A fost odată o femeie a cărei meserie era de a descoji susanul. Or, într-o zi, i se aduse o măsură de susan de cel mai bun soi, și i se spuse:
— Doctorul i-a hotărât unui bolnav să mănânce numai și numai susan! Iar noi ți l-am adus ca să-l cureți și să-l descojești!
Și femeia îl luă și se apucă pe dată de treabă și, la sfârșitul zilei, îl curățase și îl descojise. Și era o desfătare să vezi susanul acela alb, curățat și ispititor! încai o nevăstuică ce hojmălea pe acolo nu zăbovi a fi ispitită amarnic și, când se lăsă noaptea, se apucă să trudească a-l căra în ascunzătoarea ei. Și făcu treaba așa de bine, încât despre ziuă nu mai rămăsese pe tablă decât olecuță de susan.
Încât nevăstuică putu să judece, pitită în gaura ei, uluirea și mânia femeii la vederea tablalei aproape goale de ceea ce se aflase pe ea. Și o auzi cum striga:
— A! de-aș putea să-l dibăcesc pe hoțoman! Nu poate să fie vorba decât tot de afurisiții de șoareci care mi-au năpădit casa, de la moartea pisicii încoace! De-aș găbji măcar unul, l-aș face să ispășească ticăloșiile tuturor semenilor lui!
Când auzi asemenea vorbe, nevăstuica își zise în gând: „Sunt datoare neabătut, ca să mă pun la adăpost cu totul de răzbunarea femeii, s-o întăresc în bănuielile ei în ceea ce îl privește pe șoarece. Altminteri ar putea prea bine să se ia de mine și să-mi rupă spinarea!”
Și numaidecât se duse să-l caute pe șoarece și îi spuse:
— O, fratele meu, orice vecin se întrajutorează cu vecinul său! Și nimic nu este mai grețos decât un vecin scârțan care nu dovedește nici o luare-aminte față de cei ce sălășluiesc lângă el, și care, la prilejuri de bucurie, nu le trimite nimic din bucatele bune pe care femeile din casa lui i le-au gătit, nici din dulciurile și din plăcintele făcute la sărbătorile cele mari!
Iar șoarecele răspunse:
— Chiar că așa-i, buna mea prietenă! încât cum să nu mă firitisesc de megieșia cu tine, măcar de nu te afli aici decât de câteva zile, și de gândurile cele bune pe care mi le mărturisești! Deie Allah ca toți vecinii să fie tot așa de cinstiți și de îndatoritori ca tine! Dar ce ai a-mi povesti?
Nevăstuica spuse:
— Gospodina cea de treabă, care sălășluiește acolo în casă, a primit o măsură de susan proaspăt și gustos până peste poate. Încât ea și copiii ei au mâncat din el până la sațietate, și nu au mai lăsat decât vreo doi pumni. Așa că am venit să te prevestesc cumu-i treaba, întrucât mi-ar lui ca de o mie de ori mai bine să te bucuri tu de el decât halplăii ei de copii!
La vorbele acestea, șoarecele fu cuprins de atâta voioșie, încât începu să țopăie și să zbânțuie din coadă. Fără a-și mai face vreme de chibzuială, fără a mai băga de seamă chipul fățarnic al nevăstuicii, fără a lua aminte la femeia care, tăcută, pândea, și fără ca măcar să se întrebe care putea să fie pricina ce-o împingea pe nevăstuica la un atare fapt de mărinimie, o luă la fugă cu toată iuțeala lui și se năpusti în mijlocul tablalei pe care sclipea, strălucitor și descojit, susanul! Și își umplu cu lăcomie gura. Dar tot atunci femeia ieși de după ușă și, cu o lovitură de băț, îi zdrobi șoarecelui capul!
Și iacătă-așa bietul șoarece, din încrederea lui necugetată, plăti cu viața ticăloșia altuia!
La vorbele acestea, sultanul Șahriar spuse:
— O, Șeherezada, ce învățătură despre chibzuință îmi dă povestea aceasta! Dacă aș fi știut-o mai de mult, m-ar fi ferit de o încredere fără de margini în soția mea, desfrânata pe care am ucis-o cu mâna mea, și în hadâmbii arapi, telpizii care au ajutat la ticăloșie! … Dar nu ai cumva să-mi povestești vreo istorie despre prietenia credincioasă?
Iar Șeherezada spuse: