Într-una din cărțile mele de demult, se povestește, o, norocitule sultan, că un pescăruș ședea într-o zi pe malul povârnit al unei ape mari și veghea, cu luare-aminte și cu gâtul întins, firul apei. Întrucât aceasta îi era meseria care îi îngăduia să-și dobândească traiul și să-și hrănească pruncii, și-o îndeplinea fără leneveală, împlinindu-și cu toată cinstea sarcina stării sale.
Or, pe când veghea el la cea mai măruntă mișcare și la cea mai ușoară învălurare, văzu cum trece pe dinaintea lui și cum se oprește în stânca pe care ședea de veghe un haplan de hoit de spiță omenească. Atunci îl cercetă cu privirile și băgă de seamă că hoitul era plin de răni amarnice și crușit de urmele tăieturilor de paloș și ale împunsăturilor de lance; și chibzui în cugetul său: „Pesemne că este vreun tâlhar pe care l-au făcut să-și ispășească păcatele!” Pe urmă își înălță aripile și îl binecuvântă pe Cel-Atoateîmpărțitor, grăind: „Binecuvântat să fie acela carele îi face pe ticăloși să slujească după ce mor la îndestularea slugilor sale cele bune!” Și se gătea să se repeadă asupra leșului și să rupă câteva fâșii din el și să le ducă micuților săi și să le mănânce împreună cu ei. Dar tot atunci și văzu deasupra-i cerul cum se întunecă de un nor de păsări mari de pradă, precum vulturi și ulii, care începură să se rotească în cercuri largi apropiindu-se din ce în ce.
La priveliștea aceea, pescărușul fu cuprins de spaima să nu fie sfâșiat și el de lupii aceia ai văzduhurilor, și zori să-și ia tălpășița cu bătăi de aripi spre depărtări. Și, după multe ceasuri, poposi pe vârful unui copac ce se afla în mijlocul apei, tocmai hăt spre gura râului, și începu să aștepte ca viitura apelor să care până în locul acela trupul cel umflat. Și, mohorât cu totul, începu să cugete la năprăsniciile soartei și la nestatornicia ei; și își zicea: „Iacătă că sunt silit să mă depărtez de țara mea și de țărmul care mi-a vegheat nașterea și unde se află copiii și soața mea. Of, ce deșertăciune mai e și lumea aceasta! Și cu cât mai plin de deșertăciune este acela care se lasă amăgit de nălucirile ei și care, bizuindu-se pe noroc, trăiește de pe o zi pe alta fără a se îngriji de ziua de mâine! Dacă aș fi fost mai cuminte, aș fi strâns merinde pentru zile de sărăcie ca acestea; și lupii văzduhului puteau să vină și să-mi răpească hoitul, că nu mi-ar fi păsat prea tare! Dar înțeleptul ne povățuiește să avem răbdare la restriște. Să răbdăm dară!”
Or, pe când cugeta el astfel, văzu că vine către copacul în care ședea cocoțat, o broască-țestoasă ieșind din apă și lopătând încetișor. Și broască-țestoasă își săltă capul și îi spuse:
— Cum se face, o, pescarule, că ai părăsit țărmul pe unde te întâlneam de obicei?
El răspunse:
Când chiar sub cortul ce te-adăpostește Și chiar în țara care-i țara ta Ți se strecoară-un ticălos hoțește, Atât mai poți să faci din câte-ai vrea:
Să lași și cort, și țară, și nădejde Și să fugi încotro vei mai putea!
Și eu, o, bună broască, mi-am văzut țărmul gata a fi năpădit de lupii văzduhului și, ca să nu mă posomorăsc de chipul lor scârbavnic, am socotit mai bine să las totul și să mă duc, până ce-o binevoi Allah să se miluiască de soarta mea!
Când auzi vorbele acestea, broască-țestoasă îi spuse pescărușului:
— De vreme ce-i astfel, iacătă-mă între mâinile tale, gata să te slujesc cu toată credincioșia și să-ți țin tovărășie în părăsirea și în restriștea ta, că știu cât de amărât este străinul departe de țara sa și de ai săi, și cât de dulce îi este să găsească o căldură de dragoste și de bunăvoință la cei necunoscuți. Or, eu, care nu te cunosc decât numai din vedere, am să-ți fiu o tovarășă grijulie și prietenoasă!
Atunci pescărușul îi spuse:
— O, broască plină de inimă, o, tu cea pietroasă pe dinafară și atâta de dulce pe dinlăuntru! simt că am să încep să plâng de tulburare față de neprecupețita ta bunăvoință! Cum să-ți mulțumesc? Și câtă dreptate ai în spusele tale despre buna primire hărăzită străinilor și despre prietenia menită celor întru nenorocire, dacă nu sunt niște inși lipsiți de orice har! Că, într-adevăr, ce ar fi viața fără de prieteni și fără de tăifăsuielile cu prietenii, și fără de haz și de cântec cu prietenii? Înțeleptul este acela care știe să-și găsească prietenii potriviți cu firea lui, și nu se pot socoti drept prieteni ființele cu care ești nevoit să ai de-a face în meseria ta, precum am eu de-a face cu pescărușii din neamul meu, care mă pizmuiesc și mă zavistuiesc pentru ceea ce pescuiesc și pentru isteciunile mele! Încât, acuma, ce fericiți trebuie să fie de plecarea mea soții mei cei josnici și mărginiți, și care nu știu decât să pălăvrăgească despre pescuielile lor și nu sporovăiesc decât despre treburile lor mărunte, da care niciodată nu cugetă să-și ridice sufletele spre Cel-Atoatedătător! Așa că stau tot cu ciocul întors spre pământ. Și, dacă au aripi, le au ca să nu se slujească de ele! Încât cei mai mulți dintre ei nici nu ar mai putea să zboare, dacă ar vrea; nu pot decât să se scufunde, și adeseori rămân la fundul apei!
La vorbele acestea, broască-țestoasă, care asculta în tăcere, strigă:
— O, pescarule, coboară să te sărut!
Și pasărea coborî din copac, iar broască-țestoasă o sărută între ochi și îi spuse:
— Chiar că, o, fratele meu, tu nu ești făcut spre a trăi de-a valma cu păsările din neamul tău, care sunt întru totul văduvite de gingășie și nu au nimic ales în purtările lor. Rămâi dară cu mine, pierdut în inima apelor, la umbra acestui copac și în zvoana pe care o fac valurile!
Dar pescărușul îi spuse:
— Mult îți mulțumesc, o, broască-țestoasă, sora mea! Da cu copiii? și cu soția?
Ea răspunse:
— Allah e mare și milos! Are să ne ajute el să-i cărăm și pe ei până aici! Și vom petrece zile liniștite, la adăpost de orice nevoie!
La vorbele acestea, pescărușul spuse:
— O, broască-țestoasă, să mulțumim împreună Celui Preabun carele a îngăduit întâlnirea noastră!
Și laolaltă rostiră:
Mărit să fie Domnu-ntru vecie!
El dă avere multă la bogați, Iar la săraci dă neagră sărăcie.
Ci rostu-i drept, de stați să cugetați -
Câți sunt săraci – dă-n bucurii bogați, Și câți bogați săraci de bucurie!
În clipita aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Atunci sultanul Șahriar îi spuse:
— O, Șeherezada, vorbele tale nu fac decât să mă îndemne a mă întoarce la gânduri mai puțin crunte. Încât tare aș vrea să știu dacă nu cunoști cumva povești cu lupi, de pildă, ori cu alte jivine tot atâta de fioroase!
Iar Șeherezada spuse:
— Chiar acestea sunt poveștile pe care le știu cel mai bine!
Atunci sultanul Șahriar îi spuse:
— Grăbește a mi le istorisi!
Iar Șeherezada i le făgădui pentru noaptea următoare.
Și când fu cea de a o sută patruzeci și noua noapte Șeherezada spuse: