Mi s-a povestit, o, norocitule sultan, că într-o cetate ca toate cetățile, o nevastă tânără, de neam mare, al cărei soț lipsea adeseori plecând în călătorii mai apropiate ori mai depărtate, până la urmă nu a mai putut să îndure ghiesurile clocotului din ea și și-a ales, ca balsam alinător, un flăcăiandru care nu-și avea semăn printre flăcăiandrii acelei vremi. Și amândoi se iubiră cu o dragoste nemaipomenită; și se simțeau mulțumiți unul cu celălalt, în toată voioșia și în toată tihna, sculându-se ca să mănânce, mâncând ca să se culce și culcându-se ca să se zbeguiască. Și trăiră așa o bună bucată de vreme.
Or, într-o zi, flăcăul fu luat pieptiș de un șeic cu barbă albă, un stricat cu două fete, întocmai ca și cuțitul cu două tăișuri al vânzătorilor de colocase. Ci flăcăul nu vroi nicicum să se supună la ceea ce îi cerea celălalt și, luându-se la ceartă cu el, îl lovi vârtos peste față și îi smulse ticăloasa de barbă. Iar șeicul se duse și se plânse valiului cetății de bătaia pe care o îndurase; și valiul porunci ca flăcăul să fie priponit și aruncat în temniță.
Estimp, nevestica află ce pățise drăguțul ei și, știindu-l la popreală, fu cuprinsă de o ciudă amarnică, încât nu zăbovi să ticluiască un plan spre a-și slobozi iubitul și, împodobindu-se cu cele mai frumoase haine ale ei, se duse la palatul valiului, ceru să fie primită de el și fu poftită în sala de judecată. Or, pe Allah! Numai arătându-se așa, în toată frumusețea ei, nevestica ar fi și dobândit de la bun început câștig la toate judecățile de pe tot pământul în lung și-n lat. Într-adevăr, după salamalecuri, îi spuse valiului:
— O, valiule, stăpâne al nostru, flăcăul Cutare, pe care ai poruncit să-l bage la opriș, este chiar fratele meu și stâlpul casei mele. Și a fost învinuit pe nedrept de martorii șeicului și de șeic, care este un ticălos și un dezmățat. Vin, dar, să cer de la dreptatea ta să-l slobozești, altminteri casa mea are să cadă în prăpăd; iar eu aș muri de foame!
Or, de cum o văzu pe tinerică, inima valiului începu să fiarbă strașnic de dragul ei; și, împătimit după nevestică, îi zise:
— Hotărât! Sunt gata să-l slobozesc pe fratele tău! Ci, mai întâi, intră în haremul casei mele și, când s-or sfârși judecățile, am să vin la tine ca să stăm de vorbă mai pe îndelete!
Ea însă, pricepând ce vrea valiul, își zise: „Pe Allah! O, barbă de catran, n-ai să mă atingi tu decât când o face plopul mere!” Și răspunse:
— O, valiule, stăpâne al nostru, este mai bine să vii tu la mine acasă, unde am avea tot răgazul să vorbim despre toate, mai în tihnă decât aici unde eu nu sunt decât o străină.
Și valiul, bucuros până peste poate, o întrebă:
— Și unde se află casa ta?
Ea spuse:
— În cutare loc! Și am să te aștept acolo, în seara aceasta, pe la scăpătat de soare!
Și plecă de la valiu, pe care îl lăsă cufundat într-o mare zbuciumată și se duse să-l caute și pe cadiul cetății.
Intră, așadar, în casa cadiului, care era un om în vârstă și îi spuse:
— O, cadiule, stăpâne al nostru!
El spuse:
— Da!
Ea urmă:
— Mă rog ție să-ți arunci privirile asupra necazului meu și Allah are să se bucure de tine!
El întrebă:
— Cine te-a asuprit?
Ea răspunse:
— Un ticălos de șeic care, cu ajutorul martorilor lui mincinoși, a izbutit să-l bage la temniță pe fratele meu, singurul stâlp al casei mele. Și vin ca să te rog să mijlocești pe lângă valiu să-i dea drumul fratelui meu!
Or, când cadiul o văzu și o auzi pe tinerică, căzu îndrăgostit de ea nebunește și îi zise:
— Hotărât! Am să mă îngrijesc de fratele tău. Ci, până una alta, intră colea în haremul meu și așteaptă-mă acolo. Și avem să tăinuim cum stă treaba. Și ai să ajungi să-ți izbândești dorința!
Și tinerica își zise: „A! Fiu de codoș, ai să mă ai când o face plopul mere!” Și răspunse:
— O, stăpâne al nostru, ar fi mai bine să te aștept la mine acasă, unde nimenea nu ne-ar supăra!
El întrebă:
— Și unde se află casa ta?
Ea spuse:
— În cutare loc! Și am să te aștept acolo, chiar în seara aceasta, după scăpătatul soarelui!
Și plecă de la cadiu și se duse să-l caute pe vizirul sultanului.
Când ajunse dinaintea vizirului, îi povesti despre întemnițarea flăcăului, pe care îl da drept fratele ei și îl rugă să poruncească a fi slobozit. Și vizirul îi spuse:
— Nu este nimic împotrivă! Ci, până atunci, intră colea în haremul meu, unde am să vin la tine, ca să stăm de vorbă despre treaba aceasta!
Ea spuse:
— Pe viața capului tău, o, stăpâne al nostru, eu sunt tare rușinoasă și nu aș ști nici măcar pe unde să umblu prin haremul Măriei Tale. Casa mea însă este mult mai potrivită pentru taifasuri de soiul acesta și am să te aștept acolo chiar în seara aceasta, la un ceas după scăpătatul soarelui!
Și îi spuse în ce loc se afla casa ei și plecă de la el ca să se ducă la palat la sultanul cetății.
Or, când intră în sala împărătească, sultanul, uimit de frumusețea ei, își zise: „Pe Allah! Ce bucățică bună de înfulecat caldă încă și pe nemâncate!” Și o întrebă:
— Cine te-a asuprit?
Ea spuse:
— Nu sunt asuprită, întrucât mai este și dreptatea sultanului!
El zise:
— Allah singur este drept! Dar ce pot să fac eu pentru tine?
Ea spuse:
— Să dai poruncă să i se dea drumul fratelui meu întemnițat pe nedrept!
El spuse:
— Lucru-i ușor! Du-te, copila mea și așteaptă-mă în harem! Și nu are să se întâmple decât ceea ce te poate mulțumi!
Ea spuse:
— Dacă-i așa, o, Măria Ta, m-aș duce să te aștept mai degrabă acasă la mine. Căci sultanul nostru știe că pentru lucruri de soiul acesta este nevoie de multe gătiri, ca de pildă de o baie, de primeneli și de altele asemenea. Și toate acestea nu aș putea să le fac cum se cuvine decât în casa mea, care, de-ar fi călcată de pașii sultanului nostru, ar fi pe veci cinstită și binecuvântată!
Sultanul spuse:
— Atunci fie așa!
Și amândoi se învoiră în privința ceasului și a locului de întâlnire. Și tinerica plecă de la sărai și se duse să caute un tâmplar.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute douăzecea noapte spuse:
Și tinerica plecă de la sărai și se duse să caute un tâmplar. Și îi spuse:
— Să-mi trimiți în seara aceasta acasă un dulap mare, cu patru despărțituri puse una peste alta și fiecare despărțitură având o ușă aparte care să se închidă strașnic cu un lacăt!
Tâmplarul răspunse:
— Pe Allah! O, stăpână a mea, lucrul nu se poate face până-n seară!
Ea spuse:
— Am să-ți plătesc orice ai să-mi ceri!
El spuse:
— Dacă-i așa, are să fie gata. Nu îți cer însă ca preț nici aur, nici argint, o, stăpână a mea, ci numai ceea ce știi și tu! Intră, dar, în odaia din fund, ca să pot să stau de vorbă cu tine!
La vorbele acestea ale tâmplarului, nevestica răspunse:
— O, tâmplar al binecuvântării, ce om lipsit de pricepere mai ești și tu! Pe Allah! Oare acea prăpădită de odaie din fundul prăvăliei tale se poate potrivi cu o tăifăsuială de soiul celei cum vrei tu să tăifăsuiești? Mai degrabă vino în seara aceasta acasă la mine, de îndată ce ai să-mi trimiți dulapul și ai să mă găsești gata să stau de vorbă cu tine până dimineața!
Și tâmplarul răspunse:
— Cu toată dragostea inimii și ca o cinstire datorată!
Și nevestica urmă:
— Da atunci, să nu-mi mai faci un dulap cu patru despărțituri, ci unul cu cinci! Întrucât îmi trebuie chiar unul cu cinci despărțituri, ca să strâng în el tot ceea ce am de strâns!
Și după ce îi spuse unde șade, plecă și se întoarse acasă la ea.
Acolo scoase dintr-o ladă cinci rochii, de croieli și de culori osebite, le orândui cu grijă și puse de pregăti mâncărurile și băuturile și orândui florile, apoi aprinse mirodenii. Și așteptă sosirea oaspeților săi.
Or, pe înserate, hamalii tâmplarului aduseră dulapul cu pricina; și nevestica le spuse să-l așeze în odaia de primire. Pe urmă îi lăsă pe hamali să plece și, până să aibă ea răgazul să cerceteze lacătele dulapului, se și auziră bătăi la ușă. Și, numaidecât după aceea, cel dintâi dintre oaspeți se și ivi, anume valiul cetății. Și ea se ridică în cinstea sa și sărută pământul dintre mâinile lui și îl pofti să guste din răcoritoare. Pe urmă începu să lunece înspre el niște ochi lungi de-o palmă și să-i arunce niște priviri arzătoare, așa de iscusit încât valiul se ridică de mijloc și, cu mișcări repezite și cutremurate, vru să se bucure de ea pe dată. Ci muierușca, desfăcându-se din strânsoare, îi spuse:
— O, stăpâne al meu, ce lipsit ești de iscusință! Mai întâi începe prin a te dezbrăca, spre a fi slobod în mișcări!
Iar valiul spuse:
— Nu am nimica împotrivă!
Și își scoase hainele. Iar muierușca îi întinse, așa cum se face de obicei la petrecerile muieraticilor, în locul hainelor lui de culoare întunecată, o rochie de mătasă galbenă și de o croială ciudată și o tichie de aceeași culoare. Și valiul se împopoțonă cu rochia cea galbenă și cu tichia cea galbenă și se pregătea să se veselească. Ci, tot atunci, se auzi o bătaie repezită la ușă. Și valiul, tare îmbufnat, întrebă:
— Așteptai vreo vecină, ori vreo ghicitoare?
Ea răspunse, speriată:
— Nu, pe Allah! Ci am uitat că soțul meu se întoarce în seara aceasta din călătorie! Și chiar el bate acuma la ușă!
El întrebă:
— Și-acu ce are să fie cu mine? Și ce să fac?
Ea spuse:
— Nu e decât o cale de scăpare, și-anume să intri în dulapul de colea!
Și deschise ușa de la întâia despărțitură a dulapului și îi spuse valiului:
— Intră înlăuntru!
El spuse:
— Păi cum să fac?
Ea spuse:
— Să te ghemuiești pe vine!
Și valiul, frânt în două, se ciuci în dulap. Iar nevestica încuie ușa cu cheia și se duse să deschidă celui care bătea.
Or, acesta era cadiul. Și femeia îl primi întocmai cum îl primise și pe valiu, și, la ceasul potrivit, îl înveșmântă într-o rochie roșie, de o croială nemaipomenită și cu o tichie de aceeași culoare; și, cum el vroia să se repeadă la ea, îi zise:
— Nu, pe Allah! Nu mai înainte de a-mi scrie un bilet în care să poruncești slobozirea fratelui meu!
Și cadiul îi scrise biletul cerut, și i-l înmână chiar în clipita când se auziră bătăi la ușă. Și tânăra nevastă, cu un chip speriat, strigă:
— Este soțul meu, care se întoarce din călătorie!
Și îl puse pe cadiu să se cocoțeze în cel de al doilea cat al dulapului și se duse să-i deschidă celui care bătea la ușă.
Și era însuși vizirul. Și păți și el ceea ce pățiseră și ceilalți doi; și, gătit cu o rochie verde și cu o tichie verde, fu înghesuit la cel de al treilea cat al dulapului, în clipa în care sosea la rându-i sultanul cetății. Și sultanul, în același chip, fu dichisit cu o rochie albastră și cu o tichie albastră și, în clipa când da să facă lucrul pentru care venise, ușa răsună iarăși, și, văzând spaima tinerei neveste, fu nevoit și el să se ghemuiască tare anevoie, întrucât era dolofan până peste poate.
Atunci intră tâmplarul, cu niște ochi mistuitori și, drept preț pentru dulap, vru numaidecât să se repeadă la tinerică. Ea însă îi zise:
— O, tâmplarule, de ce ai făcut așa de strâmt cel de al cincilea cat al dulapului? De-abia dacă se poate vârî în el atâta cât încape într-o lădiță!
El spuse:
— Pe Allah! Catul acela poate să cuprindă și patru inși chiar mai mari decât mine!
Ea spuse:
— Încearcă, să văd și eu dacă poți să intri!
Și tâmplarul, cocoțându-se pe niște scăunașe puse unul peste altul, intră în cea de a cincea despărțitură, unde fu numaidecât încuiat cu cheia.
Pe dată, luând biletul pe care i-l scrisese cadiul, nevestica se duse la paznicii temniței, care, când văzură pecetea pusă în josul scrisului, îl sloboziră pe flăcău. Atunci amândoi se întoarseră acasă în graba mare și, de bucurie, ca să-și sărbătorească întâlnișul, se zbenguiră vârtos și îndelung, cu zarvă și cu gâfâieli strașnice. Și, înlăuntrul dulapului, cei cinci încuiați auzeau toate acelea, ci nu cutezau și nici nu puteau să crâcnească. Și, ghemuiți unul deasupra altuia în cele cinci caturi, habar nu aveau când o să fie scoși de acolo.
Or, după ce tinerica și flăcăul își sfârșiră zbegurile, strânseră de prin casă tot ce putură să strângă din lucrurile mai de preț, puseră totul într-o ladă, vândură lucrurile celelalte și plecară din cetatea aceea, mutându-se în altă cetate din altă împărăție. Și-atâta cu ei!
Ci, în ceea ce îi privește pe cei cinci, iacătă! Când se împliniră două zile de când se aflau acolo, fură cuprinși tuscinci de o nevoie amarnică de a se ușura. Și cel dintâi dintre ei care își slobozi udul fu dulgherul. Și, cum se ușura așa, udul începu să curgă în capul sultanului. Iar sultanul, tot atunci, se slobozi și el în capul vizirului, care se slobozi în capul cadiului, care se slobozi în capul valiului. Atunci toți dădură glas, afară de sultan și de tâmplar, strigând:
— O, ce porcărie!
Și cadiul cunoscu glasul vizirului, care cunoscu și el glasul cadiului. Și își spuseră între ei:
— Iacătă-ne că am căzut în laț! Noroc că sultanul a scăpat!
Ci, în clipita aceea, sultanul, care tăcuse din mândrie, strigă:
— Tăceți odată! Sunt aici! Și habar nu am cine s-a ușurat în capul meu!
Atunci tâmplarul strigă:
— Înalțe Allah fala sultanului! Tare socot că eu sunt acela! Căci eu mă aflu în cel de al cincilea cat!
Pe urmă adăugă:
— Pe Allah! Eu sunt pricina tuturor năpastelor acestea, întrucât dulapu-i lucrat de mine!
Estimp, soțul muieruștii se întoarse din călătorie; și vecinii, care nu băgaseră de seamă plecarea femeii, îl văzură cum bătea la ușa lui zadarnic. Și îi întrebă de ce nu răspunde nimeni. Iar ei nu știură să-i spună nimic. Atunci cu toții laolaltă, după ce așteptară destul, sparseră ușa și intrară în casă; ci văzură casa goală și fără nimic altceva în ea decât dulapul cu pricina. Și auziră dinlăuntrul dulapului glasuri de oameni. Și nu socotiră alta decât că dulapul trebuie să fie năpădit de niscaiva ginni.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a șase sute douăzeci și doua noapte spuse:
Și auziră dinlăuntrul dulapului glasuri de oameni. Și nu socotiră alta decât că dulapul trebuie să fie năpădit de niscaiva ginni.
Și hotărâră, cu glas mare, să dea foc dulapului și să-l ardă cu tot ce s-o fi aflând în el. Și, cum se pregăteau să-și ducă planul la îndeplinire, se auzi glasul cadiului din adâncul dulapului, strigând:
— Opriți-vă, oameni buni! Nu suntem nici ginni, nici hoți! Ci suntem Cutare și Cutare!
Și, în câteva vorbe, le povesti toată viclenia care îi dăulase. Atunci vecinii, cu soțul în cap, sfărâmară lacătele și îi sloboziră pe cei cinci încuiați, pe care îi găsiră împopoțonați cu hainele acelea ciudate pe care îi pusese tinerica să le îmbrace. Acu, dacă îi văzură așa, nimenea nu mai putu să nu râdă de acea pătăranie.
Iar sultanul, ca să-l aline pe soț de fuga soției, îi zise:
— Te căftănesc al doilea vizir al meu!
Și-așa cu povestea aceasta. Ci Allah este mai știutor!
Și, sfârșind, Șeherezada îi spuse sultanului Șahriar:
— Ci nu care cumva să crezi, o, Măria Ta, că toate acestea pot să fie asemuite cu Povestea Adormitului treaz!
Și, întrucât sultanul își împreunase sprâncenele la auzul numelui acelei povești despre care nu știa nimic, Șeherezada, fără a zăbovi mai mult, spuse: