POVESTEA CU KAMARALZAMAN ȘI CU DOMNIȚA BUDUR, CEA MAI FRUMOASĂ LUNĂ DINTRE LUNE.

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vechimea vremilor, în țara Kaledanului, un sultan cu numele de Șahraman, stăpân peste oști puternice și peste bogății multe. Dar sultanul acela, măcar că era norocit până peste poate și avea șaptezeci de cadâne, fără a le mai pune la socoteală și pe cele patru soții legiuite, se muncea în sufletul său din pricina sterpiciunii lui la copii; că ajunsese de mult la o vârstă înaintată, iar oasele și vlaga începuseră a i se subția, și Allah nu îl miluia nici baremi cu un fiu care să poată a-i urma la scaunul de domnie al împărăției.

Or, într-o zi, se hotărî să i se spovedească vizirului său cel mare de chinurile sale tainice, și, după ce trimise să fie chemat, îi spuse:

— O, vizire al meu, eu chiar că nu știu pe ce să mai dau vina acestei sterpiciuni de care mă chinuiesc amarnic!

Iar vizirul cel mare cugetă vreme de un ceas; după care săltă capul și îi spuse sultanului:

— O, Măria Ta, chiar că aceasta-i o treabă tare gingașă și pe care nu poate s-o dezlege decât numai Allah Cel Atotputernic. Încât eu nu aflu, după ce am chibzuit bine, decât numai un chip de a zvidui treaba.

Iar sultanul îl întrebă:

— Și care-i chipul?

Vizirul răspunse:

— Iacătă! La noapte, până a intra în harem, ai grijă să-ți îndeplinești pe de rost datorințele cerute de sfânta datină: fă-ți spălările cu evlavie și fă-ți rugăciunea cu inima plecată la vrerea lui Allah Milosârdnicul. Și așa, împreunarea ta cu o soție aleasă are să fie rodnică de milostivirea sa!

La vorbele acestea ale vizirului său, sultanul Șahraman strigă:

— O, vizir al vorbelor de înțelepciune, cu asta îmi arăți un leac minunat!

Și îi mulțumi îndelung vizirului cel mare pentru sfat și îi dărui un caftan de fală. Apoi, pe la înserate, intră în iatacul femeilor, dar numai după ce își îndeplini cu de-amănuntul sfintele datorințe îndătinate; și o alese pe cea mai tânără dintre femeile lui, cea care avea șoldurile cele mai falnice, o fecioară de viță, și se împereche cu ea în noaptea aceea. Și o și plodi, pe clipă și pe dată. Iar peste nouă luni, zi la zi, ea născu un copil de parte bărbătească, în dârdora bucuriilor și în cântece de clarinete, de fluiere și de țimbale.

Or, copilul care tocmai se născuse fu găsit atâta de frumos și întocmai precum luna, încât tătânele lui, încântat, îi puse numele de Kamaralzaman[9].

Și chiar că băiatul era de departe cel mai frumos dintre zămisliturile toate! Se dovedi mai cu seamă când ajunse flăcău și când frumusețea scutură peste cei cincisprezece ani ai lui toate florile ce farmecă ochiul muritorilor.

Cu vârsta, într-adevăr, desăvârșirile lui ajunseseră la capătul lor; iar ochii-i se făcuseră mai vrăjitori decât cei ai îngerilor Harut și Marut[10] privirile-i mai ispititoare decât cele ale lui Tagut[11], și obraji-i mai dulci decât bujorii. Cât despre boiul lui, se făcuse mai mlădiu decât ramul de ban și mai subțire decât un fir de borangic. Dar cât despre spatele lui, se rotunjise atâta de strașnic, încât l-ai fi luat drept un muncel de nisip umblător, și privighetorile, când îl vedeau, începeau să cânte.

Încât nu e de mirare că mijlocelul său atâta de gingaș s-a plâns de atâtea ori de povara prea grea care îl urma, și că atâta de des, istovit de sarcina lui, se bosumflase de bucile acelea.

Cu toate acestea, el urmase a fi la fel de fraged ca floarea de trandafir și la fel de gingaș ca adierea serii. Și pe drept poeții de pe vremea lui s-au întrecut să pună în cântec frumusețea ce-i tulbura, și i-au proslăvit în stihuri fără de număr, precum acestea dintr-o puzderie:

Când oamenii îl văd, „Ah, ah!” oftează;

Când fruntea i-o privesc, ei pot citi: „El însăți frumusețe însemnează, Și e cel mai frumos din câți pot fi”

Buzele-i, când zâmbesc, sunt cornaline;

Miere-i saliva-i; dinții perle sunt, Ca scorpionii dragostei mușcând!

Iar luna nouă-i unghia-i sidefie;

Ci boiul lui întreg, și dosul lui, Și mijlocelul care se mlădie -

O, grai pe lume să le spună nu-i!

Încât sultanul Șahraman îl iubea amarnic pe feciorul său, și până într-atâta cât nu putea să se despartă de el nici o clipită. Și cum îi era frică să nu-l vadă irosindu-și în nechibzuințe harurile și frumusețea, tare râvnea să-l însoare cât mai era el în viață și să se bucure astfel de urmașii lui. Și într-o zi, în care gândul acesta îl frământa mai tare ca de obicei, se deschise față de vizirul său cel mare, care îi răspunse:

— Gândul este minunat! că însurătoarea potolește toanele.

Atunci sultanul Șahraman îi spuse căpeteniei hadâmbilor:

— Du-te repede la fiul meu Kamaralzaman și spune-i să vină la o vorbă cu mine!

Și de îndată ce hadâmbul îi duse porunca, Kamaralzaman se și înfățișă dinaintea părintelui său și, după ce îi ură cuviincios bună pace, se opri între mâinile lui, cu ochii plecați sfielnic, cum se cuvine din partea unui fiu supus părintelui său…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută șaptezeci și una noapte spuse:

…cu ochii plecați sfielnic, cum se cuvine din partea unui fiu supus față de părintele său.

Atunci sultanul Șahraman îi spuse:

— O, fiul meu Kamaralzaman, tare mult mi-ar plăcea să te însor cât mai sunt în viață, ca să mă bucur de tine și să-mi umflu inima la nunta ta!

La vorbele acestea ale părintelui său, Kamaralzaman se schimbă până peste poate la chip și, cu glas sugrumat, răspunse:

— Să știi, o, părinte al meu, că pe mine chiar că nu mă încearcă nici o înclinare față de însurătoare; iar sufletul meu nu se pleacă deloc către muieri! Căci, pe lângă sila pe care din fire o simt față de ele, am mai și citit în cărțile înțelepților atâtea pătăranii despre răutățile și despre vicleniile lor, încât am ajuns să-mi vreau mai degrabă moartea decât apropierea de ele. Și, de altminteri, o, părinte al meu, iacătă ce spun despre ele poeții noștri cei mai prețuiți:

Vai de cel cărui Soarta-i dă o soață!

Pe veci pierdut e, chiar de și-ar clădi Cetate, să se apere, măreață, Legată-n fier, cu munții temelii.

Ca trestia-i oricare fortăreață Naintea muiereștii viclenii.

Ah, vai de el! Vicleana îl supune Cu ochii-i alungiți de negrul kohl, Cu pletele-mpletite, o minune De coade lungi, pe lângă gâtul gol, Și-i dă să bea potop de-amar vâscos Până ce-i face viața de prisos.

Un altul a spus:

Mă întrebați de aceste făpturi Pe care le numiți femei! Mă știți, Vai, printre cei grozav de iscusiți La dragoste și la viclenii nuri!

Ce să vă spun, o, dragi flăcăi? Fugiți De jindul lor! Că iată-mi părul sur -

Au nu pricepeți fără de-nconjur Ce câștiguri la iubire dobândiți?

Iar un altul a spus:

Chiar și tânăra fecioară, Căreia abia-i dau nurii, Tot un hoit e bunăoară, De la care fug vulturii.

Sub a nopții neagră haină Crezi că e a ta pe veci, Pentru că-ți șoptește-n taină Lucruri ce mai nu-nțelegi.

Amăgire-i! Mâine altul Se va bucura la fel, Ca și tine-acum, de caldul Trup și tot ce-ascunde el.

Ea-i, prieten drag, un rateș Larg deschis la orice ceas, Găzduind pe-oricine-abate-și Pasul, la un scurt popas.

Intră-n el, de vrei. Dar pleacă De cu zori, a doua zi!

Nici nu te gândi să-ți placă, Nici în urmă-ți nu privi!

Fă loc altora, cuminte, Care vor pleca și ei, Dacă au un pic de minte Și sunt volnici la femei.

Așa, încât, o, taică, măcar că lucrul s-ar putea să te mâhnească rău, nu voi șovăi să mă omor dacă vei vrea să mă silești să mă însor!

Când auzi spusele acestea ale fiului său, sultanul Șahraman rămase uluit și mohorât până peste poate, și lumina se preschimbă în neguri dinaintea chipului său. Dar cum îl îndrăgea peste măsură pe fiul lui și nu vroia să-i pricinuiască supărare, se mulțumi să-i spună:

— Kamaralzaman, nu vreau să stăruiesc în această privință, care, văd, nu îți este pe plac. Dar, întrucât ești încă tânăr, ai vreme să cugeți, precum și să te gândești la bucuria pe care aș avea-o de a te vedea însurat și tată de copii!

Și, în ziua aceea, nu îi mai spuse nimic despre însurătoare; da îl giugiuli și îi făcu daruri scumpe și se purtă tot așa cu el vreme de un an.

Dar când trecu anul, trimise iarăși după el, ca și întâia dată, și îi spuse:

— Mai ții minte, Kamaralzaman, îndemnul meu, și ai cugetat la ceea ce te-am rugat și la fericirea pe care mi-ai stârni-o dacă te-ai însura?

Atunci Kamaralzaman se temeni dinaintea sultanului, părintele său, și îi spuse:

— O, taică al meu, cum aș putea eu să uit sfaturile tale și să ies de sub ascultarea ta, când Allah însuși îmi poruncește cinstire și supunere? Dar cât despre însurătoare, am chibzuit la ea toată vremea aceasta, și mai mult ca oricând sunt hotărât să nu mă apropii de ea niciodată, și mai mult ca oricând cărțile celor de demult și ale celor de acum mă învață să mă feresc de femeie, cu orice preț, întrucât femeile sunt niște viclene, niște proaste și niște ticăloase! Allah păzească-mă de ele, și cu moartea, de se va cere!

La vorbele acestea, sultanul Șahraman pricepu că și acum ar fi cu primejdie să stăruiască mai mult ori să-l silească la supunere pe fiul pe care îl avea așa de drag. Dar mâhnirea îi fu atâta de mare, încât se ridică necăjit și porunci să fie chemat la sfat vizirul său cel mare, căruia îi spuse:

— O, vizire al meu, ce nebuni mai sunt și părinții care râvnesc să aibă copii! Nu culeg decât necaz și dezamăgiri! Iacătă că fiul meu Kamaralzaman este hotărât, mai tare decât anul trecut, să fugă de femei și de însurătoare! Ce nenorocire, o, vizire al meu, pentru mine! Și cum s-o tămăduiesc?

Atunci vizirul își plecă fruntea și cugetă îndelung; după care săltă capul și îi spuse sultanului:

— O, sultane al veacului, iacătă leacul de folosit; mai ai răbdare încă un an: și atunci, în loc să-i mai vorbești în taină despre povestea asta, ai să-i strângi pe toți emirii, vizirii și mai-marii din împărăție, precum și pe toți slujitorii de la sarai, și, dinaintea tuturora, să-i mărturisești hotărârea ta de a-l însura fără zăbavă. Și atunci el nu are să mai cuteze a te înfrunta, dinaintea preacinstitei adunări; și are să-ți răspundă cu ascultare și cu supunere!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaptezeci și doua noapte spuse:

…și are să-ți răspundă cu ascultare și cu supunere!

La spusa aceasta a vizirului cel mare, sultanul fu până într-atâta de mulțumit că strigă:

— Pe Allah! iacătă o socoată care se poate!

Și își vădi bucuria dăruind vizirului una dintre cele mai frumoase haine de fală. După care avu răbdare răspasul de vreme arătat, și porunci atunci să se întocmească adunarea cu pricina și să vină fiul său Kamaralzaman. Și flăcăul intră în sala care se umplu de lumina lui; și ce aluniță pe bărbia lui! și ce mireasmă, ya Allah, la trecerea lui! Și, când ajunse dinaintea tătâne-său, sărută de trei ori pământul dintre mâinile lui și rămase în picioare, așteptând ca părintele lui să-i vorbească întâi. Sultanul îi spuse:

— O, copilul meu, află că nu te-am poftit să vii în mijlocul acestei adunări decât pentru a-ți arăta hotărârea mea de a te însura cu o domniță vrednică de stepena ta, și să mă bucur astfel de urmașii mei până a nu mă fi săvârșit din viață!

Când auzi vorbele tatălui său, Kamaralzaman fu cuprins dintr-odată de un soi de nebunie care îl îmboldi să dea un răspuns atâta de puțin cuviincios, încât toți cei de față își lăsară ochii în jos de buimăcire, iar sultanul fu jignit până peste marginile jignirii; și întrucât era de datoria lui să certe o atare nerușinare în fața obștei, răcni la fiu-său cu glas amarnic:

— Va să vezi tu ce pățesc copiii care nu ascultă și se dovedesc necuviincioși față de părintele lor!

Și pe dată le porunci străjilor să-l lege cu mâinile la spate și să-l întemnițeze în turnul cel vechi al cetățuii părăginite care se megieșea cu saraiul. Iar unul dintre străjeri rămase la ușă, spre a veghea asupra coconului împărătesc și a răspunde la chemarea lui la vreo nevoie.

Dacă se pomeni întemnițat așa, Kamaralzaman rămase tare mohorât și își zise: „Poate că ar fi fost mai bine să ascult de tata și să mă însor fără chef, ca să-i fac pe poftă. Așa baremi aș fi ocolit să-l necăjesc și să fiu băgat în afurisita asta de temniță din vârful turnului cel vechi! Ah! femei blestemate, tot voi sunteți pricina nenorocirii mele!” Iac-așa cu beizadeaua Kamaralzaman.

Dar în ceea ce îl privește pe sultanul Șahraman, acesta se trase în iatacurile sale și, gândindu-se că fiul său, pe care atâta îl iubea, se afla la ceasul acela singur, mâhnit și întemnițat, ba poate și deznădăjduit, începu să bocească și să plângă. Întrucât dragostea lui pentru fecioru-său era mare și îl făcea să dea uitării neobrăzarea de care se făcuse vinovat de față cu toți. Și se mânie până peste poate pe vizir, care fusese stârnitorul acelui gând cu adunarea divanului; încât, după ce trimise să fie chemat, îi spuse:

— Tu ești cel mai vinovat! Fără sfatul tău nenorocit, nu m-aș fi văzut silit să-mi năpăstuiesc copilul! Vorbește, acuma, hai! Ce ai să răspunzi? Și ce este de făcut, spune! Că nu pot să mă împac cu gândul pedepsei pe care o îndură la ceasul de acuma fiul meu, pojarul inimii mele.

Atunci vizirul îi spuse:

— O, Măria Ta, ai numai răbdare de a-l lăsa cincisprezece zile închis, și ai să vezi cum are să se zorească a se supune dorinței tale!

Sultanul spuse:

— Ești bine încredințat?

Vizirul spuse:

— Întocmai!

Atunci sultanul scoase un potop de suspine și se duse să se întindă pe patul său, unde petrecu o noapte de insomnie, într-atâta i se muncea inima din pricina acelui singur fecior care era bucuria lui cea mai mare; și cu atâta mai puțin dormi cu cât se deprinsese să-l și culce lângă el alături, pe același pat; și să-i pună brațul său ca pernă, veghind astfel însuși asupra somnului lui. Încât, în noaptea aceea, degeaba se tot suci și se răsuci el în toate chipurile, că nu izbuti să închidă ochii.

Și iac-așa cu sultanul Șahraman.

Dar, ca să ne întoarcem iar la beizade Kamaralzaman, iacătă! La căderea nopții, robul care era însărcinat să străjuiască la ușă intră cu o făclie aprinsă pe care o puse la capul patului; întrucât avusese grijă să aducă un pat bine întocmit pentru coconul sultanului; și, la urmă, ieși. Atunci Kamaralzaman se sculă, își făcu spălările cele îndătinate, prociti câteva surate din Coran și gândi să se dezbrace spre a-și trece noaptea. Așa că se dezbrăcă de tot, nemaipăstrând pe trup decât cămașa, și își ocoli fruntea cu o basma de mătase albastră. Și se făcu astfel, mai mult ca oricând, frumos precum luna în cea de-a patrusprezecea noapte a ei. Se întinse apoi pe pat, unde, măcar că era mâhnit de gândul că îl supărase pe părintele său, nu zăbovi să adoarmă adânc.

Or, habar nu avea el (și nici măcar nu putea să-i dea prin cap) ceea ce urma să i se întâmple în noaptea aceea, în turnul cel vechi bântuit de duhurile văzduhului și ale pământului.

Întrucât…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaptezeci și șasea noapte

Spuse:

Întrucât turnul în care era închis Kamaralzaman fusese părăsit de ani și ani și dăinuia de pe vremile letinilor cei de demult; și la poala turnului se afla un puț, la fel tare bătrân și tot așa zidit de letini; și era chiar puțul ce slujea de adăpost unei efrite tinere, pe nume Maimuna.

Efrita Maimuna, din spița lui Eblis, era fiica preaputernicului efrit Domriatt, căpetenia cea mare a duhurilor de sub pământ. Maimuna era o efrită tare dulce, o dreptcredincioasă smerită, de pomină printre toate fiicele de duhuri, pe temeiul atât al virtuților ei cât și pe cel al moșilor ei, vestiți pe meleagurile din nevăzut.

Or, atunci, pe la miez de noapte, efrita Maimuna ieși din puț, după obiceiul ei, spre a se reveni, și își luă zborul ușor spre caturile cerului, pentru ca de acolo să se îndrepte către cutare loc de care se simțea chemată.

Și, cum trecea pe lângă vârful turnului, rămase tare uimită să vadă o lumină acolo unde de atâta potop de ani nu văzuse niciodată nimic. Gândi așadar în sineși: „Hotărât! lumina aceea nu se află acolo fără de pricină! Trebuie să intru înlăuntru să văd ce este.” Atunci făcu o copcă și pătrunse în turn și îl văzu pe robul culcat la ușă; și, fără a se opri, trecu pe deasupra lui și intră în odaie. Și cam care nu-i fu minunarea fermecată la vederea flăcăului culcat pe jumătate gol în pat! Se opri dintru-ntâi pe vârful picioarelor și, ca să-l privească mai bine, se apropie încet-încetișor, după ce își lăsase în jos aripile care o cam stânjeneau în odaia aceea strâmtă. Și săltă de-a binelea învelitoarea care acoperea făptura flăcăului și rămase năucită de frumusețea lui. Și își curmă răsuflarea vreme de un ceas, de frică să nu-l trezească până a nu se minuna pe săturate de toate gingășiile cu care era plămădit. Că, într-adevăr, farmecul ce se revărsa din toată făptura lui, rumeneala gingașă a obrajilor, căldura pleoapelor cu gene pline de umbră vânătă și lungi, arcuitura vrăjitoare a sprâncenelor, toate astea, precum și mireasma îmbătătoare a pielei lui și strălucirile cele atâta de dulci ale trupului, oare cum nu ar fi tulburat-o pe lainica de Maimuna, care în viața ei întreagă de hoinăreli de-a lungul pământului nu mai văzuse asemenea frumusețe? … Or, chiar că lui i s-ar fi foarte potrivit țipătul poetului:

Doar ce l-am sărutat cu jind Și-am și văzut înmugurind Frumoșii-i ochi: beția-mi grea, Și-obrajii-i – care-s viața mea.

Și-am zis: „Poți, inimă, să spui Celor care te râd, oricui: „Hai, cârtitori, grăiți anume De-i ceva mai frumos pe lume, De-i alt flăcău asemenea Cu cel care e viața mea!”

Așadar, după ce efrita Maimuna, fiica efritului Domriatt, își prea umplu ochii de priveliștea aceea minunată și îl preamări pe Allah strigând: „Binecuvântat să fie Atoatezămislitorul, cel carele plămădește desăvârșirea! Oare cum de pot tatăl și mama acestui flăcău să se despărțească de el spre a-l închide singur în turnul acesta părăduit? Au ei nu se tem de răutățile duhurilor cele ticăloase din neamul meu care hălăduiesc prin dărâmături și prin locuri părăsite? Și, pe Allah! dacă lor nu le pasă de copilul lor, eu, Maimuna, jur că am să-l iau sub ocrotirea mea și că am să-l apăr de orice efrit care, ispitit de nurii lui, ar vrea să se prilejuiască de el!” Pe urmă se aplecă asupra lui Kamaralzaman și, tare cu gingășie, îl sărută pe buze, pe pleoape și pe fiecare obraz, trase peste el învelitoarea, fără a-l trezi, își întinse aripile și își luă zborul prin fereastra cea înaltă către ceruri.

Or, când ajunse pe tărâmul de mijloc[12], spre a se răcori, și, cum plutea domol pe acolo, gândind la flăcăul adormit, auzi deodată, nu departe de ea, un huiet de aripi, cu bătăi zorite, care o făcu să se întoarcă într-acolo. Și pricepu că stârnitorul acelui huiet era efritul Dahnaș, un duh din spița cea mai ticăloasă, unul dintre răzvrătiții care nu cred în nimic și care nu se dau supuși stăpâniei lui Soleiman ben-Daud. Și acel Dahnaș era fiul lui Șamhuraș, care era, printre efriți, cel mai sprinten la fugarelile prin văzduh.

Când îl zări pe ticălosul de Dahnaș, Maimuna se sperie rău ca nu cumva procletul să vadă lumina din turn și să se ducă să săvârșească cine știe ce acolo! încât se repezi asupra lui cu o iuțeală de uliu, și era mai să-l izbească și să-l năruie, când Dahnaș îi făcu semn că se dă supus la cheremul ei și îi spuse, tremurând de spaimă:

— O, preaputernică Maimuna, fiică a sultanului duhurilor, mă juruiesc ție pe Numele cel Strălucit și pe talismanul cel sfânt de la pecetea lui Soleiman, nu te sluji de puternicia ta ca să mă spulberi! Și, la rându-mi, îți făgăduiesc că nu am să făptuiesc nimica păcătos!

Atunci Maimuna îi spuse lui Dahnaș, fiul lui Șamhuraș:

— Fie! Binevoiesc să te cruț. Dar grăbește-te a-mi spune de unde vii la ceasul acesta, ce faci aici și unde cugeți să te călătorești! Și mai cu seamă cată să fii cinstit în spusele tale, o, Dahnaș, că altminteri stau gata să-ți smulg cu mâinile mele penele din aripi, să te belesc de piele și să-ți sfărâm oasele ca să te arunc pe urmă ca pe un mototol! Așa că să nu crezi cumva că vei putea să scapi cu minciuna, o, Dahnaș!

Atunci efritul spuse:

— O, stăpână a mea, Maimuna, află că în clipita de acum m-ai nimerit tocmai la vreme spre a auzi ceva cu totul și cu totul nemaipomenit! Dar făgăduiește-mi baremi că ai să mă lași să plec în tihnă dacă am să-ți fiu pe plac, și că ai să-mi dai un înscris de slobodă-trecere care de aci înainte să mă pună la adăpost de reaua-voință a tuturor efriților, vrăjmașii mei din văzduh, din ape și de pe pământ, o, tu, cea care ești fiica sultanului nostru al tuturor, Domriatt cel înfricoșător!

Așa grăi efritul Dahnaș, fiul agerului Șamhuraș.

Atunci Maimuna, fiica lui Domriatt, spuse:

— Îți făgăduiesc, pe gemma cea scrisă a pecetei lui Soleiman ben-Daud (asupra lor a amândurora să fie rugăciunea și pacea!). Dar vorbește odată, întrucât simt că pătărania ta este tare ciudată!

Atunci efritul Dahnaș își molcomi goana, se răsuci în loc și veni să se rânduiască lângă Maimuna. Apoi îi istorisi așa pătărania lui:

Trebuie să-ți spun, o, slăvită Maimuna, că vin la ceasul de-acum din afundul lăuntrului celui mai depărtat, de la fruntariile Chinei, țara unde domnește marele Ghaiur, stăpân peste El-Buhur și peste El-Kussur, unde fără de număr și fără de cusur se-nalță turnuri de jur-împrejur, unde-n saraiu-i cu falnici muri cadânele lui trăiesc în huzur, cu străji crunte de veghe pe la cotituri! Acolo, cu ochii mei, jur, am văzut cea mai frumoasă făptură din câte făpturi mi-a fost dat după atâtea umblături să-mi bucure bietele căutături: pe singura-i fată, clădită din nuri, pe El-Sett Budur! Ascultă, dar, o, Maimuna!

Am să-ți vorbesc despre părul ei! Pe urmă am să-ți vorbesc despre chip! pe urmă despre obrajii, despre buzele, despre gura, despre limba, despre gâtul, despre pieptul, despre sânii, despre pântecul, despre șoldurile, despre spatele, despre mijlocul, despre coapsele și, într-un sfârșit, despre picioarele ei, o, Maimuna!

Bismillah!

Părul ei, o, stăpână a mea! Este așa de întunecat, încât e mai negru decât despărțirea de prieteni! Iar când e împletit în trei cozi care i se deștern până la călcâie, îmi pare că văd trei nopți deodată!

Dar chipul! Mai alb e decât ziua când prietenii se întâlnesc iarăși! Dacă mă uit la ea la ceasul când strălucește luna plină, văd două lune deodată!

Buzele-i sunt din agaturi colorate și din mărgeane vii; limba-i – când o mișcă – picură grai de aur; iar mustul gurii ei este mai de râvnit decât mustul de struguri, stinge și setea cea mai arzătoare! Așa-i e gura!

Dar pieptul ei! Slăvit să fie Atoateziditorul! e o ispită vie! poartă doi sâni gemeni din fildeșul cel mai strecurat, rotunzi și mici de ai putea să-i ții în cele cinci degete de la o mână.

Pântecul ei are niște gropițe pline de umbră și rânduite cu tot atâta măiestrie ca și literele arăbești de pe pecetea unui scrib copt de la Egipt! Și pântecul acela dă izvod unui mijlocel mlădiu, ya Allah! Ci iacătă-i spatele…

Spatele ei! uf! uf! mă și cutremur! E o grămadă atâta de grea, încât o silește pe stăpână-sa să șadă iarăși jos când se scoală și iarăși să se scoale când se așază! Și chiar că nu pot, o, stăpână a mea, să-ți dau o înțelegere cât de cât, doar ajutându-mă cu stihurile acestea ale poetului:

Măreț i-i spatele, vârtos clădit -

De pare că și-ar cere pe măsură Un trup și-un mijlocel mai împlinit Decât acela care îl îndură.

Pe amândoi la fel ne chinuiește:

Pe ea – silind-o pururea să stea;

Pe mine pentru că mă și-ndârjește De-ndată ce gândesc un pic la ea.

Așa îi este spatele! Iar din el se desprind, marmură albă, două coapse de slavă, vârtoase și, dintr-o trăsătură, îmbinate sus, sub cununa lor. Apoi vin pulpele și picioarele cele gingașe și atâta de micuțe, încât sunt uluit cum de pot să care atâta povară îngrămădită peste ele!

Cât despre mijlocelul ei și despre temelia lui, o, Maimuna, ca să spun drept, nu cutez a crede că ți-aș putea vorbi precum se cuvine, întrucât unul este deplin, iar cealaltă este desăvârșită! Asta-i, deocamdată, tot ceea ce limba mea poate să-ți înfățișeze; și chiar și prin semne mi-ar fi peste putință să te fac să cumpănești toate falniciile ei!

Și cam așa este, o, Maimuna, copila cea împărătească, El-Sett Budur, fiica sultanului Ghaiur!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, amână urmarea pe a doua zi.

Așa că atunci când fu cea de a o sută șaptezeci și noua noapte spuse:

Și cam așa este copila, fiica sultanului Ghaiur, domnița Budur!

Dar sunt dator tot așa să-ți spun, o, Maimuna, că sultanul Ghaiur o iubește tare mult pe fiică-sa El-Sett Budur, cea pe ale cărei desăvârșiri eu de-abia am putut să ți le înșir, și o iubește cu o dragoste atâta de vie, încât nici nu mai știe cum să-i găsească în fiece zi câte o bucurie. Dar întrucât, după o bucată de vreme, nu mai găsea ce bucurii să mai cheme, spre a o desfăta, chibzui să pună a i se dura niște palate fermecate. Începu dintru-ntâi prin a-i zidi șapte palate, fiecare tot altfel întocmit și tot din altfel de lucruri zidit. Cel dintâi palat, așadar, porunci să fie făcut numai din cleștar, cel de-al doilea din alabastru viu, al treilea din farfuriu, al patrulea dintr-un amestec de nestemate, al cincilea din arginturi strecurate, al șaselea din aur, iar al șaptelea din adamant și mărgăritare. Și sultanul Ghaiur n-a pregetat să pună să fie împodobit fiecare palat într-un chip cât mai potrivit cu felul în care fusese zidit; și strânse acolo, la sfârșit, toate desfătările câte fac traiul huzurit, îngrijindu-se, de pildă, și mai ales, de havuzurile și de grădinile dimprejur.

Și în acele palate o puse să locuiască pe fiica sa, spre a se desfăta, dar numai câte un an în fiecare palat, ca nu cumva să se sastisească de a tot sta, și pentru ca fiecare desfătare să urmeze fără de lehămețeală după o altă desfătare.

Încât frumusețea aceea crăiască, printre toate acele lucruri frumoase, nu putea decât să se desăvârșească și să ajungă cu adevărat la treapta cea mai de sus care m-a fermecat!

Nu te minuna, dar, o, Maimuna, dacă îți spun că toți sultanii de jur-împrejur, megieși cu țara sultanului Ghaiur, râvneau cu înflăcărare să se însoare, luând-o în căsătorie pe tânăra nurlie. Și numaidecât trebuie să-ți dau încredințare că domnița e fată mare, căci până acuma s-a lepădat cu supărare de toate ispitele cu câte a fost pusă la cercare prin tătânele său; și de fiecare dată s-a mulțumit să răspundă îmbufnată:

— Eu îmi sunt sultană doar mie, și singură îmi sunt stăpână! Cum aș putea să îndur oare un bărbat mototolind un trup care de-abia rabdă doară să fie atins de mătasea ușoară?

Și sultanul Ghaiur, care mai degrabă ar fi murit decât s-o supere pe Budur, nu găsea ce răspuns să-i mai dea; și era nevoit să se lepede de cererile sultanilor megieși și ale emirilor aleși care veneau anume de la capăt de lume! Ba, într-o zi, când veni un tânăr sultan, mai frumos mai puternic decât toți cei de până aci, și care trimisese înainte-i daruri câte nici nu poți gândi, sultanul Ghaiur îi grăi domniței Budur, care, mâniată de astă dată, izbucni cu supărare și-i strigă dintr-odată:

— Văd bine că nu îmi mai rămâne decât o singură cale de a sfârși cu aceste chinuri necurmate. Am să înșfac paloșul de colea și am să-l înfig cu vârful în inima mea și am să-l împing de să-mi iasă prin dos! Pe Allah! Asta este singura mea scăpare!

Și cum chiar se și pregătea să purceadă la fapta cea grea, sultanul Ghaiur fu așa de speriat, încât îi ieși limba din gură și mâna i se scutură cu tremurătură și își roti de jur-împrejur ochii albi; apoi grăbi s-o dea pe Budur în seama a zece bătrâne tare înțelepte și trecute prin multe pățanii, dintre care una era chiar doica domniței Budur. Și din ceasul acela de grea ispită, cele zece femei nu o mai părăsesc nici o clipită, veghind la ușa iatacului ei pe rând.

Și iac-așa, o, Maimuna, stăpâna mea, se înfățișează lucrurile acum. Iar eu, în fiecare noapte mereu nu preget să-mi fac drum și să mă minunez de frumusețea sa și să-mi bucur simțirea privindu-i strălucirea. Dar să nu crezi cumva că nu m-ar mușca ispita să mă reped la ea și să mă bucur de tot ce-aș putea; și socot că ar fi chiar păcat să las vătămat fără de voia ei asemenea odor binecuvântat și păzit cu atâta temei. Și, o, Maimuna, hotărât, nu mă bucur de ea decât în vreme ce doarme, atâta; de pildă, o sărut între ochi, binișor-binișor, măcar că tare m-ar ispiti ghesul să dau zor. Dar mi-e tare teamă de mine, că mă știu că nu mă mai pot ține dacă mă pornesc; așa că mai bine mă stăpânesc, ca nu cumva, bunăoară, s-o betejesc în vreun fel pe fecioară!

Și-așa că te jur, o, Maimuna, să mergi cu mine s-o vezi pe prietena mea, frumoasa El-Sett Budur, ai cărei nuri au să te vrăjească, asta se știe, și a cărei desăvârșire are să te răpească, stau chezășie! Haide, o, Maimuna, ne minunăm de El-Sett Budur, în țara sultanului Ghaiur!

Așa grăi efritul Dahnaș, fiul sprintenului Șamhuraș.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută optzecea noapte spuse:

Așa grăi efritul Dahnaș, fiul sprintenului Șamhuraș.

După ce tânăra efrită Maimuna ascultă această istorisire, în loc de răspuns se puse pe un râs batjocoritor, îi altoi o plesnitură de aripă în pântece efritului, îl scuipă în față și îi spuse:

— Tare mai ești grețos cu pișăcioasa ta de fată! Și chiar că mă și întreb cum de cutezi să-mi vorbești despre ea, atunci când trebuie să știi prea bine că nici nu ar putea să sufere o clipă de asemuire cu flăcăul cel preafrumos pe care îl iubesc eu!

Și efritul strigă, ștergându-și obrazul:

— Păi, o, stăpână a mea, eu nici habar nu am despre tânărul tău drăguț și, rugându-mă firește de iertăciune, nu cer decât să-l văd, măcar că tare șovăiesc a gândi că ar putea să fie pe măsura frumuseții domniței mele!

Atunci Maimuna țipă la el:

— Nu vrei să taci, blestematule? îți mai spun o dată că iubitul meu este atâta de frumos, încât, dacă l-ai vedea, fie și în vis, te-ar apuca boala copiilor și ți-ar curge balele ca la cămilă!

Și Dahnaș întrebă:

— Păi da unde se află el și cine poate să fie?

Maimuna spuse:

— O, pișicherule, să știi că se află în aceeași împrejurare ca și domnița ta, și este închis în turnul cel vechi la talpa căruia îmi am eu adăpostul de sub pământ. Dar să nu te îngâmfi cu nădejdea de a-l vedea fără mine; că îți știu ticăloșia și nu ți-aș da în seamă nici baremi paza unui fund de schivnic! Ci tot am să mă învoiesc să ți-l arăt chiar eu, ca să-ți dai cu părerea, dar te prevestesc că dacă ai să ai cutezanța a minți, vorbind împotriva adevărului a ceea ce vezi, am să-ți scot ochii și am să fac din tine cel mai nevolnic dintre efriți! Pe deasupra, cer să-mi plătești și un rămășag strașnic, dacă iubitul meu se va dovedi mai frumos decât domnița ta; și, ca să fie drept, mă învoiesc și eu să-ți plătesc dacă va fi dimpotrivă.

Și Dahnaș răcni:

— Primesc rămășagul! Haide așadar cu mine s-o vezi pe El-Sett Budur în țara părintelui său, sultanul Ghaiur!

Și Maimuna spuse:

— E mai lesne să ne ducem la turn, care se află sub picioarele noastre, colea, ca să cântărim mai întâi frumusețea iubitului meu; după care avem să judecăm!

Atunci Dahnaș spuse:

— Ascult și mă supun!

Și pe dată coborâră amândoi drept din slăvile văzduhurilor până pe vârful turnului și intrară pe fereastră în odaia lui Kamaralzaman.

Atunci Maimuna îi spuse efritului Dahnaș:

— Nu te mișca, și mai cu seamă să fii cuviincios!

Pe urmă se apropie de flăcăul adormit și săltă pătura care îl acoperea în clipita aceea. Și se întoarse către Dahnaș și îi spuse:

— Privește, o, afurisitule! ia seama să nu cazi cât ești de lung!

Și Dahnaș întinse gâtul și se trase înapoi uluit; apoi iar întinse gâtul și cercetă îndelung chipul și trupul flăcăului; după care săltă capul și zise:

— O, stăpână a mea Maimuna, acuma văd că ești tare îndreptățită să socoți că iubitul tău este fără de asemuire ca frumusețe; întrucât chiar că nu am văzut niciodată atâtea desăvârșiri într-un trup de flăcău; și tu știi că eu îi cunosc pe cei mai frumoși dintre fiii oamenilor. Ci, o, Maimuna, tiparul care l-a croit nu a fost nimicit decât după ce a închipuit și o întrupare femeiască; și aceea este chiar domnița Budur!

La vorbele acestea, Maimuna se repezi asupra lui Dahnaș și îi plesni peste căpățână o lovitură de aripă care îi frânse un corn și țipă la el:

— O, tu, cel mai spurcat dintre efriți, îți poruncesc să mergi pe clipă în țara aceea a sultanului Ghaiur, la palat la El-Sett Budur, și să mi-o aduci aici de față pe domniță; că nu vreau să mă ostenesc însoțindu-te până la țânca aceea. După ce ai s-o cari aici, avem s-o culcăm alături de tânărul meu drăguț și avem să cântărim cu chiar ochii noștri. Și întoarce-te iute, Dahnaș, că de nu îți rup trupul fâșii-fâșii și te arunc de hrană hienelor și corbilor!

Atunci efritul Dahnaș își strânse de pe jos cornul și plecă amărât, scărpinându-se în fund. Pe urmă străbătu ca o suliță văzduhul și nu zăbovi a se întoarce, peste un ceas, împovărat cu sarcina lui.

Or, domnița adormită pe umerii lui Dahnaș nu avea pe ea decât cămașa, iar trupu-i strălucea în albeața sa. Și pe mânecile largi ale acelei cămăși, țesută din zarafir și borangic de felurite culori, erau înhorboțite stihurile acestea ce se înlănțuiau măiestru:

Trei lucruri nu îngăduie-n iubire Să spună da oricui, dintr-o privire:

Spaima de neștiut; sila de ce-i De mult știut; și frumusețea ei!

Atunci Maimuna îi spuse lui Dahnaș:

— Mi se pare că te-ai cam desfătat pe drum cu fata asta, întrucât ai cam zăbovit, că nu-i trebuie un ceas de vreme unui efrit adevărat ca să ajungă din Kaledan în afundul Chinei și să se întoarcă pe drumul cel mai drept! Fie! da grăbește-te de-o întinde pe copila ceea lângă drăguțul meu, ca să facem cercetarea!

Și efritul Dahnaș, cu grijă fără de seamăn, o așeză ușurel pe domniță pe pat, și îi săltă cămășuța.

Or, copila chiar că era tare frumoasă și întocmai precum o zugrăvise efritul Dahnaș. Și Maimuna putu să vadă că asemănarea dintre cei doi tineri era atâta de desăvârșită, încât ar fi putut să fie luați drept doi gemeni, și care nu se deosebeau între ei decât numai la brâu și la podoabe; da încolo tot un chip ca luna, tot un mijlocel gingaș și tot o spinare arcuită și plină de belșug; și putu să-și dea seama și că, dacă fata ducea lipsă la brâu de ceea ce făcea podoaba flăcăului, avea în loc două gurguie minunate care mărturiseau musturi tainice.

Așa că îi spuse lui Dahnaș:

— Văd că este îngăduit să șovăiești o clipită asupra întâietății de dat unuia sau altuia dintre drăguții noștri; da trebuie să fii orb sau smintit, ca tine, ca să nu pricepi că între doi tineri la fel de frumoși, dintre care unul este de parte bărbătească, iar celălalt de parte femeiască, cel de parte bărbătească este mai presus de cel de parte femeiască! Ce zici de asta, o, afurisitule?

Ci Dahnaș răspunse:

— Din parte-mi, eu știu ce știu și văd ce văd, iar vremea nu are să mă facă să cred altfel decât vede ochiul meu! Ci, o, stăpână a mea, dacă totuși ții să mint, am să mint ca să-ți fiu pe plac!

Când auzi vorbele acestea ale lui Dahnaș, efrita Maimuna fu cuprinsă de o asemenea mânie, încât pufni în râs. Și gândind că nu are să poată niciodată numai așa, printr-o cercetare, să cadă la înțelegere cu căpățânosul de Dahnaș, îi spuse:

— Poate că ar fi o cale de a afla care dintre noi are dreptate, anume de a ne sluji de harul nostru la stihuire! Acela care va spune stihurile cele mai frumoase de preamărire a iubitului său, de bună seamă că va avea și dreptatea de partea lui! Te învoiești? Ori te pomenești că nu ești în stare de atare subțirenie, potrivită numai cu firile gingașe?

Dar efritul Dahnaș strigă:

— Asta-i, o, stăpână a mea, tocmai ceea ce vroiam și eu să-ți deștern! Întrucât părintele meu Șamhuraș m-a învățat pravilele întocmirii poeticești și meșteșugul stihurilor sprintene cu desăvârșite ritmuri. Dar tu ai întâietatea de început, o, încântătoare Maimuna!

Atunci Maimuna se apropie de Kamaralzaman cel adormit și se aplecă și îl sărută pe buze încetișor; pe urmă îl alintă pe frunte și, cu mâna în pletele lui, spuse uitându-se la el:

O, trup vrăjit, în care se mlădie Al ramurilor freamăt cu suspine Și-nmiresmate flori de iasomie -

Ce trup de fată poate fi ca tine?

Tu, ochi de diamant care scânteie Ca-n noaptea neagră stelele senine, Cutează oare ochii de femeie Măcar să se asemuie cu tine?

Sărut al gurii tale-mbietoare, Ca mierea dulce-a sfintelor albine, Ce gură de fecioară-ar fi în stare Să răcorească sufletul ca tine?

Ah, lasă-mă să-ți mângâi părul moale, Și carnea-mi arsă las-o să se-aline De carnea ta, și-apoi să văd răscoale De stele fulgerând în ochi la tine!

După ce auzi stihurile acestea ale Maimunei, efritul Dahnaș se minună până peste marginile minunării, pe urmă se cutremură până peste marginile cutremurării, atât ca să aducă cinstire harului efritei, cât și ca să-și mărturisească tulburarea pricinuită de acele stihuri atâta de potrivite; și nu zăbovi a se apropia și el la rându-i de iubita sa Budur, ca să se aplece peste sânii ei goi și să aștearnă acolo o alintare gingașă; și, străfulgerat de nurii ei, spuse uitându-se la ea:

Ah, mirții din Damasc, fecioara, Cu foșnet lung, mă înfioară;

Dar frumusețea ta…

Ah, trandafirii din Bagdad, Scăldați în praf de lună plină Și-n rouă nopților, senină, Tot sufletul mi-ai îmbătat;

Dar gura ta…

Ah, numai gura ta, iubită, Și frumusețea ta-nflorită, Cu zâmbetul lor m-au pierdut -

Și-ntreg pământul piere-n nevăzut!

După ce ascultă psalmul acesta atâta de șăgalnic, Maimuna rămase nu puțin minunată de a vedea…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută optzeci și doua noapte spuse:

…psalmul acela atâta de șăgalnic, Maimuna nu puțin rămase minunată de a vedea la acel Dahnaș atâta har împerecheat cu atâta urâciune; și întrucât, măcar că femeie, era dăruită cu oarecare tain de judecată, nu pregetă a-și face talâmul ei către Dahnaș, care se umflă până peste poate. Și ea îi spuse:

— Într-adevăr, o, Dahnaș, ai un suflet destul de subțire în cheresteaua în care sălășluiești; dar să nu care cumva să crezi că ai să biruiești la meșteșugul stihuirii mai mult decât îl biruiește Sett Budur la frumusețe pe Kamaralzaman!

Și Dahnaș, sugrumat, strigă:

— Chiar așa?

Ea spuse:

— Hotărât!

El spuse:

— Nu cred!

Ea spuse:

— Na!

Și, cu o plesnitură de aripă, îi învineți un ochi. El spuse:

— Asta nu dovedește nimic!

Ea spuse:

— Na! iacătă-mi fundul!

El spuse:

— E cam uscățel!

La vorbele acestea, Maimuna, și mai rău zădărâtă, vru să se repeadă asupra lui Dahnaș să-i prăpădească vreo parte din făptură; ci Dahnaș, care se cam chitise la atare poveste, într-o clipită de ochi se și prefăcu într-un purice se ascunse fără de zarvă în pat, sub cei doi tineri; și cum Maimuna se temea să nu-i trezească, fu nevoită, ca să ajungă la el, să se juruie lui Dahnaș că nu are să-i mai facă nici un rău, și Dahnaș, față de juruința ei, se făcu la loc precum era, da ținându-se tot cu mare sfială. Atunci Maimuna îi spuse:

— Ascultă, Dahnaș, nu văd altă cale de a încheia socoteala, decât să ne slujim de județul unui al treilea!

El spuse:

— Mă învoiesc!

Atunci Maimuna izbi cu piciorul în pământ, care se crăpă și slobozi în afară un efrit înfricoșător, hâd până peste măsură. Avea o căpățână ocrotită de șase coarne, lungi fiecare de patru mii patru sute optzeci de coți; și trei cozi despicate, tot pe atâta de lungi; era șchiop și cocoșat, iar ochii îi erau înfipți în mijlocul chipului, la rând, de sus în jos; avea niște brațe, dintre care unul lung de cinci mii cinci sute cincizeci de coți, iar celălalt decât numai de o jumătate de cot; iar mâinile lui, mai mari decât niște căldări, se încheiau cu niște gheare de leu; iar picioarele, care se încheiau cu niște copite, îl făceau să calce ca un șchiop; iar zebu-i, de două ori mai strașnic decât al unui elefant, i se înfunda pe după dos și se ițea fălos! îl chema Kașkaș ben-Fakhraș ben-Atraș, din spița lui Eblis Abu Hanfaș!

Or, după ce pământul se închise la loc, efritul Kașkaș o zări pe Maimuna și numaidecât sărută pământul dintre mâinile sale, șezu smirnă dinaintea ei, cu mâinile încrucișate, și o întrebă:

— O, stăpână a mea, Maimuna, fiică a sultanului nostru Domriatt, sunt robul care așteaptă poruncile tale!

Ea spuse:

— Vreau, Kașkaș, să fii județ în pricina iscată între mine și blestematul acesta de Dahnaș. Este cutare și cutare treabă. Așa că ți se cade să fii nepărtinitor și, după ce ai să-ți arunci ochii asupra acestui pat, să ne spui care ți se va părea mai frumos: drăguțul meu ori copila aceea!

Atunci Kașkaș se întoarse către patul pe care cei doi tineri dormeau liniștiți și goi, și, la vederea lor, fu cuprins de o tulburare atâta de mare, încât își prinse cu mâna stângă făloșenia care i se înțăfoina pe deasupra capului și începu să țopăie ținându-și cu mâna dreaptă coada cea despicată în trei. După care le spuse Maimunei și lui Dahnaș:

— Pe Allah! dacă îi cântăresc bine, văd că sunt la fel ca frumusețe și că nu se deosebesc decât numai la fecioriile lor. Dar eu tot știu o cale care numai ea poate să limpezească beleaua.

Ei spuseră:

— Arată-ne-o degrabă!

El răspunse:

— Mai întâi lăsați-mă să cânt ceva întru cinstirea acestor tineri care mă tulbură până peste poate!

Maimuna spuse:

— Nu e vreme deloc! Doar dacă vrei să ne spui câteva stihuri despre flăcăul acesta frumos!

Și Kașkaș spuse:

— Poate că are să fie oleacă mai aparte!

Ea spuse:

— Ci cântă, da numai să fie stihuite bine și scurte!

Atunci Kașkaș cântă stihurile acestea tulburi și încâlcite:

Flăcău frumos, mi-aduci aminte Că unei singure iubiri De-i dăruiești ce simți fierbinte, Stingi vlaga caldelor simțiri, Ia, inimă a mea, aminte!

Sărutul unei guri-fecioare E dulce; totuși nu lăsa Să ruginească ușa; pare Și gustul sării tot așa, Pe buze mai puțin ușoare.

Atunci Maimuna spuse:

— Nu vreau să-mi bat capul ca să pricep. Dar spune-ne iute calea de a ști care dintre noi are dreptatea de partea lui!

Și efritul Kașkaș spuse:

— Socoata mea-i că nu este decât numai o cale de folosit, aceea de a-i trezi unul după altul, pe când noi trei avem să stăm nevăzuți; și aveți să vă învoiți că acela dintre cei doi care va dovedi o dragoste mai arzătoare față de celălalt și va vădi mai multă patimă în semnele și în purtarea lui, va fi, negreșit, cel mai puțin dăruit cu frumusețe, întrucât se mărturisește înrobit de farmecele celuilalt!

La vorbele acestea ale efritului Kașkaș…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută optzeci și treia noapte spuse:

La vorbele acestea ale efritului Kașkaș, Maimuna strigă:

— O, minunat gând!

Iar Dahnaș grăi la fel:

— Este întru totul prea bine!

Și se și preschimbă iarăși în purice, dar de data aceasta spre a se duce să-l piște la gât pe frumosul Kamaralzaman.

La pișcătura aceea, care fu amarnic de tare, Kamaralzaman sări din somn și își duse iute mâna la locul pișcat; dar firește că nu putu să prindă nimic, întrucât agerul Dahnaș, care astfel se și răzbunase oleacă, pe pielea flăcăului, de toate ciudele care i le făcuse Maimuna și pe care le îndurase fără crâcnire, își și luă pe dată iarăși înfățișarea de efrit nevăzut, ca să fie de față la ceea ce avea să se petreacă.

Or, ceea ce se petrecu chiar că fu vrednic de luat aminte întru totul.

Într-adevăr, Kamaralzaman, încă somnoros, lăsă să-i cadă îndărăt mâna care nu găsise puricele, și mâna i se brodi să cadă taman pe coapsa goală a copilei. La atingerea aceea, flăcăul căscă ochii, dar se grăbi să-i închidă la loc de uluială și de tulburare. Și simți alături acel trup mai gingaș ca untul și acea răsuflare mai vrăjitoare ca mireasma de mușc. Încât nedumerirea lui fu până peste poate, da nu păgubită de plăcere, iar el până la urmă își săltă capul și începu să măsoare din ochi frumusețea de neasemuit a acelei necunoscute care dormea lângă el.

Așa că se sprijini în cot pe perne și, uitându-și într-o clipită nează pe care până atunci o simțise față de femei, începu cu ochi fermecați să deamănunțească desăvârșirea copilei. O asemui în sufletul său dintru-ntâi cu o cetățuie străjuită de o boltă, pe urmă cu un mărgăritar, pe urmă cu un trandafir; că nu dovedi de întâia dată să facă asemuirea cea mai potrivită, dat fiind că totdeauna se lepădase de ispita de a se uita la femei și era tare neștiutor în ce privește înfățișările și nurii lor. Dar nu zăbovi a băga de seamă că asemuirea cea din urmă era cea mai dreaptă, pe când cea de dinainte-i era cea mai adevărată; cât despre cea dintâi, aceea chiar că îl făcu să zâmbească.

Așadar Kamaralzaman se aplecă asupra trandafirului și simți că odorul lui era desfătător, încât îl adulmecă din plin. Or, treaba îi fu atâta de plăcută, încât își zise: „Dacă l-aș atinge, ce-ar fi?” Și își preumblă degetele pe toate marginile mărgăritarului și se încredință că pipăiala aceea îi punea pojar în trup și stârnea în el niște frământări și niște zbateri prin cutare și cutare parte a făpturii lui; până acolo, încât se simți ispitit amarnic să dea frâu slobod acelei porniri firești și atâta de nestăvilite. Și strigă:

— Totul se petrece după vrerea lui Allah!

Și se răsuci a treabă.

O luă dară pe copilă, cugetând așa: „E tare de mirare că e fără de pantalonași pe ea” și o suci și o răsuci și o pipăi; apoi o mângâie pe pântecel și zise: „E o minune de gingășie!” După care îl ispitiră sânii, și îi luă, și simți, când își umplu amândouă palmele cu ei, un fior atâta de pojarnic, încât îl făcu să strige: „Pe Allah! trebuie numaidecât s-o trezesc, ca să facem treaba cum se cuvine! Dar oare cum de nu s-o fi trezit de atâta vreme de când o tot pipăi?”

Or, ceea ce o ținea pe copilă să nu se trezească era vrerea lui Dahnaș efritul, care o scufundase în somnul acela atâta de greu spre a înlesni fapta lui Kamaralzaman.

Așadar Kamaralzaman își lipi buzele de buzele domniței Budur și sorbi o sărutare lungă; și, cum ea nu se deștepta, mai sorbi una, pe urmă încă una, fără ca ea să arate nici cea mai mică simțire. Atunci începu să-i vorbească, spunând:

— O, inima mea! o, ochi al meu! o, suflete al meu! Trezește-te! Sunt eu, Kamaralzaman!

Și copila nu făcu nici o mișcare.

Atunci Kamaralzaman, văzând zădărnicia chemării lui, își zise: „Pe Allah! nu mai pot să aștept! trebuie să-i dau de hac și alta nu! Să încerc să văd de n-oi izbuti pe când doarme!” Și se așternu peste ea.

Iac-așa! Iar Maimuna și Dahnaș și Kașkaș se uitau. Iar Maimuna începuse să se îngrijoreze și se și pregătea, dacă se făptuia ceva, să socoată că făptui nu însemna nimic.

Așadar Kamaralzaman se așternu peste copila care dormea pe spate…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, tăcu.

Dar în cea de a o sută optzeci și patra noapte spuse:

Așadar Kamaralzaman se așternu peste copila care dormea pe spate și care nu avea ca veșmânt decât numai pletele ei răsfirate, și o înlănțui cu brațele și dete să facă cea dintâi încercare la ceea ce avea să facă, dar deodată tresări și o lăsă din brațe și scutură din cap și gândi: „De bună seamă că sultanul părintele meu a pus să fie adusă în pat fata aceasta, ca să afle urmarea atingerii mele cu femeile; iar acuma pesemne că se află dincolo de peretele acela, cu ochiul la vreo gaură, privind să vadă dacă a izbutit, iar mâine are să intre la mine și are să-mi spună: „Kamaralzaman, ziceai că ți-e silă de însurătoare și de femei! Ce ai făcut azi-noapte cu copila aceea? A, Kamaralzaman, îți place să te dezmățezi în taină, da nu vrei să te însori, măcar că știi câtă bucurie aș avea să-mi văd spița întemeiată și scaunul de domnie trecut urmașilor mei!” Iar eu atunci aș fi socotit un viclean și un mincinos! Așa, încât este mai bine să mă stăpânesc în noaptea aceasta, în ciuda poftei care mă mistuie, și să aștept până mâine; și atunci am s-o cer de soție de la tatăl meu pe copila asta frumoasă. Și astfel tatăl meu are să fie mulțumit, iar eu voi putea, după pofta inimii, să mă folosesc de trupu-i binecuvântat”

Și numaidecât, spre marea bucurie a Maimunei, care începuse să aibă amarnice îngrijorări, și spre ciuda nemăsurată a lui Dahnaș care, dimpotrivă, gândise că flăcăul are să săvârșească fapta și se și pornise dintru-ntâi să țopăie de bucurie, Kamaralzaman se mai aplecă o dată peste Sett Budur și, după ce o sărută pe buze, îi scoase de pe degetul cel mic un ineluș împodobit cu olmaz frumos, și și-l petrecu sieși pe degetul cel mic, ca să arate limpede că de aci înainte o socotea pe copilă ca soție a lui; pe urmă, după ce îi petrecu fetei pe deget inelul lui, se întoarse cu spatele la ea, măcar că plin de o părere de rău până peste poate, și nu zăbovi a adormi la loc.

La priveliștea aceea, Maimuna se învoioși toată, iar Dahnaș rămase tare mofluz; și nu zăbovi a-i spune Maimunei:

— Asta nu e decât jumătate din dovadă. Acuma vine rândul tău!

Atunci Maimuna se preschimbă pe dată în purice și sări pe coapsa domniței Budur, și de acolo urcă până la buricul ei, pe urmă făcu cale întoarsă ca de vreo patru lățimi de deget și se opri drept pe vârful muncelului care străjuiește valea trandafirilor, și acolo, dintr-o singură pișcătură, în care își puse toată ciuda și mânia, o făcu să sară de usturime pe copila care deschise ochii și se ridică repede în șezut ducându-și amândouă mâinile dinainte! Dar numaidecât scoase un țipăt de spaimă și de uluire, când îl zări lângă ea pe flăcăul culcat pe o parte. Dar, de la cea dintâi privire pe care i-o aruncă, nu zăbovi a trece de la spaimă la minunare, de la minunare la bucurie, și de la bucurie la o revărsare de vrajă care ajunse repede la pierderea minților.

Într-adevăr, în spaima dintâi, gândise în cugetul său: „Nenorocită de Budur, te-ai umplut de ocară pentru totdeauna! Ia uite în patul tău un tânăr străin pe care nu l-ai mai văzut niciodată! Ce cutezanță pe el! Ah, am să strig la hadâmbi să dea fuga și să-l arunce de la înălțimea ferestrelor în apele râului! Ci, o, Budur, cine știe dacă acesta nu o fi cumva chiar soțul tău, pe care părintele tău ți l-o fi ales? Ia uită-te la el mai întâi, o, Budur, până a nu te sluji de prăpăd!”

Și atunci Budur întoarse o aruncătură de ochi spre flăcău, și, din cercetarea aceea iute, rămase năucă de frumusețea lui și strigă: „Ah! inima mea! frumos mai e!” Și pe clipă pe dată fu atâta de înrobită cu totul, încât se aplecă peste gura aceea zâmbitoare prin somn și o pecetlui cu un sărut între buze strigând: „Ce bine e! Pe Allah! pe acesta, da, îl vreau de soț! Pentru ce a zăbovit oare tata atâta vreme să mi-l aducă?” Pe urmă, tremurând, luă mâna flăcăului și o ținu în mâinile ei, și îi vorbi tare drăgălaș spre a-l trezi, spunându-i:

— O, dragule drag, o, lumină a ochilor mei, o, sufletul meu, scoală-te! scoală-te! Hai și mă sărută, hai! iubitule, hai! pe viața mea! trezește-te!

Dar întrucât Kamaralzaman, ca urmare a vrăjii aruncate asupra lui de către răzbunătoarea Maimuna, nu făcea nici o mișcare în semn de trezire, preafrumoasa Budur își închipui că ea era vinovată și că nu punea destulă râvnă în chemarea ei. Încât, fără a-i mai păsa dacă era privită de cineva ori ba, desfăcu cămașa de mătase pe care se grăbise să și-o arunce pe ea la cea dintâi mișcare, și se lipi toată de flăcău, și îl cuprinse cu brațele, și își lipi armurii de armurii lui, și, cu patimă, îi spuse la ureche:

— Hai! ia-mă toată! ia uite ce supusă și ce gingașă sunt! Iacătă narcisele sânilor mei și straturile pântecului meu care-i tare dulce, uită-te! Ia uite buricuțul meu căruia îi place alintarea cea moale, hai bucură-te de el! Pe urmă ai să guști pârga poamelor care sunt în mine! Noaptea nu are să fie îndeajuns de lungă pentru zbengurile noastre! Și până dimineața avem să ne dedulcim…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, tăcu.

Dar în cea de a o sută optzeci și cincea noapte spuse:

…și până dimineața avem să ne dedulcim!

Dar cum Kamaralzaman, mai mult ca oricând cufundat în somn, nici gând să-i răspundă, preafrumoasa Budur își închipui o clipită că aceasta nu va fi fiind decât o prefăcătorie din parte-i, ca să-i facă și mai mare mirarea; și, pe jumătate râzând, îi spuse:

— Haide, hai, drăguțule, nu mai face pe hoțul! Pesemne că tatăl meu te-a învățat să te porți așa de urâcios, ca să-mi sfarmi îngâmfarea! Da-i chiar trudă zadarnică! Că frumusețea ta, o, tinere căprior sprinten și fermecător, numai ea a și făcut din mine cea mai supusă dintre roabele iubirii!

Dar cum Kamaralzaman rămânea tot nemișcat, Sett Budur, tot mai împătimită, urmă:

— O, emire al frumuseții, uită-te! Și eu sunt socotită frumoasă: împrejurul meu totul trăiește minunându-se de farmecele mele reci și senine. Numai tu ai știut să aprinzi dorința în privirea liniștită a domniței Budur! De ce nu te trezești, o, flăcău minunat! De ce nu te trezești! spune! iată-mă! Simt că mor!

Și copila își strecură capul pe sub brațul flăcăului și, alintăcioasă, îl mușlui pe la gât și pe la ureche, da fără de izbândă. Atunci, nemaiputând să îndure pojarul aprins în ea pentru întâia oară, începu să-și furișeze mâna printre picioarele și coapsele flăcăului, și le găsi atâta de dulci și de pline, încât nu putu să-și oprească mâna să nu alunece pe fața lor. Atunci, ca din întâmplare, dete în cale de un lucru atâta de nemaiștiut pentru ea, încât îl măsură cu ochi mari și văzu că, sub mâna ei, își schimba înfățișarea cu fiecare clipită. La început se sperie de-a binelea, și pricepu fără de zăbavă folosința lui aparte: întrucât tocmai precum la femei dorința este cu mult mai aprigă decât la bărbați, tot așa și priceperea lor este nemăsurat mai ageră la a ghici rosturile cele vrăjitoare. Așa că îl îmbrățișă cu amândouă mâinile și, în vreme ce săruta cu înflăcărare buzele flăcăului, se petrecu ceea ce se petrecu!

După care Sett Budur îl acoperi cu sărutări pe drăguțul ei adormit, fără a lăsa nici un locușor pe care să nu-și fi pecetluit buzele. Pe urmă, mai potolită oleacă, îi luă mâinile și i le sărută una câte una în palmă; pe urmă îl ridică, și îl strânse la pieptul ei, și îi cuprinse gâtul cu brațele; și, în îmbrățișarea aceea, trup lângă trup, și cu suflările amestecate, adormiră zâmbind.

Iac-așa! Și, nevăzuți, cei trei efriți nu pierdeau o mișcare! încât fapta petrecându-se atâta de limpede, Maimuna fu până peste marginile bucuriei, iar Dahnaș nu ridică nici o împotrivire în a se învoi că Budur ajunsese mult mai departe cu dovezile înflăcărării ei și că astfel îl făcea să piardă rămășagul. Și Maimuna, stăpână pe biruință, se dovedi mărinimoasă și îi spuse lui Dahnaș:

— În ceea ce privește rămășagul pe care mi-l datorezi, te iert, o, afurisitule! Ba chiar am să-ți dau și slobozenia care de aci înainte are să-ți ocrotească liniștea deplină de-a lungul drumurilor tale prin văzduh. Dar să fii cu mare grijă să nu care cumva să-ți faci de cap și să nu mai calci vreodată cuviințele!

După care tânăra efrită se întoarse către Kașkaș și, cu gingășie, îi spuse:

— Kașkaș, îți mulțumesc mult pentru sfatul tău! Drept urmare, te căftănesc căpetenie peste solii mei; și îmi iau sarcina de a-l face pe tatăl meu Domriatt să încuviințeze hotărârea mea!

Pe urmă adăugă:

— Acuma, apucați-vă amândoi și luați-o pe această copilă și duceți-o repede în saraiul părintelui ei Ghaiur, stăpânul de la El-Buhur și El-Kussur! După repeziciunea învățăturilor pe care le-a dovedit sub ochii mei, îi dăruiesc dragostea mea, și de aci încolo am toată încrederea în viitorul ei! Veți vedea că are să împlinească lucruri mari!

Iar cei doi efriți îi răspunseră:

— Inșallah!

Apoi…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar în cea de a o sută optzeci și șasea noapte spuse:

Iar cei doi răspunseră:

— Inșallah!

Apoi se apropiară de pat, luară copila pe care și-o aburcară pe umeri, și zburară cu ea spre saraiul sultanului Ghaiur, unde nu zăboviră să ajungă, și o așezară încetișor pe patul ei, după care plecară fiecare în rostul lui.

Cât despre Maimuna, ea se întoarse la puțul ei, după ce așternuse un sărut pe ochii iubitului.

Și iac-așa cu cei trei!

Dar în ceea ce îl privește pe Kamaralzaman, acesta se trezi din somn, dis-de-dimineață, cu mintea încă bântuită de întâmplarea de peste noapte. Și se întoarse la dreapta, și se întoarse la stânga, și de bună seamă că fără să dea de copilă. Atunci își zise: „Am ghicit întocmai că taică-meu a fost cel care a rânduit toate astea, ca să mă încerce și să mă împingă la însurătoare. Așa că bine am făcut că am așteptat, spre a-i cere, ca un fiu cuminte, îngăduința” Pe urmă îl strigă pe robul său, răcnind:

— Hei, pușlamao, scoală-te!

Și robul se sculă dintr-o săritură și dete zor, pe jumătate încă adormit, să-i ducă stăpânului său ibricul și lighenașul. Iar Kamaralzaman luă ibricul și lighenașul și se duse la umblători spre a se ușura; pe urmă își făcu amănunțit spălările cele îndătinate, și se întoarse să-și facă rugăciunea de dimineață, și mâncă oleacă, și citi o surată din Coran. Apoi, liniștit și cu o înfățișare nepăsătoare, îl întrebă pe rob:

— Sauab, unde ai dus-o pe fata de azi-noapte?

Robul, nedumerit, se minună:

— Care fată, o, stăpâne al meu Kamaralzaman?

El spuse, asprindu-și glasul:

— Îți cer, pungașule, să-mi răspunzi fără ocolișuri! Unde este copila care și-a petrecut noaptea cu mine, în patul meu?

El răspunse:

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, nu am văzut nici fată, nici băiat! Și-apoi nimeni n-a putut să intre aici, întrucât am adormit cu spatele proptit în ușă!

Kamaralzaman se mânie:

— Hadâmb nevolnic, și tu cutezi să mă înfrunți și să-mi faci sânge rău? A, blestematule, te-au pus să mă viclenești și să mă minți! Încă o dată îți poruncesc să-mi spui adevărul!

Atunci robul ridică mâinile către cer și strigă:

— Numai unul Allah este mare! o, stăpâne al meu Kamaralzaman, nu pricep nimic din ce mă întrebi!

Atunci Kamaralzaman țipă:

— Vino încoace, afurisitule!

Și, când hadâmbul se apropie, îl înșfacă de piept, și îl tăbărî pe jos, și îl călcă în picioare cu atâta mânie, încât hadâmbul se răsuflă! Atunci Kamaralzaman îl tumbăci mai departe cu lovituri de picior și cu pumni până ce îl lăsă pe jumătate mort. Și, întrucât hadâmbul scotea niște țipete nelegate, drept orice lămurire Kamaralzaman îi spuse:

— Așteaptă oleacă!

Și alergă să caute funia cea groasă, din păr de capră, care slujea la scosul apei din puț, și îl târî până la gura puțului unde îl coborî și îl scufundă în apă.

Or, era iarnă, iar apa era tare neplăcută și aerul destul de rece. Încât hadâmbul începu să strănute amarnic cerându-și iertăciune. Dar Kamaralzaman îl afundă de mai multe ori, țipând la el de fiecare dată:

— Nu ai să ieși de acolo decât după ce ai să-mi mărturisești tot adevărul! Ori, dacă nu, vei fi înecat!

Atunci hadâmbul gândi: „De bună seamă că va face precum spune!” Pe urmă strigă:

— O, stăpâne al meu Kamaralzaman, scoate-mă de aici și am să-ți spun tot!

Atunci coconul îl trase afară și îl văzu cum tremura ca o trestie în vânt de frig și, de spaimă, cum clănțănea din dinți; și era într-o stare tare jalnică, șiroind de apă și cu nasul însângerat.

Hadâmbul, care se simțea astfel scăpat de primejdie deocamdată, nu mai pierdu o clipită și îi spuse feciorului sultanului:

— Îngăduie-mi mai întâi să mă duc să-mi schimb hainele și să-mi șterg nasul!

Și Kamaralzaman îi spuse:

— Du-te! Dar să nu zăbovești! Și vino degrabă să-mi povestești!

Și hadâmbul ieși fuga și se duse la sarai să-l caute pe părintele lui Kamaralzaman.

Or, sultanul Șahraman, la ceasul acela, sta de vorbă cu vizirul său cel mare, și tocmai îi spunea:

— O, vizirule, am trăit o noapte rea, atâta de zbuciumată îmi este inima de starea feciorului meu Kamaralzaman. Și tare mi-e teamă să nu fi pățit vreun necaz în turnul acela bătrân și așa de prost întocmit pentru un flăcăiaș atâta de plăpând ca fiul meu!

Dar vizirul îi răspunse:

— Ci fii liniștit! Pe Allah! nu are ce să pățească acolo! E mai bine așa, ca să-și mai domolească semeția și să-și mai înfrâneze trufășia!

Și taman atunci se înfățișă hadâmbul în starea în care se afla, și căzu la picioarele sultanului și strigă:

— O, doamne sultane al nostru! nenorocirea a intrat în casa noastră! Stăpânul meu Kamaralzaman s-a trezit din somn nebun de tot! Și, ca să-ți dau o dovadă a nebuniei lui, iacătă: mi-a făcut cutare și cutare și mi-a spus cutare și cutare. Or, eu, pe Allah! nu am văzut să fi intrat la cocon nici vreo fată, nici vreun băiat!

La vorbele acestea, sultanul Șahraman nu mai avu nici o îndoială în ce privește presimțirile lui, și răcni la vizir:

— Blestematule! asta-i numai din vina ta, câine de vizir! Numai tu mi-ai băgat în cap prăpădenia aceea de gând de a-l închide pe copilul meu, pojarul inimii mele! A, plod de cățea, scoală și dă fuga să vezi despre ce e vorba, și întoarce-te pe dată să dai seama!

Numaidecât vizirul cel mare ieși, însoțit de hadâmb, și porni către turn, cerând întruna amănunte pe care robul i le da, tare îngrijorătoare. Încât vizirul nu intră în odaie decât după nenumărate măsuri, ițindu-și mai întâi capul, și numai după aceea tot trupul, da binișor-binișor.

Și care nu-i fu mirarea să-l vadă pe Kamaralzaman întins liniștit pe pat și citind cu luare-aminte din Coran! …

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută optzeci și șaptea noapte spuse:

…să-l vadă pe Kamaralzaman întins liniștit pe pat și citind cu luare-aminte din Coran! Se duse la el și, după salamalecul cel mai temenit, șezu jos, lângă pat, și îi spuse:

— În ce griji ne-a băgat hadâmbul ăsta de păcură! Închipuiește-ți că puiul de lele a venit, buimac și într-o stare de câine jegos, să ne sperie povestindu-ne niște lucruri pe care ar fi necuviincios să le rostesc dinaintea ta! Ne-a tulburat liniștea într-un chip de mă vezi și-acuma cum tremur!

Kamaralzaman spuse:

— Nu a putut să vă tulbure cu adevărat atâta cât m-a tulburat mai adineaori pe mine! Ci, o, vizire al părintelui meu, aș fi tare dornic să știu ce-a putut să vă povestească!

Vizirul răspunse:

— Allah să-ți ocrotească tinerețea! Allah întărească-ți cugetul! Alunge el de la tine faptele cele nechibzuite și ferească-ți limba de vorbe nesărate! Plodul ăsta de scuruit cică te-ai fi smintit deodată, că l-ai fi întrebat despre o copilă care și-ar fi petrecut noaptea cu tine și care apoi ți-ar fi fost luată, și alte asemenea sminteli, și că tu până la urmă l-ai fi tăbăcit în bătaie și că l-ai fi aruncat în puț! O, Kamaralzaman, stăpâne al meu, câtă neobrăzare nu-i așa – din partea acestui arap împuțit!

La vorbele acestea, Kamaralzaman zâmbi cu subînțeles și îi spuse vizirului:

— Pe Allah! ai isprăvit, moșneag puturos, cu snoava asta, ori poate că vrei și tu să vezi dacă apa din puț poate să slujească de hammam? Ia seama că, dacă nu-mi spui numaidecât ce ați făcut, tu și tata, cu iubita mea, copila cea cu ochii negri și cu obrajii atâta de fragezi și de rumeni, ai să-mi plătești viclenia ta mai scump decât hadâmbul!

Atunci vizirul, cuprins iarăși de o spaimă fără de măsură, se sculă de-a-ndărătelea și spuse:

— Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejur! Ya Kamaralzaman, de ce vorbești așa? Dacă ai avut vreun vis, ca urmare a vreunei mistuiri grele, fie-ți milă! grăbește-te de te scutură de el! Ya Kamaralzaman, chiar că astea nu sunt vorbe cu judecată!

La spusele acestea, flăcăul strigă:

— Ca să-ți dovedesc, o, șeic blestemat, că nu cu urechea am văzut-o pe fata aceea, ci cu ochiul ăsta și cu ochiul cestălalt, și că nu cu ochii am pipăit și am mirosit trandafirii trupului ei, ci cu degetele astea și cu nasul ăsta, na colea!

Și îi altoi o lovitură cu capul drept în burtă, de-l lungi pe jos; pe urmă îl înșfacă de barbă (care era tare lungă) și și-o răsuci pe după mână și, încredințat că așa nu are cum să-i mai scape, tăbărî asupra lui cu lovituri spornice cât îl ținură puterile.

Nenorocitul de vizir, dacă văzu că barba i se duce fir cu fir și că și sufletul e pe cale să-și ia bun-rămas, își zise în sineși: „Acuma se cade să mint! Este singura putință de scăpare din mâinile acestui flăcău smintit!”

Așa că îi spuse:

— O, stăpâne al meu, tare îți cer iertăciune că te-am înșelat. Și vina este a tatălui tău, care chiar mi-a poruncit, sub pedeapsa cu nezăbavnică spânzurare, să nu cumva să-ți dezvăluiesc locul unde a fost dusă fata cu pricina. Dar dacă vei binevoi a mă slobozi, am să dau fuga să-l rog pe sultanul părintele tău să te scoată de aci; și am să-i împărtășesc dorința ta de a te însura cu fata; ceea ce are să-l bucure până peste marginile bucuriei!

La vorbele acestea, Kamaralzaman îi dete drumul și îi spuse:

— Dacă-i așa, dă fuga degrabă să-l vestești pe tata, și întoarce-te îndată să-mi aduci răspunsul!

Când se simți slobod, vizirul se și repezi afară din odaie, având grijă să încuie de două ori ușa, și alergă, cu sufletul la gură și cu hainele sfâșiate, la sala domnească.

Sultanul Șahraman îl văzu pe vizirul său în starea aceea jalnică și îi spuse:

— Te văd tare fleșcăit și fără turban! Și îmi pari tare betejit! Ai pățit vreun necaz, pe cum se vede!

Vizirul răspunse:

— Ce-am pățit eu este mai puțin amarnic decât ceea ce are feciorul tău, o, Măria Ta!

El întrebă:

— Păi ce are?

El spuse:

— A înnebunit de tot, treaba-i limpede!

La vorbele acestea, sultanul văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea chipului său și spuse:

— Scapă-mă Allah! Spune-mi iute de ce fel de nebunie e lovit fiul meu!

Și vizirul răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și îi istorisi sultanului amănuntele pățaniei, precum și chipul cu care izbutise să scape din mâinile lui Kamaralzaman.

Atunci sultanul fu cuprins de o mânie mare și strigă:

— O, tu cel mai păgubelnic dintre viziri, știrea ce-mi vestești este prețul capului tău! Pe Allah! dacă chiar aceasta este starea copilului meu, am să pun să fii răstignit în vârful celui mai înalt minaret, ca să te înveți minte să-mi mai dai sfaturi atâta de smintite ca acelea care au fost pricina dintâi a nenorocirii!

Și o luă la fugă spre turn și, urmat de vizir, intră în odaia lui Kamaralzaman.

Când îl văzu pe părintele său că intră, Kamaralzaman se ridică repede întru cinstirea lui și sări jos din pat și stătu cuviincios în picioare dinainte-i, cu brațele încrucișate, după ce, ca un fiu cuminte, îi sărutase mâna. Iar sultanul, bucuros că îl vedea pe fecioru-său așa de liniștit, îi aruncă drăgăstos brațele pe după gât și îl sărută între ochi, plângând de bucurie.

După care îl pofti să șadă lângă el pe pat, pe urmă se întoarse burzuluit către vizir și îi spuse:

— Vezi bine că ești cel mai de pe urmă dintre cei mai de pe urmă viziri! Cum de ai cutezat tu să vii și să-mi spui că fiul meu Kamaralzaman este așa și pe dincolo, și să-mi bagi spaima în inimă și să-mi faci sufletul bucățele?

Pe urmă adăugă:

— De altminteri, ai să auzi cu chiar urechile tale răspunsurile pline de chibzuință pe care are să mi le dea fiul meu cel drag!

Îl privi atunci părintește pe flăcău și îl întrebă:

— Kamaralzaman, știi tu în ce zi suntem astăzi?

El răspunse:

— Firește! Este sâmbătă!

Sultanul întoarse o privire plină de mânie și de izbândă spre vizirul înmărmurit și îi spuse:

— Auzi bine, așa-i?

Apoi urmă:

— Dar mâine, Kamaralzaman, în ce zi avem să fim? Știi?

El răspunse:

— Firește! …

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută optzeci și opta noapte spuse:

…Firește! Are să fie duminică, și apoi luni, apoi marți, miercuri, joi și, la sfârșit, vineri, ziua cea sfântă!

Sultanul zise:

— O, copilul meu, o, Kamaralzaman, departe de tine orice piază-rea! Da, ia mai spune-mi, cum se cheamă la arabi luna în care ne aflăm?

El răspunse:

— La arabi se cheamă Zul-Kidâ. După ea vine luna Zul-Hige, apoi va veni Muharram, urmată de Șafar, de Rabialaual, de Rabialthani, de Giumadialuala, de Giumadialthania, de Radgeab, de Șaban, de Ramadan și, la sfârșit, de Șavval!

Atunci sultanul fu până peste margini de bucuros și, liniștit astfel de starea fiului său, se întoarse către vizir și îl scuipă în ochi și îi spuse:

— Nu mai este alt nebun în afară de tine, hoașcă a nenorociților!

Iar vizirul clătină din cap și vru să răspundă; dar se opri și spuse:

— Să așteptăm oleacă sfârșitul!

Or, sultanul îi spuse apoi fiului său:

— Copilul meu, închipuiește-ți că șeicul ăsta și hadâmbul ăla de păcură au venit să-mi bodogănească vorbele cutare și cutare pe care le-ai fi spus tu lor despre nu știu ce fată care și-ar fi petrecut noaptea cu tine! Spune-le așadar în față că au mințit!

La vorbele acestea, Kamaralzaman zâmbi cu amar și îi spuse sultanului:

— O, părinte al meu, să știi că chiar nu mai am nici răbdarea cuvenită, nici chef să mai îndur gluma asta care, așa îmi pare, a durat cam prea destul! Fie-ți milă, cruță-mă de canon și nu mai adăuga nici un cuvânt în privința aceasta: întrucât simt că lăuntrurile mi s-au uscat de tot în urma a ceea ce m-ai făcut să îndur până acum! Ci, o, părinte al meu, mai află și că acuma sunt pe deplin hotărât să nu te mai necăjesc, și primesc să mă însor cu acea copilă frumoasă pe care ai binevoit să mi-o trimiți azi-noapte să-mi țină tovărășie în pat. Am găsit-o vrednică de dorit, și numai vederea ei mi-a și înviforat sângele!

La vorbele acestea ale fiului său, sultanul strigă:

— Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejuru-ți, o, copilul meu! Ferească-te el de farmece și de sminteală! Ah, fiule, ce vis urât vei fi avut, de vorbești asemenea vorbe! Și ce lucru așa de greu vei fi mâncat aseară, încât mistuirea să fi avut atare urmare nenorocită asupra minții tale! Fie-ți milă, copilul meu, liniștește-te! Niciodată în viața mea nu am să te mai necăjesc! Și afurisite să fie și însurătoarea, și ceasul însurătorii, și toți cei care au să mai pomenească de însurătoare!

Atunci Kamaralzaman îi spuse tatălui său:

— Vorbele tale sunt deasupra capului meu, o, părintele meu! Ci jură-mi mai întâi, pe jurământul cel mare, că nu ai nici o știre despre întâmplarea mea de azi-noapte cu fata cea frumoasă care, precum am să-ți dovedesc, a lăsat asupra mea mai mult decât urma unei fapte împărtășite!

Și sultanul Șahraman strigă:

— Îți jur pe adevărul cel sfânt al numelui lui Allah, Dumnezeul lui Mussa și al lui Ibrahim, carele l-a trimis pe Mahomed printre oameni drept chezășie a hodinii și a mântuirii lor. Amin!

Iar Kamaralzaman spuse și el:

— Amin!

Ci îi spuse tatălui său:

— Acuma ce ai zice dacă ți-aș arăta dovezile despre trecerea copilei prin brațele mele?

Sultanul spuse:

— Ascult!

Și Kamaralzaman urmă:

— Dacă, o, părinte al meu, cineva ți-ar spune: „Noaptea trecută am sărit din somn și am văzut dinaintea mea pe unul gata să se lupte cu mine până la sânge. Eu atunci, măcar că nu voiam să-l străpung, am făcut, fără de voie, o mișcare care a înfipt paloșul meu drept în pântecele gol al aceluia. Iar dis-de-dimineață m-am trezit și am văzut că paloșul meu era într-adevăr pătat de sânge și de spumă!” – ce i-ai zice, o, părinte al meu, aceluia care, după ce ți-ar fi spus asemenea vorbe, ți-ar arăta paloșul însângerat?

Sultanul spuse:

— I-aș spune că numai sângele, fără de leșul potrivnicului, nu este decât o jumătate de dovadă!

Atunci Kamaralzaman spuse:

— O, părinte al meu, și eu, azi-dimineață, la trezire, îmi văzui tot pântecele plin de sânge: ligheanul care se mai află la umblători are să-ți dea dovada. Și, dovada încă și mai temeinică, iacătă inelul copilei! Pe când al meu a pierit, precum vezi!

La vorbele acestea, sultanul dete fuga la umblători și văzu că într-adevăr ligheanul cu pricina…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută nouăzeci și una noapte spuse:

…sultanul dete fuga la umblători și văzu că într-adevăr ligheanul cu pricina era plin de sânge, și cugetă în sineși: „Acesta-i un semn că fata este de o sănătate minunată și cu sânge de credință și cinstit!” Și mai gândi: „Aci văd mâna vizirului, negreșit!” Pe urmă se întoarse în graba mare la Kamaralzaman, strigând:

— Să vedem inelul acuma!

Și îl luă, îl suci și îl răsuci, apoi i-l înapoie lui Kamaralzaman, spunând:

— Aceasta-i o dovadă care mă tulbură de tot!

Și rămase fără a spune o vorbă răspas de un ceas de vreme. Apoi deodată se repezi asupra vizirului și-i țipă:

— Tu, codoș bătrân, tu ai chitit toată potlogăria asta!

Și vizirul căzu la picioarele sultanului și se jurui pe Cartea cea Sfântă și pe dreapta credință că nu avea nici un amestec în povestea aceea. Iar hadâmbul se jurui și el la fel.

Atunci sultanul, nemaiîncercând să priceapă ceva, îi spuse fiului său:

— Numai Allah are să dezlege taina.

Și Kamaralzaman, tare tulburat, răspunse:

— O, părinte al meu, mă rog ție fierbinte, pune să se facă cercetări ca să mi se aducă îndărăt copila ceea desfătătoare care îmi umple sufletul de tulburare cu amintirea ei! Te juruiesc să ai milă de mine și să mi-o găsești, că altminteri mor!

Sultanul începu să plângă și îi spuse fiului său:

— Ya Kamaralzaman, numai unul Allah e mare și numai el cunoaște necunoscutul! Ci noi nu avem decât să ne întristăm laolaltă, tu din pricina acestei dragoste fără de nădejde, iar eu din pricina mâhnirii tale și de neputința mea de a-i găsi leac!

Pe urmă sultanul, tare deznădăjduit, îl luă pe fiul său de mână și îl duse din turn la sarai, unde se închise împreună cu el. Și nu mai vroi să se îngrijească de treburile împărăției sale, ca să stea să plângă cu Kamaralzaman, care căzuse la pat, până peste măsură deznădăjduit de a iubi așa cu tot sufletul său o copilă necunoscută care, după niște dovezi așa de limpezi de iubire, pierise așa de ciudat.

Pe urmă sultanul, ca să fie și mai la adăpost de oameni și de treburile saraiului, și ca să nu mai aibă a se îndeletnici decât cu grijile de dat fiului său pe care atâta îl iubea, puse să se zidească în mijlocul mării un sarai care nu era legat cu pământul decât printr-o punte lată de douăzeci de coți, și porunci să fie înzestrat cu cele de trebuință pentru sine și pentru copilul său. Și amândoi locuiau acolo singuri, departe de zarvă și de supărări spre a nu se mai gândi decât la nenorocirea lor. Și, ca să se mai mângâie cât de cât, Kamaralzaman nu găsea altceva mai bun decât citirea cărților cele frumoase de dragoste, și procitirea stihurilor poeților plini de har, ca acestea, dintr-o mulțime:

Mult-iscusită-nvingătoare În bătălii cu trandafiri, Căreia sângele de floare Cunună-i pune, de porfir, În pletele strălucitoare -

Supuse-n cale-ți fir cu fir Grădinile aromitoare Se-nclină-n calde unduiri Sub feciorestile-ți picioare.

Domnița mea fără de pată, Cu trup vrăjit, cum pe pământ Un altul nu-i, și care-mbată Înmiresmând oricare vânt, Ah, boarea serii dacă-o dată S-ar strecura pe sub veșmânt Și te-ar cunoaște, fermecată, N-ar mai ieși de-aci nicicând.

Atât de zveltă ești, hurie, Cu frumusețile-ți de foc, Că salba-ți ar visa să-ți fie Brâu petrecut peste mijloc;

Și uită-te cum se mânie Brățările, că n-au noroc Lănțug de clopoței să fie, Podoabă gleznelor, în loc.

Și iac-așa în ceea ce îi privește pe Kamaralzaman și pe părintele său, sultanul Șahraman!

Dar în ceea ce o privește pe domnița Budur, iacătă! Când cei doi efriți o puseseră pe patul său din saraiul părintelui ei sultanul Ghaiur, noaptea era aproape de sfârșit. Încât, peste trei ceasuri, se iviră zorii, și Budur se deșteptă. Și încă îi mai zâmbea iubitului ei și se alinta la vremea aceea dulce de trezire pe jumătate, alături de flăcăul pe care îl credea lângă ea. Și cum își întindea moale brațele, până a nu deschide ochii, spre a-l cuprinde pe după gât, nu îmbrățișă decât nimicul. Atunci se trezi de-a binelea și nu îl mai zări pe flăcăul cel frumos pe care îl iubise noaptea. Încât inima i se zvârcoli, iar mințile-i erau să-și ia zborul, și scoase un țipăt mare, care le aduse în fugă pe cele zece muieri rânduite s-o privegheze și, printre ele, și doică-sa. Împresurară patul, speriate, și doica o întrebă cu glas tremurat:

— Ce-ai pățit, o, stăpâna mea?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută nouăzeci și treia noapte spuse:

…cu glas tremurat:

— Ce-ai pățit, o, stăpâna mea?

Budur strigă:

— Mă întrebi de parcă nici habar n-ai avea, o, ghiftuito cu șiretlicuri! Spune-mi iute ce s-a făcut cu tânărul cel minunat care a dormit azi-noapte în brațele mele și pe care îl iubesc din toate puterile mele!

Doica, rocoșită până peste fire, întinse gâtul ca să priceapă mai bine, și spuse:

— O, domniță, păzească-te Allah de vreo necuviință! Astea nu sunt vorbe cu care să fi fost dedată tu! Rogu-te să fii mai lămurită, și grăbește a ne mărturisi că nu este decât o joacă spre a te veseli!

Budur se ridică pe jumătate din pat, mânioasă, și-i țipă:

— Doică de nenorociri, îți poruncesc să-mi spui numaidecât unde se află flăcăul cel frumos, căruia cu bunăvoie i-am dăruit azi-noapte și trupul, și inima, și fecioria mea!

La vorbele acestea, doica văzu lumea toată cum se stinge de dinaintea ei; începu să se plesnească amarnic peste față și se prăbuși la pământ, dimpreună cu celelalte bătrâne; și toate începură să se vaicăre amarnic:

— Ce dimineață neagră! o, ce năprasnă! o, asta-i pieirea noastră! o, ce catran!

Da maica, tot văicărindu-se, întrebă:

— Ya Sett Budur, pe Allah! vino-ți în minți și contenește cu asemenea spuse nepotrivite cu hanâmia ta!

Dar Budur țipă la ea:

— Nu vrei să taci, babă afurisită, și să-mi spui ce-ați făcut cu iubitul meu, cel cu ochi negri, cu sprâncene arcuite și sumuțite înspre coadă, cel care și-a petrecut noaptea cu mine până dimineața și care are sub buricuț un lucru pe care eu nu îl am?

Când auziră vorbele acestea, doica și cele zece femei își ridicară mâinile spre cer și strigară:

— O, ce belea! O, stăpână a noastră, ferite-ar Allah de sminteală, și de capcanele cele diavolești, și de deochi! Chiar că treci marginile glumei în dimineața asta!

Iar doica, izbindu-se în piept, spuse:

— O, stăpâna mea, Budur! ce vorbe! Allah fie asupră-ți! dacă atare spuse snovoase ar ajunge la urechile sultanului, ne-ar și zbura sufletele pe dată! Și nici o putere nu ar mai putea să ne scape de mânia lui!

Dar Sett Budur, cu buzele tremurând, țipă:

— Încă o dată te mai întreb dacă vrei să-mi spui, da ori ba, unde se află acuma preafrumosul flăcău de la care încă mai port pe trup urmele!

Și Budur dete să-și desfacă oarecum cămașa.

La priveliștea aceea, toate femeile se aruncară cu fețele la pământ și se văicăriră:

— Ce păcat de tinerețele ei că a înnebunit!

Or, asemenea vorbe o mâniară pe domnița Budur până într-atâta, încât smulse dintr-un cui de pe perete un paloș și se repezi asupra femeilor să le spintece. Ele atunci, speriate, se repeziră afară, îmbrâncindu-se și urlând, și ajunseră, claie peste grămadă și cu chipurile bulbucate, în iatacul sultanului. Și doica atunci, cu lacrimile în ochi, îi povesti sultanului tot ce spusese Sett Budur, și adăugă:

— Ne-ar fi omorât pe toate, ori ne-ar fi betejit, dacă n-am fi luat-o la fugă!

Și sultanul se minună:

— Lucrul este peste poate! Dar ai văzut tu cu ochii tăi dacă chiar a pierdut ceea ce a pierdut?

Doica își ascunse chipul pe după degete și spuse plângând:

— Am văzut! Era plină de sânge!

Atunci sultanul spuse:

— Chiar că este peste poate!

Și măcar că la ceasul acela era desculț și nu avea pe cap decât turbanul de noapte, dete fuga în iatacul domniței Budur.

Și sultanul se uită la fiică-sa aspru și o întrebă:

— Budur, este adevărat, precum spun bătrânele astea nebune, că te-ai fi culcat azi-noapte cu nu știu cine și că încă mai ai pe tine semnele trecerii lui: fapt care te-ar fi făcut să pierzi ceea ce ai pierdut?

Ea răspunse:

— Păi de bună seamă, o, părintele meu, de vreme ce tu însuți ai vroit așa, și-apoi tânărul acela era ales desăvârșit și atâta de frumos încât ard să știu pentru ce mi l-ai luat pe urmă! Iacătă de altminteri inelul său, pe care mi l-a dat, după ce l-a luat pe al meu!

Atunci sultanul, părintele domniței Budur, care dintru-ntâi o socotise pe fiică-sa pe jumătate nebună, îi zise:

— Ba acuma e nebună de tot!

Și o întrebă:

— Budur, vrei să-mi spui, într-un sfârșit, ce vrea să zică această purtare ciudată și așa de nepotrivită cu cinul tău?

Atunci Budur nu mai putu să se înfrâneze și își sfâșie cămașa de jos și până sus și începu să plângă cu suspine, plesnindu-se amarnic peste ochi.

Când văzu așa, sultanul le porunci hadâmbilor și bătrânelor s-o apuce de mâini ca s-o oprească să-și facă vreun rău și, dacă va începe iarăși, s-o lege în lanțuri și să-i petreacă pe după gât o zgardă de fier și s-o lege de zăbrelele de la odaia ei.

Pe urmă, sultanul Ghaiur, de deznădejde, se întoarse în iatacul său, cugetând ce căi să folosească spre a dobândi tămăduirea acelei sminteli de care socotea că a fost zătignită fiică-sa. Că, orișicum, el urma s-o iubească pe Budur tot așa de tare ca și în trecut, și nu putea să-i intre în cap că ar fi nebună pe totdeauna.

Îi strânse așadar la sarai pe toți învățații din împărăția lui, și hakimi, și cititori în stele, și magi, și inși pricepuți la cărțile cele de demult, și făcători de leacuri, și le spuse tuturora:

— Fiica mea Sett Budur se află în cutare și cutare stare. Acela dintre voi care o va tămădui, are s-o dobândească de soție și are să fie urmașul meu la scaunul de domnie, după moartea mea! Dar acela care va intra la fiica mea și nu va dovedi s-o lecuiască, aceluia i se va tăia capul!

Pe urmă puse să se strige lucrul acesta în toată cetatea și trimise olăcari în toate țările sale spre a crăinici așijderea.

Or, mulți hakimi, și învățați, și astrologi, și magi, și făcători de leacuri se înfățișară; ci se vedea peste un ceas căpățâna lor retezată cum se ivea atârnată deasupra porții de la sarai. Și, în puțină vreme, patruzeci de hakimi și de alți neguțători de leacuri se rânduiră frumos de-a lungul intrării la sarai. Atunci ceilalți spuseră:

— Ăsta-i semn rău! Și boala trebuie să fie de nelecuit!

Și nimeni nu mai cuteză să se înfățișeze, ca să nu se primejduiască a-și rupe gâtul. Și iac-așa cu vracii și cu pedeapsa ce li se dobândea în atare împrejurări.

Dar cât despre domnița Budur, ea avea un frate de lapte, fiul doică-sii, și pe care îl chema Marzauan. Or, Marzauan, măcar că era musulman drept-credincios și cucernic, cercetase magia și vrăjitoria, cărțile celor de la Ind și ale egiptenilor, semnele talismanice și cetitul în stele; după care, nemaiavând nimica de învățat din cărți, pornise a călători și străbătuse astfel meleagurile cele mai pierdute și îi ascultase pe inșii cei mai pricepuți la științele cele de taină; și așa dobândise toate cunoștințele omenești. Și atunci luase drumul îndărăt către țara lui, unde ajunsese bine sănătos.

Or, cel dintâi lucru pe care îl văzu Marzauan, când intră în cetate, fură cele patruzeci de capete tăiate ale doctorilor, atârnate deasupra porții de la sarai; și, la întrebarea lui, trecătorii îi istorisiră toată povestea, precum și nepriceperea vădită a doctorilor căsăpiți pe drept…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută nouăzeci și patra noapte spuse:

…nepriceperea vădită a doctorilor căsăpiți pe drept. Atunci Marzauan se duse acasă la maică-sa și, după bucuriile bun-venitului, îi ceru amănunte despre întâmplarea cu pricina; iar maică-sa îi adeveri ceea ce aflase; lucru care îl mâhni tare pe Marzauan, dat fiind că el fusese crescut laolaltă cu Budur și că o iubea cu o dragoste mai mare decât aceea pe care o simt de obicei frații pentru surorile lor. Cugetă așadar vreme de un ceas; după care săltă capul și o întrebă pe maică-sa:

— Ai putea să mă ajuți să intru tainic la ea, ca să mă încerc de n-aș putea să dibăcesc pricina răului ei, și să văd dacă are vreun leac ori ba?

Și maică-sa îi spuse:

— E greu, o, Marzauan. Da, oricum, întrucât așa dorești, grăbește de te străvestește în haine de femeie și haide după mine.

Și Marzauan se găti pe dată și, străvestit în femeie, o urmă pe maică-sa la sarai.

Când ajunseră la ușa iatacului, hadâmbul rânduit de pază vru să oprească intrarea aceleia dintre cele două pe care nu o cunoștea; dar bătrâna îi strecură un bacșiș frumos în mână și îi spuse:

— O, căpetenie a saraiului, domnița Budur, care este așa de bolnavă, mi-a mărturisit dorul ei de a o mai vedea pe fiica mea de colea și care îi este soră de lapte! Așa că lasă-ne să trecem, o, taică al bunei cuviințe!

Și hadâmbul, tot atâta de măgulit de vorbele acestea pe cât era de mulțumit de bacșiș, răspunse:

— Intrați repede, da să nu zăboviți!

Și intrară amândoi.

Când ajunse de față cu domnița, Marzauan își ridică vălul care îi acoperea chipul, șezu jos și scoase de sub haină un astrolab, niște cărți vrăjitorești și o lumânare, și se pregăti să întocmească mai întâi horoscopul domniței Budur, până a o iscodi în alt fel, când deodată copila se aruncă la pieptul lui și îl sărută cu drag, întrucât îl cunoscuse numaidecât. Pe urmă fata îi spuse:

— Ce, Marzauan, fratele meu, și tu mă crezi nebună, ca toți ceilalți? Ah, schimbă-ți gândul, Marzauan! Tu nu știi ce spune poetul? Ascultă-i vorbele și cugetă apoi la tâlcul lor: „A-nnebunit! șoptesc cu milă unii;

Păcat de tinerețea ei pierdută!”

Eu le răspund: „Sunt fericiți nebunii, Căci viața lor oricum e mai plăcută Decât a gloatei proaste și mișele Ce-și bate joc de cei ce nu-s ca ea!”

Și le-aș mai spune: „Leac smintelii mele E doar iubitul meu, să-l știu colea!”

Când auzi stihurile, Marzauan pricepu numaidecât că Sett Budur era îndrăgostită, atât, și că numai asta era boala ei. Și îi spuse:

— Omul iscusit nu are trebuință decât de un semn ca să priceapă. Grăbește a-mi istorisi povestea ta și, de-o vrea Allah, am să-ți fiu izvorul de mângâiere și mijlocitorul mântuirii!

Atunci Budur îi istorisi pe de rost toată întâmplarea, care nu ar câștiga nimic dacă am mai spune-o și noi încă o dată. Și izbucni în lacrimi, zicând:

— Iacătă triștea mea cea amară, o, Marzauan; și nu mai trăiesc decât cu plânsete, și noapte și zi, și de-abia dacă numai stihurile de dragoste pe care mi le procitesc ajung să mai verse oleacă de răcoare pe arsura dinlăuntrul meu!

La vorbele acestea, Marzauan își plecă fruntea ca să cugete și se cufundă vreme de un ceas în gândurile sale. După care săltă capul și îi spuse deznădăjduitei de Budur:

— Pe Allah! văd limpede că povestea ta este întru totului tot adevărată; dar fapta chiar că îmi este tare anevoie s-o pricep. Ci trag nădejde să-ți tămăduiesc inima aducându-ți împlinirea pe care o râvnești. Numai că, pe Allah! fă în așa fel ca răbdarea să-ți fie de sprijin până ce mă întorc. Și să fii bine încredințată că ziua în care am să mă aflu iarăși lângă tine are să ne fie aceea în care ți-l voi aduce pe iubitul tău de mână!

Și, cu vorbele acestea, Marzauan ieși de ispravă de la domniță, sora lui de lapte și, chiar în ziua aceea, părăsi cetatea sultanului Ghaiur.

Odată dincolo de ziduri, Marzauan purcese a drumeți vreme de o lună întreagă, din cetate în cetate și din ostrov în ostrov, și pretutindeni nu-i auzea pe oameni vorbind, drept toată jitania de taifas, decât despre povestea ciudată a domniței Budur. Dar la capătul acelei luni de drumețit, Marzauan ajunse într-o cetate mare așezată pe țărmul mării, și care se chema Tarab, și nu mai auzi pe nimeni vorbind despre Sett Budur; ci dimpotrivă, nu mai era vorba decât despre un cocon, fiul sultanului de pe acele meleaguri, și pe care îl chema Kamaralzaman. Și Marzauan ceru să i se istorisească amănuntele acelei povești și le găsi atâta de asemenea întru totul cu cele ce le știa în privința domniței Budur, încât iscodi numaidecât în ce loc anume se află fiul acela de sultan. I se spuse că locul se află tare departe și că două drumuri duc într-acolo, unul pe uscat, iar celălalt pe mare; pe drumul de uscat se cer șase luni ca să ajungi în țara aceea a Khaledanului în care se află Kamaralzaman; iar pe drumul mării se cere numai o lună. Atunci Marzauan, fără a mai sta pe gânduri, luă drumul mării, pe o naie care tocmai pleca spre acele ostroave din țara Khaledanului.

Corabia cu care plecă Marzauan avu un vânt prielnic, cât ținu trecerea mării; dar taman în ziua când ajungea în fața cetății de scaun a împărăției, o furtună năprasnică umflă valurile mării și săltă în văzduh corabia, care se dete peste cap și se sparse fără de scăpare într-un colț de stâncă. Dar Marzauan, printre alte haruri, știa și să înoate desăvârșit; încât, dintre toți călătorii, numai el fu în stare să scape cu zile, agățându-se de catargul cel mare care căzuse în ape. Iar puterea curgerii valurilor îl duse chiar către limba de pământ unde era zidit saraiul în care locuia Kamaralzaman cu tată-său.

Or, vru soarta ca la ceasul acela vizirul cel mare, care venise să dea seamă sultanului despre treburile împărăției, să privească pe fereastra ce da către mare; și, când îl văzu pe tânăr plutind așa, le porunci robilor să dea fuga să-l ajute și să-l aducă la el, după ce firește îi vor da alte haine să se schimbe și un pahar cu sorbet să bea ca să-și potolească mințile.

Încât, nu peste mult, Marzauan intră în sala în care se afla vizirul. Și, cum era bine făcut și zarif la înfățișare, îi plăcu numaidecât vizirului, care începu să-l întrebe și care se dumiri pe dată despre câte lucruri știa și despre deșteptăciunea lui. Încât își zise în sineși: „Negreșit că trebuie să se priceapă și la leacuri!”

Și îl întrebă:

— Allah te-a călăuzit încoace ca să tămăduiești un bolnav mult iubit de tatăl său…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută nouăzeci și șasea noapte spuse:

…un bolnav mult iubit de tatăl său și care este pentru noi toți pricină de mâhnire necurmată!

Și Marzauan îl întrebă:

— Despre ce bolnav vorbești?

El răspunse:

— Despre beizadeaua Kamaralzaman, coconul sultanului nostru Șahraman, care sălășluiește chiar aici.

La vorbele acestea, Marzauan își zise:

— Soarta mă slujește până peste nădejdile mele!

Apoi îl întrebă pe vizir:

— Și care este boala de care suferă fiul sultanului?

Vizirul spuse:

— Din partea mea, eu sunt încredințat că nu e alta decât nebunia. Ci taică-său a cășunat că e numai deochiul ori ceva cam pe-aci, și nu e prea departe de a da crezare poveștii aiurea pe care i-a istorisit-o fiu-său!

Și vizirul îi istorisi lui Marzauan toată întâmplarea, de la începuturile ei.

Când auzi povestea, Marzauan fu bucuros până peste poate, întrucât nu avea nici o îndoială că beizadeaua Kamaralzaman nu ar fi chiar flăcăul care își petrecuse noaptea de pomină cu Sett Budur, și care îi lăsase iubitei lui o amintire așa de vie. Dar se feri cu grijă să se dea pe față dinaintea vizirului, și îi spuse doar atât:

— Sunt încredințat că, dacă l-aș vedea pe tânăr, aș putea să judec mai bine ce leac i s-ar cuveni, și cu care l-aș vindeca, dacă-o vrea Allah!

Și vizirul, fără a mai zăbovi, îl duse la Kamaralzaman.

Or, cel dintâi lucru care îl tulbură pe Marzauan, când se uită la beizadea, fu asemănarea lui nemaipomenită cu Sett Budur. Și rămase atâta de năucit, încât nu se putu ține să nu îngaime:

— Ya Allah! Binecuvântat să fie acela carele a zămislit niște frumuseți atâta de asemenea, dăruindu-le cu haruri așijderea și cu desăvârșiri așijderea!

Când auzi vorbele acestea, Kamaralzaman, care zăcea întins pe pat, tare toropit și cu ochii pe jumătate închiși, deschise ochii de-a binelea și ciuli urechea. Dar Marzauan, care și luase aminte la acea mișcare a flăcăului, însăila următoarele stihuri, prin care să-i dea de înțeles, într-un chip învăluit, ceea ce sultanul Șahraman și vizirul cel mare nu trebuiau să priceapă:

Încerc să cânt o frumusețe-aleasă, Pricin-a unui dor ce m-a răpus Și amintirea care mă apasă A celei care-a fost și-apoi s-a dus.

Mi-au spus: „O, tu, rănit de-o rea săgeată, A dragostei, ridică-te-acum iar!

Lăuta veseliei te așteaptă Și plinul desfătărilor pahar!”

Eu le răspund: „Ce fel de bucurie Mai pot să gust, de vreme ce iubesc?

Oare mai poate fi vreo bucurie Ca dragostea de care pătimesc?

Iubita mea atâta mi-e de dragă Că blestem și cămașa de pe ea Când îi atinge șoldul câte-oleacă Și trupul care-i însăți viața mea!

Atâta mi-e de dragă-ncât paharul Din care bea cu chipul luminat Îl blestem că se bucură de harul Sărutului pe care l-a furat.

Nu mă învinuiți că port în mine Atâtea flăcări și-o iubesc atât!

De doru-i sufăr chinuri și rușine, De dragul ei mi-e chipul mohorât.

De-ați ști-o, ah! E mai ispititoare Decât, Iosif lui Faraon cândva, Ca psaltul David lui Saul! Fecioara Maria n-a fost blândă cum e ea!

Iar eu sunt trist ca Iacob cel departe De fiul său, ca Iona-nchis în chit;

Ca Iov, sărac și ros de bube sparte;

Sau ca Adam de înger izgonit!

În boala grea de care gem și zac, Numai iubita-mi poate-aduce leac!”

Când auzi stihurile acestea, Kamaralzaman simți o răcoreală mare cum intră în el și cum îi potolește sufletul, și îi făcu semn părintelui său să-l poftească pe tânăr să-i vină aproape și să-l lase singur cu el.

Iar sultanul, nemaiputând de bucurie că îl vedea pe fiul său luând aminte la ceva, grăbi să-l poftească pe Marzauan să șadă alături de Kamaralzaman și ieși din sală, după ce îi făcu vizirului cu ochiul spre a-i spune să vină după el.

Atunci Marzauan se aplecă la urechea beizadelei și îi spuse:

— Allah m-a călăuzit până aici ca să slujesc de mijlocitor între tine și aceea pe care o iubești. Și, ca să-ți dau dovada, iacătă!

Și îi dete asemenea amănunte lui Kamaralzaman despre noaptea petrecută cu copila, încât nu se mai putea ridica nici o îndoială.

Și adăugă:

— Iar fata se cheamă Budur și este copila sultanului Ghaiur, stăpân peste El-Buhur și El-Kussur. Și este sora mea de lapte!

La vorbele acestea, Kamaralzaman fu atâta de ușurat de lâncezeala lui, încât simți cum puterile îi reînvie sufletul; și se ridică din pat și îl luă pe Marzauan de braț și îi spuse:

— Plec cu tine numaidecât spre țara sultanului Ghaiur!

Ci Marzauan îi spuse:

— E cam departe și ți se cere mai întâi să-ți capeți la loc puterile pe deplin! Pe urmă avem să plecăm împreună într-acolo, și tu însuți o vei vindeca pe Sett Budur!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută nouăzeci și noua noapte Spuse:

…și tu însuți o vei vindeca pe Sett Budur!

Într-acestea, sultanul, îmboldit de nerăbdare, intră în sală și văzu chipul strălucind al fiului său. Atunci, de bucurie, răsuflarea i se curmă în beregată; și bucuria aceea ajunse la nebunie când îl auzi pe fiul său că îi spune:

— Vreau să mă îmbrac îndată, ca să mă duc la hammam!

Atunci sultanul se aruncă la gâtul lui Marzauan și îl sărută, fără ca baremi să mai gândească a-l întreba de ce fel de leac se slujise spre a dobândi într-un răspas de vreme atâta de scurt o izbândă atâta de mare. Și pe dată, după ce îl copleși pe Marzauan cu daruri și cu cinstiri, porunci să se lumineze cetatea toată în semn de bucurie, și împărți o grămadă nemăsurată de caftane falnice și de bunuri dregătorilor săi și tuturor slugilor de la sarai, și puse să se descuie temnițele și să fie sloboziți toți priponiții. Și așa toată cetatea și toată împărăția fură năpădite de bucurie de fericire.

Când socoti că sănătatea lui Kamaralzaman se întremase pe deplin, Marzauan îl luă de-o parte și îi spuse:

— E vremea de plecare, întrucât nu mai ai ce să aștepți! Așa că fă-ți pregătirile și să pornim!

El răspunse:

— Dar tatăl meu nu are să mă lase să plec; întrucât atâta mă iubește, încât nu se va îndupleca niciodată să se despartă de mine! Ya Allah! Ce ciudă are să mă apuce! Negreșit că am să cad iarăși mai bolnav decât înainte!

Dar Marzauan răspunse:

— Am și chibzuit la atare necaz; și am să fac așa ca nimica să nu ne zăbovească. Pentru aceea, iacătă ce am închipuit: o minciună făcătoare de bine! îi vei spune sultanului că ți-e poftă să te bucuri de mireasma bună la o vânătoare de câteva zile în tovărășia mea, întrucât ți-e pieptul tare apăsat de atâta vreme de când stai în odaie. Și de bună seamă că sultanul nu are să se împotrivească a-ți da învoire!

La vorbele acestea, Kamaralzaman se bucură până peste fire și alergă să ceară îngăduință de la părintele său care, într-adevăr, spre a nu-l supăra, nu cuteză să-i stea împotrivă. Dar îi spuse:

— Ci numai pentru o noapte! întrucât lipsa ta mai îndelungată mi-ar pricinui o mâhnire de care aș muri!

Pe urmă sultanul puse să se pregătească pentru fiul său și pentru Marzauan doi cai falnici și alți șase de schimb, precum și o cămilă încărcată cu cele de trebuință la vânătoare, și o cămilă încărcată cu merinde și cu burdufuri cu apă.

După care sultanul îi sărută pe fiul său Kamaralzaman și pe Marzauan și îi sfătui, plângând, să aibă grijă unul de celălalt și, după bun-rămasurile cele mai duioase, îi lăsă să iasă din cetate cu tot tacâmul lor.

Odată dincolo de ziduri, cei doi fârtați, ca să-i amăgească pe îngrijitorii cailor și pe cămilari, se prefăcură că vânează toată ziua; iar când se făcu seară, puseră să li se ridice corturile și mâncară, și băură, și dormiră până la miez de noapte. Atunci Marzauan îl trezi încetișor pe Kamaralzaman și îi spuse:

— Trebuie să ne prilejuim că slugile dorm, ca să plecăm!

Așa că încălecară fiecare pe câte unul dintre caii de schimb odihniți și porniră la drum fără a fi simțiți.

Merseră așa cu pas spornic până în răsărit de ziuă. La ceasul acela, Marzauan își opri calul și îi spuse fiului de sultan:

— Oprește și tu și descalecă!

Iar după ce descălecă îi spuse:

— Scoate-ți repede cămașa și șalvarii!

Și Kamaralzaman se dezbrăcă fără să cârtească de cămașă și de șalvari. Iar Marzauan îi spuse:

— Acuma dă-mi-le și așteaptă-mă oleacă!

Și luă cămașa și șalvarii și se îndepărtă până într-un loc unde drumul se împărțea în patru. Atunci luă un cal pe care se îngrijise să-l aducă după el și îl băgă în pădurea ce se întindea până acolo, și îl înjunghie, și mânji cu sângele lui cămașa și șalvarii. După care se întoarse la locul unde drumul se despărțea în patru și aruncă hainele în țărâna de pe drum. Pe urmă se întoarse la Kamaralzaman care îl aștepta fără a se clinti din loc și care îl întrebă:

— Tare aș vrea să știu ce gânduri ai!

El răspunse:

— Mai întâi să mâncăm oleacă!

Mâncară, și băură, iar Marzauan îi spuse apoi fiului sultanului:

— Iacătă! Când sultanul are să vadă că au trecut două zile fără ca tu să te fi întors, și când însoțitorii noștri îi vor spune că noi am plecat în toiul nopții, are să trimită numaidecât în căutarea noastră slugile care nu au să zăbovească a da, la răscrucea celor patru drumuri, de cămașa și de șalvarii tăi plini de sânge, și în care am avut grijă să pun câteva bucăți de carne de cal și două oase zdrobite. Și în felul acesta nimeni nu are a se îndoi că te-a mâncat vreo fiară sălbatică și că eu am luat fuga de spaimă.

Pe urmă adăugă:

— Fără îndoială că știrea aceasta înfricoșătoare are să fie o lovitură năprasnică pentru tatăl tău; dar și ce mare are să-i fie bucuria mai târziu, când va afla că ești viu și însurat cu Sett Budur!

La aceste vorbe, Kamaralzaman nu găsi nimic de cârtit și spuse:

— O, Marzauan, socoteala ta este minunată, iar șiretlicul tău este bine ticluit! Dar cum avem să rostuim cele trebuitoare la drum?

El răspunse:

— De asta să nu-ți pese! Am luat cu mine nestematele cele mai frumoase, dintre care cea mai săracă prețuiește mai bine de două sute de mii de dinari.

Atunci urmară a călători astfel o bună bucată de vreme, până ce într-un sfârșit li se ivi cetatea sultanului Ghaiur.

Deteră atunci goană mare cailor și trecură dincolo de ziduri și intrară în cetate prin poarta cea largă a caravanelor.

Kamaralzaman ar fi vrut să meargă numaidecât la saraiul împărătesc; dar Marzauan îi spuse să mai aibă răbdare și îl duse la hanul la care descălecau străinii bogați, și șezu acolo cu el trei zile întregi, ca să se odihnească bine de ostenelile drumului. Și Marzauan se sluji de răspasul acesta de vreme spre a pune să se întocmească pentru beizadea un tacâm întreg de astrolog, numai și numai din aur și din mademuri scumpe; îl duse apoi la hammam și îl îmbrăcă, după scaldă, în haine de astrolog. Atunci numai, după ce îi dete sfaturile de trebuință, îl duse până sub saraiul sultanului și îl lăsă acolo, iar el plecă să-i dea de știre maică-sii, doica, despre venirea lui, pentru ca ea s-o vestească pe domnița Budur.

Cât despre Kamaralzaman, acesta porni către poarta cea mare a saraiului…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două suta noapte

Spuse:

…porni către poarta cea mare a saraiului și, dinaintea mulțimii îngrămădite pe medean, și dinaintea străjilor și a paznicilor de la porți, strigă cu glas mare:

Sunt astrolog vestit în lumea mare;

Sunt magul care n-are-asemănare;

Sunt sfoara ce dă la o parte Perdelele rău făcătoare;

Sunt cheia care Descuie lăzi, dulapuri și saltare;

Sunt peana care-nseamnă semnele cele rare Pe vrăji și răvașe atotvindecătoare;

Sunt mâna care-ntinde cu îndemânare Nisipul ce arată și vremea viitoare;

Sunt cel ce dă vârtute de leac fără-amânare;

Sunt cel ce biruiește cu cea dintâi strigare;

Alung fiece boală ascunsă-n mădulare;

Nu mă slujesc nici de asudătoare, Nici de ceaiuri destupătoare, Nici de furnicătoare, Nici de licori amare, Nici de urzicătoare;

Nu mă slujesc decât de-o închinare, De niște vorbe mijlocitoare, De niște descântece vrăjitoare, Și izbândesc vindecări de-a mirare.

Vrednice de desfătare -

Fără afumătoare Ori alte fleacuri asemănătoare Din buruieni vătămătoare;

Sunt magul cel mare.

Vestit peste tot sub soare;

Veniți să-l vedeți vericare;

Nu iau nici bani, nici odoare Răsplătitoare;

Căci fac totul pentru plată nemuritoare:

Slava cea fără de asemănare.

Când auziră atare lăudăroșenii gogonate, străjerii și păzitorii de la porți rămaseră cu gurile căscate; întrucât, de când cu scurtarea capului celor patruzeci de doctori, toți gândeau că neamul lor s-o fi stins de pe lume, mai cu seamă că nu mai văzuseră de atunci nici vreun vraci, nici vreun mag.

Așa că îl înconjurară cu toții pe astrologul cel tânăr; și, când văzură frumusețea și chipul lui atâta de fraged și celelalte desăvârșiri ale lui, rămaseră și vrăjiți și tare mâhniți totodată; că se speriară să nu pățească și ei beleaua celor de dinaintea lui. Cei care se aflau mai aproape de carul îmbrăcat în catifea pe care stătea în picioare, se rugară de el să se depărteze de sarai și îi spuseră:

— Domnia ta, magule, pe Allah! au tu nu știi ce soartă te așteaptă dacă zăbovești pe aici? Are să te cheme sultanul ca să-ți încerci priceperea asupra fiică-sii. Păcatele tale! Ai să păți soarta tuturor celorlalți ale căror capete retezate stau agățate chiar deasupra ta!

Dar la toate temândurile lor, Kamaralzaman nu răspundea decât țipând și mai tare:

Sunt magul cel mare, Vestit peste tot sub soare.

Nu mă slujesc nici de ceaiuri destupătoare, Nici de strănutătoare, Nici de afumătoare, Veniți să mă vedeți vericare!

Atunci toți cei de față, măcar că încredințați de priceperea lui, tot tremurau de frică să nu-l vadă biruit dinaintea acelei boli fără de nădejde. Așa că începură a-și plesni palmele una de alta, spunând:

— Ce păcat de tinerețele lui!

Or, sultanul, într-acestea, auzi zarva de pe medean și văzu mulțimea care îl înconjura pe astrolog. Și îi spuse vizirului:

— Du-te repede și adu-l încoace!

Și vizirul se supuse numaidecât.

Iar când Kamaralzaman ajunse în sala scaunului împărătesc, sărută pământul dintre mâinile sultanului și își făcu mai întâi astfel temeneaua:

Opt însușiri, ce-ndeamnă la-nchinare Până și frunțile cele mai cărturare, Îngemănezi tu, în a ta ființă:

Pricepere, putere, elocvință, Avere, dărnicie, chibzuință, Har de a porunci, și biruință!

Când auzi proslăvirea aceasta, sultanul Ghaiur fu încântat foarte și se uită cu luare-aminte la astrolog. Or, frumusețea acestuia era atâta de uluitoare, încât sultanul închise ochii o clipită, pe urmă îi deschise și spuse:

— Vino să șezi lângă mine!

Pe urmă spuse:

— Vezi tu, copilul meu, ți-ar sta cu mult mai bine fără hainele astea de doctor! Și chiar că aș fi tare bucuros să ți-o dau pe fata mea de soție, dacă ai izbuti s-o tămăduiești! Dar eu tare mă îndoiesc de izbânda ta! Și, întrucât m-am jurat că nimeni nu are să rămână viu după ce va fi văzut chipul domniței, decât dacă va fi dobândit-o de soție; am să mă văd silit, fără voia mea, să te fac să înduri și tu soarta celor patruzeci care au fost înainte de tine! Așa că răspunde-mi: Primești învoielile hotărâte?

La vorbele acestea, Kamaralzaman spuse:

— O, preanorocitule sultan, vin de atâta de departe în țara ta înfloritoare, anume ca să-mi dovedesc meșteșugul și nu ca să tac! Știu la ce mă primejduiesc, da nu dau îndărăt!

Atunci sultanul spuse căpeteniei hadâmbilor:

— Du-l la întemnițată, de vreme ce stăruiește!

Atunci plecară amândoi la domniță, iar hadâmbul, văzându-l pe flăcău că zorește pasul, îi spuse:

— Păcatele tale! tu chiar socoți că sultanul are să-ți fie socru?

Kamaralzaman spuse:

— Așa nădăjduiesc! Și-apoi sunt atâta de tare pe iscusința mea, încât aș putea s-o tămăduiesc pe domniță chiar de aici, ca să poată întreg pământul să vadă dibăcia și priceperea mea!

La aceste vorbe, hadâmbul, până peste poate de uluit, îi spuse:

— Ce? tu poți s-o lecuiești și fără s-o vezi? De-ar fi așa, ce răsplată nu ți s-ar cădea!

Kamaralzaman spuse:

— Măcar că dorul de a o vedea pe domnița care urmează să fie soția mea mă îndeamnă să intru cât mai iute la ea, am s-o lecuiesc mai degrabă stând colea pe după această perdea de la odaia sa!

Și hadâmbul îi spuse:

— Fapta nu are să fie decât și mai uluitoare!

Atunci Kamaralzaman șezu jos după perdeaua de la iatacul domniței Budur, scoase de la seleaf o foaie de hârtie și călimările, și scrise scrisoarea următoare…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar în cea de a două sute patra noapte spuse:

…scoase de la seleaf o foaie de hârtie și călimările, și scrise scrisoarea următoare: „Aceste rânduri sunt scrise de mâna lui Kamaralzaman, fiul lui Șahraman sultan, stăpânul musulman peste pământuri și peste ocean în insulele Khaledan, către Sett Budur, fiica sultanului Ghaiur, stăpânul peste El-Buhur și El-Kussur, spre a-i mărturisi câte, iubind-o, îndur.

Dacă am să-ți spun, o, domniță, toată greaua arsură pe care inima aprinsă de tine o îndură, nu s-ar găsi pe pământ nicăieri trestie atâta de tare, încât să scrie o poveste atâta de uluitoare pe hârtie. Dar să știi bine, o, minunea mea, că dacă cerneala s-ar usca, sângele din mine nu tot așa, și ți-ar mărturisi prin culoarea sa că pojarul care mă ține, pojarul care mă topește din noaptea trăită vrăjitorește, când în somnul meu te-ai ivit și pe de-a pururi m-ai răpit!

Iacătă, cu această scrisoare, inelul tău de odinioară! Ți-l trimit ca pe o dovadă de netăgăduit că sunt chiar eu. Cel de ochii tăi pârjolit, cel cu chip gălbejit, ca de șofran, clocotit ca un vulcan, bântuit de nenorociri și uragan, cel care strigă spre tine Aman, și care se iscălește cu numele lui, Kamaralzaman. Locuiesc în cetate, la Marele Han”

După ce scrise scrisoarea aceasta, Kamaralzaman o împături, strecură cu dibăcie în ea inelul și o pecetlui; pe urmă i-o înmână hadâmbului, care intră numaidecât să i-o dea domniței Budur, spunându-i:

— Se află aici, o, stăpână a mea, după perdea, un tânăr astrolog care se laudă că vindecă oamenii fără a-i vedea. Iacătă de altminteri ce mi-a dat pentru Măria Ta!

Or, de cum deschise scrisoarea, domnița Budur cunoscu pe dată inelul și scoase un țipăt de mirare; pe urmă, cu mințile răvășite, îl îmbrânci pe hadâmb și sări să dea la o parte perdeaua și, dintr-o aruncătură de ochi, îl și cunoscu pe flăcăul cel frumos, căruia i se dăruise cu totului tot în somn.

Încât bucuria ei fu atâta de mare, că de data aceasta era să chiar înnebunească de-a binelea.

Se aruncă la gâtul iubitului ei, și amândoi se sărutară ca doi porumbei despărțiți vreme lungă.

La priveliștea aceea, hadâmbul alergă în goana mare să-l prevestească pe sultan de cele ce se petrecuseră, spunându-i:

— Tânărul astrolog este cel mai învățat dintre toți astrologii! A izbutit să-ți lecuiască fata fără ca măcar s-o vadă, stând după perdea, și-atât!

Și sultanul se minună:

— Chiar e adevărat ceea ce îmi spui?

Hadâmbul răspunse:

— O, stăpâne al meu, nu ai decât să vii să te încredințezi cu chiar ochiul tău!

Atunci sultanul se duse pe dată în iatacul fetei sale și văzu că lucrul era într-adevăr așa. Și fu atâta de bucurat, încât o sărută pe fiică-sa între ochi, căci tare o mai iubea; și îl sărută tot așa și pe Kamaralzaman, pe urmă îl întrebă din ce țară este. Kamaralzaman răspunse:

— Din insulele Khaledan, și sunt chiar fiul sultanului Șahraman!

Și îi istorisi sultanului Ghaiur toată povestea lui cu Sett Budur. Când auzi povestea aceea, sultanul se minună:

— Pe Allah! povestea aceasta este atâta de uluitoare și de minunătoare, încât, dacă ar fi scrisă cu iglițele pe colțul de dinlăuntru al ochiului, ar fi pricină de uimire celor care ar citi-o cu luare-aminte! Și puse pe dată să fie scrisă în letopisețe de către calemgiii cei mai dibaci de la sarai, ca să fie trecută din veac în veac la toate neamurile din viitorime.

Numaidecât apoi porunci să vină cadiul și martorii și să scrie tot atunci senetul de căsătorie al domniței Budur cu Kamaralzaman. Și se apucară să împodobească și să lumineze cetatea, vreme de șapte nopți și de șapte zile; și mâncară, și băură, și se veseliră, iar Kamaralzaman și Sett Budur ajunseră la capătul dorurilor lor și se drăgostiră o bună bucată de vreme, în toiul petrecerilor, binecuvântându-l pe Allah Milosârdnicul.

Or, într-o noapte, după un ospăț la care fuseseră poftiți navabii cei mai de seamă din insulele de dinafară și din insulele de dinlăuntru, și după ce se bucurase într-un chip încă și mai minunat decât de obicei de belșugurile soției, Kamaralzaman avu apoi, odată adormit, un vis în care îl văzu pe tătâne-său, Șahraman sultan, că i se arată cu obrajii scăldați în lacrimi și că îi spune cu jale: „Oare așa mă părăsești tu, ya Kamaralzaman? Uită-te! Am să mor de alean!”

Atunci Kamaralzaman sări din somn și o trezi și pe soția sa, și începu să suspine din greu. Și Sett Budur, îngrijorată, îl întrebă:

— Ce ai, o, ochi al meu? Dacă te doare burta, mă duc îndată să-ți fac o fiertură de anason și chimen. Iar dacă te doare capul, am să-ți pun pe frunte niște oblojeli cu oțet. Iar dacă ai mâncat aseară prea mult, îți pun pe pântece o pâine caldă înfășurată într-un ștergar și îți dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată cu apă de flori…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar în cea de a două sute șasea noapte spuse:

…și îți dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată cu apă de flori.

Kamaralzaman răspunse:

— Trebuie să plecăm, o, Budur, chiar mâine, către țara mea, unde sultanul tatăl meu este bolnav. Mi s-a arătat în vis și mă așteaptă plângând!

Budur răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și, măcar că era încă noapte adâncă, se sculă numaidecât și se duse să-l caute pe tatăl ei, sultanul Ghaiur, care se afla în haremul său, și îl trimise pe hadâmb să-i spună că avea ceva de vorbit cu el.

Sultanul Ghaiur, când văzu ițindu-se capul hadâmbului la ceasul acela, fu cuprins de nedumerire și spuse:

— Ce prăpăd ai să-mi vestești, o, chip de catran?

Hadâmbul răspunse:

— A venit domnița Budur care dorește să-ți vorbească!

El răspunse:

— Așteaptă să-mi pun turbanul.

După care ieși și o întrebă pe Budur:

— Fata mea, ce fel de piper ai mâncat de te vânzolești așa la ceasul acesta?

Ea răspunse:

— O, părinte al meu, am venit să-ți cer îngăduința de-a pleca de cu zori în țara Khaledanului, la împărăția soțului meu Kamaralzaman!

El spuse:

— Nu mă împotrivesc nicidecum, numai să te întorci până într-un an.

Ea spuse:

— Hotărât!

Și îi mulțumi părintelui ei pentru îngăduință, sărutându-i mâna, și îl chemă și pe Kamaralzaman, care îi mulțumi la fel.

Or, a doua zi, dis-de-dimineață, pregătirile erau făcute, caii înșăuați, iar cămilele, atât cele cu două cocoașe cât și cele de povară, erau încărcate. Atunci sultanul Ghaiur își luă rămas-bun de la fiică-sa Budur și îl rugă pe soțul ei să aibă grijă de ea; pe urmă îi încărcă cu daruri multe de aur și de adamant, și îi însoți o bucată de vreme.

După care se întoarse în cetate, nu fără a le fi dat cele din urmă sfaturi ale sale, plângând, și îi lăsă să-și vadă de drum.

Atunci Kamaralzaman și Sett Budur, după lacrimile de bun-rămas, nu se mai gândiră decât la bucuria de a-l vedea pe sultanul Șahraman. Și călătoriră astfel ziua dintâi, apoi cea de a doua zi și cea de a treia zi, și tot așa mai departe, până în cea de a treizecea zi. Ajunseră atunci la o pajiște tare desfătată care îi ispiti așa de mult, încât porunciră să li se așeze acolo tabia ca să se odihnească o zi, două. Iar când cortul domniței fu gata, ridicat pentru ea la umbra unui palmier, Sett Budur, ostenită, intră sub el numaidecât, mâncă olecuță și nu zăbovi a adormi.

Când Kamaralzaman isprăvi cu datul poruncilor și după ce puse să se ridice și celelalte corturi cât mai departe, ca să poată să se bucure numai ei doi de tihnă și de singurătate, intră și el sub cort și o văzu pe tânăra lui soție adormită. Și priveliștea aceea îi aduse aminte de cea dintâi noapte de minune petrecută cu ea în turn.

Într-adevăr, Sett Budur, la ceasul acela, era întinsă pe chilimul din cort, cu capul culcat pe o pernă de mătase stacojie. Nu avea pe ea decât o cămașă de culoarea caisei, din văl străveziu, și ceacșirii cei largi din borangic de la Mossul. Și adierea de vânt îi flutura din vreme în vreme cămașa ușoară, până către buric; și, în felul acesta, tot pântecul ei frumos se ivea alb ca zăpada, împodobit pe la locurile cele mai gingașe cu niște gropițe în care ar fi încăput în fiecare câte o uncie de nucșoară de muscat.

Încât Kamaralzaman, vrăjit, nu putu să facă alta decât să-și aducă aminte de stihurile acestea desfătate ale poetului:

Când dormi pe purpuri, fața ta răsare Precum aprinsul răsărit de soare, Iar ochii-ți precum cerul peste mare Ah, trupul tău învăluit în floare De trandafiri și de narciși! Nu are Nici palmieru-Arabiei, îmi pare, Cu strălucirea ta asemănare.

Când pletele-ți bogate sclipitoare Arzând în foc de nestemate rare Se prăbușesc în unduiri ușoare, -

Mătasea-i mai puțin strălucitoare.

Pe urmă își aduse aminte și de cântarea aceasta minunată, care izbuti să-l ridice până peste marginile desfătării:

Dormi! E ora fermecată Când în tihna palmierii Sorb azur. Amiaza doarme.

Dintr-un trandafir în floare Un bondar de aur soarbe Dulcea desfătare-a mierii.

Tu visezi surâzătoare.

Stai așa în nemișcare.

Stai așa în nemișcare!

Pielea ta strălucitoare Se zărește aurie Prin cămașa străvezie.

Printre palmieri străbate Raza limpede de soare Și – o, diamant! te-aprinde Cu lumina-i lucitoare.

Stai așa în nemișcare!

Numai sânii-ți să coboare Și să urce – val de mare -

Sânii tăi ca de zăpadă, Să-i adulmec ca pe-o boare, Ca pe alba mării sare, Sânii tăi, ah, sânii lasă-i Să se urce și coboare!

Lasă-ți sânii să respire!

Tace râul. Iar pe floare, Împietrit bondarul tace.

Arzătoare a mea privire Fulgeră granata crudă-a Celor două boabe rare.

Ca doi struguri, sânii tineri…

Ah, privirea-mi arzătoare! …

Ah, privirea-mi arzătoare!

Inima-mi să se-nfioare Când asupră-ți palmierii Freamătă de fericire Și te-acopăr flori de santal Și de trandafiri, de pare-a Păcii și singurătății Blândă binecuvântare.

După ce își prociti stihurile acestea, Kamaralzaman se simți ars de dorul de soția lui adormită, de care nu putea să se mai sature, întocmai precum gustul proaspăt al apei de izvor este pururea desfătător pentru gura celui însetat. Așa că se aplecă peste ea și îi deznodă brâulețul de mătase care îi lega ceacșirii; și tocmai își luneca mâna spre umbra caldă a coapselor ei când simți cum i se rostogolește pe sub degete un fel de buburuz tare. Scoase buburuzul de acolo și văzu că era o cornalină legată cu un firicel de mătase, chiar deasupra văii trandafirilor. Și Kamaralzaman rămase uluit și cugetă în sineși: „Dacă această cornalină nu ar avea puteri peste fire, și dacă nu ar fi fost un lucru tare de preț în ochii domniței Budur, atunci Budur nu l-ar fi păstrat cu atâta strășnicie și nu l-ar fi ascuns tocmai la locul cel mai de preț al trupului ei! A făcut așa ca să nu fie nevoită vreodată să se despartă de el! De bună seamă că fratele ei Marzauan, magul, trebuie să-i fi dat piatra aceasta, ca s-o ferească de deochi și de pierderea sarcinii!”

Pe urmă Kamaralzaman, până a împinge mai departe mângâierile începute, fu așa de ispitit să cerceteze mai bine piatra, încât o dezlegă din firul de mătase care o ținea, o luă și ieși din cort ca să se uite la ea în lumină. Și văzu că acea cornalină, tăiată în patru fețe, era scrisă cu slove talismanice și cu chipuri necunoscute. Și, pe când o ținea în dreptul ochilor spre a-i scruta mai bine amănuntele, deodată o pasăre mare se prăbuși din vinețeala văzduhurilor și, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o și smulse din mână.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute șaptea noapte spuse:

…și, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o și smulse din mână. Apoi se duse să șadă oleacă mai încolo pe vârful unui copac mare, și se bleojdi la Kamaralzaman, nemișcată și batjocoritoare, ținând talismanul în cioc.

La întâmplarea aceea nenorocită, buimăcirea lui Kamaralzaman fu așa de adâncă, încât căscă gura și rămase câteva clipite fără a se putea clinti; căci pe dinaintea ochilor lui trecu toată durerea de care o și vedea mohorâtă pe Budur când va avea să afle pierderea unui lucru care fără îndoială că trebuia să-i fie tare scump, încât, când se dezmetici din uluială, Kamaralzaman nu mai șovăi a-și lua hotărârea, înhăță așadar o piatră și alergă spre copacul în care ședea cocoțată pasărea. Ajunse la depărtarea potrivită pentru azvârlit cu piatra în răpitoare, și ridică brațul ca s-o țintească; dar pasărea zbură din copac și se duse să se așeze pe un alt copac, oleacă mai încolo. Atunci Kamaralzaman se luă după ea, și pasărea își luă zborul și se duse pe un al treilea copac. Iar Kamaralzaman își zise: „Pesemne că a văzut piatra din mâna mea. Am s-o arunc, ca să-i arăt că nu vreau s-o lovesc.” Și aruncă piatra hăt departe de el.

Când îl văzu pe Kamaralzaman că aruncă piatra, pasărea coborî pe pământ, dar la o oarecare depărtare totuși. Iar Kamaralzaman își zise: „Iacătă că mă așteaptă!” Și se apropie repede de ea; și, când era s-o ajungă cu mâna, pasărea sări oleacă mai încolo; iar Kamaralzaman sări după ea. Și pasărea sărea, și Kamaralzaman sărea, și pasărea sărea, și Kamaralzaman sărea, și tot așa ceasuri și ceasuri în șir, din vale în vale și din dâmb în dâmb, până la căderea nopții. Atunci Kamaralzaman strigă:

— Nu este alt ajutor decât la Allah cel Atotputernic! Și se opri, cu suflarea tăiată. Iar pasărea se opri și ea, dar oleacă mai încolo, pe culmea unui dâmb.

În clipita aceea, Kamaralzaman își simți fruntea asudată, mai mult de ciudă decât de trudă, și se întrebă dacă nu era mai bine să se întoarcă la tabie. Și își zise: „Mult-iubita mea Budur ar fi în stare să moară de jale dacă i-aș da de știre despre pierderea acestui talisman cu însușiri așa de neștiute de mine. Și-apoi, dacă m-aș întoarce acuma, când beznele sunt așa de dese, tare m-aș primejdui să mă rătăcesc ori să fiu încolțit de fiarele de noapte!” Atunci, cufundat în atare gânduri deznădăjduite, nu mai știu ce hotărâre să ia și, în descumpănirea lui, se întinse pe pământ, istovit până peste poate.

Nu conteni totuși să ia mereu aminte la pasărea ai cărei ochi sticleau ciudat în noapte; și, de fiecare dată când el făcea vreo mișcare ori când se scula cu gândul s-o prindă, pasărea bătea din aripi și da un țipăt ca să-i spună că îl vede. Încât Kamaralzaman, sfârșit de osteneală și de tulburare, se lăsă până dimineața în voia somnului.

Dar când se trezi, Kamaralzaman, hotărât să prindă cu orice preț pasărea cea hoață, purcese iar după ea; și goana începu iarăși, da tot cu atâta de puțină izbândă ca și în ajun. Și Kamaralzaman, când se lăsă seara, începu să se plesnească amarnic, strigându-și: „Am să mă țin după ea cât oi mai avea o suflare de viață!” Și culese câteva poame și câteva ierburi, și se mulțumi cu ele drept toată hrana, și adormi, pândind pasărea, și pândit și el de ochii ei care sclipeau în noapte.

Or, a doua zi, se petrecură aceleași goane, și tot așa până în cea de a zecea zi, de dimineața până seara; și, în dimineața celei de a unsprezecea zile, momit mereu de zborul păsării, ajunse la porțile unei cetăți așezate lângă marea cea mare.

În clipita aceea, pasărea se opri; puse jos dinaintea lui cornalina talismanică, scoase trei strigăte care ziceau „Kamaralzaman”, luă iarăși cornalina în plisc, se ridică în văzduhuri, și se tot înălță, depărtându-se, și pieri peste mare.

La priveliștea aceea, Kamaralzaman fu cuprins de o atare mânie, încât se trânti pe jos, cu fața la pământ, și plânse îndelung, scuturat de suspine.

După mai multe ceasuri de ședere așa, se hotărî să se ridice, și se duse la pârâiașul care curgea pe aproape, ca să se spele pe mâini și pe față și să-și facă îndătinatele curățiri; pe urmă luă drumul spre cetate, cu gândul la mult-iubita sa Budur și la toate prepunerile pe care ea pesemne că și le făcea despre pieirea lui și a talismanului; și își procitea stihuri despre despărțire și despre durerile iubirii, precum acestea dintre multe altele:

Ca să n-aud zavistioșii Cum mă tot ceartă cu ocară: „Îndură-ți soarta, tu cel care Iubești o frumusețe rară!

Când e frumoasă-așa cum este, Iubirea-n lanțuri te-nfășoară!”

Ca să n-aud zavistioșii Mi-am astupat cu dop de ceară Urechile – și strig: „Nu-i alta Potrivă ei în nici o țară!

Când vrea ursita să te lege, În beznă neagră te-nfășoară, Și mergi prin negură ca orbii Și-alegi ceea ce ea-ți măsoară!”

Pe urmă Kamaralzaman păși printre porți și intră în cetate. Purcese să străbată ulițele, fără ca vreunul dintre mulții locuitori cu care se întâlnea să se uite la el cu prietenie, așa cum fac musulmanii față de străini. Încât își urmă drumul și ajunse astfel la poarta din cealaltă parte a cetății, care da către livezi.

Găsind deschisă poarta de la o livadă mai mare decât celelalte, intră și văzu că vine spre el grădinarul, care, el mai întâi, i se temeni cu bun-întâlnișul musulman. Iar Kamaralzaman îi răspunse la urarea de bună pace, și răsuflă din adânc când îl auzi că vorbește arăbește. Și, după schimbul de salamalecuri, Kamaralzaman îl întrebă pe bătrân:

— Dar ce-i cu toți locuitorii de pe aici de au un chip așa de crunt și o înfățișare de gheață așa de fioroasă și așa de neprimitoare?

Bătrânul cel de treabă răspunse:

— Binecuvântat fie Allah, copilul meu, că te-a scos teafăr din mâinile lor! Oamenii care locuiesc în cetatea aceasta sunt niște năvălitori veniți de prin țările cele negre ale Apusului; au venit pe mare, într-o zi, au coborât aici la țărm pe neașteptate și i-au măcelărit pe toți musulmanii care locuiau în cetatea noastră. Se închină la lucruri aiurea și de nepriceput, vorbesc o limbă neguroasă și păgână, și mănâncă niște împuțiciuni care duhnesc urât, de pildă brânză putregăită ori vânat învinețit; și nu se spală niciodată; întrucât, de cum se nasc, niște inși tare urâți și îmbrăcați în negru, îi stropesc pe căpățână cu apă, și stropeala aceea, însoțită de niște schime ciudate, îi scutește de orice altă spălare câte zile mai au de trăit. Încât oamenii aceștia, ca să nu fie ispitiți vreodată să se spele, au spart de la bun început hammamurile și havuzurile din cetate; și au zidit pe temeliile lor niște prăvălii, ținute de niște teleleici care vând, în chip de băutură, o zeamă galbenă cu spumă, care trebuie să fie pișoarcă dospită, de nu și mai rău! Cât despre soțiile lor, o, fiul meu, d-apoi astea-s prăpădul cel mai scârbavnic! Nici ele nu se spală, ca și bărbații lor, da numai își înălbesc chipul cu var stins și cu coji de ou făcute praf; și-apoi nu poartă pe ele nici un fel de schimburi, nici baremi șalvarii care să le ferească, pe dedesubt, de țărâna de pe drumuri, încât apropierea de ele, fiul meu, este vătămătoare; și nici focul iadului nu ar ajunge să le curețe!

Iacătă, o, fiul meu, printre ce oameni îmi închei o viață pe care cu mare caznă am izbutit s-o scap de la prăpăd. Întrucât, așa cum mă vezi, eu sunt singurul musulman încă în viață pe aici! Dar să mulțumim Celui Preaînalt carele ne-a făcut să ne naștem într-o credință curată precum cerul de unde ne-a venit!

După ce spuse vorbele acestea, grădinarul socoti, după chipul trudit al flăcăului, că va fi având trebuință de hrană, îl duse în căsuța lui prăpădită din fundul grădinii, și cu chiar mâinile lui îi dete să mănânce și să bea. După care îl întrebă pe ocolite ce întâmplare pricinuise sosirea sa…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute opta noapte spuse:

…ce întâmplare pricinuise sosirea sa.

Kamaralzaman, tulburat de îndatorința față de bunătatea grădinarului, nu îi tăinui nimic din toată pățania lui, și își încheie istorisirea izbucnind în lacrimi.

Moșneagul făcu tot ce putu ca să-l aline și îi spuse:

— Copilul meu, domnița Budur negreșit că trebuie s-o fi luat înaintea ta spre împărăția tatălui tău, la țara Khaledanului. Tu aici, în casa mea, vei găsi căldura dragostei, adăpostul și tihna, până ce într-o zi Allah are să trimită vreo corabie care să poată să te ducă la insula cea mai apropiată și care se cheamă Insula de Abanos. Și atunci, de la Insula de Abanos până în țara Khaledanului, depărtarea nu este așa de mare, și vei găsi acolo multe năi cu care să te călătorești. Așa că încă de astăzi am să încep să mă duc la schelă, și în fiecare zi am s-o iau de la cap, până ce am să dau de vreun neguțător care să se învoiască să te ia în călătorie la Insula de Abanos; întrucât ca să găsesc unul care să vrea să meargă până în țara Khaledanului ar trebui ani și ani.

Și grădinarul nu pregetă să facă precum spusese; ci zile și luni se petrecură, fără ca el să poată afla vreo naie care să plece la Insula de Abanos.

Și iac-așa cu Kamaralzaman!

Și în ceea ce o privește pe Sett Budur, ei i se întâmplară niște lucruri atâta de minunate și de uluitoare, o, norocitule sultan, încât mă grăbesc să mă întorc la ea. Iacătă!

Într-adevăr, când Sett Budur se trezi, cea dintâi mișcare a ei fu aceea de a deschide brațele ca să-l strângă la piept pe Kamaralzaman. Încât mare îi fu mirarea când nu-l găsi alături de ea; iar uluirea îi fu până peste poate când băgă de seamă că șalvarii îi erau deznodați și că sfoara de mătase pierise dimpreună cu cornalina talismanică. Dar gândi că poate Kamaralzaman, care nu o mai văzuse niciodată până atunci, o fi luat-o afară, ca să se uite la ea mai bine; și așteptă răbdătoare.

Când, după o bucată de vreme, văzu că beizadea Kamaralzaman nu se întoarce, începu să se îngrijoreze rău, și în curând fu cuprinsă de o tulburare amarnică. Iar când se lăsă seara fără ca să aducă întoarcerea lui Kamaralzaman, nu mai știu ce să creadă despre pieirea aceea. Dar își zise: „Ya Allah! Ce lucru grozav a putut să-l silească pe Kamaralzaman să se depărteze așa, el care nu poate să stea nici un ceas departe de mine? Da cum se face că a luat și talismanul? Ah! talisman afurisit, tu ești pricina despărțirii noastre! Și tu, afurisitule de Marzauan, fratele meu, prăpădi-te-ar Allah că mi-ai dat în dar un lucru așa de păgubos!”

Dar când, după două zile, văzu că soțul ei nu se mai întoarce, Sett Budur, în loc să-și piardă mințile cum ar fi făcut orice femeie într-o împrejurare ca aceea, găsi la nenorocire o tărie de care făpturile de parte femeiască sunt de obicei lipsite. Nu vru să spună nimic nimănuia în privința acelei pieriri, de frică să nu fie viclenită ori rău slujită de robii ei; își înecă durerea în suflet și îi ceru copilei care o slujea să nu scape o vorbă. Pe urmă, știind cât de desăvârșit se asemuia la înfățișare cu Kamaralzaman, își lepădă pe dată hainele femeiești, luă din ladă hainele lui Kamaralzaman și începu să se îmbrace cu ele.

Își puse mai întâi o haină dungată și frumoasă, bine potrivită pe mijloc, și care lăsa gâtul gol; se încinse cu un seleaf lucrat din zarafir, în care înfipse un jungher cu mânerul de jad învrâstat cu pietre de rubin; își acoperi capul cu un turban de mătase colorat în mai multe culori, pe care îl strânse împrejurul frunții cu o panglică întreită făcută din păr ca mătasea de cămilă mânză și, după ce isprăvi aceste gătiri, luă în mână un bici, își îndreptă șalele și îi porunci copilei roabe să se îmbrace în hainele de care se dezbrăcase ea și să vină pe urma ei. În felul acesta, toată lumea, văzând-o pe slujnică, putea să-și spună: „Este Sett Budur!”

Ieși atunci din cort și dete semnul de plecare.

Sett Budur, străvestită în felul acesta în Kamaralzaman, purcese a drumeți, urmată de alaiul ei, zile și zile în șir, până ce ajunse dinaintea unei cetăți așezate pe țărmul mării. Porunci să se ridice corturile la porțile cetății și întrebă:

— Ce cetate este aceasta?

I se răspunse:

— Este cetatea de scaun a Insulei de Abanos.

Ea întrebă:

— Și cine este sultan aici?

I se răspunse:

— Este sultanul Armanos.

Ea întrebă:

— Are copii?

I se răspunse:

— Nu are decât o copilă, fecioara cea mai frumoasă din împărăție, și o cheamă Haiat-Alnefus[13]…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute noua noapte spuse:

…fecioara cea mai frumoasă din împărăție, și o cheamă Haiat-Alnefus!

Atunci Sett Budur trimise un sol să ducă o scrisoare sultanului Armanos, spre a-i da de știre despre sosirea sa; iar ea, în scrisoare, se da tot emirul Kamaralzaman, fiul sultanului Șahraman, stăpânul de peste țara Khaledan.

Când sultanul Armanos auzi știrea aceea, dat fiind că totdeauna avusese cele mai bune legături cu preaputernicul sultan Șahraman, fu bucuros că putea să facă cinstirile cetății sale față de emirul Kamaralzaman. Numaidecât, urmat de un alai alcătuit din mai-marii de la saraiul său, porni spre corturi, în întâmpinarea domniței Budur, și o primi cu toate temenelile și cinstirile pe care gândea că le aduce fiului unui sultan prieten. Și, în pofida șovăielilor domniței Budur, care încerca să nu primească găzduirea cu care o îmbia mărinimos la sarai, sultanul Armanos o înduplecă să-l însoțească. Și își făcură intrarea în cetate împreună, în chip falnic. Și, vreme de trei zile, niște ospețe strălucite desfătară tot saraiul, cu o îmbelșugare peste fire.

Numai atunci sultanul Armanos se trase de-o parte cu Sett Budur ca s-o întrebe cum a călătorit și ca să afle ce gândea să facă. Or, în ziua aceea, Sett Budur, tot străvestită în Kamaralzaman, se dusese la hammamul de la sarai, unde nu vroise să primească slujbele niciunui băieș. Și ieșise de acolo așa de minunat de frumoasă și atâta de strălucitoare, iar nurii ei aveau un lipici atâta de mai presus de fire, sub acel chip de flăcăiandru, încât toată lumea, la trecerea sa, își curma răsufletul și îl binecuvânta pe cel Atoatezămislitor.

Așadar sultanul Armanos veni să stea jos lângă Sett Budur și tăinui cu ea un lung răspas de vreme. Și rămase atâta de înrobit de nurii și de vorba sa dulce, încât îi spuse:

— Fiul meu, chiar că însuși Allah te-a trimis în împărăția mea, ca să fii alinul zilelor mele bătrâne și ca să-mi ții loc de fecior căruia să pot să-i las de moștenire scaunul domniei mele! Vrei tu, copile al meu, să-mi dăruiești atare bucurie, primind să te însori cu singura mea fată Haiat-Alnefus? Nimenea pe lume nu este mai vrednic decât tine de ursitele și de frumusețea ei! De-abia tocmai a împlinit vârsta de măritiș, întrucât de-abia în luna trecută a intrat în cel de-al cincisprezecelea an al ei. E o floare rară pe care tare mi-ar plăcea să te văd cum o adulmeci! Primește-o, fiul meu, iar eu numaidecât părăsesc în seama ta scaunul de domnie, pe care vârsta mea multă nu îmi mai îngăduie să-i port poverile ostenitoare!

Îmbierea și darul acela mărinimos și atâta de pe neașteptate o aruncară pe domnița Budur într-o încurcătură tare stânjenitoare. Dintru-ntâi nu știu ce să facă spre a nu-și da în vileag tulburarea care o frământa; și lăsă ochii în jos și chibzui o bună bucată de vreme, pe când o sudoare rece îi îngheța fruntea. Cugetă în sineși: „Dacă îi răspund că eu, fiind Kamaralzaman, sunt însurat cu Sett Budur, îmi va răspunde că Sfânta Carte îngăduiește patru soții legiuite; dacă îi spun drept, că sunt femeie, ar fi în stare să mă silească să mă mărit cu el, ori, dacă nu, treaba s-ar afla de toată lumea și tare mi-ar fi rușine; dacă nu primesc îmbierea lui părintească, dragostea lui se va preface într-o ură cruntă împotriva mea, și ar fi în stare, de îndată ce voi fi plecat din saraiul lui, să-mi întindă vreo capcană, ca să mă dea pieirii. Așa că este mai bine să primesc îmbierea lui, și să las triștea să se împlinească! Și cine știe ce-mi ascunde nepătrunsul? Oricum, ajungând sultan, voi dobândi o împărăție frumoasă pe care să i-o las lui Kamaralzaman când s-o întoarce. Iar cât despre făptuirea lucrului cu Haiat-Alnefus, soția mea, poate că o fi vreo cale; am să cuget eu.”

Așa că săltă capul și, cu chipul îmbujorat de o rumeneală pe care sultanul o puse pe seama unei sfieli și a unei stânjeneli de înțeles la un flăcăiandru atâta de nevinovat, răspunse:

— Sunt fiul cuviincios care răspunde cu supunere și cu ascultare până și la cea mai măruntă dorință a sultanului său!

La vorbele acestea, sultanul Armanos fu bucuros până peste poate și hotărî ca datinile de nuntă să aibă loc chiar în ziua aceea. Începu cu a lăsa scaunul domniei în seama lui Kamaralzaman, de față cu toți emirii, dregătorii, musaipii și curtenii săi; puse să se pristăvească vestea în toată cetatea de către crainicii obștești, și trimise olăcari în toată împărăția ca să dea de știre la tot norodul.

Atunci un ospăț cum nu s-a mai pomenit fu întocmit în cetate și la sarai, și, în vâlvora strigătelor de veselie și în zvoană de tilinci și de geamparale, fu scris senetul de căsătorie al proaspătului sultan cu Haiat-Alnefus.

Când se lăsă seara, sultana cea bătrână, însoțită de slujnicele ei care scoteau liu-liu-liu-uri de voioșie, o aduse pe Haiat-Alnefus la Sett Budur, în iatacul ei; că ele o luau tot drept Kamaralzaman. Și Sett Budur, în înfățișarea ei de sultan flăcăiandru, păși cu drăgălășenie către soția sa și îi săltă, pentru întâia oară, iașmacul de pe chip.

Atunci toate cele de față, la vederea acelei perechi atâta de frumoase, rămaseră atâta de răpite, încât păliră de dor și de tulburare.

Împlinind datina, mama tinerei Haiat-Alnefus și toate însoțitoarele ei, după ce rostiră un potop de urări și după ce aprinseră toate făcliile, plecară ușurel și îi lăsară pe proaspeții însurăței în odaia de nuntă…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute zecea noapte spuse:

…îi lăsară pe proaspeții însurăței în odaia de nuntă.

Sett Budur fu fermecată de înfățișarea plină de prospețime a tinerei Haiat-Alnefus și, dintr-o aruncătură de ochi, o găsi într-adevăr vrednică de râvnit, cu ochii ei mari și negri, speriați, cu obrajii luminoși, cu sânișorii care se zugrăveau copili sub cămășuța străvezie. Și Haiat-Alnefus zâmbi sfielnic că îi plăcuse soțului ei, măcar că tremura toată de tulburare stăpânită și își lăsă ochii în jos, de-abia cutezând să se miște sub vălurile ei și sub nestemate. Și totodată putuse și ea să ia aminte la frumusețea domnească a flăcăului cu obraji de fecioară, care i se părea mai desăvârșit decât fetele cele mai frumoase de la sarai. Încât nu fără de tulburare în toată făptura ei îl privi cum se apropie încetișor și cum șade alături de ea pe salteaua cea mare așternută cu chilimuri.

Sett Budur luă mânuțele copiliței în mâinile ei și se aplecă ușurel și o sărută pe gură.

Și Haiat-Alnefus nu îndrăzni să-i întoarcă sărutul acela atâta de dulce, ci închise ochii cu totul și scoase un oftat de mulțumire adâncă. Iar Sett Budur îi luă capul în leagănul brațelor ei, și o strânse la piept și, cu glas molcom, îi cântă galeș un cântec de o duioșie atâta de alinătoare, încât copila încet-încet ațipi cu un zâmbet desfătător pe buze.

Atunci Sett Budur îi scoase vălurile și podoabele, o culcă, și se întinse lângă ea, cuprinzând-o în brațe. Și dormiră amândouă așa până dimineața.

De cum se deșteptă, Sett Budur, care se culcase cu aproape toate hainele pe ea, ba și cu turbanul pe cap, zori să-și facă iute spălările cele îndătinate, întrucât își făcea scaldele pe furiș, ca să nu se dea în vileag, se împodobi cu semnele domnești și se duse în sala de județe ca să primească temenelile întregului sarai, să rânduiască treburile, să curme năpăstuirile, să căftănească și să mazilească. Printre alte ușurări pe care le socoti grabnice, ridică gloabele, vămeșiile și popreliștile, împărți daruri mari oștenilor, norodului și geamiilor. Încât mult o îndrăgiră supușii ei cei noi și-i făcură urări de belșug și de viață lungă.

Cât despre sultanul Armanos și soția lui, aceștia grăbiră a se duce să afle știri de la fiica lor Haiat-Alnefus, și o întrebară dacă soțul ei fusese destul de gingaș și dacă ea nu se simțea prea ostenită; căci nu vroiau s-o iscodească de-a dreptul despre lucrul cel mai de seamă. Haiat-Alnefus răspunse:

— Soțul meu a fost tare dulce! M-a sărutat pe gură, iar eu am adormit în brațele lui, în leagăn de cântece! Ah, ce drăguț este!

Atunci Armanos întrebă:

— Asta este tot ce s-a petrecut, copila mea?

Ea răspunse:

— Păi da!

Și maică-sa întrebă:

— Atunci, nici măcar nu te-ai dezbrăcat de tot?

Ea răspunse:

— Păi nu!

Atunci tatăl și mama se uitară unul la altul, da nu mai spuseră nimic; pe urmă plecară. Și iac-așa cu ei!

Cât despre Sett Budur, odată treburile isprăvite, se întoarse în iatac la Haiat-Alnefus și o întrebă:

— Ce ți-au spus, dulceața mea, tatăl tău și mama ta?

Ea răspunse:

— M-au întrebat de ce nu m-am dezbrăcat!

Budur zise:

— Asta așa e! Am să te ajut numaidecât!

Și, bucată cu bucată, îi scoase toate hainele, până și cămășuța cea mai de pe urmă, și o luă goală-goluță în brațe și se întinse cu ea pe saltea. Atunci, dulce de tot, Budur așternu un sărut pe ochii cei frumoși ai copilei, și o întrebă:

— Haiat-Alnefus, mielușeaua mea, spune-mi, îți plac bărbații?

Ea răspunse:

— Nu am văzut niciunul niciodată, afară, bineînțeles, de hadâmbii de la sarai. Dar se pare că aceia nu sunt decât pe jumătate bărbați! Oare ce le-o lipsi ca să fie întregi?

Budur răspunse:

— Chiar ceea ce îți lipsește și ție, o, ochi al meu!

Haiat-Alnefus, uluită, răspunse:

— Mie? Păi ce-mi lipsește mie, pe Allah?

Budur răspunse:

— Un deget!

La vorbele acestea, micuța Haiat-Alnefus, speriată, scoase un țipăt înăbușit și își întinse cele zece degete, uitându-se la ele cu ochii bulbucați de spaimă. Dar Sett Budur o strânse la piept și o sărută pe păr și îi spuse:

— Pe Allah! ya Haiat-Alnefus, glumeam doar!

Și o acoperi mai departe cu sărutări până ce o liniști de-a binelea. Atunci îi spuse:

— Mândrețea mea, sărută-mă!

Și Haiat-Alnefus își apropie buzele fragede de buzele domniței Budur și amândouă, înlănțuite așa, dormiră până dimineața…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute unsprezecea noapte spuse:

…și amândouă, înlănțuite așa, dormiră până dimineața.

Atunci Budur plecă să diriguiască treburile împărăției; iar tatăl și mama domniței Haiat-Alnefus veniră să dobândească vești de la fata lor.

Sultanul Armanos întrebă cel dintâi:

— Ei bine, copila mea, Allah fie binecuvântat! Te văd tot sub pătură! Nu cumva ești prea zdrobită?

Ea răspunse:

— Ba deloc! M-am odihnit minunat în brațele soțului meu cel frumos, care de data aceasta m-a dezbrăcat de tot și m-a sărutat pe tot trupul, cu niște sărutări mărunțele și gingașe. Ya Allah! tare dulce mai era! Peste tot simțeam un potop de furnicături și de fiori! Dar tare m-a speriat într-un rând, când mi-a spus că îmi lipsește un deget! Dar numai a glumit. Încât mângâierile lui atâta m-au desfătat și mâinile lui erau așa de dulci pe pielea mea, iar buzele lui pe buzele mele le simțeam atâta de fierbinți și de pline, încât am uitat de mine, până dimineața, gândind că mă aflu în rai!

Atunci sultanul o întrebă:

— Dar unde sunt ștergarele? Ai pierdut mult sânge, dulceața mea?

Iar copila, nedumerită, răspunse:

— Nu am pierdut nimic, nimicuța!

La vorbele acestea, tatăl și mama, deznădăjduiți până peste poate, se izbiră peste obraji, strigând:

— O, ce ocară pe noi! o, păcatele noastre! de ce ne batjocorește așa soțul tău și pentru ce te scârbește până într-atâta?

Pe urmă, încet-încet, sultanul fu cuprins de o mânie mare și plecă țipând către soția sa cu un glas destul de tare, pe care micuța îl auzi:

— Dacă nici la noapte Kamaralzaman nu își îndeplinește datoria de soț luând fecioria copilei noastre și scăpându-ne astfel de ocară pe toți, am să știu eu cum să-i pedepsesc nevolnicia! Am să-l izgonesc din sarai, după ce am să-l dau jos din scaunul de domnie pe care eu i l-am dat, și nu știu dacă nu am să-i ard o pedeapsă încă și mai cumplită!

Spunând vorbele acestea, sultanul Armanos ieși din odaia fiicei lui înmărmurite, urmat de soția lui, al cărei nas se alungise până la picioare.

Încât, după ce se lăsă noaptea, atunci când Sett Budur intră în odaia domniței Haiat-Alnefus, o găsi pe domniță tristă toată, cu capu-nfundat în perne și scuturată de suspine.

Se duse lângă ea și o sărută pe frunte, îi șterse lacrimile și o întrebă de pricina supărării sale; și Haiat-Alnefus îi spuse cu glas tulburat:

— O, doamne al meu drag, tatăl meu vrea să-ți ia îndărăt scaunul de domnie pe care ți l-a dat și să te alunge din sarai; și nu mai știu ce mai vrea încă să-ți facă! Și toate astea din pricină că nu vrei să-mi iei fecioria și să-i scapi astfel de rușine, spre cinstea numelui și a neamului său! Iar eu, o, stăpâne al meu mult-iubit, dacă ți-am spus astea, nu am făcut-o ca să te împing să iei ceea ce ești dator să iei, ci ca să te aperi de primejdia care te pândește! Că eu toată ziua nu am făcut altceva decât să plâng gândindu-mă la răzbunarea pe care tatăl meu o clocește împotriva ta! Ah! fie-ți milă, dă zor de-mi răpește fecioria și să faci astfel precum vrea mama, ca ștergarele să fie toate cruntate! Iar eu mă încredințez pe de-a-ntregul priceperii tale, și îmi pun tot trupul și tot sufletul în mâinile tale! Dar tu vei hotărî ce se cere să fac eu pentru aceasta!

La atari vorbe, Sett Budur își zise: „A venit ceasul! Văd bine că nu mai este nici o cale de scăpare! îmi pun credința în Allah!”

Și îi spuse copilei:

— Ochi al meu, mă iubești mult?

Ea răspunse:

— Ca pe cer!

Budur o sărută pe gură și o întrebă:

— Și mai cât?

Ea răspunse, înfiorată de sărut:

— Nu știu, da mult!

Și o întrebă iarăși:

— Întrucât mă iubești așa de mult, ai fi fericită dacă, în loc să-ți fiu soț, aș fi numai fratele tău?

Copila bătu din palme și răspunse:

— Aș muri de bucurie!

Budur spuse:

— Și dacă aș fi fost, dulcea mea, nu fratele, ci sora ta; dacă aș fi fost ca și tine, o fată, în loc să fiu băiat, m-ai fi iubit tot atâta?

Haiat-Alnefus spuse:

— Ba și mai mult, întrucât aș fi mereu cu tine, m-aș juca mereu cu tine, m-aș culca într-un pat cu tine, și nu ne-am despărți niciodată!

Atunci Budur o trase pe copilă strâns lângă ea și îi acoperi ochii cu sărutări și îi spuse:

— Ei bine, Haiat-Alnefus, ai fi tu în stare să ții numai pentru tine o taină, și astfel să-mi dai o dovadă de dragostea ta?

Copila strigă:

— De vreme ce te iubesc, totul îmi este ușor!

Atunci Budur o luă pe copilă în brațe și o ținu sub buzele ei până ce amândouă își pierdură răsuflarea; pe urmă se ridică dreaptă și îi spuse:

— Uită-te la mine, Haiat-Alnefus, și fii așadar sora mea!

Și tot atunci, cu o mișcare iute, își desfăcu haina, de la gât până la brâu, și lăsă slobozi doi sâni strălucitori încununați cu bumbii lor; pe urmă îi spuse:

— Ca și tine, dulceața mea, sunt femeie, precum vezi! Și, dacă m-am străvestit în bărbat, am făcut-o în urma unei întâmplări ciudate până peste fire și pe care am să ți-o povestesc fără de zăbavă!

Atunci șezu jos iarăși, o luă pe copilă pe genunchi și îi istorisi toată pățania ei, de la început până la sfârșit. Dar nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem și noi încă o dată.

După ce auzi povestea, micuța Haiat-Alnefus rămase până peste poate de minunată și, cum încă se afla la sânul domniței Budur, o luă de barbă cu mânuța și îi spuse:

— O, sora mea, ce viață desfătată avem să trăim noi laolaltă până ce se va întoarce mult-iubitul tău Kamaralzaman! Deie Allah să vină cât mai iute, ca să ne fie fericirea deplină!

Și Budur îi spuse:

— Să-ți audă Allah ruga, dragostea mea, iar eu am să i te dăruiesc lui ca pe cea de a doua soție, și tustrei avem să fim atunci în cea mai desăvârșită fericire!

Pe urmă se sărutară îndelung și se jucară laolaltă cu o sumedenie de jocuri, iar Haiat-Alnefus se minuna de toate amănuntele nurilor pe care îi vedea la Sett Budur. Copila îi lua sânii și zicea:

— O, sora mea, ce frumoși sunt sânii tăi! Ia uite! Sunt mai mari ca ai mei! Vezi ce mici sunt micuții mei? Crezi că au să mai crească?

Și o cerceta peste tot și o iscodea despre toate câte le vedea; iar Budur, în potopul de sărutări, îi răspundea dăscălind-o cu o înțelegere desăvârșită, iar Haiat-Alnefus se dumirea:

— Ya Allah! acuma pricep eu! Închipuiește-ți că atunci când le întrebam pe roabe: „La ce slujește asta? la ce slujește aceea?” ele făceau cu ochiul, da nu îmi răspundeau nimic! Altele, spre mânia mea, plescăiau din limbă, da nu-mi răspundeau. Iar eu, de ciudă, mă zgâriam pe obraji și țipam tot mai amarnic: „Spuneți-mi la ce slujește asta?” Atunci, la țipetele mele, venea fuga mama și întreba ce am, și toate roabele îi spuneau: „Are că vrea să ne silească a-i lămuri la ce slujește aia!” Atunci sultana, maică-mea, supărată până peste poate, în ciuda împotrivirilor mele pline de căință, îmi dezvelea poponețul și îmi trăgea o tapangeală strașnică, spunându-mi: „Iacă la ce slujește asta!” Iar eu, până la urmă, am rămas încredințată că aceea nu slujea decât ca să primească tapangeală; și tot așa la fel și cu celelalte.

Pe urmă amândouă își spuseră și săvârșiră mai departe un potop de nebunii, așa, încât, dimineața, Haiat-Alnefus nu mai avea nimica de învățat și aflase rostul minunat pe care îl aveau de îndeplinit toate ale sale…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute douăsprezecea noapte spuse:

…aflase rostul minunat pe care îl aveau de îndeplinit toate ale sale.

Atunci, întrucât se apropia ceasul la care tatăl și mama urmau să se ivească, Haiat-Alnefus îi spuse domniței Budur:

— Sora mea, ce să-i spun mamei, care are să-mi ceară să-i arăt sângele fecioriei mele?

Budur zâmbi și spuse:

— Treaba-i ușoară!

Și se duse pe furiș și prinse un pui de găină și îl gâtui și mânji cu sângele lui armurii copilei și ștergarele, și spuse:

— Nu ai decât să le arăți astea! întrucât datina se oprește aici și nu îngăduie cercetări mai adânci.

Ea o întrebă:

— Sora mea, da de ce nu vrei să mi-o iei chiar tu, de pildă cu degetul?

Sett Budur răspunse:

— Păi, o, ochi al meu, pentru că te păstrez, așa cum ți-am spus, pentru Kamaralzaman!

Cu asta, Haiat-Alnefus fu mulțumită întru totul, iar Sett Budur plecă să diriguiască divanul județelor.

Atunci intră la fiica lor sultanul și sultana, gata să plesnească de mânie împotriva ei și împotriva soțului ei, dacă totul nu se va fi desăvârșit. Dar la vederea sângelui și a coapselor înroșite, se înseninară amândoi, și deschiseră larg ușile de la iatac. Atunci intrară toate femeile și izbucniră în chiote de voioșie și în liu-liu-liu-uri de izbândă; iar mama, mândră peste poate, puse pe o pernă de catifea ștergarele cruntate și, urmată de tot alaiul, făcu ocolul haremului. Și toată lumea află în felul acesta fericita întâmplare; iar sultanul orândui un ospăț mare și puse să se căsăpească pentru cei săraci o sumedenie de oi și de cămile tinere.

Iar sultana și oaspetele său intrară la tânăra Haiat-Alnefus, și fiecare o sărută între ochi, plângând, și șezură cu ea până în deseară, după ce o duseseră la hammam, învelită în broboade, ca să nu răcească.

Cât despre Sett Budur, apoi ea urmă în fiecare zi să stea așa în scaunul de domnie al Insulei de Abanos și să se facă îndrăgită de supușii ei, care o credeau bărbat și care îi făceau urări de viață lungă. Dar când se lăsa seara, se întorcea cu drag la prietena ei, copila Haiat-Alnefus, o lua în brațe și se întindea cu ea pe saltea. Și amândouă, îmbrățișate ca un soț cu soția lui, se alintau până dimineața cu tot soiul de fleacuri și de zbenghiuri gingașe, așteptând întoarcerea mult-iubitului lor Kamaralzaman. Și iac-așa!

Și în ceea ce îl privește pe Kamaralzaman, iacătă! Rămăsese în casa grădinarului, musulmanul cel de treabă, dincolo de zidurile cetății locuite de năvălitorii cei atâta de vrăjmași veniți din țările apusului. Iar părintele său, sultanul Șahraman din insulele Khaledanului nu se mai îndoia, după ce văzuse în pădure mădularele însângerate, de pieirea mult-iubitului său Kamaralzaman; și îmbrăcase haine de moarte, și el și toată împărăția lui, și pusese să se zidească un cenotaf în care se închisese să plângă în tăcere moartea copilului său.

Și, la rându-i, Kamaralzaman, cu toată tovărășia bătrânului grădinar care făcea tot ce putea spre a-l veseli și a-i da nădejde că are să se ivească vreo naie care să-l ducă la Insula de Abanos, trăia mâhnit și își aducea aminte cu durere de zilele frumoase de odinioară.

Or, într-o zi, pe când grădinarul, după obiceiul lui, se dusese să dea o roată pe la țărmuri în căutarea corăbiei care să primească a-l lua pe oaspetele său, Kamaralzaman ședea tare mohorât în grădină și își procitea stihuri, uitându-se la jocul păsărelelor, și deodată luarea aminte îi fu stârnită de țipetele răgușite scoase de două păsări mari. Săltă capul către copacul de unde venea acea zarvă și văzu o încăierare crâncenă, cu lovituri aprige de pliscuri, de gheare și de aripi. Dar în curând, chiar dinaintea lui, una dintre cele două păsări se rostogoli fără de viață, în vreme ce biruitoarea își luă zborul spre depărtări.

Și, tot atunci, alte două păsări, încă și mai mari, cocoțate în vârful unui pom din apropiere, și care văzuseră încăierarea, veniră și șezură jos lângă pasărea moartă; una se așeză la capul răposatei, iar cealaltă la picioare; pe urmă amândouă își plecară mâhnite capul și începură să plângă vădit.

La priveliștea aceea, Kamaralzaman rămase tulburat până peste poate și se gândi la soția lui, Sett Budur; pe urmă începu, stârnit de lacrimile păsărilor, să plângă și el.

După o bucată de vreme, Kamaralzaman le văzu pe cele două păsări cum sapă o groapă cu ghearele și cu pliscurile și cum o îngroapă acolo pe moartă. Pe urmă își luară zborul și, după un răstimp, se întoarseră chiar lângă groapă, da ținând-o, una de o aripă, iar cealaltă de picioare, pe pasărea ucigașă, care se zbătea amarnic să scape și scotea niște țipete înfricoșate. O așternură, fără să-i dea drumul, pe mormântul răposatei, și cu câteva lovituri iuți cu pliscul o spintecară, ca să răzbune astfel omorul, îi smulseră măruntaiele și își luară zborul, lăsând-o să se zbată de ceasul morții pe pământ…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute șaisprezecea noapte spuse:

…și își luară zborul, lăsând-o să se zbată de ceasul morții pe pământ.

Iac-așa, iar Kamaralzaman rămase înlemnit de uimire, văzând o priveliște atâta de nemaipomenită. Pe urmă, după ce păsările plecară, fu împins de ispită și se duse la locul unde zăcea sfâșiată pasărea ucigașă și, privind la stârvul ei, zări în mijlocul rânzei spintecate cum strălucește ceva roșu, care îi stârni luare-aminte. Se aplecă și, ridicând lucrul acela, se prăbuși leșinat de tulburare; iacătă că găsise cornalina talismanică a domniței Budur!

Când se trezi din leșin, strânse la piept talismanul cel scump, pricină a atâtor necazuri, și suspine, și căințe, și dureri, și strigă: „Deie Allah ca aceasta să fie o prevestire de noroc și semnul că voi găsi și pe mult-iubita mea Budur!” Pe urmă sărută talismanul și îl duse la frunte, apoi îl înfășură cu grijă într-o bucată de pânză și și-l legă de mână, ca să ferească orice primejdie de a-l mai pierde vreodată. Și începu să țopăie de bucurie!

Când se liniști, își aduse aminte că grădinarul cel de treabă îl rugase să scoată din rădăcini un roșcov bătrân care nu mai da nici frunze, nici fructe. Se încinse așadar peste mijloc cu un brâu de cânepă, își sumese mânecile, luă un topor și un coș și se apucă pe dată de treabă, izbind vârtos în rădăcinile de la fața pământului ale pomului bătrân. Și deodată simți că tăișul toporului răsună ca atunci când se izbește de ceva tare ca de fier, și auzi un fel de vuiet surd care se înfunda în pământ. Dete atunci la o parte pământul și pietrele, și scoase astfel la iveală un capac mare de acioaie pe care se grăbi să-l ridice. Dedesubt văzu o scară cioplită în piatră, cu zece trepte destul de înalte; și, după ce rosti vorbele cele izbăvitoare la ilah ill’ Allah, grăbi să coboare și dete de o criptă mare și pătrată, de pe vremurile cele de demult ale lui Thammud și ale lui Aad; și în cripta aceea mare și boltită găsi douăzeci de chiupuri uriașe, așezate frumos în rând, pe lângă pereți. Săltă capacul de pe cel dintâi și văzu că era plin până la gură cu drugi de aur roșu; săltă apoi cel de al doilea capac, și văzu că cel de al doilea chiup era plin ochi cu pulbere de aur. Le deschise apoi și pe celelalte optsprezece și le află pline cu drugi și cu pulbere de aur, pe rând.

Kamaralzaman, după ce se dezmetici din uluire, ieși din criptă, puse capacul la loc, își isprăvi treaba, udă pomii după obiceiul pe care și-l făcuse de a-l ajuta pe grădinar, și nu se opri decât seara, când prietenul său cel bătrân se întoarse.

Cele dintâi vorbe pe care grădinarul i le spuse lui Kamaralzaman fură spre a-i da de știre o veste bună. Așa că îi spuse:

— O, copilul meu, am bucuria să-ți dau de știre plecarea ta apropiată spre țara musulmanilor. Am găsit, într-adevăr, o corabie năimită de niște neguțători bogați și care urmează să ridice pânzele peste trei zile; și am vorbit cu căpitanul care s-a învoit să te treacă până la Insula de Abanos. La vorbele acestea, Kamaralzaman tare se mai bucură, și îi sărută mâna grădinarului și spuse:

— O, taică al meu, așa precum tu îmi dai de știre vestea cea bună, și eu am la rându-mi să-ți dau de știre o altă veste, care socot că are să te bucure…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute nouăsprezecea noapte spuse:

…o altă veste, care socot că are să te bucure, măcar că tu nu ești ros de lăcomia oamenilor acestui veac, iar inima ta este curată de orice zavistnicie! Ostenește-te numai să vii cu mine în grădină, și am să-ți arăt, o, taică al meu, ce noroc mare îți trimite soarta milostivă!

Îl duse atunci pe grădinar la locul unde se înălțase roșcovul cel uscat, săltă capacul cel mare și, în pofida uluirii și a spaimei sale, îl înduplecă să coboare în criptă și dezveli dinaintea lui cele douăzeci de chiupuri pline cu drugi și cu pulbere de aur. Și bietul grădinar, năucit, ridica mâinile și făcea ochii mari spunând, dinaintea fiecărui chiup:

— Ya Allah!

Pe urmă Kamaralzaman îi spuse:

— Iacătă găzduirea ta răsplătită de către cel Atoatedătător! Mâna pe care un străin a întins-o către tine ca să-l ajuți la nevoie, tot ea se întinde acuma și face să curgă aurul în casa ta! Așa vor ursitele cele prielnice față de faptele smălțuite cu frumusețea cea neprihănită și cu bunătatea inimilor săritoare!

La spusele acestea, moșul grădinar, fără a mai putea să îngaime o vorbă, începu să plângă, iar lacrimile lunecau încet pe barba lui lungă și până pe piept. Pe urmă izbuti să grăiască și spuse:

— Copilul meu, ce vrei tu să facă un moșneag ca mine cu aurul și cu bogățiile astea? Sunt sărac, așa, da fericirea mea e destulă și mi-ar fi cu de prisos dacă vei binevoi să-mi dai numai o drahmă sau două ca să cumpăr un giulgiu pe care, când o fi să mor în singurătatea mea, să mi-l pun alături, pentru ca vreun trecător milos să așeze rămășițele mele întru așteptarea județului!

Iar de data aceasta fu rândul lui Kamaralzaman să plângă. Pe urmă îi spuse bătrânului:

— O, taică al înțelepciunii, o, șeicule cu mâini înmiresmate, sfânta sihăstrie în care se scurg anii tăi cei pașnici șterge de dinaintea ochilor tăi pravilele, făcute pentru turmele adamice, ale dreptății și nedreptății, ale minciunii și adevărului! Ci eu mă întorc între oamenii cei cruzi, și pravilele acestea nu aș putea să le uit fără primejdia de a fi sfâșiat! Aurul acesta, o, taică al meu, este așadar al tău pe deplin, întrucât locul acesta este al tău de la Allah! Dar, dacă vrei tu, hai să-l împărțim! Eu am să iau jumătate, iar tu cealaltă jumătate. Altminteri nu mă ating chiar de nimic!

Atunci bătrânul grădinar spuse:

— Fiul meu, maică-mea m-a născut chiar pe locul acesta, acum nouăzeci de ani, pe urmă a murit; iar tatăl meu a murit și el. Iar ochiul lui Allah a vegheat pașii mei și am crescut la umbra acestei grădini și în șopotul pârâului strămoșesc, îmi sunt dragi pârâul și grădina aceasta, o, copilul meu, și frunzele acestea murmurătoare, și soarele, și pământul acesta părintesc peste care umbra mi se așterne slobodă și se odihnește, și la vreme de noapte luna de peste acești pomi care îmi zâmbește până dimineața. Toate îmi vorbesc, o, copilul meu! Ți-o spun, ca să știi pricina ce mă ține aici și mă oprește să plec cu tine către țările musulmanilor. Eu sunt cel mai de pe urmă musulman din țara aceasta în care au trăit strămoșii mei. Așa că oasele mele să albească aici, și cel mai de pe urmă musulman să moară cu fața întoarsă spre soarele care luminează un pământ acum pângărit, spurcat cum este de fiii varvari ai apusului întunecat!

Așa grăi moșneagul cu mâinile tremurătoare. Pe urmă adăugă:

— În ceea ce privește chiupurile acestea de preț care te frământă, ia-le, dacă așa vrei, pe cele zece dintâi, și lasă-le pe celelalte zece în criptă. Au să fie răsplata celui ce va pune în pământ giulgiul în care voi dormi. Dar asta nu este totul! Nu acesta-i greul! Greul este cum să încarci chiupurile pe corabie, fără a stârni luare-aminte și fără să ațâți lăcomia oamenilor cu suflet negru care locuiesc în cetate. Or, măslinii din grădina mea s-au încărcat cu poame, iar acolo unde te duci, în Insula de Abanos, măslinele sunt lucru rar și tare prețuit! Așa că am să dau fuga să cumpăr douăzeci de chiupuri mari pe care avem să le umplem până la jumătate cu drugi și praf de aur, iar cealaltă jumătate, până sus, cu măsline din grădina mea. Și numai atunci vom putea să le cărăm fără teamă la corabia gata de plecare.

Sfatul fu urmat numaidecât de Kamaralzaman, care își trecu ziua pregătind chiupurile cumpărate. Și, cum nu îi mai rămăsese decât ultimul chiup de umplut, își zise: „Talismanul acesta vrăjit nu este prea la adăpost la mâna mea; s-ar putea să mi-l fure careva când dorm; s-ar putea pierde astfel. Așa că este mai bine să-l pun la fundul chiupului; pe urmă îl acopăr cu drugii și cu pulberea de aur, și deasupra peste toate am să așez măslinele!” Și pe dată făcu precum gândise; iar când isprăvi, astupă și ultimul chiup cu capacul de lemn alb; și, ca să-l cunoască la nevoie pe acel chiup dintre cele douăzeci, îi făcu o crestătură în partea de jos, apoi, mulțumit de treabă, își scrijelă numele întreg cu cuțitul, Kamaralzaman, în slove frumos înlănțuite.

Când isprăvi treaba, îl rugă pe prietenul său cel bătrân să le dea de știre oamenilor de pe corabie să vină a doua zi să ia chiupurile.

Iar moșneagul își îndeplini numaidecât solia, apoi se întoarse acasă, ostenit oleacă, și se culcă toropit de o fierbințeală ușoară și de tremurături.

A doua zi dimineață, bătrânul grădinar, care în toată viața lui nu fusese suferind, simți că răul lui din ajun sporește, dar nu vroi să-i spună nimic lui Kamaralzaman, ca să nu-i mohorască plecarea. Rămase pe saltea, pradă unei slăbiciuni mari, și pricepu că nu mai aveau a zăbovi mult clipele lui cele de pe urmă.

Pe la prânz, năierii veniră la grădină să ia chiupurile, și îi cerură lui Kamaralzaman, care grăbise să le deschidă poarta, să le arate ce aveau de luat. El îi duse lângă gard și le arătă, rânduite, cele douăzeci de chiupuri, spunându-le:

— Sunt pline cu măsline de cel mai bun soi. Așa, încât vă rog să luați seama să nu le hurducăiți prea tare!

Pe urmă căpitanul, care își însoțise oamenii, îi spuse lui Kamaralzaman:

— Și mai cu seamă, domnia ta, ai grijă să vii la vreme; întrucât mâine de dimineață vântul suflă dinspre uscat, iar noi avem să ridicăm pânzele numaidecât!

Și luară chiupurile și plecară…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute douăzeci și doua noapte spuse:

…Și luară chiupurile și plecară.

Atunci Kamaralzaman intră în casă la grădinar și îl găsi tare îngălbenit la chip, măcar că luminat de o seninătate mare. Îl întrebă cum îi este și află astfel de răul care îl chinuia pe prietenul său; și rămase tare îngrijorat, îi dete să bea tot soiul de fierturi de ierburi de leac, dar fără mare folos. Pe urmă șezu cu el toată ziua, și îl veghe peste noapte, și putu să vadă astfel cum boala se înrăutățea, încât, de dimineață, grădinarul cel de treabă, care de-abia mai avea putere să-l cheme la căpătâiul său, îl luă de mână și îi spuse:

— Kamaralzaman, fiul meu, ascultă! Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Și domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!

Apoi își dădu duhul.

Atunci Kamaralzaman izbucni în lacrimi și rămase multă vreme să plângă lângă el. Se sculă apoi, îi închise ochii, îi dete îngrijirile cele mai de pe urmă, îi întocmi un giulgiu alb, îi săpă groapa și îl așeză în pământ pe cel din urmă fiu de musulman din țara aceea ajunsă păgână. Și numai atunci se gândi să plece la corabie.

Cumpără niște merinde, încuie poarta de la grădină, luă cheia cu el și alergă degrabă la țărm, când soarele era de mult sus pe cer; ci doar ca să vadă corabia, cu toate pânzele întinse, dusă de vântul prielnic către largul mării.

Jalea lui Kamaralzaman, la priveliștea aceea, fu până peste poate; și nu lăsă să se vadă nimic, ca să nu râdă pe scama lui lepădăturile din port; și luă mohorât drumul îndărăt spre grădină, peste care acum, după moartea moșneagului, era singur urmaș și singur stăpân, încât, odată ajuns la căsuță, se prăbuși pe saltea și plânse pentru sine, pentru mult-iubita lui Budur și pentru talismanul pe care îl pierduse acuma a doua oară.

Așa că jalea lui Kamaralzaman fu fără margini când se văzu silit de soarta vitregă să mai zăbovească până cine știe când în țara aceea vrăjmașă; iar gândul că pierduse pe totdeauna talismanul domniței Budur îl mohora încă și mai tare, și își zicea: „Necazurile mele au început o dată cu pierderea talismanului; iar norocul mi s-a întors când l-am găsit; și-acuma, dacă l-am pierdut iar, cine știe ce năpaste au să se abată pe capul meu!” Dar într-un sfârșit strigă: „Nu este ajutor decât la Allah Preaînaltul!” Pe urmă se sculă și, ca să nu se primejduiască să piardă și cele zece chiupuri care mai alcătuiau comoara din hrubă, se duse și mai cumpără douăzeci de chiupuri, puse în ele pulberea și drugii de aur, și le umplu până sus cu măsline, spunându-și: „Astfel au să fie gata, în ziua în care Allah are s-o scrie pentru plecarea mea!” Și se apucă să stropească legumele și pomii roditori, procitindu-și stihuri jalnice despre dragostea lui pentru Budur. Și iac-așa cu el!

Cât despre corabie, aceasta, cu vânt prielnic, nu zăbovi să ajungă la Insula de Abanos, și înfipse furca chiar sub cheiul peste care se înălța saraiul în care sălășluia domnița Budur sub numele de Kamaralzaman.

La vederea acelei corăbii care intra în port cu toate pânzele desfășurate și cu toate flamurile în vânt, Sett Budur fu cuprinsă de un imbold până peste poate de a se duce s-o vadă, cu atât mai mult cu cât trăgea mereu nădejde că are să-l afle într-o zi sau alta pe soțul său Kamaralzaman pe puntea vreuneia dintre corăbiile ce soseau din depărtări. Porunci câtorva dintre cămărașii săi s-o însoțească și se duse pe puntea naiei care, de altfel, i se spunea că e încărcată cu mărfuri tare bogate.

Când ajunse pe punte, ceru să fie chemat căpitanul și îi spuse că vrea să cerceteze corabia. Pe urmă, când se încredință că printre mulțimea de călători nu se afla și Kamaralzaman, îl întrebă pe căpitan:

— Ce ai cu tine ca încărcătură, o, reizule?

El răspunse:

— O, stăpâne al meu, pe lângă neguțătorii care se călătoresc, avem în chilnele noastre țesături frumoase și mătăsuri din toate țările, horbote pe urșinicuri și atlazuri, pânzeturi zugrăvite ca pe vremuri ori ca astăzi, de cea mai frumoasă strălucire, și alte mărfuri de preț; avem leacuri chinezești și indienești, prafuri și frunze tămăduitoare, balsamuri, alifii, iruri, unsori și uleiuri scumpe; avem nestemate, mărgăritare, chihlimbare galbene și coraiuri; avem de asemenea mirodii de toate soiurile și parfumuri rare, mușc, chihlimbar cenușiu și tămâie, mastic în picuri străvezii, smirnă tare și uleiuri de toate florile; avem camfor, coriandru, cardamoame, cuișoare, scorțișoară de la Serendib, tamar indienesc, și ienibahar; avem, într-un sfârșit, din cel din urmă port, măsline de soi, dintre cele ce se cheamă gâtlane, acelea care au pielița tare subțire și o carne dulce și de culoarea untdelemnului…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute douăzeci și cincea noapte spuse:

…acelea care au pielița tare subțire și o carne dulce și culoarea ca de untdelemn.

Când auzi de măsline, domnița Budur, care murea după măsline, îl opri pe căpitan și îl întrebă, cu ochii sclipind de poftă:

— Ah! cam câte măsline de-acelea gâtlane aveți?

El răspunse:

— Avem douăzeci de chiupuri voinice.

Ea spuse:

— Sunt voinice tare, spune-mi? Și se află în ele și măsline din acelea de soi rotund, știi, din cel la care se scoate sâmburele ca să fie umplute cu capere acrișoare, și pe care sufletul meu le râvnește mai mult decât pe cele cu sâmburi?

Reizul holbă ochii și spuse:

— Socot că trebuie să fie și din acelea în chiupuri.

La vorbele acestea, domnița Budur simți că i se umple gura de apă de atâta poftă și întrebă:

— Tare aș dori să cumpăr unul dintre acele chiupuri.

Căpitanul răspunse:

— Măcar că stăpânul lor a pierdut ceasul de plecare a corăbiei, iar eu nu pot să fac ce vreau cu ele, stăpânul nostru sultanul are voie să ia ce-i place!

Și strigă:

— Hei, flăcăi! aduceți din chilnă unul din cele douăzeci de chiupuri cu măsline!

Și numaidecât corăbierii aduseră, după ce îl scoaseră din chilnă, unul din cele douăzeci de chiupuri.

Sett Budur săltă capacul și rămase atâta de mulțumită de înfățișarea minunată a măslinelor, încât strigă:

— Vreau să le cumpăr pe toate douăzeci! Cât ar putea să coste la prețul din suk?

Căpitanul răspunse:

— La prețul din sukul din Insula de Abanos, măslinele prețuiesc mai bine de o sută de drahme acuma, socot eu.

Sett Budur spuse către cămărașii ei:

— Plătiți-i reizului o mie de drahme de fiecare chiup.

Și adăugă:

— Când ai să te întorci în țara negustorului, să-i plătești astfel prețul măslinelor.

Și plecă, urmată de hamalii încărcați cu chiupurile cu măsline.

Cea dintâi grijă a domniței Budur, când ajunse la sarai, fu să se ducă la draga ei Haiat-Alnefus ca să-i dea de știre despre sosirea măslinelor. Iar când chiupurile, urmând poruncile date, fură aduse în harem, Budur și Haiat-Alnefus, nerăbdătoare până peste poate, porunciră să fie adusă o tablă mare, cea mai mare dintre toate tablalele de dulciuri, și porunciră roabelor să ridice binișor cel dintâi chiup și să-l deșerte pe tablă, în așa fel ca să alcătuiască o grămadă orânduită din care să poată alege măslinele cu sâmburi de cele care ar putea să fie umplute.

Încât mare fu mirarea domniței Budur și a prietenei sale când văzură măslinele amestecate cu drugi și cu pulbere de aur! Dar uimirea nu era chiar neadumbrită de nemulțumire, la gândul că măslinele ar fi putut să fie vătămate de acea amestecătură. Încât Budur porunci să fie aduse alte tablale și să se deșerte toate celelalte chiupuri, rând pe rând, până la cel de al douăzecelea. Dar când roabele răsturnară și pe cel de al douăzecelea chiup și când numele lui Kamaralzaman se ivi de dedesubtul lui, și când talismanul străluci în mijlocul măslinelor răsturnate, Budur scoase un țipăt, îngălbeni de tot și căzu leșinată în brațele domniței Haiat-Alnefus. Cunoscuse cornalina pe care o purtase legată cu nod de mătase la șălvărașii ei!

Când Sett Budur, mulțumită îngrijirilor date de Haiat-Alnefus, își veni în fire din leșin, luă cornalina talismanică și și-o duse la buze, suspinând de bucurie; pe urmă, ca nu cumva roabele să-i dibăcească străvestirea, le porunci tuturora să plece și îi spuse prietenei sale:

— Iacătă, o, mult-iubita mea dragă, talismanul care a pricinuit despărțirea mea de soțul meu drag. Ci, întocmai precum l-am găsit iarăși, tot așa gândesc să-l găsesc și pe cel a cărui venire ne-ar umple pe amândouă de bucurie!

Numaidecât trimise după reizul naiei, care se înfățișă între mâinile ei, și sărută pământul, și așteptă să fie întrebat. Atunci Sett Budur îi spuse:

— Poți să-mi spui, o, căpitane, ce face în țara lui stăpânul chiupurilor cu măsline?

El răspunse:

— Este ajutor de grădinar, și trebuia să vină și el pe corabie odată cu măslinele, ca să le vândă aici, dar a pierdut plecarea corăbiei.

Budur spuse:

— Ei bine, să știi, o, căpitane, că, după ce am gustat din măsline, între care cele mai frumoase sunt într-adevăr bune de umplut, am priceput că acela care le-a pregătit nu poate să fie altul decât bucătarul meu de odinioară; că numai el știa să dea umpluturii cu capere atâta pișcăciune și atâta frăgezime totodată, care îmi plac peste măsură. Și afurisitul de bucătar a fugit într-o zi, de frică să nu fie pedepsit pentru că îl betejise pe băiatul de la bucătărie, tăbărând pe el cu niște zoruri prea grele și cam nepotrivite. Așa că trebuie să ridici iarăși pânzele și să mi-l aduci cât mai degrabă cu putință pe ajutorul acela de grădinar, care tare prepun că este bucătarul meu de odinioară, făptașul betejirii ajutorului lui cel gingaș. Și am să te răsplătesc strașnic dacă vei pune destul zor în îndeplinirea poruncilor mele: altminteri niciodată nu am să-ți îngăduiesc să mai vii în împărăția mea; ba chiar, dacă ai să mai vii, am să pun să fii ucis, dimpreună cu toți oamenii tăi de pe corabie…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute douăzeci și opta noapte spuse:

…am să pun să fii ucis, dimpreună cu toți oamenii de pe corabia ta!

La vorbele acestea, căpitanul nu putu să răspundă decât cu ascultare și cu supunere și, în ciuda pagubei pe care plecarea aceea silită o aducea negustorilor lui, se gândi că la întoarcere are să fie despăgubit de sultan, și ridică numaidecât pânzele. Și Allah îi scrise o plutire prielnică, încât ajunse în câteva zile la cetatea păgânească, și coborî de pe corabie, la vreme de noapte, cu năierii cei mai voinici de pe corabie.

Numaidecât se duse cu ceata la grădina unde sălășluia Kamaralzaman și bătu la poartă.

La ceasul acela, Kamaralzaman, isprăvindu-și treburile zilnice, ședea amărât și, cu lacrimile în ochi, își procitea stihuri despre despărțire. Dar când auzi bătaia în poartă, se ridică și se duse să întrebe:

— Cine e acolo?

Căpitanul, cu glas prefăcut ruginit, spuse:

— Un sărman de-al lui Allah!

La ruga aceea, rostită pe arăbește, Kamaralzaman simți cum îi zvâcnește inima de milă; și deschise. Și numaidecât fu înșfăcat și priponit belci; iar grădina fu năpădită de corăbierii care, când văzură cele douăzeci de chiupuri rânduite ca și întâia oară, se repeziră să le ducă. Pe urmă se întoarseră cu toții la corabie și ridicară pe dată pânzele.

Atunci căpitanul, înconjurat de oamenii lui, se duse la Kamaralzaman și îi spuse:

— A, tu ești doritorul de băieți care l-ai betejit pe copilul de la bucătăria sultanului! La sosirea corăbiei, ai să găsești țeapa gata să-ți facă și ție la fel, dacă nu cumva te ispitește încă de pe acum să te șpănguiască flăcăii aceștia stătuți!

Și îi arătă năierii care făceau cu ochiul uitându-se la el, căci li se părea un chilipir minunat de luat în colți.

La vorbele acestea, Kamaralzaman, măcar că fusese slobozit din legături de cum ajunsese pe punte, și care nu rostise un cuvânt și se lăsase în seama soartei, nu mai putu să îndure atare învinuire și strigă:

— Mă adăpostesc întru Allah! Au nu ți-e ție rușine să vorbești așa, o, căpitane? Căiește-te întru Prorocul!

Reizul răspunse:

— Binecuvântarea lui Allah și rugăciunea fie asupra-i (a Prorocului) și asupra tuturor alor săi! Dar chiar tu ești acela care l-a betejit pe băiat!

La vorbele acestea, Kamaralzaman iarăși strigă:

— Mă adăpostesc întru Allah!

Reizul i-o tăie:

— Aibă-ne Allah întru mila sa! Ne adăpostim sub paza lui!

Iar Kamaralzaman îi răspunse:

— O, oameni buni, mă juruiesc pe viața Prorocului (asupra-i fie ruga și pacea!) că nu pricep nimic din atare învinuire și că nu mi-a călcat niciodată piciorul în Insula aceea de Abanos unde mă duceți, și nici în saraiul sultanului de acolo! Rugați-vă Prorocului, o, oameni buni!

Atunci toți răspunseră cumu-i datina:

— Asupra-i fie binecuvântarea!

Și căpitanul urmă:

— Adică nu ai fost niciodată bucătar și nu ai vătămat nici un copil în viața ta?

Kamaralzaman, burzuluit până peste poate, scuipă și strigă:

— Mă adăpostesc întru Allah! Faceți cu mine ce vreți, întrucât, pe Allah! limba mea nu are să se mai ostenească a da asemenea răspunsuri!

Și nu mai vru să scoată o vorbă. Atunci căpitanul adăugă:

— În ceea ce mă privește, sarcina mea are să fie îndeplinită când am să te dau în mâna sultanului. Dacă ești nevinovat, ai să te descurci și tu cum vei putea!

Într-acestea, corabia ajunse la Insula de Abanos; și numaidecât reizul coborî pe țărm și îl duse pe Kamaralzaman la sarai, și ceru să intre la sultan. Și pe dată, întrucât era așteptat, fu poftit în sala domnească.

Or, Sett Budur, ca să nu se dea pe față, și spre folosul ei și al lui Kamaralzaman, ticluise un tertip tare înțelept, mai cu seamă pentru o femeie.

Încât, după ce se uită la acela pe care îl adusese căpitanul, dintr-o aruncătură de ochi îl și cunoscu pe mult-iubitul ei Kamaralzaman; păli de tot la chip și se făcu galbenă ca șofranul. Și toți puseră schimbarea aceea pe seama mâniei stârnite de betejirea copilului. Se uită la el îndelung, fără a putea vorbi, în vreme ce el, în hainele-i ponosite de grădinar, ședea până peste poate de fâstâcit și de speriat. Și era departe de a-i da prin gând că se afla dinaintea aceleia pentru care vărsase atâtea lacrimi și îndurase atâtea necazuri și supărări și răutăți.

Într-un sfârșit, Sett Budur izbuti să se stăpânească și se întoarse către căpitan și îi spuse:

— Păstrează pentru tine, ca preț al credincioșiei tale, banii pe care ți i-am dat pentru măsline!

Reizul sărută pământul și spuse:

— Dar ce să fac cu celelalte douăzeci de chiupuri pe care le mai am în chila naiei, de data din urmă?

Budur spuse:

— Dacă mai ai douăzeci de chiupuri, dă zor să mi le trimiți. Și ai să primești o mie de dinari de aur!

Pe urmă se întoarse către Kamaralzaman, care ședea cu ochii în pământ, și le spuse cămărașilor:

— Luați-l pe tânărul acesta și duceți-l la hammam…

În clipita aceasta a istorisirii, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

SFÂRȘIT

Note

1 Raduan (mai corect: Ridvan), în mitologia arabă, este îngerul care păzește porțile raiului.

2 (Azr) Zablakan (mai corect: Ziblikan), de la cuvântul arab zibli, care însemnează „gunoi”, „bălegar” – așadar numele acesta vrea să fie o aluzie glumeață la meseria de fochist a hammamgiului, întrucât în Orient bălegarul uscat era folosit în mod obișnuit drept combustibil. El-Mujahed (mai corect: Ali-Mudjahid) însemnează: „luptător pentru credință”.

3 El-Katul se traduce – „ucigașul”, iar El-Majnun – „nebunul”.

4 Adică nazareean, creștin.

5 Mărturisirea de credință musulmana. Este suficient s-o rostești, spre a dovedi că ești musulman. Și nimeni nu va mai avea de cerut alte dovezi. Cat despre circumcizie, aceasta este recomandată, dar nu este cu totul necesară pentru a deveni musulman. Traducerea formulei: „Dumnezcu este numai Allah, și Mahomed este trimisul lui Allah!”.

6 Ibn-Adam – în limba arabă: fiul lui Adam adicâ omul, în exprimarea metaforică a Șcherezadei.

7 În traducere: Soarele unei zile frumoase.

8 Pentru musulmani, sinuciderea este un păcat capital, întrucât, după doctrina islamică, sufletul drept-credinciosului este proprietatea lui Allah și nu i-a fost dat omului decât temporar, spre a-i sluji pe pământ. Așa, încât cel care își ia zilele atentează asupra unui bun al lui Allah și săvârșește un păcat ce nu mai poate fi ispășit în timpul viețuirii sale pe pământ.

9 In traducere: Luna Veacului.

10 Despre îngerii Harut și Măruț se spune în Coran (cap. II, v. 96): „Ei demonii îi învață pe oameni magia și știința care au coborât de sus asupra celor doi îngeri de la Babel, Harut și Măruț.” Există multe comentarii și supoziții – destul de confuze – despre acești doi îngeri „căzuți în păcat”, unii comentatori însă cred că nu erau decât doi oameni cărora li se spunea îngeri datorită frumuseții lor răpitoare.

11 Tagut este unul dintre numele date diavolului ca ispititor; în Coran (cap. II, v. 250) se spune: „Necredincioșii nu au alți îndrumători decât pe Tagut. El îi va conduce din lumină în beznă și vor fi dați flăcărilor, unde vor rămâne în veci.”

12 In mitologia arabă, pământul este învăluit de șapte ceruri, așezate unul peste altul. Pământul însuși este alcătuit și el din șapte pământuri, cel pe care locuim noi fiind „pământul de sus” și care se află în contact cu „cerul de jos”.

13 In traducere: Viața sufletelor.