu știa nimic, întrucât, de cum se întorsese, îi trecuse în grija a două roabe de credință ale ei; pe urmă plecă laolaltă cu bătrâna și cu cele cinci surori ale sale spre insula unde domnea Nur Al-Huda.

Or, pentru a-și primi surorile, Nur Al-Huda se îmbrăcase cu o rochie de mătase roșie, împodobită cu niște păsări de aur care aveau ochii, ciocul și ghearele făcute din rubine și din smaralde; și, încărcată de podoabe și de nestemate, sta în jețul ei din sala de primire. Iar dinaintea ei ședea Hassan în picioare; iar de-a dreapta-i ședeau înșiruite niște fete cu spadele trase; iar de-a stânga-i alte fete țineau niște lănci lungi și ascuțite.

Tocmai atunci iată că sosi Maica-Lăncilor cu cele șase domnițe. Și ceru să intre în sala de primire; iar împărătița îi porunci s-o aducă înlăuntru mai întâi pe cea mai mare dintre cele șase domnițe, care se numea Fala-Neamului. Și domnița aceea era îmbrăcată cu o rochie de mătasă albastră și era și mai frumoasă decât Nur Al-Huda. Și veni lângă jeț și sărută mâna surorii ei, care se ridică în cinstea sa și o sărută și o pofti să stea lângă ea. Pe urmă se întoarse înspre Hassan și îi zise:

— Spune-mi, o, adamitule, aceasta-i soția ta?

Și Hassan răspunse:

— Pe Allah, o, stăpână a mea! Domnița aceasta este minunată, și-i frumoasă ca luna când răsare; are părul de cărbune, obrajii gingași, gura zâmbitoare, sânii drepți, încheieturile subțiri și totul în ea-i plin de farmec; iar ca s-o preamăresc în stihuri, voi spune:

Ea se ivește, minunată, În haină-albastră îmbrăcată Și-asemeni unui giuvaier! Și-i ruptă pare că din ceri Ah, buza ei, numai plăcere, E fagure bogat de miere! Obraji-i dulci și zâmbitori Sunt strat înmiresmat de flori! Iar trupu-i, cum se înmlădie, E-un fir înalt de iasomie! Privind mijlocu-i subțirel Și spatele-i cât un crenel, O trestie-i – îți vine-a spune – înfiptă-n vârful unei dune!

Așa o văd eu, o, stăpână a mea! Ci între ea și soția mea este o osebire pe care limba mea se oprește s-o rostească!

Atunci Nur Al-Huda făcu semn bătrânei doici s-o aducă înlăuntru pe cea de a doua soră. Și domnița intră, îmbrăcată într-o rochie de mătasă de culoarea caisei. Și era și mai frumoasă decât cea dintâi; și se numea Fericirea-Casei. Iar sora ei, după ce o sărută, o pofti să stea jos lângă cealaltă și îl întrebă pe Hassan dacă o cunoștea în ea pe soția lui.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute douăsprezecea noapte spuse:

Și îl întrebă pe Hassan dacă o cunoștea în ea pe soția lui. Și Hassan răspunse:

— O, sultana mea, aceasta răpește mințile celor care o privesc și înlănțuie inimile celor care se apropie de ea; și iată ce stihuri îmi stârnește:

Nici luna de pe-un cer de vară, Când s-ar ivi cumva vreodată Pe bolta iernii-nvălmășite, În toi de noapte-ntunecată, N-ar fi, o, n-ar fi mai frumoasă, Nu poate fi mai minunată Decât ivirea ta de-acuma, O, sultăniță fermecată! Iar pletele-ți ca niște neguri Lăsate-n voia lor să cadă, Jos, pân la gleznele gingașe și panglica aceea lată Cu care-ai prins cunună neagră Pe fruntea ta ca de zăpadă -

Privindu-le cu minunare, Mă-ndeamnă să-ți șoptesc deodată: „Tu adumbrești cu-aripa nopții Lumina zorilor curată!” Ci tu, la șoapta mea fierbinte, Răspunzi cu șoaptă-nmiresmată: „Nu! Nu! E doar un nor ce-ascunde Al lunii chip, când se arată!”

Așa o văd eu, o, sultana mea! Ci între ea și soția mea este o osebire pe care limba mea nu este în stare s-o zugrăvească!

Atunci Nur Al-Huda făcu semn Maicii-Lăncilor, care o aduse degrabă pe cea de a treia soră. Și domnița intră îmbrăcată într-o rochie de mătasă vișinie; și era și mai frumoasă decât cele două dintâi, și o chema Sclipirea-Nopții. Iar sora ei, după ce o sărută, o pofti să stea lângă cea de dinainte și îl întrebă pe Hassan dacă o cunoștea în ea pe soția lui. Și Hassan răspunse:

— O, împărătița mea și cunună a capului meu, hotărât! Aceasta face să zboare și mințile celor mai înțelepți, iar minunarea mea față de ea mă face să ticluiesc stihurile acestea:

O, tu, cea înmuiată-n vrajă, Tu, care-n mers te înmlădii Ușoară, lin, ca o gazelă și care-n pieptul celor vii Arunci din pleoapele-ți arcate, Cu o mișcare ce-o-ntârzii, Potopul de săgeți măiastre, Ucigătoare și nurlii! O, soare-al frumuseții-ntâie, Ivirea ta, atunci când vii și ceruri și pământuri umple de slavă și de bucurii, Iar când te duci își pune noaptea pe lumea-ntreagă temelii!

Așa o văd eu, o, împărătiță a vremilor. Ci sufletul meu tot nu vrea să cunoască în ea pe soția mea, în ciuda asemănării desăvârșite dintre trăsăturile și călcătura lor!

Atunci amazoana cea bătrână, la un semn al împărătiței Nur Al-Huda, o aduse înlăuntru pe cea de a patra soră, pe care o chema Neprihana-Cerului. Și domnița era îmbrăcată într-o rochie de mătasă galbenă, cu dungi de aur în lat și în lung. Și o sărută pe sora ei, care o pofti să șadă lângă celelalte. Și Hassan, când o văzu, ticlui aceste stihuri:

Ea se ivește, precum luna plină În noaptea fericită și senină. Vrăjita ei privire luminează Cărarea noastră-n neguri, ca o rază. La flacăra din ochiul ei ceresc Când vreau să vin și să mă încălzesc, Cu-o suliță ce scapără și arde, Străjerii-i falnici: sânii ei vârtoși, Mai tari ca piatra și mai nemiloși!

Și nu o zugrăvesc întru totul, căci pentru aceasta s-ar cere o cântare cu mult mai lungă. Ci, o, stăpână a mea, trebuie să-ți spun că nu este soția mea, măcar că asemănarea dintre ele este izbitoare în multe!

Atunci Nur Al-Huda porunci să fie adusă înlăuntru cea de a cincea soră a ei, care se numea Ziurea-de-Ziuă și care se apropie legănându-și șoldurile; și era mlădie ca o ramură de ban și ușoară ca un pui de căprioară. Și, după ce o sărută pe sora ei cea mare, șezu pe locul care i se arătă, lângă celelalte și își potrivi cutele rochiei de mătasă verde cusută cu fir de aur. Și Hassan, când o văzu, ticlui stihurile acestea:

Nici floarea purpurie de granată, În frunzele ei verzi, nu-i mai măiastră și nu e mai gingaș înfășurată decât ești tu, o, tânără domniță în rochia aceasta fermecată!

Iar dacă te întreb: „Care e haina cea mai aleasă și mai minunată pentru obrajii tăi cei rupți din soare?”

Tu-mi dai răspunsu-atunci, îmbujorată: „Nu are nici un nume haina ceea, Pentru că-i sub cămașa-mi fără pată!”

Atunci eu strig cu deznădejde mare:

O, ce cămașă, o, ce blestemată, De-i pricină atâtor răni de moarte!

Am s-o numesc cămașa ne-ndurată!

Au nu ești tu, o, tânără domniță, Cum nu-i pe lume nici o altă fată?

Când te ridici, în mândra-ți frumusețe, Să tulburi ochii tuturor, pe dată spun șoldurile-ți: „Stai! Stai! Nu e bine!

Cea care peste noi vrea să se-abată e mult prea grea pentru puterea noastră!”

Dar dacă mă apropiu, cu-nfocată și-adâncă rugă, frumusețea-ți caldă îmi spune-atunci: „Hai! Fă-o! Fă-o-ndată.”

Ci, când dau să te-ascult, atunci sfiala-ți îmi strigă-amarnic: „Nu! Nu! Niciodată!”

După ce Hassan rosti versurile acestea, toate cele ce se aflau de față rămaseră înmărmurite de harul lui; și până și împărătița, cu toată ciuda ei, nu se putu opri să nu-i arate prețuirea. Încât amazoana cea bătrână, ocrotitoarea lui Hassan, se prilejui de întorsătura cea bună pe care o luau lucrurile, spre a încerca să-l ridice iarăși pe Hassan în bunăvoința domniței zăcașnice:

— O, sultana mea, te-am amăgit oare atunci când ți-am spus despre priceperea minunată a acestui tânăr la întocmirea de stihuri? Și nu-i el atâta de gingaș și de sfios în izvodirile sale? Te rog, dar, să uiți cu totul îndrăzneala încercărilor lui și să ți-l iei de acuma înainte pe lângă tine ca poet și să te slujești de harul lui, la ospețele și la prilejurile cele mari!

Împărătița îi răspunse:

— Da! Mai întâi însă aș vrea să sfârșim cercetarea!

Adu numaidecât aici pe sora mea cea mică!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute treisprezecea noapte spuse:

— Da! Mai întâi însă aș vrea să sfârșim cercetarea!

Adu numaidecât aici pe sora mea cea mică!

Și bătrâna ieși afară, apoi, într-o clipită, se și întoarse, ținând-o de mână pe fata cea mai mică și pe care o chema Podoaba-Lumii, și care nu era alta decât Strălucire!

Încât intrași și tu, o, Strălucire și nu erai îmbrăcată decât numai cu frumusețea ta, nepăsătoare la găteli și la văluri amăgitoare! Da ce ursită plină de năpaste îți însoțea pașii! Habar nu aveai, neștiind încă ce fusese scris pentru tine în cartea sorții!

Iar când Hassan, care sta în picioare în mijlocul sălii, o văzu pe Strălucire, scoase un țipăt mare și căzu la pământ, fără de simțire. Iar Strălucire, dacă auzi strigătul acela, se întoarse și îl cunoscu pe Hassan. Și, uluită că îl vedea pe soțul ei pe care îl credea așa de departe, se întinse cât era de lungă, fără de simțire, răspunzând cu un alt țipăt la țipătul lui Hassan.

Dacă văzu acestea, împărătița Nur Al-Huda nu se mai îndoi o clipită că n-ar fi aceasta sora care ajunsese soția lui Hassan și nu mai putu să-și ascundă pizma și mânia. Și strigă către amazoanele ei:

— Înșfacați-l pe adamitul acesta și duceți-l de-l lepădați afară din cetate!

Și străjerele îndepliniră porunca și îl luară pe Hassan și se duseră de-l aruncară pe țărm, afară din cetate. Pe urmă împărătița se întoarse înspre sora ei, care fusese trezită din leșin și țipă la ea:

— O, dezmățato! Cum ai făcut de l-ai cunoscut pe adamitul acesta? Și cum de te-ai purtat atâta de nelegiuit, în toate chipurile? Nu numai că te-ai măritat cu el fără îngăduința tatălui tău și a rudelor tale, da l-ai mai și părăsit pe soțul tău și ai fugit din casa lui! Și, în felul acesta, ți-ai necinstit și neamul și fala neamului tău! Or, o ticăloșie ca aceasta nu poate fi spălată decât cu sângele tău!

Și țipă către slujitoarele ei:

— Aduceți o scară și spânzurați-o de ea pe nelegiuita aceasta, chiar cu pletele ei cele lungi și bateți-o până la sânge cu vergile!

Pe urmă ieși din sala de primire împreună cu celelalte surori și se duse în iatacul ei să-i scrie lui tătâne-său, împăratul, o scrisoare în care îl vestea, cu toate amănuntele știute, de povestea cu Hassan și sora cea mică și îi mai vestea, odată cu necinstea ce se abătuse asupra întregului neam al ginnilor și osânda cu care socotise de datoria ei s-o pedepsească pe vinovată. Și își sfârșea scrisoarea cerând lui tătâne-său să-i răspundă cât mai degrabă, spre a-i spune care socoate el a fi pedeapsa deplină cu care să fie pedepsită ticăloasa. Și înmână scrisoarea unei crainice sprintene, care zori s-o ia și s-o ducă împăratului.

Iar când citi scrisoarea de la Nur Al-Huda, împăratul văzu lumea înnegurându-se dinaintea ochilor lui și, mânat până peste marginile mâniei de purtarea fetei lui mezine, îi răspunse fetei celei mai mari că orice pedeapsă este mică față de nelegiuirea săvârșită și că păcătoasa trebuie să fie dată morții, însă că îi lasă ei întru totul grija de a îndeplini porunca, după înțelepciunea și judecata ei.

Or, în vreme ce Strălucire, lăsată în felul acesta pe mâinile surorii ei, gemea spânzurată cu pletele de scară și își aștepta caznele, Hassan, care fusese aruncat pe țărm, se trezi până la urmă din leșin; se trezi însă numai spre a cugeta la amarul nenorocirii lui, despre care de altminteri nici habar nu avea câtu-i de mare. Ce mai putea el să nădăjduiască? Acuma, când nici o putere nu mai putea să-l ajute, ce mai putea el să încerce și pe unde să mai caute vreo ieșire de pe insula aceea blestemată? Și se ridică, pradă deznădejdii și porni să rătăcească de-a lungul mării, nădăjduind încă să afle vreun leac năpastelor lui. Și atunci îi veniră în minte versurile acestea ale poetului:

Când nu erai decât un sâmbur În sânul cald al mamei tale, În sânu-mi ți-am durat ursita Și i-am menit un tâlc și-o cale, În rostul Cugetării Mele Și peste-a Plângerilor Vale.

Deci lasă-a vieții întâmplare Să-și meargă drumul mai departe: Nu poți să-ntorci cărarea care Ți-a fost menită să te poarte. Iar când se-abate peste tine Năpasta unor vremi deșarte, Tu lasă-i sorții tale grija De-a te-ndrepta în altă parte.

Acest sfat înțelept îi mai însufleți curajul oleacă lui Hassan, care, rătăcind mai departe la întâmplare pe țărm, se străduia să-și închipuie ce s-o fi putut întâmpla pe când era leșinat și pentru ce fusese lăsat în părăsire pe prundul mării. Și, pe când cugeta el în felul acesta, întâlni două copile amazoane, ca de vreo zece anișori, care se băteau pe nisip cu lovituri amarnice de pumni. Și văzu, nu departe de ele, aruncată pe jos, o tichie de piele pe care erau scrise niște chipuri și niște litere. Și se apropie de fetițele acelea, încercă să le despartă și le întrebă pentru care pricină se ceartă. Iar ele îi spuseră că se certau a cui să fie tichia aceea! Atunci Hassan le întrebă dacă nu vroiau să primească a le fi el judecător și să-l lase să hotărască el a cui să fie tichia. Și fetițele primiră, iar Hassan luă de jos tichia și le spuse:

— Ei bine! Am să arunc o piatră în sus și care are să mi-o aducă dintre voi două, aceea are să capete tichia.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute paisprezecea noapte spuse:

— Ei bine! Am să arunc o piatră în sus și care are să mi-o aducă dintre voi două, aceea are să capete tichia.

Și fetițele spuseră:

— Este minunat!

Atunci Hassan luă o piatră de pe prund și o azvârli din toate puterile lui cât mai departe. Și, pe când fetițele fugeau după piatră, Hassan își puse tichia pe cap, de încercare și o lăsă așa. Or, peste un timp, fetițele se întoarseră, iar aceea care găsise piatra strigă:

— Unde ești, măi omule? Iată, am câștigat!

Și ajunse la locul unde sta Hassan și începu să se uite în toate părțile, fără a-l vedea pe acesta. Iar sora ei se uita și ea la fel de jur împrejur, în toate părțile, ci nu îl vedea nicăieri. Iar Hassan se întreba: „Doar nu-s oarbe, amazonuțele astea! Cum se face, oare, de nu mă văd?” Și strigă:

— Sunt aici! Haideți odată!

Și micuțele priviră înspre locul de unde venea glasul, ci nu-l văzură pe Hassan; și li se făcu frică și începură să plângă. Iar Hassan se apropie de ele și le puse mâna pe umăr și le spuse:

— Iacătă-mă! De ce plângeți, micuțelor?

Și fetițele ridicară capul, ci nu-l văzură. Și-așa de tare se speriară, încât o luară la fugă din toate puterile lor, țipând amarnic, de parcă ar fi fost fugărite de vreun ginn din soiul celor răufăcători.

Și Hassan își zise atunci: „Nu mai încape nici o îndoială! Tichia aceasta este fermecată! Și vraja ei stă în aceea că îl face nevăzut pe cel care o poartă pe cap!” Și începu să joace de bucurie, zicându-și: „Allah mi-a trimis-o! Căci, cu tichia aceasta pe cap, am să pot da fuga s-o văd pe soția mea, fără ca nimenea să mă vadă!” Și se întoarse pe dată la cetate și, ca să se încredințeze mai bine de virtuțile acelei tichii, vru să-i încerce puterea dinaintea amazoanei celei bătrâne. Și o căută pe bătrână peste tot și, până la urmă, o găsi într-o odaie din palat, legată în lanțuri, din porunca domniței, la o verigă înfiptă în perete. Atunci, ca să se încredințeze că este cu adevărat nevăzut, se apropie de un raft pe care erau rânduite niște vase de porțelan și făcu să cadă pe jos vasul cel mai mare, care căzu și se sparse la picioarele bătrânei. Iar bătrâna scoase atunci un țipăt de spaimă, gândind că o fi vreo poznă pe care i-o joacă vreunul dintre efriții cei răi, credincioși poruncilor împărătiței Nur Al-Huda. Și se așeză după datină să rostească descântecele alungătoare de duhuri și spuse:

— O, efritule, îți poruncesc, întru numele săpat pe gemma de la pecetea lui Soleiman, să-mi spui cum te cheamă!

Și Hassan răspunse:

— Nu sunt nici un efrit, ci sunt Hassan Al-Bassri cel pe care îl ocrotești tu! Și am venit ca să te slobozesc!

Și, spunând aceste vorbe, își scoase tichia cea năzdrăvană și se făcu văzut și cunoscut! Iar bătrâna strigă:

— Of, vai de tine, of, amărâtule Hassane! Că tu nu știi că împărătița se căiește că nu te-a dat dintru început morții, sub ochii ei, și nu știi că și-a trimis roabele în toate părțile să te caute, făgăduind un chintal de aur drept răsplată aceleia care te-o aduce îndărăt la ea, mort sau viu! Nu mai zăbovi, dar, nici o clipită și scapă-ți capul cu fuga!

Pe urmă îi povesti lui Hassan ce cazne cumplite punea la cale împărătița ca s-o omoare pe sora ei, cu îngăduința împăratului ginnilor. Ci Hassan răspunse:

— Allah are s-o scape și are să ne scape și pe noi pe toți din mâinile acestei domnițe crunte! Ia uită-te la tichia aceasta! Este fermecată! Și datorită ei pot să mă fac nevăzut!

Și bătrâna strigă:

— Slavă lui Allah, o, Hassane, care poate să dea viață și osemintelor morților, și care ți-a trimis tichia aceasta spre mântuirea noastră! Grăbește-te de mă dezleagă, ca să-ți arăt chilia unde este închisă soția ta!

Și Hassan reteză legăturile în care se afla bătrâna și o luă de mână și își puse pe cap tichia fermecată. Și pe dată se făcură amândoi nevăzuți. Iar bătrâna îl duse la temnița unde zăcea Strălucire, soția lui, legată cu pletele de o scară și așteptându-și cu fiecare clipită moartea în cazne grele. Și o auzi cum spunea în șoaptă versurile acestea:

Ce jalnică singurătate! Ce neagră noapte fără stele! Vai, ochii mei, lăsați să curgă Izvorul lacrimilor mele! Iubitul meu e-acum departe! De unde să mai am nădejde, Când inima mea și nădejdea-mi Nu-l știu pe unde pribegește? O, lacrimile mele, curgeți Din ochii-mi arși, pe mai departe! Ci o să izbutiți vreodată Să stingeți focul ce mă arde? Iubitule pierdut, o, scumpe, Te port în suflet și în gând și chipul tău nu mi-l va șterge Nici stihul trist de pe mormânt!

Și Hassan, măcar că n-ar fi vrut să se arate așa dintr-odată, ca s-o ferească de vreo tulburare prea mare pe soția lui, nu putu, când o auzi și când o văzu pe Strălucire, mult-iubita lui, să mai îndure zbuciumul care îl frământa, ci își scoase tichia și se repezi la ea s-o ia în brațe. Iar ea îl cunoscu și se topi la pieptul lui. Iar Hassan, ajutat de bătrână, îi dezlegă legăturile și o aduse încetișor la viață și o luă pe genunchi făcându-i vânt cu mâinile. Iar ea deschise ochii și, cu lacrimile pe obraji, îl întrebă:

— Ai coborât din cer ori ai ieșit din sânul pământului? O, soțul meu, vai, vai! Ce putem noi împotriva sorții? Ceea ce este scris trebuie să se întâmple! Grăbește-te, dar și fugi până a nu fi găsit aici și lasă soarta mea să-și urmeze calea, iar tu întoarce-te pe unde ai venit, ca să nu-mi mai pricinuiești durerea de a te vedea și pe tine căzut pradă cruzimii surorii mele!

Ci Hassan răspunse:

— O, mult-iubită mea, o, lumină a ochilor mei, am venit ca să te slobozesc și să te iau cu mine la Bagdad, departe de țara aceasta crudă!

Ci ea strigă:

— Ah, Hassane, ce nesocotință mai vrei să săvârșești? Fie-ți milă! Du-te și nu mai spori chinurile mele și cu cele ale tale!

Ci Hassan răspunse:

— O, Strălucire, o, sufletul meu, află că n-am să ies din palatul acesta decât împreună cu tine și cu ocrotitoarea noastră, mătușa cea bună de colea. Și, de-ai să mă întrebi ce mijloc socot să folosesc, am să-ți arăt tichia aceasta.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șase sute cincisprezecea noapte spuse:

Și, de-ai să mă întrebi ce mijloc socot să folosesc, am să-ți arăt tichia aceasta.

Și Hassan îi arătă tichia cea fermecată, o puse pe cap dinaintea ei, pierind numaidecât; pe urmă îi povesti cum i-o scosese Allah în cale, spre a le fi de mântuire! Și Strălucire, cu obrajii scăldați în lacrimi de bucurie și de căință, îi spuse lui Hassan:

— Ah, toate relele pe care le-am îndurat nu vin decât de la greșeala pe care am săvârșit-o eu, când am părăsit casa noastră din Bagdad, fără de îngăduința ta! O, stăpânul meu preaiubit, fie-ți milă și cruță-mă de dojenelile care mi se cuvin, căci văd și eu acuma că o femeie trebuie să învețe a-și prețui soțul! Și iartă-mi greșeala, pentru care mă rog de ispașă dinaintea lui Allah și dinaintea ta! Și încearcă să mă înțelegi cât de cât, întrucât sufletul meu n-a fost în stare să nu asculte de îndemnul care l-a năpădit atunci când a văzut mantia de pene!

Și Hassan răspunse:

— Pe Allah, o, Strălucire, numai eu sunt vinovat că te-am lăsat singură la Bagdad. Ar fi trebuit să te iau cu mine totdeauna! Da de-acuma-nainte așa am să fac, poți să fii liniștită!

Și, după ce spuse vorbele acestea, o aburcă în cârcă, o luă pe bătrână de mână și își coperi capul cu tichia. Și tustrei se făcură nevăzuți. Și ieșiră din palat, și se îndreptară în goana mare înspre cea de a șaptea insulă, unde se aflau ascunși cei doi copilași ai lor, Nasser și Manssur.

Atunci Hassan, măcar că fu până peste poate de tulburat când își văzu iarăși cei doi copii teferi și sănătoși, nu vroi să mai piardă vremea cu îmbrățișări de dragoste, ci pe amândoi micuții îi încredință bătrânei, care îi luă călare pe umerii ei. Pe urmă, fără a fi văzută de nimeni, Strălucire izbuti să ia trei mantii de pene, noi-nouțe; și se îmbrăcară cu ele. Pe urmă se luară tustrei de mână și, părăsind fără părere de rău insulele Wak-Wak, porniră în zbor către Bagdad.

Or, Allah le meni bună pace și, după o călătorie cu popasuri scurte, ajunseră într-o dimineață în Cetatea Păcii. Și se lăsară pe terasa casei lor și coborâră scara, și intrară în sala unde ședea biata maică a lui Hassan, pe care, de mult durerea și gândurile o betejiseră și o orbiseră aproape de tot. Și Hassan ascultă o clipită la ușă și o auzi înlăuntru pe săraca femeie cum gemea și cum se jeluia. Atunci bătu în ușă și glasul bătrânei întrebă:

— Cine este la ușă?

Hassan răspunse:

— O, maică a mea, este ursita care vrea să-și îndrepte asprimile!

La vorbele acestea, mama lui Hassan, neștiind încă dacă nu era o nălucire ori adevăr-adevărat, dete fuga, pe bietele ei picioare, să deschidă ușa. Și îl văzu pe fiul ei, Hassan, cu soția și cu copiii lui și cu amazoana cea bătrână, care sta la spatele lor, cuviincioasă. Și tulburarea fiind prea tare pentru ea, căzu leșinată în brațele lor. Și Hassan o ajută să-și vină iarăși în simțire, scăldând-o cu lacrimile și o strânse cu drag la piept. Iar Strălucire veni la ea și o acoperi cu un potop de mângâieri, cerându-i iertare că se lăsase biruită de pornirea ei din născare. Pe urmă o poftiră și pe Maica-Lăncilor și i-o înfățișară ca pe ocrotitoarea și pe izbăvitoarea lor. Și-atunci Hassan îi povesti maică-sii toate întâmplările cele de pomină câte le pățise și pe care nu ar avea nici un rost să le mai spunem o dată.

Și îl preamăriră laolaltă pe Cel-Preaânalt, carele îngăduise să se vadă iarăși la un loc.

Și de-atunci trăiră cu toții împreună în viața cea mai desfătată și cea mai plină de fericire. Și, în fiecare an, nu lipsiră o dată să se ducă toți, cu caravana chemată de daireaua cea vrăjită, să le vadă pe cele șapte domnițe, surorile lui Hassan, în palatul cel cu bolta verde, de pe Munții-Norilor.

Și-așa că numai după tare mulți ani veni să-i caute Sfărâmătoarea cea de neoprit a bucuriilor și a desfătărilor! Ci mărire și slavă Aceluia carele stăpânește peste împărăția văzutelor și a nevăzutelor, Cel pururea viu, Cel veșnic și carele nu cunoaște moarte!

După ce Șeherezada povesti astfel povestea aceasta fără de asemuire, micuța Doniazada îi sări de gât și o sărută pe gură și îi zise:

— O, sora mea, ce minunată-i povestea aceasta și ce plină de miez și ce fermecătoare și ce plăcută este! Ah, ce tare mi-e drag de Boboc-de-Trandafir și ce rău îmi pare că Hassan nu a luat-o și pe ea de soție, laolaltă cu Strălucire!

Iar sultanul Șahriar spuse:

— Șeherezada, povestea aceasta este uluitoare! Și era aproape să mă facă să uit o mulțime de treburi pe care, mâine chiar, am să pun să se îndeplinească!

Iar Șeherezada spuse:

— Da, o, Măria Ta, ci ea nu-i nimic pe lângă aceea pe care vreau să ți-o mai povestesc, despre bubuitura de pomină.

Iar sultanul Șahriar strigă:

— Ce tot spui tu, Șeherezada? Și ce bubuitură de pomină este aceea, de care eu habar nu am?

Șeherezada spuse:

— Este aceea pe care am să i-o spun mâine sultanului, dacă am să mai fiu în viață!

Iar sultanul Șahriar își zise: „Hotărât! Nu am s-o omor decât după ce are să mă lămurească despre ce-i vorba!”

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.