Chiar că, în ceea ce îi privește pe tânărul Kanmakan și pe verișoara lui Puterea-Ursitei, ya Allah! ce frumoși se făcuseră! Pe măsură ce creșteau, mândrețea chipurilor lor se vădea tot mai strălucită, iar desăvârșirile li se iviră în deplinătate; și chiar că nu puteai să-i asemuiești decât cu două ramuri încărcate de roadele lor, ori cu două lune de văpaie. Și, ca să vorbești de fiecare dintre ei în parte, se cade să spunem că Puterea-Ursitei avea în sine tot ce se cerea spre a înnebuni pe cineva: în domnească singurătate, departe de orice privire, strălucirea chipului ei se făcuse vrăjitoare, boiu-i se subțiase taman cum se cerea și era drept ca litera alef; șoldurile-i cu totul răpitoare în fălnicia lor voinică; iar cât despre gustul gurii ei, o, lapte! o, vinuri! o, dulcețuri! ce sunteți voi? Și ca să spunem o vorbă și despre buzele ei de culoarea rodiei, vorbiți voi, o, poame topitoare! Da cât despre obrajii ei, ah, obrajii ei! până și trandafirii o mărturisiseră mai presus! Încât ce adevărate sunt spusele poetului spre cinstirea ei:
Inimă, îmbată-te!
Ochi ai mei, de bucurie Dănțuiți, că iacăt-o!
De icoana ei nurlie Stă pierit, ca-n grea ispită, Cel de care-i zămislită!
Pleoapele-i nu poate kohlul Să le facă mai cărbune, Iar privirea-i e pârjolul Care sufletu-l răpune, Ori un paloș de emir Retezând ghiaurii-n șir!
Buzele-i, ah, sunt la gust, Boabe moi de struguri, coapte!
Iar sărutul lor e must, Ori desfăt muiat în lapte, Ori sorbet de poame rare Stors sub dulci mărgăritare!
Iată, falnici palmieri, Frunzele când vi se-ndoaie Fremătând în adieri Strânse foaie lângă foaie, Sunt ca părul ei bogat Peste umeri revărsat.
Așa era domnița Puterea-Ursitei, fiica sultanei Nozhatu. Da cât despre verișorul ei, tânărul Kanmakan, acela era cu totul altceva. Alergările și vânătoarea, călăria și înfruntările cu sulița și cu darda, tragerile cu arcul și goanele cailor îi mlădiaseră trupul și îi oțeliseră sufletul; și ajunsese călărețul cel mai frumos din țările musulmane și luptătorul cel mai viteaz din toate cetățile și din toate triburile. Și, cu toate acestea, pielea lui rămăsese tot atâta de gingașă ca a unei fecioare, iar chipu-i mai cu drag de privit decât trandafirii și decât zarnacadelele; precum spune poetul în privința lui:
E-abia un flăcăiaș, cu-un puf subțire Ca o mătase pe obraji și-n barbă, Dar celor ce li-i dat cu o privire Ca pe un vis al cerului să-l soarbă Le pare-un sprinten pui de căprior Zburdând voios în jurul mamei sale Și sufletele par răpite-n zbor Și parcă-s bete când le iese-n cale Cu fragezii-i obraji ca doi bujori în care-nflăcăratul sânge arde, Cu buzele-i ca un tihnit izvor De miere dulce și fără de moarte.
Pe mine, cel ce viața mi-am legat De frumusețea lui care mă pierde, Pe mine-n veci de veci m-au fermecat Șalvarii-i de culoare neagră-verde!
Căci se cuvine a se ști că, încă de o bună bucată de vreme, cămărașul cel mare, chivernisitorul lui Kanmakan, în pofida tuturor mustrărilor soției sale Nozhatu și a tuturor binefacerilor cu care îi era îndatorat tatălui lui Kanmakan, până la urmă pusese mâna cu totul pe putere, ba chiar urzise să fie proslăvit ca urmaș al lui Daul’makan de o parte a norodului și a oastei. Cât despre cealaltă parte a norodului și a oastei, aceea rămăsese credincioasă numelui și urmașului lui Omar Al-Neman, și era călăuzită pe calea datoriei sale de către bătrânul vizir Dandan. Căci vizirul Dandan, față de amenințările cămărașului, până la urmă se surghiunise din Bagdad, și se trăsese într-o cetate din vecinătate, așteptând ca soarta să se întoarcă de partea orfanului păgubit de drepturile lui.
Încât cămărașul cel mare, nemaiavând nimic a se teme de la nimeni, îi silise pe Kanmakan și pe mama lui să se închidă în iatacurile lor, ba o și oprise pe fiică-sa Puterea-Ursitei să mai aibă de aci înainte vreo legătură cu fiul lui Daul’makan. Și, în felul acesta, mama și fiica trăiau sihăstrite, așteptând ca Allah să binevoiască a da dreptul îndărăt celui de drept.
Căci cu toate acestea, în ciuda veghilor cămărașului, Kanmakan putea uneori s-o vadă pe verișoara sa Puterea-Ursitei, și să-i vorbească, da numai pe ascuns. Or, într-o zi în care nu putuse s-o vadă, și când dragostea îi chinuia inima mai tare ca de obicei, luă o foaie de hârtie și îi scrise iubitei stihurile acestea pătimașe:
Treceai, iubito, ’nconjurată De toate slujnicele tale, Scăldată-n multa-ți frumusețe, Iar trandafirii dintr-odată, Zărindu-te cum treci agale, Pizmași, schimbară fețe-fețe.
Văzând aprinșii trandafiri De pe obrajii tăi subțiri.
Iar crinii albi băteau din pleoape Privindu-ți albul chip pe căi, Și romanițele pe-aproape Zâmbeau mereu, ca dinții tăi.
Ah, când voi mai vedea sfârșitul Restriștii negre-n care zac, Să-mi vindec chinul meu, cumplitul, De lipsa ta fără de leac, Și clipa de-a sorbi, vrăjit, Pe buze-ți, limpedea răcoare, Să-mi mântui sufletu-n sfârșit?
Ah, când va fi să am norocul, O noapte măcar, ca să știu În focul tău de-mi stâmpăr focul Care mă mistuie de viu?
Allah ajute-mi să-ndur chinul, Ca fierul roșu un bolnav, Să-mi vindec, de-aș putea, suspinul Și dorul de-al tău chip, suav.
Și, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână hadâmbului de slujbă, a cărui grijă dintâi fu s-o pună în chiar mâinile cămărașului cel mare. Așa că, la citirea acelei mărturisiri, cămărașul cel mare spumegă, și tună, și jură că are să-l pedepsească pe tânărul neobrăzat. Da numaidecât chibzui că, pentru ca treaba să nu stârnească vâlvă, era mai bine să nu vorbească decât cu soția sa Nozhatu. Așa că se duse la Nozhatu în iatacul ei și, după ce o trimise afară pe tânăra Puterea-Ursitei, spunându-i să meargă să se revenească prin grădină, îi spuse soției…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută treizeci și noua noapte spuse:
Cămărașul cel mare îi spuse soției sale Nozhatu:
— Știi, firește, că tânărul Kanmakan a ajuns de mult la vârsta de flăcău și că se simte ispitit a se încerca asupra fiicei tale Puterea-Ursitei. Așa că se cere să-i despărțim de-acuma, fără nădejde de a se vedea, întrucât este tare primejdios să apropii țandăra de flacără. De-aici înainte nu se mai cade ca fiica ta să poată ieși din iatacul femeilor ori să-și dezvăluiască obrazul: că nu mai este la vârsta la care fetele pot ieși descoperite! Și mai ales ia bine seama să nu îngădui niciunuia dintre ei să-și dea de știre, întrucât eu sunt gata, pentru cea mai măruntă pricină, să-l opresc pentru totdeauna pe tinerel să se lase târât de pornirile stricăciunii din el!
La vorbele acestea, Nozhatu nu se putu opri să nu plângă și, de cum plecă soțul ei, se duse la nepotul său Kanmakan și îi dete de știre despre mânia cămărașului. Pe urmă îi spuse:
— Da să știi, o, fiu al fratelui meu, că eu aș putea uneori să-ți înlesnesc câte o întâlnire furișă cu Puterea-Ursitei, da numai din pragul ușii! Așa că să ai răbdare până ce Allah s-o milostivi de tine!
Căci Kanmakan își simți sufletul cum i se învolburează la știrea aceea și strigă:
— Nu voi mai trăi nici măcar o clipită într-un sarai în care numai eu ar trebui să poruncesc! Și nu am să mai îndur de-acum înainte ca pietrele casei să-mi adăpostească umilințele!
Pe urmă, atunci pe loc, se dezbrăcă de hainele de pe el, își puse pe cap o tichie de saaluk, își aruncă pe umeri o mantie veche de beduin și, fără a-și mai face vreme să-și ia bun-rămas de la maică-sa și de la mătușă-sa, se îndreptă în graba mare înspre porțile cetății, neavând în sacul lui, drept toată merindea de drum, decât numai o pâine, veche de trei zile. Iar când porțile cetății se deschiseră, el fu cel dintâi care ieși; și se îndepărtă cu pași mari, procitind stihurile acestea, în chip de rămas-bun de la tot ceea ce lăsa în urmă-i:
Nu te mai iau în seamă, inima mea, o, nu!
Poți să bați mai departe sau să te rupi în piept -
În ochii mei mâhnirea n-am s-o mai chem de-acu, Și-n sufletul meu milă și dor nu mai aștept.
De-aș plânge pentru tine, o, inimă copilă, Ce s-ar alege oare de tinerețea mea?
Cel ce privește-n ochii gazelelor cu milă Să nu se plângă dacă, rănit, va-ngenunchea.
Voi colinda pământul și pulberea străină, Pământul fără margini celui plecat pribeag -
Să-mi mântui tot ce-mi arde în suflet și suspină, Tot ceea ce pe lume mi-a fost vreodată drag.
Voi înfrunta vitejii și triburile toate, Voi strânge prăzi bogate de la învinșii mei, Și plin de faimă iarăși mă voi întoarce, poate, Să-ngenunchez dușmanii, să-nalț un nou temei.
O, inimă copilă, învață legea mare:
Că niciodată fiara nu-și dăruie oricui Bogatele ei coarne, decât când ești în stare Or s-o-ngenunchi, ori s-o răpui!
Or, pe când tânărul Kanmakan fugea astfel de cetatea și de rudele lui, maică-sa, nemaivăzându-l o zi întreagă, zadarnic îl căută peste tot. Atunci șezu jos și începu să plângă și să aștepte întoarcerea lui, pradă gândurilor cele mai chinuitoare. Da cea de a doua zi, apoi cea de a treia și cea de a patra trecură, fără ca nimenea să aibă vreo știre despre Kanmakan. Atunci maică-sa se închise în iatacul ei să plângă, să se jeluiască și să ofteze din adâncul adâncurilor durerii sale:
— O, copilul meu, din ce parte să te chem? înspre ce țară să alerg ca să te caut? Și ce mai pot acuma lacrimile pe care le vărs după tine, copilul meu? Unde ești? Unde ești, o, Kanmakan?
Pe urmă biata mamă nu mai vroi nici să bea, nici să mănânce, iar jalea ei se află în toată cetatea și fu împărtășită de toți locuitorii, care îl iubeau pe flăcău cum îl iubiseră și pe răposatul lui părinte. Și toți strigau:
— Unde ești tu, o, sărmane Daul’makan, o, sultane care ai fost atâta de drept și atâta de bun cu norodul tău? Iacătă că fiul tău s-a pierdut și niciunul dintre cei pe care i-ai potopit cu milele tale nu știe să-i dea de urmă! Ah, bieți urmași ai lui Omar Al-Neman, ce ați ajuns voi?
Ast timp, Kanmakan bătu calea cât fu ziua de lungă și nu poposi decât odată cu noaptea cea neagră. Iar a doua zi și în zilele următoare drumeți mai departe, hrănindu-se cu ierburile pe care le culegea de pe jos și bând apă din izvoare și din râuri. Și după patru zile ajunse într-o vale acoperită de păduri și în care cântau păsările și porumbeii sălbatici. Atunci se opri, săvârși spălările cerute de datină, pe urmă își făcu rugăciunea; și, îndeplinindu-și astfel sfintele datorințe, cum se lăsa noaptea, se întinse sub un copac mare și adormi. Și rămase așa adormit până la miezul nopții.
Atunci, în mijlocul tăcerii din valea aceea, izbucni un glas, ieșind din stâncile dimprejur, care îl trezi. Glasul acela cânta:
Viață de om, la ce ești bună Fără lumina celei dragi Și fără de surâsul ei?
O, moarte, ia-mă tu, de vrei, Să scap de-al chinului haraci Și de osânda mea nebună!
Iubiți ciraci, Când voia-bună La umbra unui crâng v-adună Și dorul scapără scântei -
Goliți pahar după pahar, Și umpleți-le iar!
O, primăvară, pune flori În pletele iubitei mele Și-nconjur-o ca alte ori Cu volburi și cununi de stele!
Ah, primăvară, pune iar În sufletul ei jar!
Prietene, când sorbi licoare Amară-nmiresmată, când Privești vrăjit în depărtare Un sfânt pământ Și-l vezi în floare, Numai livezi, numai izvoare, Senin din zare până-n zare, Fii fericit de-al vieții har:
Nu-i totul în zadar!
La cântecul acela minunat ce se înălța astfel în noapte, Kanmakan se ridică răpit, și încercă să scruteze negurile către locul de unde venea glasul; dar nu izbuti să osebească decât trunchiurile umbroase ale pomilor deasupra râului care curgea pe albia văii. Atunci merse oleacă înspre acolo și coborî astfel până chiar pe malul apei. Iar glasul se făcu mai limpede și mai duios, cântând stihurile acestea în noapte:
Am jurat ca pe vecie Nesmintit să ne iubim Și-am lăsat-o în pustie, Cu-ntreg tribul lui Taim.
Fete cu ochi negri, chipuri Mai frumoase ca la noi, N-ai să afli-n alte triburi, Nici cai sprinteni mai de soi.
Îmi aduce-n suflet vântul, Peste-al zărilor chilim, Fumul, boarea, dorul, cântul Tribului Bani-Taim.
Roabă Saad, hai și-mi spune:
Cea cu gingași clopoței La picior, cu ochi-cărbune.
N-ai uitat de ochii mei?
Oare își mai amintește Legământul nostru sfânt?
Oare mă mai pomenește Cât de cât din când în când?
Ah, o scorpie-otrăvită Mi-a mușcat rău inima.
Numai tu, pe veci iubită, Să mă vindeci ai putea!
Leac mi-e jarul buzei tale, Gura ta ca un izvor -
Fie doar, de neagra jale, Vindeca-m-ar, și de dor!
După ce ascultă și a doua oară cântecul din nevăzut, Kanmakan încercă iarăși să scruteze beznele; da întrucât nu izbuti, se sui pe vârful unei stânci și, din toate puterile, strigă…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a o sută patruzecea noapte
…se sui pe vârful unei stânci și, din toate puterile lui, strigă:
— O, tu cel care treci prin beznele nopții, mă rog ție! vino încoace, să-ți ascult povestea care pesemne că seamănă cu povestea mea. Și să încercăm să ne voioșim împreună!
Pe urmă tăcu.
Peste câteva clipite, glasul care cântase răspunse:
— O, tu, cel care mă chemi, cine ești? Ești om de pe pământ ori ginn de sub pământ? Dacă ești ginn, vezi-ți de drumul tău! Dar dacă ești om, așteaptă să se facă ziuă! Că noaptea este plină de capcane și de viclenii!
La vorbele acestea, Kanmakan își zise în sineși: „Hotărât că stăpânul glasului este un om a cărui pățanie seamănă cu a mea!”
Pe urmă șezu acolo neclintit până la ivirea dimineții.
Or, văzu că vine spre el, pe sub copacii pădurii, un om îmbrăcat ca beduinii din pustie, mare și înarmat cu un paloș și cu o pavăză; și se ridică și se temeni; iar beduinul îi întoarse temeneaua și, după vorbele îndătinate, beduinul îl întrebă, mirat de vârsta lui fragedă:
— O, tinere necunoscut, cine ești? De ce trib ții? Și din ce neam de arabi te tragi? Chiar că ești de o vârstă la care nu se prea hălăduiește de unul singur prin noapte și prin locuri pe unde nu se văd decât cete înarmate. Ia istorisește-mi pătărania ta!
Kanmakan spuse:
— Bunicul meu a fost sultanul Omar Al-Neman; tatăl meu a fost sultanul Daul’makan; iar eu sunt Kanmakan, cel ars de dragoste pentru verișoară-sa, Puterea-Ursitei!
Atunci beduinul îi spuse:
— Păi cum se brodește că tu, sultan și fecior de sultani, umbli îmbrăcat ca un saaluk și bați drumurile fără de nici o strajă pe potriva cinului tău?
El răspunse:
— Am să-mi întocmesc singur straja, și încep cu a te ruga să fii cel dintâi din rândurile ei!
La vorbele acestea, beduinul începu să râdă și îi spuse:
— Vorbești, o, flăcăule, ca și cum ai și fi vreun voinic întreg ori vreun viteaz vestit în douăzeci de bătălii! Or, ca să-ți dovedesc cât ești de nevolnic, am să pun gabja pe tine numaidecât, ca să mă slujești ca un rob. Și atunci, dacă părinții tăi sunt cu adevărat sultani, or fi fiind și atâta de bogați cât să plătească slobozenia ta!
Iar Kanmakan simți mânia cum îi țâșnește de sub pleoape și îi spuse beduinului:
— Pe Allah! nimeni nu are să plătească slobozenia mea, decât eu! Ia seama, o, beduinule! Când ți-am auzit stihurile, te-am crezut dăruit cu purtări cuviincioase…
Și Kanmakan se și repezi la beduinul care, gândind că nu are să-și facă decât un joc cu copilul acela, îl aștepta zâmbind. Da ce greșit mai gândea! întrucât Kanmakan, în luptă piept la piept cu beduinul, se înțepeni strașnic în pământ, cu picioarele lui mai vârtoase ca niște munți și mai sprintene ca niște minarete. Pe urmă, sprijinindu-se vajnic în călcâie, îl strânse în brațe pe beduin de mai să-i sfarme oasele și să-i golească măruntaiele! Și deodată îl ridică în mâini de pe pământ și, ducându-l așa, alergă cu pași mari înspre râu. Atunci beduinul, care nici nu avusese vreme să se dezmeticească din spaima de a vedea dintr-odată atâta putere la copilul acela, strigă:
— Ce vrei să faci de mă duci așa înspre apa râului?
Și Kanmakan răspunse:
— Am să te arunc în râu, care are să te care până în Tigru; iar Tigrul are să te care până în Nahr-Issa; iar Nahr-Issa are să te care până în Eufrat; iar Eufratul atunci are să te ducă la tribul tău! Și atunci cei din trib au să-și dea seama de voinicia și de vitejia ta!
Și beduinul, față de primejdia apropiată, în clipita când Kanmakan îl ridica mai sus ca să-l arunce în râu, se rugă:
— O, tinere viteaz, te juruiesc pe ochii iubitei tale Puterea-Ursitei să-mi cruți viața! Și de-aci înainte am să-ți fiu robul cel mai supus!
Și pe dată Kanmakan se trase repede îndărăt și îl puse ușurel jos pe pământ, spunându-i:
— M-ai biruit cu jurământul acesta!
Și șezură jos amândoi pe malul râului, și beduinul scoase din desagă o pâine de orez pe care o frânse și din care îi dete jumătate lui Kanmakan, precum și oleacă de sare: și din clipita aceea prietenia lor se închegă temeinic.
Atunci Kanmakan îl întrebă:
— Fârtate, acuma, că știi cine sunt, vrei să-mi spui numele tău și pe cel al părinților tăi?
Și beduinul spuse:
— Sunt Sabah ben-Remah ben-Hemam din tribul lui Taim, din pustia Șamului. Și iacătă, în câteva vorbe, povestea mea:
Eram încă de vârstă tare crudă când tatăl meu a murit. Și am fost oploșit de moșul meu, care m-a crescut în casa lui odată cu fiică-sa, Nejma. Or, m-am îndrăgostit de Nejma, și Nejma tot așa s-a îndrăgostit de mine. Iar când ajunsei la anii de însurătoare, vrusei s-o iau de soție; căci tatăl ei, văzându-mă sărman și fără de nici unele, nu vroi să îngăduiască nicicum căsătoria noastră. Da, față de mustrările șeicilor de frunte ai tribului, moșul meu binevoi să mi-o făgăduiască pe Nejma de soție, da numai cu înțelegerea să-i încherbez o zestre întocmită din cincizeci de cai, cincizeci de cămile de soi ales, zece roabe, cincizeci de poveri de grâu și cincizeci de poveri de orz, și mai degrabă mai mult decât mai puțin. Eu atunci socotii că nu era decât numai un chip de a încherba zestrea pentru Nejma: să ies din tribul meu și să mă duc cât mai departe să-i lovesc la drumul mare pe neguțători și să jefuiesc caravanele. Și-aceasta-i pricina șederii mele de as-noapte în locul unde m-ai auzit cântând. Căci, o, frățâne, ce este cântecul acela, dacă l-ai măsura cu frumusețea Nejmei! Că dacă o vede pe Nejma cineva numai o dată în viață, își și simte sufletul doldora de binecuvântări și de bucurie pentru toate zilele lui!
Și, după ce spuse acestea, beduinul tăcu.
Atunci Kanmakan îi spuse:
— Știam bine, frățâne, că povestea ta trebuie să se asemuie cu a mea! încât de-acuma avem să luptăm cot la cot și să ne dobândim iubitele cu agonisita isprăvilor noastre!
Și, taman când încheia vorbele acestea, o pulbere se ridică în depărtare spre a se apropia iute; și, odată risipită, dinaintea lor se ivi un călăreț cu chipul galben ca al unui om pe moarte, și cu hainele năclăite de sânge, și care strigă:
— O, drept-credincioșilor, oleacă de apă ca să-mi spăl rana! Și sprijiniți-mă, că îmi dau sufletul! Ajutați-mă și, dacă voi muri, calul meu să fie al vostru!
Și, într-adevăr, calul pe care călărea voinicul nu avea pereche printre toți caii triburilor, iar frumusețea lui îi lăsa năuci pe toți cei care îl vedeau, că împlinea cu desăvârșire toate însușirile alese cerute la un cal din pustie. Iar beduinul, care se pricepea la cai ca toți cei din neamul lui, se minună:
— Chiar că, o, călărețule, calul tău este dintre aceia care nu se mai văd în vremurile de acum!
Iar Kanmakan spuse:
— Căci, o, călărețule, întinde-mi mâna ca să te ajut să descaleci!
Și îl luă pe călăreț, care simțea că se duce, și îl puse încetișor jos pe iarbă, și îi spuse:
— Da ce-ai pățit, frățâne, și ce-i cu această rană?
Iar beduinul își desfăcu haina și își dete la iveală spinarea, care nu mai era decât o spintecătură amarnică din care sângele țâșnea șuvoaie. Atunci Kanmakan șezu pe vine jos lângă rănit și îi spălă cu grijă rănile, și le acoperi încetișor cu frunze fragede; pe urmă îi dete celui pe moarte să bea și îi spuse:
— Da cine te-a adus în starea aceasta, o, frate întru nenorocire!
Și insul spuse:
— Află, o, tu, cel cu mâna gata de ajutor, că acest cal pe care îl vezi aci în toată frumusețea lui, el este pricina ce m-a adus în starea de acum. Calul acesta era chiar calul lui Afridun, stăpânul Constantiniei; iar faima lui ajunsese până la noi toți, arabii din pustie. Or, un cal cumu-i acesta nu se cade să stea în grajdurile unui domn de necredincioși și, ca să fie răpit dintre străjile care îl îngrijeau și îl vegheau zi și noapte, cei din tribul meu m-au ales pe mine. Și plecai numaidecât și ajunsei pe noapte la cortul în care era străjuit calul, și legai chelemet cu paznicii lui; pe urmă mă folosii de clipita când ei îmi cereau părerea despre desăvârșirile lui și mă pofteau să-l încerc, și îl încălecai dintr-o săritură și, cu o plesnitură de bici, și săltai în zbor. Atunci străjerii, scuturându-se de uluială, se luară după mine călări pe caii lor, ațintindu-mă cu săgețile și cu sulițele, și, precum vezi, cu multe mă nimeriră în spinare. Căci calul mă duse tot mai iute, ca o stea căzătoare, și într-un sfârșit mă scoase cu totul din bătaia lor. Și iacătă-s trei zile de când mă aflu călare pe el, fără oprire! Da mi s-a scurs sângele, și puterile mi s-au dus; și simt moartea că-mi închide pleoapele. Încât, dat fiind că m-ai ajutat, calul, la moartea mea, ți se cuvine ție. Este cunoscut pe numele de El-Katul El-Majnun, [3] și este rodul cel mai frumos din soiul El-Ajuz! Da mai întâi, o, tinere cu straie atâta de sărace și cu chip atâta de ales, fă-mi binele de a mă lua la spatele tău pe cal și de a mă duce la tribul meu, ca să mor sub cortul în care m-am născut!
La vorbele acestea, Kanmakan îi spuse:
— O, frate din pustie, și eu țin de un neam în care cinstea și bunătatea sunt îndătinate. Or, chiar dacă va fi să nu-mi fie dat mie calul, stau gata să-ți fac binele cerut!
Și se aplecă spre arab ca să-l ridice; și arabul scoase un suspin adânc și spuse:
— Mai așteaptă oleacă! Poate că sufletul are să-mi iasă pe dată! Vreau să-mi fac mărturisirea de credință.
Atunci închise ochii pe jumătate, întinse mâna, întorcând palma către cer, și spuse:
— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah. Și mărturisesc că domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!
Pe urmă, după ce se pregăti astfel de moarte, murmură cântecul acesta, care fu cuvântul lui cel de pe urmă:
Am rătăcit prin lume pe șoimul meu ca vântul!
Și moartea împletind-o cu spaimele la brâu, Trecui prin munți și ape și colindai pământul?
În jafuri, și-n omoruri cumplite, și-n desfrâu.
Mor cum trăii! La margini de drum săpați-mi groapă!
Ucisu-m-au mișeii pe care i-am bătut.
Iar rodul trudei mele îl las pe-un mal de apă, Departe hăt de cerul sub care m-am născut.
Ci aș muri în tihnă și fericit, străine, Ce moștenești comoară de beduin, etan nu-i O alta-n lumea-ntreagă, de-aș ști că află-n tine Katul stăpânul vrednic de frumusețea lui!
Și de-abia își isprăvi arabul cântecul, că și începu să-și caște gura bulbucind, scoase un horcăit adânc și închise ochii pe totdeauna.
Atunci Kanmakan și fârtatele său, după ce săpară o groapă în care îl înmormântară pe cel mort, și după rugile îndătinate, purceseră împreună să-și caute ursita pe drumul lui Allah.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și lăsă pe a doua zi urmarea poveștii.
Dar când fu cea de a o sută patruzeci și una noapte spuse:
…să-și caute ursita pe drumul lui Allah. Și Kanmakan încalecă pe calul său Katul, iar beduinul Sabah se mulțumi să-l urmeze cu credincioșie pe jos, întrucât îi juruise prietenie și supușenie și și-l mărturisise pentru totdeauna de stăpân, punând jurământ pe capiștea cea sfântă de la Kaaba, casa lui Allah!
Atunci începu pentru ei o viață de năzdrăvănii și de vitejii, de lupte cu fiarele și de înfruntări cu tâlharii, de vânătorit și de hoinărit, de nopți petrecute la pândă de jivine sălbatice, și de zile de războieli cu triburile și de strânsură de prăzi. Și strânseseră astfel, cu prețul multor primejdii, o sumedenie nemăsurată de vite cu paznicii lor cu tot, de cai cu slugile lor, și de corturi cu chilimurile lor. Și Kanmakan îl însărcinase pe fârtatele său Sabah cu toată straja peste toate agoniselile lor, pe care le mânau înainte-le peste tot în poghiazurile lor necurmate. Iar când ședeau amândoi la vreun popas, își istoriseau între ei necazurile și nădejdile dragostei lor, unul povestind despre verișoară-sa Puterea-Ursitei, iar celălalt despre verișoară-sa Nejma. Și atare viață ținu așa răstimp de doi ani. Și iacătă, dintr-o sumedenie, una dintre isprăvile tânărului Kanmakan.
Într-o zi, Kanmakan, pe calul său Katul, mergea la noroc cu credinciosul Sabah înainte-i. Acela îi deschidea drumul, cu un paloș în mână, și scotea din vreme în vreme răcnete cumplite, holbând niște ochi cât niște hăuri și urlând, măcar că singurătatea era desăvârșită în pustie:
— Hâhâi! feriți calea! La dreapta! La stânga!
Și tocmai își isprăviseră un prânz la care mâncaseră, numai ei doi, o gazelă la proțap și băuseră apă dintr-un izvor rece și limpede. După o vreme, ajunseră pe un dâmb, sub care se răsfăța o pășune plină de cămile, de oi, de vaci și de cai; și mai încolo, lângă un cort, niște robi înarmați ședeau ghemuiți în tihnă. La priveliștea aceea, Kanmakan îi spuse lui Sabah:
— Stai aici! vreau să pun mâna singur pe toată turma, precum și pe robi!
Și, după ce rosti acestea, țâșni în goana bidiviului, din vârful colnicului, ca tunetul repezit dintr-un nor care trăsnește, și se năpusti asupra slugilor și a vitelor, răcnind un cântec de luptă:
Suntem urmași lui Omar Al-Neman, Viteazul care nu știa ce-i teama, Și-al sfinte-năzuințelor oștean!
Când triburile-n vâlvoră dau iama, Setoase de măceluri și de plean, Noi le supunem în țărână coama.
Noi stăm cetate omului sărman, Când cei puternici se asmut să-l roadă.
Din țeasta de mișel și de viclean Facem în vârful lăncilor podoabă.
Ferește-ți căpățâna, biet dușman!
Suntem vitejii care nu știu teama, Din stepena lui Omar Al-Neman!
La vederea lui, robii speriați începură să scoată niște țipete amarnice, strigând după ajutor, și gândind că toți arabii din pustie îi năpădeau deodată. Atunci ieșiră din corturi trei oșteni care erau stăpânii turmelor; săriră pe cai și se repeziră în întâmpinarea lui Kanmakan, strigând:
— Acesta-i hoțul calului Katul! Am pus mâna pe el, într-un sfârșit! Pe hoț!
La vorbele lor, Kanmakan le strigă:
— Într-adevăr, acesta-i chiar Katul, căci hoții sunteți voi, o, pui de lele!
Și se plecă spre urechea lui Katul, grăindu-i spre a-l însufleți; și Katul țâșni ca o vâlvă asupra prăzii; și Kanmakan, cu lancea lui, nu își făcu din biruință decât o joacă; întrucât, de la cel dintâi întâlniș, își înfipse sâmceaua suliței în pântecele celui dintâi care se înfățișă, și o făcu să iasă în cealaltă parte cu un rărunchi în vârf. Pe urmă îi făcu și pe ceilalți doi călăreți să pată aceeași soartă: și, de cealaltă parte a spinării lor, un rărunchi împodobea sulița cea străpungătoare. Pe urmă se întoarse asupra robilor. Dar când văzură soarta îndurată de stăpânii lor, robii se aruncară cu fruntea la pământ, cerșind să le cruțe viața. Și Kanmakan le spuse:
— Hai! și, fără pierdere de vreme, mânați dinaintea mea turmele și duceți-le în cutare loc, unde se află tabia și robii mei!
Și, mânând din urmă vitele și robii, își urmă drumul, ajunse în curând la fârtatele său Sabah, care, după poruncile primite, nu se clintise de la locul lui cât ținuse lupta.
Or, pe când drumețeau ei așa, cu turma și robii dinainte-le, văzură deodată că se ridică o trâmbă de praf care, risipindu-se, lăsă să se ivească o sută de călăreți înarmați după tipicul rumilor de la Constantinia. Atunci Kanmakan îi spuse lui Sabah:
— Tu păzește turmele și robii, și pe mine lasă-mă să-i înfrunt singur pe necredincioși!
Și beduinul pe dată se trase la o parte, pe după un dâmb, neîngrijindu-se decât de paza poruncită. Și Kanmakan singur se repezi dinaintea călăreților rumi, care numaidecât îl cuprinseră din toate părțile; atunci căpetenia lor, înaintând spre el, îi zise:
— Da cine ești tu, o, copilă nurlie, care știi așa de bine să ții frâiele unui cal de luptă, pe când ochii îți sunt atâta de galeși și obrajii atâta de fragezi și de înfloriți? Apropie-te să te sărut pe buze; și avem să vedem mai apoi. Vino! Și am să te fac domniță peste toate pământurile călcate de triburi!
La vorbele lui, Kanmakan simți o rușine mare cum îi suie în obraji și strigă:
— Da cu cine gândești tu că vorbești, o, javră și pui de cățea? Dacă obrajii mei nu au un fir de păr, brațul meu, pe care va să-l simți, are să-ți dovedească greșeala mitocăniei tale, o, rum orb și care nu știi să osebești un viteaz de o copilă!
Atunci căpetenia celor o sută veni mai aproape de Kanmakan și văzu, într-adevăr, că, în pofida gingășiei, și a albeței pielei, și a catifelimii obrajilor lui neprihăniți de nici un fir de păr mai aspru, era, dacă îl judecai după flacăra din ochi, un viteaz nu tocmai lesne de domolit.
Atunci căpetenia celor o sută răcni la Kanmakan:
— A cui e dară turma aceea? Și tu însuți, unde te duci așa, plin de ifose și de țâfnă? Dă-te supus, ori ești mort!
Pe urmă îi porunci unuia dintre călăreții lui să se apropie de flăcău și să-l ia prins. Da de cum ajunse călărețul aproape de Kanmakan, cu numai o lovitură de paloș Kanmakan îi și despică în două turbanul, și capul, și trupul, precum și șaua și pântecul calului. Pe urmă cel de al doilea călăreț care veni, și cel de al treilea, și cel de al patrulea pătimiră întocmai aceeași soartă.
Văzând așa, căpetenia celor o sută le porunci călăreților să se dea îndărăt și veni mai aproape de Kanmakan și îi strigă:
— Tinerețea ta este tare frumoasă, o, voinicule, și neînfricarea-ți deopotrivă! Or, eu, Kahrudaș, a cărui vitejie este vestită în toate țările rumilor, vroiam, tocmai datorită voiniciei tale, să-ți cruț viața! Așa că du-te în pace, întrucât te iert de moartea oamenilor mei, pentru frumusețea ta!
Căci Kanmakan îi strigă:
— Că ești Kahrudaș, de asta nu are ce să-mi pese mie! Ceea ce îmi pasă este să lași de-o parte toate vorbele celea și să vii să înfrunți vârful suliței mele. Și mai află că, dacă pe tine te cheamă Kahrudaș, eu sunt Kanmakan ben Daul’makan ben Omar Al-Neman!
Atunci creștinul îi spuse:
— O, fiu al lui Daul’makan, am cunoscut în lupte voinicia părintelui tău! Or, tu ai izbutit să îngemănezi puterea părintelui tău cu o gingășie desăvârșită! Așa că du-te, luându-ți și prada toată! Este bunăvoia mea!
Căci Kanmakan îi strigă:
— Nu prea am de obicei, o, creștinule, să smucesc îndărăt frâiele calului! Apără-te!
Zise, și îl mângâie pe Katul, care pricepu dorința stăpânului și, ciulindu-și urechile și ridicându-și coada, zvâcni. Și atunci se înfruntară cei doi voinici, și caii se întreizbiră cum se izbesc doi berbeci în coarne sau cum se întrestrăpung doi tauri. Și câteva întâlnișuri cumplite rămaseră fără de nici o urmare. Pe urmă deodată Kahrudaș, din toate puterile lui, își zvâcni sulița înspre pieptul lui Kanmakan; și acesta, cu un dezghin sprinten al calului, izbuti să se ferească la vreme și, întorcându-se scurt, își zvâcni brațul, cu sulița înainte. Și izbitura îi străpunse pântecul creștinului, făcând să-i iasă prin spinare fierul sclipitor. Și Kahrudaș încetă pe totdeauna să se mai prenumere printre oștenii necredincioșilor!
Văzând acestea, călăreții lui Kahrudaș se lăsară în seama sprintenelii cailor lor și pieriră în depărtare în pulberea care îi învălui.
Atunci Kanmakan, ștergându-și sulița de leșurile întinse, își urmă drumul făcându-i semn lui Sabah să mâie înainte turmele și robii.
Or, chiar după isprava aceasta, Kanmakan o întâlni pe arăpoaica rătăcitoare din pustie, cea care istorisea, din trib în trib, întâmplări sub corturi și povești sub stele. Și Kanmakan, care auzise de atâtea ori vorbindu-se de ea, o rugă să poposească și să se odihnească sub cortul lui și să-i povestească ceva care să-l ajute să-și treacă vremea și să-i veselească mintea, ușurându-și inima. Și bătrâna cea fără de căpătâi răspunse:
— Cu drag și cu cinstire!
Pe urmă șezu jos lângă el, pe rogojină, și îi istorisi.