POVESTEA CU FRUMOASA ȘAMSENNAHAR ȘI CU ALI BEN-BEKAR.

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că trăia la Bagdad, sub domnia care s-a întemeiat și s-a dus a califului Harun Al-Rașid, un tânăr negustor tare bine făcut și tare bogat, pe care îl chema Abalhassan ben-Taher. Era, neîndoielnic, cel mai frumos și cel mai muchelef dintre toți negustorii din sukul cel mare. Încât fusese ales de către căpetenia hadâmbilor de la sarai să rostuiască pentru cadâne toate lucrurile – bogasiuri sau nestemate – de care ele puteau să aibă trebuință; iar hanâmele acelea se bizuiau orbește pe bunul lui gust, și mai cu seamă pe nelimbuția lui, de destule ori pusă la încercare, în slujbele pe care îl însărcinau din când în când. Iar el nu pregeta niciodată a-i cinsti cu tot felul de răcoritoare pe hadâmbii care veneau să-i aducă poruncile, și de fiecare dată să le dăruiască vreun peșcheș potrivit cu cinul pe care aceștia îl aveau pe lângă stăpânele lor. Încât tânărul Abalhassan era tare îndrăgit de toate femeile și de toți robii de la sarai, și până într-atâta, încât însuși califul îl băgă în seamă într-un sfârșit; și, de cum îl văzu, îl îndrăgi pentru purtările lui alese și pentru chipul lui zarif și atâta de îndatoritor, și pentru obrazu-i atâta de blajin; și îi îngădui intrare slobodă la sarai, la orice ceas din zi ori din noapte; și, cum tânărul Abalhassan adăuga la toate, aceste haruri și darul cântatului și al stihuirii, califul, care nu punea nimica mai presus de un glas frumos și de o rostire aleasă, îl poftea adeseori să vină să-i țină tovărășie la masă și să-i ticluiască stihuri desăvârșit meșterite.

Încât prăvălia lui Abalhassan era cea mai cunoscută de către toți tinerii cilibii câți cuprindea Bagdadul, feciori de emiri și de veliți, precum și de către soțiile dregătorilor de viță aleasă și ale slujbașilor.

Or, unul dintre obișnuiții cei mai statornici ai prăvăliei lui Abalhassan era un tânăr cocon care ajunsese prietenul cel mai de suflet al lui Abalhassan, așa de frumos și de ispititor era. Îl chema Ali ben-Bekar și se trăgea din domnii cei de demult ai Persiei. Avea un boi vrăjitor, un chip cu niște obraji proaspeți și trandafirii, sprâncenele trase desăvârșit, dinții zâmbitori și o vorbă desfătătoare.

Într-o zi dar, pe când tânărul emir Ali ben-Bekar ședea în prăvălie lângă prietenul său Abalhassan ben-Taher, și pe când amândoi tăifăsuiau și râdeau, văzură cum vin zece fetișcane frumoase ca niște lune, care o înconjurau pe-o a unsprezecea, călare pe o catârcă înfotăzată în zarpale și cu scările de aur. Și aceasta cea de a unsprezecea era acoperită cu un izar de mătase trandafirie, pe care îl strângea peste mijloc o centură înhorboțită cu aur, lată de cinci degete și bătută în mărgăritare mari și în năstrăpate. Chipu-i era învăluit cu un iașmac străveziu, prin care ochii i se întrezăreau minunați! Pielea mâinilor ei se înfățișa vederii precum însăși mătasea, și odihnitoare în albeața ei; iar degetele-i, grele de olmazuri, nu păreau decât și mai măiestrite. Cât despre boiul și despre nurii ei puteau fi prepuși minunați, judecând după puținul ce se putea zări.

Când alaiul ajunse la ușa prăvăliei, copila, sprijinindu-se pe umerii roabelor, puse piciorul la pământ și intră în prăvălie, urând bună pace lui Abalhassan, care îi întoarse urarea cu semnele celei mai adânci cinstiri, și sări să orânduiască pernele și divanul spre a o pofti să ia loc, și se trase numaidecât oleacă mai de-o parte, ca să aștepte poruncile ei. Și tinerica începu să aleagă fără luare-aminte câteva bogasiuri de zarafir; câteva giuvaieruri și câteva șipuri cu zemuri de trandafiri; și, întrucât nu avea de ce să se sfiască de Abalhassan, își săltă o clipită vălul cel gingaș de pe față și făcu să strălucească astfel, fără de ascunzișuri, toată frumusețea ei.

Or, de cum zări acel chip atâta de frumos, tânărul emir Ali ben-Bekar se simți răpit de minunare, și patima i se aprinse în adâncul lăuntrurilor; pe urmă, întrucât, din bună-cuviință, vru să se depărteze, copila cea nurlie, care îl băgase de seamă și care și ea fusese la fel de tulburată tainic, îi spuse lui Abalhassan cu glasul ei minunat:

— Nu vreau să fiu pricina plecării mușteriilor tăi. Poftește-l, așadar, pe tânărul acela să nu plece!

Și zâmbi vrăjitor.

La vorbele ei, emirul Ali ben-Bekar fu în vipia dorurilor și, nevrând să rămână dator în curtenie, îi spuse codanei:

— Pe Allah! o, stăpână a mea, dacă am vrut să plec nu a fost numai de teama să nu fiu stânjenitor, ci și pentru ca văzându-te, m-am gândit la stihurile poetului:

O, tu cel ce privești mărețul soare, Nu-l vezi cum arde-n slava-i stătătoare Pe care ochi de om nu-i s-o măsoare?

Crezi tu că fără aripi ai fi-n stare S-ajungi la el în ceruri? Sau crezi oare Că el până la tine-o să coboare?

Când auzi stihurile acelea procitite cu un glas tânguitor, fetișcana fu vrăjită de simțământul gingaș care le stârnise, și fu încă și mai aprig răpită de înfățișarea chipeșă a celui îndrăgostit de ea. Încât îi aruncă o privire lungă și zâmbitoare, pe urmă îi făcu semn tânărului negustor să se apropie și îl întrebă în șoaptă:

— Abalhassan, cine este tânărul și de unde este?

El răspunse:

— Este emirul Ali ben-Bekar, coborâtor din domnii Persiei. E tot atâta de mărinimos pe cât e de frumos. Și e cel mai bun prieten al meu.

Cadâna urmă:

— E drăguț! Așa că să nu te minunezi, Abalhassan. Dacă în curând după plecarea mea vei vedea că vine o roabă de-a mea să vă poftească, pe tine și pe el, să veniți la mine. Întrucât aș vrea să-i dovedesc că se află la Bagdad saraiuri mai mândre, femei mai frumoase și almee mai iscusite decât la curtea domnilor persiani!

Iar Abalhassan, căruia nu-i trebuia mai mult ca să priceapă, se temeni și răspunse:

— Pe capul și pe ochii mei!

Atunci tânăra hanâmă își trase la loc iașmacul peste obraji și ieși, lăsând în urmă-i o mireasmă de rochii ținute numai în santal și în iasomie.

Cât despre Ali ben-Bekar, odată copilandra plecată, rămase un bun răspas de vreme fără să mai știe ce spune, și până într-atâta că Abalhassan fu nevoit să-i atragă luarea-aminte că mușteriii băgau de seamă zbuciumul lui și începeau să se mire. Iar Ali ben-Bekar răspunse:

— O, ben-Taher, cum să nu fiu zbuciumat și mirat eu însumi când îmi văd sufletul cum dă să-mi fugă din trup ca să se ducă după luna aceea care îmi silește inima să se dăruiască fără a se mai chibzui cu mintea?

Pe urmă adăugă:

— O, ben-Taher, fie-ți milă! cine este copila aceea pe care pari a o cunoaște? Grăbește-te de-mi spune!

Abalhassan răspunse:

— Este cadâna de inimă a emirului drept-credincioșilor! Numele ei este Șamsennahar[7]. E răsfățata de calif, cu hatâruri care de-abia dacă i se aduc chiar și sultanei Sett-Zobeida, soția legiuită. Are un sarai numai al ei, unde poruncește ca stăpână deplină, fără a fi pusă sub veghea hadâmbilor, întrucât califul are o încredere fără de margini în ea; și pe drept temei, căci, dintre toate femeile de la sarai, măcar că e cea mai frumoasă, ea este cea care face ca roabele și hadâmbii să șușotească cel mai puțin, cu clipeli de ochi.

Or, de-abia isprăvise Abalhassan de dat aceste lămuriri prietenului său Ali ben-Bekar, că o roabă micuță se și ivi și se duse drept la Abalhassan și îi spuse la ureche:

— Stăpâna mea Șamsennahar vă poftește, pe tine și pe prietenul tău!

Și numaidecât Abalhassan se ridică, îi făcu semn lui Ali ben-Bekar și, după ce încuie ușa de la prăvălie, o urmă, însoțit de Ali, pe roaba cea micuță, care mergea înaintea lor și care îi duse astfel la chiar saraiul califului Harun Al-Rașid.

Și deodată emirul Ali se socoti ajuns în chiar sălașul ginnilor, unde toate lucrurile sunt atâta de frumoase, încât ar crește păr pe limbă până a dovedi să le zugrăvească. Ci roaba cea mărunțică, fără a le da păs să-și mărturisească uluirea, își plesni palmele una de alta și pe dată se și ivi o arăpoaică încărcată cu o sinie plină cu mâncăruri și cu poame, pe care o puse pe o sofa; și chiar numai mireasma ce se revărsa din ele era un balsam minunat pentru nări pentru inimă, încât roaba cea mărunțică nu pregetă a-i pofti cu cinstiri până peste poate să guste și, după ce se saturară bine, le aduse ligheanul și olul de aur plin cu apă înmiresmată pentru mâini; pe urmă le aduse un ibric minunat, împodobit cu adamanturi și rubine, și plin cu apa de trandafiri, și le turnă din el și într-o palmă și în cealaltă, pentru barbă și pentru obraji; după care le aduse mirosne de aloe într-o cățuie micuță de aur, și le înmiresmă hainele, cum e datina. Și, când isprăvi, deschise o ușă de la sala în care se aflau și îi rugă să poftească după ea. Și îi duse într-o sală mare, durată răpitor.

Era într-adevăr o sală străjuită de o boltă sprijinită pe optzeci de pilaștri străvezii din cea mai curată alabastră, cu picioarele și cu frunțile cioplite cu un meșteșug gingaș, și împodobiți cu zugrăveli de păsări și de dihănii cu patru picioare. Iar bolta era zugrăvită toată, pe un câmp de aur, cu linii colorate și vii la privire, ce înfățișau întocmai împletiturile de pe chilimul cel mare cu care era așternută sala. Și, în locurile goale dintre pilaștri, se aflau oluri mari și minunate cu flori, sau numai niște șipuri mari, goale, da frumoase de chiar frumusețea lor și de a trupurilor lor de jaspă, de agată și de cleștar. Și sala aceea da de-a dreptul către o grădină care la intrare înfățișa, din pietricele colorate, zugrăviturile de pe chilim: ceea ce făcea ca bolta, sala și grădina să se dealungească sub cerul gol și sub albastrul liniștit.

Or, pe când Ali ben-Bekar și Abalhassan se minunau de întocmirea aceea măiastră, zăriră, așezate roată, cu sânii țâșnitori, cu ochii negri și cu obrajii trandafirii, zece fetișcane care țineau fiecare în mână câte o lăută…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută cincizeci și treia noapte spuse:

…și cu obrajii trandafirii, zece fetișcane care țineau fiecare în mână câte o lăută. Și, la un semn al micuței roabe de taină, toate deodată cântară un pestref atâta de duios, încât emirul Ali, a cărui inimă era plină de chipul frumoasei Șamsennahar, simți lacrimile cum îi năboiesc pleoapele. Și îi spuse prietenului său Abalhassan:

— Ah, fratele meu! simt că mi se topește inima! Iar sunetele acestea îmi vorbesc într-o limbă care îmi face sufletul să plângă, fără ca să știu bine de ce!

Abalhassan îi spuse:

— Tinere doamne al meu, stai cu sufletul liniștit și dă toată luarea-aminte la cântarea aceasta ce făgăduiește să fie minunată datorită frumoasei Șamsennahar care pesemne că are să se ivească în curând!

Într-adevăr, de-abia isprăvi Abalhassan vorbele acestea că pe dată cele zece tinere se și ridicară toate deodată și, unele ciupind strunele, altele dărăbănind din dairale, viersuiră cântecul acesta ca pestref:

O, cerule, privești adeseori Spre noi cu zâmbet cald de mulțumire;

O, lună, pune-ți hainele de nori Și-nfășură-te-n vălul lor subțire;

Iar soare tu, atotbiruitor, Te du și lasă noaptea să se-nsire!

Și cântărețele se opriră, ca să aștepte răspunsul pe care îl viersui numai una dintre cele zece:

Ochilor, iată, iată mândra lună!

Căci ne e oaspe mândrul, craiul soare, Venit acum la noi să se supună Către Șamsennahar cu închinare!

Atunci emirul Ali, care îl întruchipa pe chiar soarele Acela, se uită spre partea dimpotrivă și văzu, într-adevăr, cum veneau douăsprezece arăpoaice tinere ce purtau pe umeri un jeț de argint-lamur, acoperit cu un polog de catifea, și pe care ședea o femeie ce încă nu se putea zări, adăpostită cum era sub un văl mare de borangic ce se unduia dinaintea pologului. Și arăpoaicele erau cu sânii goi și cu picioarele desculțe; iar o maramă de mătase și zarafir, petrecută pe după mijloc, întărea belșugurile trupești ale purtătoarelor. Și, când ajunseră în mijlocul cântărețelor, puseră jos încetișor jețul de argint și se traseră îndărăt sub pomi.

Atunci o mână împinse perdelele la o parte, și niște ochi străluciră pe un chip de lună; era Șamsennahar. Și era îmbrăcată într-o mantie largă de bogasiu ușor, albastru pe aur, înstelată cu mărgăritare și rubinuri, nicidecum puse cu ghiotura, ci puține ca număr – numai că totul era de un gust și de un preț fără de seamăn. Atunci, cu perdelele date la o parte, Șamsennahar își săltă cu totul iașmacul, și se uită zâmbind la emirul Ali, și își plecă ușor capul. Și emirul Ali se uită la ea suspinând și își vorbiră amândoi într-o limbă mută prin care, în câteva clipite, își spuseră mai multe lucruri decât ar fi putut să-și spună într-un lung răspas de vreme.

Și Șamsennahar izbuti într-un sfârșit să-și desprindă privirile din ochii lui Ali ben-Bekar, spre a porunci roabelor să cânte. Atunci una dintre ele zori să-și înstruneze lăuta și cântă:

Ursită, tu! când doi îndrăgostiți, Bătuți de-același dor, stau și suspină, Privindu-se-ndelung și ispitiți De-mbrățișări – au nu tu ești de vină?

Iubita spune: „Încă un sărut, Iubitule, mai dă-mi, pe viața-mi toată!

Ți-l voi întoarce, dacă ți-a plăcut, La fel de cald, o dată, și-ncă-o dată!”

Atunci Șamsennahar și Ali ben-Bekar scoaseră un oftat; iar a doua cântăreață, pe un alt glas, la un semn al cadânei, spuse:

Iubite, dulcea mea lumină Pe floarea ochilor, pe gură!

O, trup prin care se strecoară A buzelor mele băutură!

Iubitule, când te-am zărit Întâia oară, ca-n povești, Ah, frumusețea mi-a șoptit: „Iacătă-l! Mâini dumnezeiești L-au izvodit! Și ca alintu-i, Al unor horbote cerești -

Să-l cauți pururi și să-l jindui”

La stihurile acestea, emirul Ali ben-Bekar și frumoasa Șamsennahar se priviră îndelung; și o a treia cântăreață spunea:

Clipele de fericire Trec ca repezite ape.

Grabnic trista vestejire Peste noi așterne pleoape.

Nu mai sta în șovăire Când iubirea e aproape.

Soarbe bucuria-ntreagă, Căci nădejdea-n ea-i deșartă:

Anii tineri iute pleacă.

Frumusețea se deșartă.

Clipa care-acum te leagă N-o lăsa în van să ardă!

Când cântăreața isprăvi cântecul, emirul Ali scoase un oftat lung și, neputând să-și stăpânească mai mult tulburarea, lăsă lacrimile să-i curgă, suspinând. La priveliștea aceea, Șamsennahar, care nu era mai puțin tulburată, se porni să plângă și ea la fel și, neputând să-și înfrâne patima, se ridică din jeț și porni repede spre ușa sălii. Și numaidecât Ali ben-Bekar alergă și el într-acolo și, ajungând în spatele perdelei celei mari de la ușă, se întâlni cu iubita lui; și tulburarea le fu atâta de mare și bucuria atâta de amarnică, încât leșinară unul în brațele celuilalt; și neîndoielnic că s-ar fi prăbușit pe jos, de nu i-ar fi sprijinit slujnicele care o urmau de departe pe stăpână și care zoriră să-i ducă pe amândoi pe un divan unde îi ajutară să-și vină în simțiri, stropindu-i din belșug cu apă de flori și dându-le să miroasă mirosne întremătoare.

Or, cel dintâi lucru pe care îl făcu Șamsennahar când își veni în fire fu de a se uita împrejurul ei; și zâmbi fericită când dete cu ochii de iubitul său Ali ben-Bekar; și, întrucât nu îl vedea pe Abalhassan ben-Taher, întrebă cu îngrijorare de el. Or, Abalhassan, din bună-cuviință, se trăsese mai încolo, și de altminteri nu fără de teamă pentru urmarea grea pe care putea s-o aibă nebunia aceea, dacă ar fi ajuns să se dea în vileag la sarai. Dar de cum pricepu că hanâma întreabă de el, înaintă cu cinstire și se temeni dinaintea ei. Iar Șamsennahar îi spuse:

— O, Abalhassan, cum îți voi prețui vreodată pe măsura binele ce ni l-ai făcut? Mulțumită ție am ajuns să cunosc ce are lumea mai vrednic de iubit printre făpturile ei, și clipele acestea fără de asemuire când sufletul mi se curmă de beția fericirii! Fii încredințat, ben-Taher, că Șamsennahar nu are să fie nicidecum o nerecunoscătoare!

Și Abalhassan se temeni adânc dinaintea cadânei, cerând de la Allah pentru ea împlinirea tuturor dorurilor pe care sufletul ei și le-ar putea râvni. Atunci Șamsennahar se întoarse către iubitul ei Ali ben-Bekar și îi spuse:

— O, stăpâne al meu, nu mă îndoiesc de dragostea ta. Măcar că a mea întrece ca tărie toate simțămintele pe care ai putea să le ai tu pentru mine. Dar vai! ce soartă-i și soarta mea, de a fi legată de saraiul acesta și de a nu putea să dau voie slobodă iubirii mele.

Și Ali ben-Bekar răspunse:

— O, stăpână a mea, chiar că dragostea ta m-a pătruns până într-atâta, încât s-a întrețesut cu sufletul meu și s-a făcut una cu el, atâta de desăvârșit, încât chiar și după moartea mea sufletul meu are să-l păstreze în adâncu-i pe veci! Ah, ce nenorociți suntem că nu putem să ne iubim în voie!

Și, când încheie vorbele acestea, lacrimile năpădiră ca o ploaie obrajii emirului Ali și, ca urmare, și pe cei ai frumoasei Șamsennahar. Și Abalhassan veni lângă ei și le spuse:

— Pe Allah! nu pricep nimic din plânsetele voastre, de vreme ce vă aflați laolaltă! Ce-ar mai fi dacă ați fi despărțiți? Chiar că nu este nicidecum ceasul acuma să vă mohorâți, ci să vă înseninați și să vă petreceți vremea în bucurie și voioșie!

La vorbele acestea ale lui Abalhassan, căruia învățase să-i prețuiască sfaturile, frumoasa Șamsennahar își șterse lacrimile și făcu semn uneia dintre roabe, care numaidecât ieși pentru o clipită spre a se întoarce urmată de mai multe slujnice care purtau pe capetele lor niște tablale mari de argint, pline cu tot felul de bucate ispititoare. Și, odată acele tablale puse jos pe chilimuri între Ali ben-Bekar și Șamsennahar, slujnicele se traseră îndărăt lângă perete și înlemniră.

Atunci Șamsennahar îl pofti pe Abalhassan să șadă jos dinaintea lor, în jurul tăvilor de aur bătut, pe care se rotunjeau pometurile și abureau plăcintele. Și cu chiar degetele ei, cadâna începu să întocmească dumicate de pe fiecare tavă și să le pună chiar ea între buzele iubitului său Ali ben-Bekar. Și nu îl uită nici pe Abalhassan ben-Taher. Și, după ce mâncară, tăvile de aur se ridicară și se aduse un ibric gingaș de aur și un lighean de argint bătut; și se spălară pe mâini cu apa înmiresmată ce li se turnă. După care șezură iarăși jos, iar tinerele arăpoaice le aduseră niște cupe de agată colorate, puse pe niște farfuriuțe de argint-lamur și pline cu un vin ales, care chiar și numai cu înfățișarea lui învoioșa ochii și învâlvora sufletul. Iar ei băură încetișor, privindu-se lung; și, odată cupele golite, Șamsennahar le lăsă pe toate roabele să plece, și nu mai opri lângă ea decât cântărețele.

Atunci, cum se simți ispitită întru totul să cânte, Șamsennahar îi ceru uneia dintre cântărețe să încerce mai întâi un pestref, spre a-i da glasul; iar cântăreața își înstrună numaidecât lăuta și cântă încetișor:

Suflete-al meu, te-ai topit!

Mâinile dragostei grele Te-au răvășit și-ai zvârlit Vântului tainele mele!

Suflete, unde te duci?

Eu te păstram în veghere, Și-acuma iacătă fugi Spre cel care ți-e durere!

Curgeți, voi lacrimi, șuvoi, Spre cruntul ce mi-e izbăvire!

Ah, lacrimi de flacără, voi Aprinse de-aceeași iubire!

Atunci Șamsennahar întinse mâna, umplu o cupă și o bău până la jumătate, apoi i-o întinse emirului Ali, care o luă și bău, cu buzele puse pe locul pe care îl atinseseră buzele iubitei lui…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută cincizeci și patra noapte spuse

…și bău, cu buzele puse chiar pe locul pe care îl atinseseră buzele iubitei lui, în vreme ce strunele lăutelor tremurau duios sub degetele cântărețelor. Și Șamsennahar făcu încă un semn uneia dintre cântărețe spre a-i cere să cânte ceva pe un glas oleacă mai adânc. Și tânăra roabă murmură încetișor:

Dacă lacrimile grele Scaldă ochii mei întruna, Dacă-n fundul cupei mele Dau de lacrimi totdeauna, Dacă pururi pentru mine E izvorul lor mai darnic Decât olurile pline Dintr-o mână de paharnic, -

Inimă, pe-Allah! ia, soarbe Băutura mult amară:

E-un prisos de doruri oarbe Ce din ochii-mi arși coboară!

În clipita aceea, Șamsennahar se simți amețită cu totul de sunetele înduioșate ale cântecelor și, luând o lăută din mâinile uneia dintre femeile ce ședeau la spatele ei, închise ochii pe jumătate și cântă din tot sufletul stihurile acestea minunate:

Lumină-a ochilor mei, dor, Tu, căprior din plai ceresc, Când pleci de lângă mine mor, Când te apropii mă topesc!

Trăiesc arzând – și-n bucurie Mă sting așa, ca o făclie.

De sărutarea gurii tale Se umple-al zării coviltir, Ca de-o mireasmă de petale Într-al pustiului ceair, Și-nfiorezi blajine seri Cu freamăt lung de palmieri.

Ia seama, vânt de seară lin!

Prea-i umbli împrejur pribeag, Și tremurând de lung suspin Tu buzele-i săruți cu drag, Și-n tainică îmbrățișare Gropițele-i ispititoare!

Ah, mirosul de iasomie Al frumuseții-mbătătoare, Prin moalea pânză străvezie A hainei albe și ușoare.

Ah, trupul tânăr, de argint, Ca piatra-n lună strălucind.

Ah, gustul gurii-amețitor Și-ai buzei trandafir de foc, Și dragi obrajii-i vrăjitori, Și mlădiosul lui mijloc.

Ah, ochii-i ca pierduți în vise Pe după pleoapele închise!

Of inimă, cum te vor pierde Ispitele acestea toate Făcute-anume să desmierde, Comori adânci de nestemate!

Ia seama: cu săgeata-i blândă Stă cruntă dragoste la pândă!

Când auziră cântecul acesta al frumoasei Șamsennahar, Ali ben-Bekar și Abalhassan ben-Taher erau să-și ia zborul ca-n vrajă; pe urmă se cutremurară de încântare și scoaseră niște „Ya Allah!” de o adâncime fără de seamăn, pe urmă râseră și plânseră; iar emirul Ali, tulburat până peste poate, apucă o lăută și i-o întinse lui Abalhassan, rugându-l să-i țină hangul la ceea ce avea să cânte. Atunci închise ochii și, cu capul plecat și sprijinit în palmă, cântă cu glas încetișor cântecul acesta din țara lui:

Paharnice, ascultă!

Atâta de frumos e chipul drag Că, de-aș fi domn al lumii, lumea toată Cu mândrele-i cetăți i-aș pune-o-n prag, Doar să mă lase să-i sărut o dată Obrazul pentru care gem și zac!

Chiar benghii frumuseții-s de prisos Pe fața-i numai vis și strălucire;

Nu-i trandafir pe lume mai frumos, Nici catifea cu puful mai subțire -

Pe lângă ea e totul mai prejos!

Și stihurile fură spuse de emirul Ali ben-Bekar cu un glas întru totul minunat! Or, chiar în clipita când cântecul se stingea, tânăra roabă de taină a frumoasei Șamsennahar veni în fugă, tremurând de speriată, și spuse către Șamsennahar:

— O, stăpâna mea, Massrur și Afif și alți hadâmbi de la sarai sunt la poartă și cer să-ți vorbească!

La vorbele acestea, emirul Ali și Abalhassan și toate roabele se tulburară până peste poate, ba se și cutremurară pentru viața lor. Dar Șamsennahar, care numai ea rămăsese liniștită, zâmbi gingaș și le spuse tuturora:

— Țineți-vă firea! Și lăsați pe mine!

Pe urmă îi spuse roabei sale de taină:

— Du-te și ține-i de vorbă pe Massrur și pe Afif și pe ceilalți, și spune-le să ne dea răgaz să-i primim pe potriva cinului lor!

Apoi le porunci roabelor să închidă toate ușile de la sală și să tragă perdelele cele mari. După care îi pofti pe emirul Ali și pe Abalhassan să nu se miște din sală și să nu aibă nici o teamă; apoi, urmată de toate cântărețele, ieși din sală pe ușa care da spre grădină și porunci ca ușa să fie închisă în urma ei; și se duse sub pomi, să șadă în jețul pe care avusese grijă a porunci să fie mutat acolo. Luă o înfățișare zaifă, porunci uneia dintre copile s-o frece pe picioare, iar celorlalte să se tragă mai la o parte, în vreme ce trimise o tânără arăpoaică să deschidă ușa de la intrare lui Massrur și celorlalți.

Atunci Massrur și Afif și cei douăzeci de hadâmbi, cu iataganele în mâini și cu seleafuri late la brâu, înaintară și, de departe de tot, se frânseră până la pământ și se închinară dinaintea cadânei, cu semnele de cinstire cele mai adânci. Și Șamsennahar spuse:

— O, Massrur, deie Allah să-mi fii aducător de vești bune!

Și Massrur răspunse:

— Inșallah, o, stăpână a mea!

Pe urmă se apropie de jețul cadânei și spuse:

— Emirul drept-credincioșilor îți trimite urări de bună pace și îți spune că dorește fierbinte să te vadă! Și îți dă de știre că ziua aceasta i s-a dovedit plină de bucurie și binecuvântată ca nealta; și vrea s-o încheie lângă tine, spre a-i fi întru totul minunată. Și ar vrea să afle mai întâi părerea ta în această privință, și dacă ți-ar plăcea mai mult să te duci tu la sarai, ori mai degrabă să-l primești la tine, chiar aici!

La vorbele acestea, frumoasa Șamsennahar se ridică și se temeni și sărută pământul, spre a arăta că socotește dorința califului ca pe o poruncă, și răspunse:

— Sunt roaba prea supusă și mult norocită a emirului drept-credincioșilor. Încât mă rog ție, o, Massrur, să-i spui stăpânului nostru cât de bucuroasă sunt să-l primesc și cât de luminat va fi saraiul acesta de venirea lui!

Atunci căpetenia hadâmbilor și alaiul său grăbiră să plece, iar Șamsennahar se repezi numaidecât în sala în care se afla iubitul ei și, cu lacrimile în ochi, îl strânse la piept și îl sărută pătimaș, iar el, la fel; apoi ea îi mărturisi cât de amărâtă era să-i spună bun-rămas mai repede decât s-ar fi așteptat. Și amândoi începură să plângă, unul în brațele celuilalt. Iar emirul Ali izbuti într-un sfârșit să-i spună iubitei sale:

— O, stăpână a mea, fie-ți milă! îngăduie-mi să te strâng, să te simt pe toată lipită de mine, să mă bucur de atingerea vrăjită cu tine, întrucât ceasul neabătut al despărțirii este aproape! Voi păstra în carnea mea atingerea aceasta scumpă, și în suflet amintirea ei! Îmi va fi o mângâiere la despărțire și o alinare la mâhnire!

Ea răspunse:

— O, Ali! pe Allah! doar pe mine mă va topi mâhnirea, pe mine care rămân în saraiul acesta numai cu amintirea ta! Tu, o, Ali, vei avea toate sukurile ca să te veselești, și toate copilele și pe toate cele de pe ulițe; nurii lor și ochii lor codați te vor face s-o uiți pe deznădăjduita de Șamsennahar, iubita ta; și clinchetul de cleștar al brațărilor lor va spulbera poate până și orice urmă a chipului meu din ochii tăi! O, Ali, cum voi mai putea de-acum să îndur clocotul durerii mele, ori să-mi înăbuș în gât țipetele și să le preschimb în cântecele pe care mi le va cere stăpânul drept-credincioșilor? Cum va mai putea să îngaime limba mea sunetele viersuirii, și cu ce zâmbet voi mai putea să-l întâmpin și pe el, când doar tu poți să-mi faci sufletul zâmbitor? Ah, cu ce priviri neabătute am să țintuiesc locul pe care ai stat tu lângă mine, o, Ali! Și mai cu seamă cum voi putea, fără a muri, să duc la buzele mele cupa împărtășită pe care mi-o întinde emirul drept-credincioșilor? De bună seamă că bând, o otravă fără de milă are să mi se reverse în vine! Și atunci, ce ușoară îmi va fi moartea, o, Ali!

În clipita aceea, pe când Abalhassan ben-Taher tocmai da să-i aline îndemnându-i la răbdare, roaba de taină veni în fugă s-o prevestească pe stăpână-sa de sosirea califului. Atunci Șamsennahar, cu ochii plini de lacrimi, nu mai avu decât răgazul să-l sărute pentru cea din urmă oară pe iubitul său și îi spuse roabei:

— Călăuzește-i cât mai repede la hruba care dă cu un capăt spre țărmul Tigrului, iar cu celălalt capăt spre grădină; și când noaptea are să fie destul de întunecată, să-i ajuți să iasă pe furiș la țărmul apei!

După ce spuse vorbele acestea, Șamsennahar își sugrumă suspinele care o înăbușeau, spre a da fuga dinaintea califului ce venea dinspre partea cealaltă.

La rându-i, roaba cea micuță îi călăuzi pe emirul Ali și pe Abalhassan la hruba aceea și plecă, după ce îi liniști și după ce închise cu grijă poarta în urma sa. Ei atunci se pomeniră în întunecimea cea mai mare; dar peste câteva clipite, prin ferestrele zăbrelite, zăriră o lumină în mare care, apropiindu-se, le îngădui să vadă un alai alcătuit din o sută de copii hadâmbi arapi, care țineau în mâini făclii aprinse; iar acei o sută de copii hadâmbi erau urmați de o sută de hadâmbi bătrâni din paza de rând a femeilor din sarai, și fiecare ținea în mână câte un iatagan; iar în urma lor, la douăzeci de pași, falnic, cu căpetenia hadâmbilor înainte, înconjurat de douăzeci de roabe albe ca luna, venea califul Harun Al-Rașid.

Califul venea așadar cu Massrur înainte-i; și îl avea de-a dreapta sa pe cel de al doilea ceauș de hadâmbi, Afif. Și chiar că era falnic până peste poate, și frumos, și prin sineși și prin toată strălucirea pe care o revărsau asupra-i făcliile robilor și nestematele femeilor! Și păși așa, în zvoana de lăute cu care deodată porniseră să cânte roabele, până la Șamsennahar care se temenise la picioarele lui. Iar el grăbi să-i ajute a se ridica, întinzându-i o mână pe care ea și-o duse la buze; apoi, bucuros cu totul de-a o vedea, califul îi spuse:

— O, Șamsennahar, grijile domniei m-au împiedicat de atâta amar de vreme să-mi odihnesc ochii pe chipul tău! Ci Allah mă miluiește cu seara aceasta minunată, spre a-mi bucura din plin ochii cu frumusețile tale!

Apoi se duse să stea în jețul de argint, pe când cadâna șezu jos dinaintea lui, iar celelalte douăzeci de femei alcătuiră o roată împrejurul lor, pe niște scaune rânduite la aceeași depărtare unul de altul. Cât despre cântărețele din lăute și cântărețele din gură, acelea alcătuiră o altă ceată, în preajma cadânei, pe când hadâmbii toți, și copii și bătrâni, se traseră mai de-o parte, cumu-i orânda, pe sub pomi, ținând aprinse mai încolo făcliile, ca să-l lase astfel pe calif să se desfete în tihnă de boarea înserării.

După ce șezură jos și după ce toată lumea fu la locul ei, califul le făcu un semn cântărețelor și numaidecât una dintre ele, celelalte ținându-i isonul, cântă proslăvirea aceasta vestită, pe care califul o îndrăgea mai mult decât pe toate cele câte i se cântau, pentru frumusețea stihuirii ei și pentru belșugul de triluri de la sfârșituri:

Copilo, Zorii-n rouă scaldă Frumosul florilor alai, Și toate florile tresaltă La adierile de rai.

Dar ochii tăi, Iubito, Ochii-ți sunt izvoare De tihnă-adâncă și de dor, Aprinsa buzelor vâlvoare O scald în limpezimea lor.

Dar gura ta, Frumoaso, Gura-ți luminată De-al perlelor șirag ceresc Mi-e stup de miere fermecată Pe care-albinele-l râvnesc!

Și, după stihurile acestea minunate, cântate cu glas pătimaș, cântăreața tăcu. Atunci Șamsennahar îi făcu semn roabei sale de inimă care îi pricepea dragostea pentru emirul Ali, și aceea, pe un cu totul alt glas, cântă stihurile acestea ce se potriveau atâta de bine cu simțămintele din adânc ale cadânei pentru Ali ben-Bekar:

Când copila beduină Întâlnește-n drum vreodată Un frumos flăcău călare, Se-nroșește biata fată Și obrazul i se face Într-o singură clipită Ca o floare de leandru Din Arabia-nsorită.

Stinge-n sufletul tău focul, Beduino fără minte!

Dragostea ne arde viața -

Ia aminte, ia aminte!

Fugi și-ascunde-te sfioasă În pustiurile tale -

Călăreții-n urmă lasă Numai dor și numai jale!

Când auzi stihurile acestea, frumoasa Șamsennahar fu străbătută de o tulburare atâta de vie, încât se răsturnă din jeț și se prăbuși leșinată în brațele slujitoarelor sale, care săriseră în ajutorul ei.

La priveliștea aceea, emirul Ali, care, pitit îndărătul ferestrei văzuse totul, dimpreună cu prietenul său ben Taher, fu cuprins și el, din dragoste, de o durere…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută cincizeci și cincea noapte spuse:

…fu cuprins și el, din dragoste, de o durere atâta de vie, încât se prăbuși la fel, cât era de lung, leșinat, în brațele prietenului său Abalhassan ben-Taher. Atunci Abalhassan rămase până peste poate de năuc din pricina locului în care se aflau; și cum degeaba căută apă, în întunecimea aceea, spre a-l stropi pe obraji pe prietenul său, văzu deodată ușa de la hrubă că se deschide și că intră, cu sufletul la gură, roaba cea de taină a frumoasei Șamsennahar, care îi spuse cu glas speriat:

— O, Abalhassan, ridicați-vă repede, tu și prietenul tău; am să vă ajut numaidecât pe amândoi să scăpați de aici; întrucât totul este într-un vălmășag care nu prevestește nimic bun pentru noi, și tare mă socot că aceasta-i ziua noastră cea mai de pe urmă! Așa că veniți amândoi după mine, ori suntem morți cu toții!

Și Abalhassan îi spuse:

— O, copilă preavrednică, tu nu vezi în ce stare este prietenul meu? Vino și te uită!

Când îl văzu pe emirul Ali leșinat jos pe preș, roaba se repezi la o sinie știută de ea, pe care se aflau tot soiul de sticluțe, luă un stropitor cu apă de flori și începu să răcorească chipul tânărului, care în curând își veni în simțiri. Atunci Abalhassan îl săltă de umeri, iar copila de picioare, și îl cărară amândoi afară din hrubă, și îl coborâră până la poalele saraiului, pe malul Tigrului. Atunci îl puseră binișor pe o laviță ce se afla acolo; iar copila își plesni palmele și numaidecât se și ivi un caic în care nu se afla decât un vâslaș, care zori să tragă la țărm și să vină la ei. Apoi, fără a rosti o vorbă, numai la un semn al roabei de taină, îl luă pe emirul Ali în brațe și îl așeză în luntre, unde intră și Abalhassan, fără de zăbavă.

Cât despre copila roabă, d-apoi ea își ceru iertare că nu putea să-i însoțească mai departe, și le ură bună pace, cu un glas jalnic până peste poate, spre a se întoarce în fugă la sarai.

Când caicul ajunse la țărmul dimpotrivă, Ali ben-Bekar, venindu-și în fire cu totul datorită boarei răcorite, și a apei, putu de data aceasta, sprijinit de prietenul său, să pună piciorul pe pământ. Dar fu nevoit să șadă repede jos pe o piatră, așa de tare își simțea sufletul cum i se duce. Iar Abalhassan, nemaiștiind cum să iasă din încurcătură, îi spuse:

— O, prietene, fă-ți curaj și întărește-ți inima; întrucât chiar că locul acesta-i departe de a fi un loc de odihnă; că țărmurile de aici sunt năpădite de tâlhari și de răufăcători. Oleacă de dârzie doar, și avem să fim la adăpost, nu departe de aici, în casa unui prieten al meu care locuiește colo, pe aproape de lumina aceea pe care o vezi!

Apoi îi spuse:

— În numele lui Allah!

Și îl ajută pe prietenul său să se ridice și, încetișor, luă cu el calea către casa aceea, la poarta căreia nu zăboviră a ajunge. Atunci Abalhassan bătu în poartă, măcar că era la ceas târziu, și numaidecât veni careva să le deschidă; iar Abalhassan, după ce fu cunoscut, fu poftit pe dată înăuntru, cu multă dragoste, dimpreună cu prietenul său. Și nu pregetă a născoci o pricină oarecare spre a da temei faptului că se aflau acolo și venirii lor, în starea aceea, la un ceas atâta de nepotrivit.

Iar în casă, unde cinstirea oaspeților fu îndeplinită după datinele ei minunate, își trecură noaptea toată, fără a fi sâcâiți cu întrebări nelalocul lor. Și amândoi păsuiră o noapte amară: Abalhassan din pricină că nu era dedat să doarmă altundeva decât în casa lui și că mai era și apăsat de gândul la îngrijorările alor lui în privința sa; iar emirul Ali din pricină că vedea mereu dinaintea ochilor chipul frumoasei Șamsennahar, pălindă și leșinată de chin în brațele slujnicelor, la picioarele califului.

Încât, de cum se lumină de ziuă, își luară bun-rămas de la gazdă și se îndreptară spre cetate și, în pofida marei anevoințe la mers a lui Ali ben-Bekar, nu zăboviră să ajungă pe ulița pe care se aflau casele lor. Dar întrucât cea dintâi poartă la care ajunseră fu cea a lui Abalhassan, acesta îl pofti pe prietenul său cu multă stăruință să intre mai întâi să se odihnească la el, nevroind să-l lase singur într-o stare așa de rea. Și le spuse slugilor să-i gătească odaia cea mai bună din casă și să aștearnă pe jos saltelele pe care le păstra înfășurate în niște dulapuri mari, anume pentru prilejuri ca acesta. Și emirul Ali, ostenit de parcă ar fi umblat zile în șir, nu mai avu decât puterea să se lase să cadă pe saltele, unde izbuti într-un sfârșit să închidă ochii câteva ceasuri. La deșteptare, își făcu spălările îndătinate, și își împlini îndatorința rugăciunii, și se îmbrăcă să plece. Dar Abalhassan îl opri spunându-i:

— O, stăpâne al meu, este mai bine să-ți petreci încă o zi și o noapte în casa mea, ca să pot să-ți țin tovărășie și să-ți alung gândurile negre.

Și îl sili să rămână. Și-așa că atunci când se înseră, Abalhassan, după ce își petrecuse toată ziua tăifăsuind cu prietenul său, trimise să fie aduse cântărețele cele mai vestite din Bagdad; și nimica nu izbuti să-l abată pe Ali ben-Bekar de la gândurile lui negre; ba cântărețele nu făcură decât să-i zădărască și mai tare răul și durerea; și petrecu o noapte încă și mai ticăloasă decât cea de dinainte; iar dimineața starea i se înrăise într-un chip atâta de amarnic, încât prietenul său Abalhassan nu vroi să-l țină mai mult. Se hotărî așadar să-l însoțească până la casa lui, după ce îl ajută să încalece pe un catâr pe care robii emirului îl aduseseră de la grajduri. Și, după ce îl dete în seama slugilor sale și se încredința pe deplin că emirul nu avea, deocamdată, trebuință de ajutorul său, își luă rămas-bun de la el, mai spunându-i câteva vorbe de îmbărbătare și făgăduindu-i că se va întoarce cât mai degrabă cu putință să vadă cum îi mai este. Pe urmă ieși din casă și porni spre suk unde își deschise iarăși prăvălia pe care estimp numai închisă o ținuse.

Or, abia ce isprăvise el a-și pune în rânduială prăvălia și șezuse jos să aștepte mușteriii, că și văzu cum vine…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută cincizeci și șasea noapte spuse:

…și șezuse jos spre a aștepta mușteriii, că și văzu cum vine roaba cea de taină a frumoasei Șamsennahar. Copila îi ură bună pace, iar Abalhassan îi răspunse la urare și luă aminte cât de mâhnită și cât de îngrijorată era la chip, și băgă de seamă că inima-i bătea cu mult mai tare decât de obicei. Și îi spuse:

— Cât de scumpă îmi este venirea ta, o, copilă prea îndatoritoare! Of, rogu-te, grăbește a-mi deșterne în ce stare se află stăpâna ta!

Ea îi răspunse:

— Mă rog fierbinte, începe tu dintru-ntâi a-mi da știri despre emirul Ali pe care am fost nevoită să-l las în starea în care se afla!

Și Abalhassan îi istorisi tot ceea ce știa despre durerea și despre aleanul fără de leac care îl bântuiau pe prietenul său. Iar după ce sfârși, roaba de taină se mohorî încă și mai tare decât până aci și scoase un șir de ofuri și, cu glas tulburat, îi spuse lui Abalhassan:

— Ce nenorocire pe noi! Află, o, ben-Taher, că starea bietei mele stăpâne este și mai jalnică! Dar am să-ți povestesc pe de rost tot ce s-a petrecut din clipita când ai ieșit din sală cu prietenul tău, atunci când stăpâna mea a căzut leșinată la picioarele califului care, zdrobit cu totul, habar n-avea de unde venea răul acela neașteptat. Iacătă! După ce v-am lăsat pe amândoi în seama luntrașului, m-am întors în goana mare, tare îngrijorată, la Șamsennahar, pe care am găsit-o fără de simțire, și întinsă pe jos, galbenă la chip, și lacrimile califului curgeau strop cu strop în pletele ei despletite. Iar emirul drept-credincioșilor, mâhnit peste măsură, ședea jos lângă ea și, în pofida îngrijirilor pe care însuși i le da, nu izbutea s-o facă să-și vină în simțiri. Iar noi eram toate necăjite cum nici că ai putea să gândești; iar la întrebările pe care ni le punea califul, îngrijorat, ca să afle pricina acelui rău năprasnic, nu răspundeam decât cu plânsete și aruncându-ne cu frunțile la pământ între mâinile sale, da ferindu-ne să-i dezvăluim taina de care habar nu avea. Și starea aceea de spaimă cum nici că se poate zugrăvi ținu așa până la miezul nopții. Atunci, tot răcorindu-i tâmplele cu apă de trandafiri și cu apă de flori, și tot făcându-i vânt cu vânturarele noastre, apucarăm într-un sfârșit bucuria de a o vedea că se trezește încet-încet din leșinul ei. Și numaidecât începu iarăși să verse un potop de lacrimi, spre nedumerirea deplină a califului, care până la urmă începu și el să plângă la fel. Or, toate astea erau jalnice până peste poate! Iar când califul văzu că poate să-i grăiască preafrumoasei sale cadâne, îi spuse:

— Șamsennahar, lumină a ochilor mei, vorbește, spune-mi pricina răului tău, ca măcar să pot a-ți fi de vreun folos! Că mă chinuiesc singur și nu știu ce să fac!

Atunci Șamsennahar făcu sforțarea de a îmbrățișa picioarele califului, care nu-i lăsă răgazul, și o prinse de mâini și urmă s-o întrebe cu dulceață. Atunci, cu glas zdrobit, ea îi spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, răul de care sufăr e trecător! Este pricinuit de cele ce am mâncat astăzi, și care pesemne că se burzuluiesc înlăuntrul meu!

Și califul o întrebă:

— Dar ce ai mâncat, o, Șamsennahar?

Ea răspunse:

— Două lămâi acre, șase mere strepezi, o strachină cu iaurt, o bucată mare de kenafa și, pe deasupra, așa de mare poftă mă îmboldea, o oca de fistici sărați și de semințe de bostan, cu o grămadă de năut pospăit cu zahăr, și încă fierbinte cum era scos din cuptor!

Atunci califul strigă:

— O, nesocotita mea cea dulce, chiar că mă minunezi! Nu mă îndoiesc că lucrurile acelea nu ar fi până peste poate de desfătătoare și de ispititoare, da tot se cade să te cruți și să-ți înfrâni sufletul de a se repezi fără de chibzuință la tot ce-i place! Pe Allah! să nu te mai pui în stări de acestea!

Și califul, care de obicei este tare puțin darnic cu vorbele și cu alintările față de celelalte cadâne, urmă a-i vorbi cadânei lui cu multă cruțare, și o veghe așa până dimineața. Și, dacă văzu că starea ei nu se prea îmbuna, trimise după toți hakimii de la sarai și din cetate, care, ca înțeleși între ei, se feriră cu mare grijă să ghicească pricina adevărată a boalei de care suferea stăpâna mea și a cărei înrăire nu se datora decât sâcâielii pe care i-o stârnea vederea califului. Învățații îi scriseră niște leacuri atâta de încâlcite, încât, cu oricâtă bunăvoință, o, ben-Taher, nu aș putea să-ți spun dintre ele nici baremi un cuvânt, într-un sfârșit, califul, urmat de hakimi și de toți ceilalți, se îndură să plece; iar eu putui atunci să mă duc în voie lângă stăpâna mea; și îi așternui mâinile cu sărutări, și îi spusei atari vorbe de îmbărbătare, încredințând-o că iau asupra mea sarcina de a o face să-l vadă iarăși pe emirul Ali ben-Bekar. Încât până la urmă se lăsă în seama mea. Și numaidecât îi adusei să bea un pahar cu apă de flori, care îi făcu bine. Și-abia atunci, uitându-se pe sine, îmi porunci s-o las și să dau fuga la tine ca să aflu cum îi este iubitului ei, despre a cărui durere fără de margini îi povestisem pe de rost.

La vorbele acestea ale roabei, Abalhassan ben-Taher îi zise:

— O, copilă, acuma, că nu mai am nimica de adăugat despre starea prietenului nostru, grăbește de te întoarce la stăpâna ta ca să-i duci urările mele de bună pace; și spune-i câtă mâhnire m-a cuprins când am auzit toate câte le-a pătimit; și mai spune-i că sunt încredințat că aceasta-i o tare grea încercare, da că o îndemn stăruitor să aibă răbdare și mai cu seamă cea mai strânsă chibzuință în vorbele ei, ca nu care cumva povestea să ajungă la urechile califului! Iar mâine să vii iarăși la mine la prăvălie și, de-o vrea Allah, știrile pe care avem să ni le împărtășim vor fi mai bune!

Atunci copila îi mulțumi din inimă pentru vorbele și pentru chibzuirile lui cuminți, și plecă. Iar Abalhassan își petrecu toată ziua în prăvălie, pe care însă o închise mai devreme ca de obicei, ca să zboare acasă la prietenul său ben-Bekar…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută cincizeci și șaptea noapte spuse:

…ca să zboare acasă la prietenul său ben-Bekar. Și bătu la poartă, ca să vină portarul să deschidă, și intră, și îl găsi pe prietenul său înconjurat de o roată mare de hakimi de tot soiul, și de rubedenii și prieteni; și unii îi pipăiau bătăile vinelor, alții îi scriau fiecare câte un leac felurit și întru totul altceva; iar babele își dădeau și ele ghes și le aruncau hakimilor niște priviri poncișe, încât tânărul își simțea sufletul cum i se face tot mai mic de câte gânduri îl apăsau; și, la capătul răbdărilor, își cufundă capul sub pături, astupându-și urechile cu amândouă mâinile.

Și chiar atunci Abalhassan veni la căpătâiul lui și îl chemă pe nume, atingându-l încetișor, și îi spuse:

— Pacea fie asupră-ți, ya Ali!

El răspunse:

— Și asupră-ți să fie pacea lui Allah și milele sale, ya Abalhassan! Deie Allah să-mi fii aducător de vești tot atâta de albe ca și chipul tău, o, prietene al meu!

Atunci Abalhassan, nevroind să vorbească nimic față de toți oaspeții aceia, se mulțumi să-i facă doar cu ochiul lui ben-Bekar; și, când toată lumea plecă, îl sărută și îi istorisi câte i le spusese roaba de taină, și adăugă:

— Poți fi încredințat, o, fratele meu, că îți sunt întru totul credincios și că sufletul meu este al tău. Și nu voi avea tihnă decât după ce am să-ți aduc seninul în inimă.

Iar ben-Bekar fu așa de mișcat de chibzuirile cuminți ale prietenului său, încât plânse din toată inima și spuse:

— Mă rog ție, împlinește-ți binele ce-mi faci petrecându-ți noaptea cu mine, ca să putem tăifăsui laolaltă și ca să-mi înseninezi cugetul chinuit.

Iar Abalhassan nu pregetă a se învoi cu dorința lui. Și rămase lângă el să-i procitească stihuri și să-i cânte imnuri de iubire, cu glas molcom, la ureche. Și ba erau stihuri pe care poetul le spunea iubitei sale, ba erau stihuri despre cea mult-iubită. Or, iacătă mai întâi dintr-o sumedenie, stihurile de cinstire a iubitei:

Cu paloșul privirii ei de jar Îmi despică și coif și obrăzar, Iar sufletul mi-l prinse pe vecie La brâul ei de ramură mlădie.

Cu totul albă-n ochii-mi se ivi Cu boaba-i de argint arzând benghie Pe umbra dulcea-a verginei bărbii!

Când prinsă de vreo spaimă rea tresare, Ah, cornalina-i din obrazul-floare Zahăr se face și mărgăritare.

Iar când mâhnită șade și suspină, Cu palma sprijinindu-și pieptul gol, Spuneți-mi, ochi ai mei, ce dor vă-nspină Și ce vedeți în marele pârjol!

„Vedem, spun ei, o steblă de lumină Din care cinci tulpini răsar sclipind, Ce se încheie într-o cornalină Cu ape dezmierdate în alint!”

E drept, nu are lance să străpungă, Dar teme-te de săgetarea-i lungă!

Dintr-o clipire poate să te facă Rob preasupus, pentru vieața-ntreagă!

Și încă:

I-i trupul ca un ram de aur; sânii Potire răsturnate sunt, păgânii;

Iar buzele-i sunt două dulci granate, De răsuflarea ei înmiresmate.

Dar tot atunci, văzându-l pe prietenul său tulburat până peste poate, Abalhassan spuse:

— O, Ali, am să-ți cânt acum cântecul de laudă pe care atâta de mult îți plăcea să-l suspini, alături de mine, în suk, în prăvălia mea! Fie ca el să-ți aștearnă un balsam pe sufletul rănit, ya Ali! Ascultă, dar, prietene, vorbele cele minunate ale cântecului:

Paharnice, hai, toarnă vin!

De aur e slăvită cupă -

Hai, umple-mi-o cu-acel rubin Ce toată grija o destupă!

Alungă-mi vechiul gând amar Și spaima zilei care vine;

Ia cupa și mi-o umple iar Și-mbată-mă, să uit de mine!

Doar tu, din câți în preajmă-mi stau, Pricepi ce alții nu știu încă;

Doar tu știi ce durere beau Și toată taina mea adâncă!

Nu zăbovi! Hai, adu-mi-l, Balsamul de uitare iară.

Cu albi obraji ca de copil, Mai dulci ca gura de fecioară!

La cântecul acesta, emirul Ali, cel atâta de slăbit și mai înainte, fu cuprins de o atare stare de sfârșeală, pricinuită de amintirile cele grele care i se întorceau în minte, încât începu să plângă iar; și Abalhassan nu mai știu ce să-i spună spre a-l liniști, și își petrecu iarăși toată noaptea aceea la căpătâiul lui, ca să-l vegheze, fără a închide ochiul o clipită. Apoi, către ziuă, se hotărî să se ducă să-și deschidă prăvălia, pe care o delăsase de-a binelea de o bună bucată de vreme. Șezu acolo până seara. Dar în clipita când, după ce isprăvise de vândut și de cumpărat, tocmai da să strângă vigurile de pe tejghele și se gătea să plece, văzu că vine, învăluită în iașmac, copila de credință a cadânei Șamsennahar și care, după salamalecurile îndătinate, îi spuse:

— Stăpâna mea vă trimite, ție și lui ben-Bekar, urările ei de pace, și mă însărcinează, precum a fost înțelegerea, să vin să iau știri despre sănătatea lui! Cum îi merge? Spune-mi!

El îi spuse:

— O, mult gingașo, nu mă mai întreba! Căci răspunsul meu chiar că ar fi prea amar! întrucât starea prietenului nostru este departe de a fi strălucită! Nu mai doarme! Nu mai mănâncă! Nu mai bea! Și numai stihurile de-abia dacă îl mai scot oleacă din sfârșeala lui! Of, de i-ai vedea gălbejeala de pe obraji!

Ea spuse:

— Ce pacoste pe noi! într-un sfârșit, iacătă! Stăpâna mea, care nu este nicidecum mai bine, dimpotrivă, m-a însărcinat să-i duc iubitului ei o scrisoare pe care o am colea în păr. Și a stăruit să nu cumva să mă întorc fără răspuns. Vrei să mă însoțești până la prietenul nostru, care nu știu unde șade?

Abalhassan spuse:

— Ascult și mă supun!

Și grăbi a închide prăvălia și a merge la zece pași înaintea roabei de credință, care venea după el…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, nu vroi să mai lungească povestea.

Dar în cea de a o sută cincizeci și opta noapte Spuse:

…la zece pași înaintea roabei de credință, care venea după el. Iar când ajunse acasă la ben-Bekar, îi spuse copilei, poftind-o să șadă pe chilimul din odaia de la intrare:

— Așteaptă-mi aici câteva clipite! Mă duc mai întâi să mă încredințez că nu se află la el niscaiva străini!

Și intră la ben-Bekar și îi făcu semn cu ochiul. Iar ben-Bekar pricepu semnul și le spuse celor care îl înconjurau:

— Cu îngăduința domniilor voastre! Mă cam doare burta!

Ei atunci înțeleseră și, după salamalecuri, plecară, lăsându-l singur cu Abalhassan. Or, de îndată ce oaspeții plecară, Abalhassan alergă s-o cheme pe roabă, pe care o pofti înlăuntru. Și, la vederea ei numai, care îi aducea aminte de Șamsennahar, ben-Bekar se și simți înzdrăvenit pe jumătate, și îi spuse:

— O, ce ivire desfătătoare! Oh, fii binecuvântată!

Iar copila se temeni mulțumindu-i, și îi înmână numaidecât scrisoarea de la Șamsennahar. Și Ali ben-Bekar luă scrisoarea și o duse la buze, apoi la frunte și, cum era prea slăbit ca s-o citească, i-o întinse lui Abalhassan, care găsi în ea, scrise de mâna cadânei, niște stihuri în care toate chinurile de dragoste erau istorisite în vorbele cele mai înduioșătoare. Și întrucât Abalhassan socoti că citirea lor l-ar arunca pe prietenul său în starea cea mai rea, se mulțumi să-i înfățișeze cuprinsul pe scurt, în câteva cuvinte tare ispitite, și îi spuse:

— Numaidecât, o, Ali, mă însărcinez a răspunde, iar tu vei iscăli!

Și lucrul se făcu într-un chip desăvârșit, iar Ali ben-Bekar dori ca tâlcul de temei al scrisorii să fie așa: „Dacă durerea ar lipsi din dragoste, îndrăgostiții nu ar mai simți nici o desfătare în a-și scrie!”

Și stărui pe lângă copila roabă, până ca ea să-și ia rămas-bun, să-i povestească stăpânei sale toate câte le văzuse din durerea lui. Pe urmă îi înmână răspunsul pe care îl stropi cu lacrimile lui, iar roaba fu atâta de înduioșată, încât se porni și ea să plângă în hohote, și plecă urându-i tihnă în inimă. Iar Abalhassan plecă și el s-o însoțească pe copilă pe ulițe; și nu se despărți de ea decât dinaintea prăvăliei lui, unde își luară bun-rămas, iar Abalhassan se întoarse acasă la el.

Or, când ajunse acasă, Abalhassan se apucă întâia oară să cugete la rosturile lui, și își zise așa sieși, stând jos pe divan: „Și Abalhassane, vezi bine că treaba începe să miroasă rău a primejdie! Ce are să fie dacă povestea va să ajungă la urechile califului? Ya Allah! ce are să fie? Negreșit, ben-Bekar atâta îmi este drag, încât stau gata să-mi scot un ochi ca să i-l dau lui! Ci, Abalhassane, tu îi ai pe ai tăi, ai o mamă, ai surori și frați mai mici! La ce izbeliști au să ajungă, din nesocotința ta? Că treaba chiar că nu poate să țină prea mult așa! Mâine am să mă duc la ben-Bekar și am să încerc să-l smulg din dragostea aceasta cu urmări jalnice! Dacă nu mă va asculta, Allah are să-mi arate ce drum să apuc!” Și Abalhassan, cu pieptul sugrumat de gânduri, nu pregetă, dis-de-dimineață, a se duce la prietenul său ben-Bekar. Îi ură bună pace și îl întrebă:

— Ya Ali, cum îți mai este?

El răspunse:

— Mai rău ca oricând!

Și Abalhassan îi spuse:

— Chiar că în viața mea nu am văzut și nici nu am auzit să se fi pomenit de vreo poveste ca a ta, nici nu cunosc vreun îndrăgostit atâta de anapoda ca tine! Știi că Șamsennahar te iubește tot atâta cât o iubești și tu, și, în pofida unei atare încredințări, te chinuiești, iar starea ți se înrăiește din zi în zi! Atunci ce-ar mai fi dacă aceea pe care o iubești atâta nu ți-ar împărtăși dorul și dacă, în loc să fie cu sufletul curat față de tine, ar fi ca mai toate femeile îndrăgostite, cărora le plac mai ales tertipurile liubovului și minciuna. Dar mai cu seamă, o, Ali, cugetă la năpastele ce s-ar abate asupra capetelor noastre dacă povestea ar ajunge să fie aflată de calif! Or, chiar că nu ar fi deloc cu neputință ca așa ceva să se întâmple, întrucât toate acele du-te vino ale roabei celei de taină au să stârnească luarea-aminte a hadâmbilor și răutatea roabelor; și atunci numai Allah ar putea să știe întinderea prăpădului nostru al tuturora! Crede-mă, o, Ali, stăruind în dragostea aceasta fără nici o ușă de ieșire, te primejduiești a te pierde, pe tine mai întâi, și pe Șamsennahar odată cu tine! Nu mai vorbesc de mine, care de bună seamă că, într-o clipire de ochi, aș fi șters din rândurile celor vii, laolaltă cu toți ai mei!

Și ben-Bekar, mulțumindu-i prietenului său pentru sfat, îi mărturisi că voința lui nu mai atârnă de el, și că, de altminteri, în pofida tuturor nenorocirilor care ar putea să i se întâmple, niciodată nu are să se cruțe, atâta vreme cât Șamsennahar nu se teme să-și primejduiască viața din dragoste pentru el.

Atunci, văzând că de aci înainte toate vorbele ar fi zadarnice, Abalhassan se despărți de prietenul său și luă calea spre casă, pradă grijilor față de ziua de mâine.

Or, printre prietenii care veneau cel mai des pe la Abalhassan era și un tânăr giuvaiergiu tare de treabă, pe nume Amin, și de prietenia căruia putuse să se încredințeze de multe ori. Și taman acel tânăr giuvaiergiu veni pe la el, chiar în clipita când, tolănit pe perne, Abalhassan se cufundase în buimăcire. Încât, după salamalecurile de cuviință, Amin șezu lângă el pe divan și, cum era singurul ins care mai știa câte ceva despre povestea aceea de dragoste, îl întrebă:

— O, Abalhassan, ce mai este cu dragostile lui Ali ben-Bekar și Șamsennahar?

Abalhassan răspunse:

— O, Amin, aibă-ne Allah întru mila sa! Am niște presimțiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! …

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută cincizeci și noua noapte spuse:

…niște presimțiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! încât, știindu-te om de omenie și prieten de credință, vreau să-ți dezvăluiesc mijlocul la care cuget să mă hotărăsc spre a scăpa, eu și ai mei, din păsul acesta primejdios!

Și tânărul giuvaiergiu îi spuse:

— Poți să vorbești cu toată încrederea, o, Abalhassan! Vei afla în mine un frate gata să se străduiască a-ți fi de ajutor!

Și Abalhassan îi spuse:

— Am de gând, o, Amin, să mă desfac de toate legăturile mele de la Bagdad, să-mi adun câștigurile de pe la datornici, să-mi plătesc datoriile, să-mi vând cu scăzământ mărfurile, să încherb ce-oi putea să încherb, și să mă duc cât mai departe, la Bassra de pildă, unde să aștept în tihnă urmările. Întrucât, o, Amin, starea aceasta de lucruri mi-a ajuns de neîndurat, iar viața nu îmi mai este cu putință aici, de când sunt bântuit de faima de a i se șopti califului că aș fi băgat în beleaua asta de dragoste. Că tare-i cu putință ca dandanaua să fie aflată până la urmă de către calif!

La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu îi spuse:

— Într-adevăr, o, Abalhassan, hotărârea ta este o hotărâre înțeleaptă, iar gândul tău este gândul la care un om chibzuit poate să ajungă după multă chibzuință. Allah să te lumineze și să-ți arate cea mai bună dintre căile sale, spre a ieși de la ananghie! Și, dacă ajutorul meu poate să te hotărască să pleci fără de căințe, iacătă-mă-s gata să fac totul în locul tău, ca și cum ai fi aici, și să-l slujesc pe prietenul tău ben-Bekar cu ochii mei!

Și Abalhassan îi spuse:

— Dar cum ai să faci, întrucât nici pe Ali ben-Bekar nu îl cunoști și nici la sarai nu ai vreo legătură și nici cu Șamsennahar?

Amin răspunse:

— Cât despre sarai, am și avut prilejul să vând acolo niște giuvaieruri, prin chiar mijlocirea tinerei de credință a frumoasei Șamsennahar; iar cât despre ben-Bekar, nimic nu va fi mai ușor decât a-l cunoaște și a-i căpăta încrederea. Fii așadar cu sufletul liniștit și, dacă vrei să pleci, nu te îngrija de nimic, întrucât Allah este ușarul care, când vrea, știe să deschidă toate ușile!

Și cu vorbele acestea, giuvaiergiul Amin își luă rămas-bun de la Abalhassan și plecă în treaba lui…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaizecea noapte spuse:

…își luă rămas-bun de la Abalhassan și plecă în treaba lui.

Iar peste trei zile veni iarăși să vadă ce mai face, da găsi casa goală cu totul. Atunci întrebă pe la vecini, care îi răspunseră:

— Abalhassan a plecat la Bassra într-o călătorie negustorească, și ne-a spus că toată lipsa lui nu are să fie de lungă vreme și că, de cum va dobândi banii pe care i-i datorează niște cumpărători de-ai lui de departe, nu va zăbovi să se întoarcă la Bagdad.

Atunci Amin pricepu că până la urmă Abalhassan se supusese spaimelor și socotise mai bine să se facă nevăzut, în împrejurarea că povestea aceea de dragoste ar ajunge la urechile califului. Dar dintru-ntâi nu știu ce să facă; într-un sfârșit porni către casa lui ben-Bekar. Acolo îl rugă pe un rob să-l ducă la stăpânul lui; iar robul îl pofti în sala de oaspeți, unde tânărul giuvaiergiu îl găsi pe ben-Bekar întins pe perne și galben rău. Atunci îi spuse:

— O, stăpâne al meu, măcar că ochii mei nu au avut bucuria de a te vedea până astăzi, vin mai întâi să-ți cer iertare că am pregetat atâta până să mă înfățișez ca să aflu știri despre sănătatea ta. Apoi vin să-ți vestesc un lucru care de bună seamă că îți va pricinui oarecare supărare, și totodată sunt și aducătorul leacului ce te va face să uiți totul!

Și ben-Bekar, tremurând de tulburare, îl întrebă:

— Pe Allah! ce fel de mâhnire mi se mai poate întâmpla?

Și tânărul giuvaiergiu îi spuse:

— Află, o, stăpâne al meu, că eu totdeauna am fost omul căruia i se spovedea prietenul tău Abalhassan și că nu îmi tăinuia niciodată nimic din toate câte i se întâmplau. Or, iacătă-s trei zile de când Abalhassan, care de obicei venea să mă vadă în fiecare seară, nu a mai dat nici un semn de viață; și, întrucât știu din destăinuirile pe care mi le-a făcut, că și tu ești prieten cu el, vin să te întreb dacă știi cumva unde este și pentru ce a plecat așa și a pierit fără a spune nimic prietenilor săi.

La vorbele acestea, bietul ben-Bekar îngălbeni până peste poate și ajunse de era să-și piardă întru totul orice simțire. Într-un sfârșit, izbuti să îngaime:

— Și eu de-abia acuma aflu! Și chiar că nu știam care să fie pricina lipsei acesteia de trei zile a lui ben-Taher! Ci, dacă aș trimite un rob de-al meu să capete știri despre el, poate că am afla adevărul faptului.

Și îi spuse unuia dintre robi:

— Du-te degrabă acasă la ben-Taher și întreabă dacă se mai află acolo sau dacă a plecat în vreo călătorie. Dacă ți se va răspunde că a plecat în călătorie, nu pregeta să întrebi încotro a plecat.

Și pe dată robul ieși spre a se duce să capete vești, și se întoarse după un răstimp și îi spuse stăpânului său:

— Vecinii lui Abalhassan mi-au povestit că Abalhassan a plecat la Bassra. Dar am găsit acolo și o copilă care asemenea întreba și ea de Abalhassan și care m-a iscodit: „Fără nici o îndoială că ești vreo slugă de-a emirului ben Bekar?” Și, cum i-am răspuns adeverind, ea a adăugat că are să-ți aducă o știre și m-a însoțit până aici. Și așteaptă să-ți vorbească.

Și ben-Bekar răspunse:

— Poftește-o numaidecât!

Or, peste câteva clipite, copila intră, iar ben-Bekar văzu că era roaba de inimă a frumoasei Șamsennahar. Păși înainte și, după salamalecuri, îi spuse la ureche câteva cuvinte care îi luminară chipul și i-l întunecară, rând pe rând.

Atunci tânărul giuvaiergiu găsi că era potrivit a-și deșterne spusa și grăi:

— O, stăpâne al meu, și tu, o, copilă, aflați că Abalhassan, înainte de a pleca, mi-a povestit tot ceea ce știa și mi-a destăinuit spaima pe care o trăia numai la gândul că dragostea care vă tulbură ar putea să ajungă la urechile califului. Ci eu, care nu am nici soție, nici copii, nici rude, stau din tot sufletul să-i țin locul pe lângă voi, întrucât am fost tare înduioșat de amănuntele pe care mi le-a istorisit ben-Taher despre dragostile voastre cele fără de noroc. Dacă binevoiți a nu vă lepăda de slujbele mele, vă juruiesc pe Prorocul nostru cel sfânt (asupra-i fie ruga și pacea!) să vă fiu tot atâta de credincios ca și prietenul meu ben-Taher, ba mai hotărât și mai statornic. Și chiar dacă îmbierea mea nu vă ispitește, să nu care cumva să credeți că nu aș avea sufletul atâta de cinstit cât să păstrez o taină ce mi s-a încredințat…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaizeci și una noapte spuse:

…o taină ce mi s-a încredințat. Dimpotrivă, dacă vorbele mele au izbutit să vă câștige pe amândoi, nu este jertfă la care să nu fiu gata a mă supune spre a vă fi pe plac; întrucât sunt hotărât să mă folosesc de toate mijloacele care îmi stau la îndemână spre a vă dobândi împlinirea la care râvniți, și chiar voi face din casa mea cuibul întâlnirilor tale, o, stăpâne al meu, cu frumoasa Șamsennahar!

Când tânărul giuvaiergiu își încheie vorbele, emirul Ali fu cuprins de atâta bucurie, încât simți deodată puterile cum îi înviorează sufletul; se ridică în capul oaselor și îl sărută pe giuvaiergiul Amin și îi spuse:

— Allah mi te-a trimis, o, Amin! încât mă încredințez ție cu totul și nu îmi mai aștept izbăvirea decât din mâinile tale!

Apoi îi mulțumi iarăși îndelung și își luă bun-rămas de la el plângând de bucurie.

Atunci giuvaiergiul plecă, luând-o cu el și pe copilă; o duse până la casa lui și îi spuse că de aci înainte întâlnirile dintre ea și el acolo se vor petrece, precum și întâlnirea pe care o punea la cale dintre emirul Ali și frumoasa Șamsennahar. Iar copila, cunoscând astfel drumul casei, nu vroi să zăbovească mai mult, spre a se duce să-i dea de știre stăpână-sii despre cele rostuite. Îi făgădui așadar giuvaiergiului că are să aducă a doua zi răspunsul de la Șamsennahar.

Și într-adevăr, a doua zi fata veni acasă la Amin și îi spuse:

— O, Amin, stăpâna mea Șamsennahar a fost peste măsură de bucuroasă când a aflat de vrerile tale de bine pe care le ai față de noi. Și m-a însărcinat să vin să te iau și să te duc la ea la sarai, unde să-ți mulțumească cu chiar gura ei pentru mărinimia ta cea neașteptată și pentru grija ce o porți unor oameni la ale căror rosturi nimica nu te silea să slujești.

La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu, în loc să arate vreo grabă de a se potrivi la dorința cadânei, dimpotrivă, fu cuprins de un fior prin tot trupul și se făcu galben de-a binelea și, într-un sfârșit, îi spuse copilei:

— O, soră a mea, văd bine că Șamsennahar și cu tine nu ați cugetat la pasul pe care îmi cereți să-l fac. Voi uitați că eu sunt un biet om de rând și că nu am nici trecerea lui Abalhassan, nici cârdășiile pe care și le-a țesut el printre hadâmbii de la sarai, unde putea să umble în voie pentru toate salamalecurile cu care era însărcinat; și nu am nici chipeșia lui, nici priceperea lui minunată la purtările oamenilor pe la care hălăduia. Așa, încât, cum să cutez a merge la sarai, eu care mă cutremuram și numai cât ce-l auzeam pe Abalhassan povestindu-mi despre drumurile lui la cadână? Chiar că nu mă îmboldește inima să înfrunt o atare primejdie! Dar poți să-i spui stăpânei tale că de bună seamă casa mea este ungherul cel mai prielnic pentru întâlniri; și, dacă se învoiește să vină aici, vom putea să tăifăsuim în tihnă, fără a fi apăsați de frica vreunei primejdii!

Și cum copila se tot străduia să-l îndemne a o urma și, până într-un sfârșit, chiar îl înduplecase să se ridice, fu cuprins deodată de o asemenea tremurătură, încât se clătină pe picioare, iar fata fu nevoită să-l sprijine și să-l ajute să șadă jos iarăși, dându-i să bea un pahar de apă rece spre a-i potoli dușii.

Atunci, dacă văzu că ar fi fost nechibzuit să mai stăruiască, tânăra îi spuse lui Amin:

— Ai dreptate! Este mai bine, spre folosul nostru al tuturora, mai degrabă s-o hotărâm pe Șamsennahar să vină ea însăși aici. Așa că am să mă străduiesc cu treaba aceasta și am s-o aduc negreșit. Așteaptă-ne dar fără a te clinti o clipită!

Și chiar că, întocmai precum presupusese ea, de îndată ce roaba îi spuse stăpână-sii neputința în care se afla tânărul giuvaiergiu de a intra la sarai, Șamsennahar, fără a șovăi o clipită, se ridică și, învăluindu-se în feregeaua ei de mătase, porni în urma roabei de credință, uitându-și de slăbiciunea care până aci o țintuise între perne. Copila intră ea mai înainte în casă, spre a se încredința că stăpână-sa nu se primejduia a fi văzută de niscaiva robi sau de străini, și îl întrebă pe Amin:

— Măcar ai trimis de-acasă slugile?

El răspunse:

— Locuiesc singur aici, cu o arăpoaică bătrână care îmi ține gospodăria.

Ea spuse:

— Oricum, să n-o lași să intre aici!

Și se duse să încuie cu mâna ei ușile pe dinăuntru, și pe urmă se repezi s-o aducă și pe stăpână-sa.

Și Șamsennahar intră și, la trecerea ei, odăile și sălile se umplură vrăjitorește de miresmele rochiilor sale. Și fără a rosti o vorbă și fără a se uita în jurul ei, se duse să stea pe divan și se sprijini pe pernele pe care giuvaiergiul sări să le rânduiască la spatele ei. Iar ea rămase nemișcată așa, o bună bucată de vreme, cuprinsă de slăbiciune și abia mai răsuflând. Izbuti într-un sfârșit, după ce se odihni de drumul acela atâta de neobișnuit, să-și salte iașmacul și să se descotorosească de izar. Iar tânărul giuvaiergiu, năuc, gândi că vedea în sălașul său însuși soarele. Iar Șamsennahar îl măsură din priviri o clipită, pe când el ședea sfios la câțiva pași, și o întrebă la ureche pe roabă:

— Este chiar cel despre care mi-ai vorbit?

Iar după ce fata răspunse: „Da, stăpână!”, îi spuse tânărului:

— Ce mai faci, ya Amin?

El răspunse:

— Slavă lui Allah, sunt bine, sănătos! Ferească-te Allah și păstreze-te precum aurul miresmelor!

Ea îi spuse:

— Ești însurat ori holtei?

El răspunse:

— Pe Allah! holtei, o, stăpână a mea! Și nu am nici tată, nici mamă, nici vreo altă rudă. Încât, drept toată grija, nu am decât a mă dărui meseriei mele; iar dorințele tale cele mai mici vor fi pe capul și pe ochii mei…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaizeci și doua noapte spuse:

…iar dorințele tale cele mai mici vor fi pe capul și pe ochii mei! Să mai știi, pe deasupra, că pun întru totul la voia ta, pentru întâlnirile tale cu ben-Bekar, o casă a mea, unde nu locuiește nimeni, și care se află chiar peste drum de aceasta de aici în care locuiesc eu. Am s-o îmbrac numaidecât, spre a vă primi cum se cuvine, și ca să nu duceți lipsă de nimic!

Atunci Șamsennahar îi mulțumi îndelung și îi spuse:

— Ya Amin, ce soartă norocită-i soarta mea, de a fi avut norocul să dau de un prieten așa de credincios ca tine! Ah, simt acuma limpede cât de folositor este ajutorul unui prieten de inimă, și mai ales ce dulce este să dai de o oază de tihnă după o pustietate de zbucium și de chinuri! Crede-mă, asemenea, că și Șamsennahar se va pricepe să-ți dovedească într-o zi că știe prețul prieteniei! Uită-te la copila aceasta a inimii mele, o, Amin! Este tânără, și dulce, și răpitoare; poți să fii încredințat în curând, cu toată mâhnirea pe care o voi avea de a mă despărți de ea, am să ți-o dăruiesc spre a te face să petreci nopți de lumină și zile de alint!

Și Amin se uită la copilă și văzu că era într-adevăr tare ispititoare și că avea, pe lângă niște ochi desăvârșit de frumoși, și niște rotunjimi cu totul și cu totul de minune. Și Șamsennahar urmă:

— Am încredere fără de margini în ea, așa că să nu te temi a-i dezvălui tot ceea ce are să-ți spună emirul Ali! Și iubește-o, întrucât are în ea însușiri de duioșie ce răcoresc inima!

Și Șamsennahar îi mai spuse apoi giuvaiergiului și alte multe lucruri gingașe, și plecă urmată de credincioasa ei care, cu ochii-i zâmbitori, îi spuse rămas-bun proaspătului ei prieten.

După ce plecară, giuvaiergiul Amin alergă la prăvălia sa și scoase de acolo toate vasele de preț, și toate cupele împodobite, și toate tasurile de argint, și le cără în casa în care chibzuise să-i primească pe cei doi îndrăgostiți. Pe urmă se duse pe la toți cunoscuții săi și împrumută de pe la unii chilimuri, de pe la alții perne de mătase, de pe la alții farfuriuri, tablale și ibrice. Și, într-un sfârșit, își îmbrăcă în felul acesta toată casa falnic.

Atunci, cum isprăvise de pus totul în rânduială și șezuse jos oleacă să arunce o privire largă peste toate, văzu că intră încetișor prietena lui, copila cea de credință a frumoasei Șamsennahar. Fata se apropie de el legănând nurliu din șolduri și îi spuse, după salamalecuri:

— O, Amin, stăpâna mea îți trimite urarea ei de bună pace și mulțumirile ei, și îți spune că datorită ție este acuma pe deplin împăcată de plecarea lui Abalhassan. Și apoi m-a însărcinat să-ți spun să-i dai de știre iubitului ei că emirul drept-credincioșilor lipsește de la sarai și că în seara aceasta ea ar putea să vină aici. Așa, încât, trebuie numaidecât să-l vestești pe emirul Ali; și nu mă îndoiesc că știrea aceasta va izbuti să-l întremeze și să-i aducă îndărăt puterile și sănătatea.

Și, după ce rosti vorbele acestea, copila scoase de la sân o pungă plină cu dinari și i-o întinse lui Amin, spunându-i:

— Stăpâna mea te roagă să faci toate cheltuielile, fără de zgârcenie!

Dar Amin nu vroi să primească punga, lepădându-se.

— Oare prețuirea mea așa de mică este în ochii ei, încât stăpâna ta, o, copilo, îmi dă aurul acesta drept plată? Spune-i că Amin este plătit cu asupra de măsură cu aurul vorbelor ei și cu privirile ochilor ei!

Atunci fata luă îndărăt punga și, cu totul bucuroasă de mărinimia lui Amin, alergă să-i povestească faptul stăpână-sii Șamsennahar și s-o încredințeze că totul era gata în casă. Apoi începu s-o ajute să-și facă scalda, să se pieptene, să se parfumeze și să se îmbrace cu hainele ei cele mai frumoase.

La rândul său, giuvaiergiul Amin zori a se duce la emirul Ali ben-Bekar, după ce pusese flori proaspete în oluri, rânduise tablalele pline cu bunătățuri de toate felurile, cu plăcinte, cu zumaricale și cu băuturi, și înșirase cum se cuvine, pe lângă perete, lăutele și celelalte scule de cântat. Și intră la emirul Ali, pe care îl găsi oleacă mai învoinicit de nădejdea pe care în ajun i-o sădise în inimă. Încât bucuria acestuia fu peste măsură, când auzi că tare curând avea s-o vadă iarăși pe mult-iubita lui, pricină a atâtor lacrimi și a fericirii sale! Dintr-odată își uită toate mâhnirile și toate chinurile, și culoarea obrajilor pe dată i se schimbă, întrucât i se străluminară cu totul și se făcură și mai frumoși decât în trecut, și pe deasupra și mai plini de o gingășie ispititoare.

Atunci, ajutat de prietenul său Amin, își puse hainele cele mai falnice și, zdravăn de parcă nicicând nu s-ar fi aflat în pragul mormântului, luă împreună cu giuvaiergiul calea către casa acestuia. Și, după ce intrară, Amin sări să-l poftească pe emir să șadă și îi potrivi la spate niște perne dulci, și așeză în preajma lui, de-a dreapta și de-a stânga, câte un ol frumos de cleștar plin cu flori, și îi puse între degete un trandafir. Și amândoi, tăifăsuind domol, așteptară venirea cadânei.

Or, nici nu se scurseră bine câteva clipite că se și auziră niște bătăi în ușă, iar Amin se repezi să deschidă și se întoarse pe dată, urmat de două femei, una dintre ele învăluită cu totul într-un izar des de mătase neagră…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaizeci și treia noapte spuse:

…două femei, una dintre ele învăluită cu totul într-un izar des de mătase neagră. Și era chiar la ceasul de chemare de pe minarete la rugăciune, în amurgit de soare. Și, pe când afară, limpede, glasul cucernic al muezinului chema milele lui Allah asupra pământului, Șamsennahar își ridică vălul, dinaintea ochilor lui ben-Bekar.

Și cei doi îndrăgostiți, privindu-se unul pe altul, se prăbușiră pieriți; și rămaseră așa vreme de un ceas până a putea să-și dobândească la loc simțirea. Când deschiseră ochii, se uitară unul la altul în tăcere, lung, fără a izbuti încă să-și mărturisească altfel patima. Iar când ajunseră îndeajuns de stăpâni pe ei cât să-și poată grăi, își spuseră niște vorbe atâta de dulci, încât copila cea de credință și tânărul Amin nu se putură opri să nu plângă, în ungherul lor.

Și pe dată giuvaiergiul Amin cugetă că era vremea de a-și cinsti oaspeții, și zori, ajutat de copilă, să le aducă mai întâi mirosnele cele dulci, care îi stârniră să guste din bucate, din poame și din băuturi, care erau din belșug și numai din cel mai bun soi. După care Amin le turnă apa cu ibricul pe mâini și le întinse ștergarele cu horbote de mătase. Și abia atunci, însuflețiți pe deplin și ușurați de tulburarea dintâi, putură într-adevăr să înceapă a degusta desfătările întâlnirii lor. Încât Șamsennahar, fără a zăbovi mai mult, îi spuse copilei:

— Dă-mi lăuta aceea să încerc a o face să spună patima nemăsurată care țipă în sufletul meu!

Și roaba îi aduse lăuta, pe care ea o luă și o puse pe genunchi, și, după ce îi potrivi repede strunele, începu dintru-ntâi cu un pestref fără cuvinte. Și lăuta, sub degetele ei, suspina ori râdea, iar sufletul i se destrăma în vârtejuri de sunete care îi ținea pe toți cu inima la gură. Atunci începu vraja lor. Și atunci numai, cu ochii pierduți în ochii iubitului ei, Șamsennahar cântă:

Ah, trup al meu de-ndrăgostită, Tot așteptându-l în zadar Pe cel care îmi e ispită, Te-ai străvezit ca un cleștar.

E-aici! Pe fața mea arsura Atâtor lacrimi ce-am vărsat E răcoroasă-acum ca bura Sub ochii celui așteptat.

O, noapte darnică și dragă, La pieptul lui îmi dăruiești Ceea ce viața mea întreagă Am tot visat fără nădejdi!

O, noapte-a mea de mult râvnită, Sub brațul drept al lui mă strâng, Și suspinând de fericită Îl țin la piept cu brațul stâng.

Ah, vinul gurii lui cu sete Să-l sorb adânc – iar gura mea Cu mierea ei să mi-l desfete Și fagurii ei toți să-i dea!

Când auziră cântecul acesta, tustrei fură cuprinși de o desfătare atâta de nemăsurată, încât strigară din adâncul piepturilor lor:

— Ya leil! Ya salam! Iacătă, ah, vorbele desfătării!

Pe urmă giuvaiergiul Amin, socotind că șederea lui acolo nu mai era de trebuință, și bucuros până peste poate că îi vedea pe cei doi îndrăgostiți unul în brațele celuilalt, se strecură pe furiș, și, ca nu cumva să-i tulbure în vreun fel, se hotărî să-i lase singuri în casa aceea. Luă așadar drumul spre casa în care locuia și, cu sufletul liniștit acum, nu zăbovi a se întinde pe patul său, cu gândul la fericirea prietenilor dragi. Și dormi până dimineața.

Or, când se trezi, văzu dinainte-i chipul bântuit de spaimă al bătrânei arăpoaice, care se plesnea cu palmele peste obraji, jeluindu-se. Și cum da să deschidă gura ca s-o întrebe ce pățise, arăpoaica speriată îi arătă cu o schimă tăcută un vecin care ședea în ușă, așteptându-l să se trezească.

La rugămintea lui Amin, vecinul se apropie și, după salamalecuri, îi spuse:

— O, vecine, am venit să te căinez de nenorocirea înfricoșată care s-a abătut azi-noapte peste casa ta!

Și giuvaiergiul strigă:

— Pe Allah! despre ce nenorocire vorbești?

Omul spuse:

— Întrucât încă nu știi, află că azi-noapte, de cum ai venit acasă, niște hoți care nu sunt la întâia lor ispravă, și care pesemne că te văzuseră în ajun, pe când cărai în cealaltă casă a ta lucrurile cele de preț, au așteptat să pleci, ca să se repeadă în casa aceea unde gândeau că nu au să dea de nimeni. Dar au dat de oaspeții pe care i-ai găzduit acolo azi-noapte, și pesemne că i-or fi omorât și i-or fi ascuns, întrucât nu s-a putut da de urma lor. Cât despre casă, hoții au prădat-o cu totul, fără să mai lase nici baremi o pătură sau o pernă. Și acuma-i curată și goală cum n-a fost niciodată.

La știrea aceea, tânărul giuvaiergiu strigă, ridicându-și mâinile a deznădejde:

— Ya Allah! ce prăpăd! Și bunurile mele, și lucrurile pe care mi le-au împrumutat prietenii mei, s-au dus pe totdeauna, da asta nu este nimic pe lângă pierderea oaspeților mei!

Și, năuc, o luă la fugă, desculț și în cămașă, spre cealaltă casă a lui, urmat îndeaproape de vecinul care îl căina de nenorocirea pătimită. Și se încredință că într-adevăr odăile răsunau din toată goliciunea lor! Atunci se prăbuși plângând și scoțând un potop de suspine, pe urmă strigă:

— Of, acuma ce să fac, o, vecine al meu?

Vecinul răspunse…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută șaizeci și patra noapte spuse:

…Vecinul răspunse:

— Eu socot, o, Amin, că hotărârea cea mai bună este tot aceea de a-ți primi nenorocirea cu tărie și de a aștepta prinderea hoților, care mai devreme sau mai târziu nu au să scape a fi prinși; întrucât străjile valiului sunt pe urmele lor, nu doar pentru prădăciunea de aici, și pentru încă multe alte răutăți săvârșite în vremea din urmă!

Și bietul giuvaiergiu strigă: „O, Abalhassan ben-Taher, înțeleptule! ce bine te-ai gândit tu să te adăpostești cuminte la Bassra! Dar ceea ce era scris, trebuia să se împlinească!”

Și Amin, plin de jale, luă calea îndărăt către locuința lui, printr-un puhoi de oameni care aflaseră toată povestea și care îl căinau când îl văzură trecând.

Or, când ajunse la poarta casei, giuvaiergiul Amin găsi în odaia de la intrare un bărbat pe care nu îl cunoștea și care îl aștepta. Și omul, când îl văzu, se ridică și îi ură bună pace, iar Amin îi răspunse la salamalec. Atunci omul îi zise:

— Am a-ți spune câteva vorbe de taină, numai între noi doi!

Și Amin voi să-l poftească în casă, dar omul zise:

— Este mai bine să fim întru totul singuri; așa că haidem mai degrabă în cealaltă casă a ta!

Iar Amin, mirat, îl întrebă:

— Păi eu nici nu te cunosc, iar tu mă știi și pe mine și știi și casele mele?

Necunoscutul zâmbi a râde și spuse:

— Am să-ți lămuresc toate! Și, de-o vrea Allah, am să fiu de oarecare folos pentru liniștea ta!

Atunci Amin ieși cu necunoscutul și ajunse la cealaltă casă; da acolo necunoscutul îi arătă lui Amin că ușa fusese spartă de hoți și, ca urmare, nu s-ar afla nici acolo feriți de urechi străine. Apoi îi spuse:

— Hai după mine! am să te duc într-un loc ferit pe care îl știu eu.

Atunci insul purcese la drum, iar Amin se ținu după el, dintr-o uliță într-altă uliță, dintr-un suk într-alt suk și de la o poartă la altă poartă, până la lăsarea serii. Atunci ajunseră la Tigru, și omul îi spuse lui Amin:

— Fără nici o îndoială că am fi mai la adăpost pe malul celălalt!

Și tot atunci, ieșind ca din senin, un luntraș se apropie de ei și, până ca Amin să poată măcar gândi să nu primească, se și pomeni împreună cu necunoscutul în caicul care, din câteva bătăi strașnice de vâslă, îi și duse pe malul dimpotrivă. Atunci insul îl ajută pe Amin să sară pe țărm și, luându-l de mână, îl duse pe niște ulițe strâmte și întortocheate. Iar Amin, care nu mai pricepea nimic, gândi în parte-și: „În viața mea nu mi-a călcat piciorul pe aici! Ce pătăranie mi-e dată!”

Și insul ajunse într-un sfârșit la o ușă scundă, toată numai din fier, și, scoțând de la brâu o cheie mare și ruginită, o vârî în încuietoarea care scârțâi amarnic și lăsă să se deschidă poarta. Insul intră și îl pofti și pe Amin să intre. Pe urmă încuie poarta la loc. Și se strecurară pe dată într-o bortă pe unde trebuia să mergi pe brânci. Și, la capătul bortei, se pomeniră deodată într-o sală luminată numai de o făclie ce se afla chiar la mijlocul încăperii. Iar împrejurul acelei făclii, Amin văzu că ședeau, nemișcați, zece inși, îmbrăcați cu haine asemenea și atâta de la fel întru totul, încât i se păru că vede numai și numai un chip răsfrânt de zece ori în niște oglinzi.

La priveliștea aceea, Amin, care era tare istovit de drumul pe care îl bătuse de cu dimineață, fu cuprins de o slăbiciune deplină și se prăbuși la pământ. Atunci insul care îl adusese îl stropi cu oleacă de apă și, în felul acesta, îl învioră. Pe urmă, întrucât se și așternuse masa de cină, cei zece inși gemeni se așezară să mănânce, după ce însă, toți dintr-odată și cu un singur glas, îl poftiră pe Amin să se înfrupte din hrana lor. Iar Amin, văzând că tus-zece mâncau din toate farfuriile, își zise: „Dacă ar fi otravă în ele, nu ar mânca și ei!” Și, în pofida spaimei, se apropie și mâncă pe săturate, flămând cum era de cu dimineață.

Când cina se sfârși, același glas – unul și înzecit – îl întrebă:

— Ne cunoști?

El răspunse:

— Nu, pe Allah!

Cei zece îi răspunseră:

— Noi suntem hoții care, noaptea trecută, ți-am prădat casa și ți-am răpit oaspeții, pe tânărul și pe tânăra care cântau. Dar din nenorocire mai era acolo și slujnica aceea, care a izbutit să scape, fugind peste terasă!

Atunci Amin strigă:

— Pentru numele lui Allah! o, domniile voastre, fie-vă milă și arătați-mi locul unde se află cei doi oaspeți ai mei! Și potoliți-mi sufletul zbuciumat, oameni mărinimoși care mi-ați potolit foamea! Și Allah să vă ajute să vă bucurați în tihnă de toate câte ați prădat! Numai arătați-mi-i pe prietenii mei!

Atunci hoții ridicară mâinile, toți deodată, spre o ușă deschisă și spuseră:

— De-acum fii fără de teamă pentru soarta lor! La noi sunt mai la adăpost decât chiar în casa valiului și, de altminteri, și tu la fel! Află așadar că nu te-am făcut să bați drumul până aici decât ca să auzim de la tine adevărul despre cei doi tineri care, cu chipurile lor frumoase și cu evghenia purtării lor, ne-au tulburat așa de tare de nici baremi n-am cutezat să-i iscodim, de îndată ce am luat aminte cu cine aveam de-a face!

Atunci giuvaiergiul Amin fu până peste măsură de ușurat și nu mai gândi decât cum să-i câștige pe furi de partea sa, și le spuse:

— O, stăpânii mei, văd acum tare limpede că dacă omenia și buna-credință ar fi să piară de pe pământ, ele ar fi găsite iarăși neatinse în casa voastră. Și tot atâta de limpede văd că, atunci când ai de-a face cu niște oameni atâta de cinstiți și atâta de mărinimoși ca voi, cea mai bună cale spre a le dobândi încrederea este de a nu le ascunde nimic din adevăr! Ascultați așadar pățania mea și a lor, întrucât este uluitoare până peste marginile tuturor uluielilor!

Și giuvaiergiul Amin le istorisi hoților toată povestea cu Șamsennahar și cu Ali ben-Bekar, și legăturile lui cu ei, fără a sări nici un amănunt, de la început până la sfârșit. Dar chiar că nu ar fi de nici un folos s-o mai luăm și noi de la cap!

După ce ascultară povestea aceea ciudată, hoții rămaseră până peste poate de minunați și strigară:

— Într-adevăr, ce cinste pe casa noastră să adăpostească la ceasul de acum pe frumoasa Șamsennahar și pe emirul Ali ben-Bekar! Ci, o, giuvaiergiule, chiar nu îți bați joc de noi? Și sunt chiar ei cu adevărat?

Iar Amin strigă:

— Pe Allah! o, stăpânii mei, chiar ei sunt, în carne și oase!

Atunci hoții, ca un singur ins, se ridicară și deschiseră ușa cu pricina și îi poftiră pe emirul Ali și pe Șamsennahar să iasă, cerându-le un potop de iertăciuni și spunându-le:

— Rugămu-ne vouă să iertați necuviința purtării noastre, întrucât chiar că nu avea cum să ne dea prin gând că avem să răpim din casa giuvaiergiului niște mai-mărimi de cinul vostru!

Pe urmă se întoarseră către Amin și îi spuseră:

— Cât despre tine, numaidecât avem să-ți dăm îndărăt nestematele pe care ți le-am luat, și ne pare tare rău că nu putem să-ți dăm îndărăt și lucrurile celelalte din casă, pe care le-am răzlețit, vânzându-le mai peste tot pe la mezaturi obștești!

Și, în fapt, grăbiră a-mi da îndărăt lucrurile de preț, strânse într-o legătură mare; iar eu, dându-le uitării pe toate celelalte, nu pregetai a le mulțumi adânc pentru dovada lor de mărinimie. Ei atunci spuseră către noi trei:

— Acuma nu vrem să vă ținem mai mult, doar dacă nu v-ar fi mai pe plac să ne faceți cinstea până peste măsură de a rămâne în mijlocul nostru!

Și se puseră pe dată în slujba noastră, cerându-ne numai să le făgăduim că nu aveam să-i dăm în vileag și că vom uita necazurile ceasurilor petrecute la ei.

Ne călăuziră așadar la țărmul apei; și nici măcar nu ne veni în minte să ne istorisim spaimele, așa de pieriți eram încă de temeri și așa de porniți să socotim că toate acele întâmplări se petreceau în vis. Pe urmă, cu semne mari de cinstire, cei zece ne ajutară să coborâm în luntrea lor și începură să vâslească atâta de strașnic, încât într-o clipire ne și pomenirăm pe malul celălalt. Dar de-abia apucarăm să ne dăm jos din luntre, că mare ne fu spaima când ne văzurăm dintr-odată împresurați din toate părțile de străjile valiului și înșfăcați pe loc! Cât despre hoți, aceia, întrucât rămăseseră în luntre, avură vreme, cu câteva bătăi de vâsle, să se pună în afară de orice primejdie.

Atunci căpetenia străjilor veni la noi și, cu glas crunt, ne întrebă:

— Cine sunteți și de unde veniți?

Iar noi, cuprinși de frică, rămaserăm înlemniți; ceea ce spori și mai tare prepunerile capului străjilor, care ne spuse:

— Să-mi răspundeți cinstit, că de nu, pe loc vă priponesc și de mâini și de picioare și pun oamenii mei să vă înhațe! Spuneți-mi dar unde stați, pe ce uliță și în ce mahala!

Eu atunci, vrând cu orice preț să găsesc o scăpare, gândii că se cădea să vorbesc, și răspunsei:

— O, domnia ta, suntem niște lăutari, iar femeia aceasta este cântăreață de meserie. Am fost azi-noapte la un zaiafet unde se cereau unii ca noi, în casa celor care ne-au adus până aici. Dar a vă spune numele acelor inși nu am putea, întrucât de obicei, în meseria noastră, nu întrebăm asemenea amănunte și ne este destul numai să fim bine plătiți!

Dar căpetenia străjilor se uită la noi cu asprime și îmi spuse:

— Nu aveți înfățișare de lăutari; îmi păreți mai degrabă tare speriați și tare îngrijorați, pentru niște inși care de-abia au plecat de la chef. Iar tovarășa voastră, cu giuvaierurile ei cele atâta de frumoase, nu are înfățișare de almee. Hei, străjerii luați-i pe inșii ăștia și duceți-i degrabă la temniță!

La atare vorbe, Șamsennahar se hotărî să vorbească ea însăși și, ducându-se la căpetenia străjilor, îl trase de-o parte și îi spuse la ureche câteva cuvinte, care stârniră asupra lui o asemenea tulburare, încât se trase îndărăt câțiva pași și se temeni până la pământ, îngăimând un potop de vorbe de ploconire. Și numaidecât le porunci oamenilor lui să cheme două caicuri, și o ajută pe Șamsennahar să se suie într-unul, în vreme ce pe mine mă puse să urc în celălalt, împreună cu emirul ben-Bekar. Pe urmă le porunci caicciilor să ne ducă unde le vom spune noi să ne ducă. Și de îndată caicurile porniră fiecare pe căi osebite: Șamsennahar spre saraiul ei, iar noi doi spre mahalaua noastră.

În ceea ce ne privește pe noi mai întâi, de-abia ajunserăm acasă la emir că îl și văzui, la capătul puterilor și vlăguit de spaimele cele necurmate, cum se prăbușește fără de simțire în brațele slugilor sale și ale femeilor din casă…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaizeci și cincea noapte spuse:

…fără de simțire în brațele slugilor sale și ale femeilor din casă. Căci, din câte putuse a mă face să înțeleg pe drum, acuma, după cele ce se întâmplaseră, își pierduse orice nădejde de a o mai vedea vreodată pe iubita sa Șamsennahar.

Atunci, pe când femeile și slugile erau prinse cu strădaniile de a-l face pe emir să se trezească din leșin, rudele lui, închipuindu-și că eu pesemne voi fi fiind pricina tuturor acelor necazuri pe care nu le pricepeau, vrură să mă silească a le mărturisi tot soiul de amănunte. Și mă ferii strașnic a-i lămuri cât de cât cu ceva, și le spusei:

— Ceea ce se întâmplă cu emirul este un lucru atâta de peste fire cât numai el ar putea să vă lămurească!

Și, spre norocul meu, emirul își veni în fire chiar în clipita aceea, iar rudele nu mai cutezară, față cu el, să stăruiască în iscodelile lor. Iar eu, temându-mă de alte întrebări, și liniștit întrucâtva în ceea ce privea starea lui ben-Bekar, îmi luai legătura cu lucrurile și pornii în graba mare spre casa mea.

Când ajunsei acolo, o găsii pe arăpoaica mea scoțând țipetele cele mai ascuțite și cele mai deznădăjduite, și plesnindu-se cu palmele peste ochi, și toți megieșii o înconjuraseră ca s-o aline de pieirea mea, pe care o socoteau neîndoielnică. Încât, când mă văzu, arăpoaica se aruncă la picioarele mele și vru și ea să mă supună la alte iscodeli. Dar îi retezai scurt ifosele, spunându-i că până una-alta nu am chef decât să dorm; mă lăsai să cad, istovit, pe saltele și, cu nasul în perne, dormii adânc până dimineața.

Atunci arăpoaica veni la mine și mă iscodi iarăși; iar eu îi răspunsei:

— Dă-mi repede o cană plină!

Ea îmi aduse cana, iar eu o băui dintr-o sorbitură; și cum arăpoaica stăruia, îi spusei:

— S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat!

Ea atunci plecă. Iar eu căzui iarăși numaidecât în somnul meu, dar nu mă trezii, de data aceasta, decât peste două zile și două nopți!

Putui atunci să mă ridic în capu-oaselor, și îmi zisei: „Chiar că trebuie să mă duc să fac o scaldă la hammam!” Și ajunsei acolo pe dată, măcar că eram tot îngrijorat până peste poate de starea lui ben-Bekar și a frumoasei Șamsennahar, de la care nimeni nu venise să-mi aducă vreo știre. Mă dusei așadar la hammam, unde mă îmbăiai, și numaidecât pornii spre prăvălia mea; și, cum îmi scoteam cheia din buzunar ca să descui ușa, o mână micuță de dindărătul meu mă atinse pe umăr și un glas îmi șopti:

— Ya Amin!

Eu atunci mă întorsei și o văzui pe copila, prietena mea, roaba de inimă a cadânei Șamsennahar.

Dar, în loc să mă bucur la vederea ei, mă cuprinse deodată o spaimă cumplită să nu cumva să mă vadă vecinii stând de vorbă cu ea, dat fiind că toți o știau a fi roaba cea de credință, însărcinată cu misitiile, a cadânei scumpe inimii califului. Încât zorii să bag îndărăt în buzunar cheia și, fără să întorc capul, pornii drept înainte, înfricoșat de-a binelea și, cu toate strigătele copilei care gonea după mine rugându-mă să mă opresc, îmi urmai fuga încolo și încoace, strâns mereu de aproape de către fată, până ce iacătă că ajunsei la ușa unei geamii lăturalnice. Atunci mă repezii înlăuntru, după ce îmi lăsai din fugă papucii la ușă, și mă dusei drept în ungherul cel mai întunecat, unde mă așezai pe dată a rugăciune. Și atunci iarăși, mai mult ca oricând, cugetai ce mare înțelepciune dovedise vechiul meu prieten Abalhassan ben-Taher când fugise de toate încurcăturile acestea afurisite și se aciuase la Bassra. Și hotărâi în sufletul meu: „Negreșit! de m-o scăpa Allah fără de ponoase din pătărania asta, fac jurământ că nu mă mai bag niciodată în asemenea belele și că niciodată nu mă mai încarc cu atare corvezi!”

De-abia mă aflam eu așadar în ungherul acela întunecat, că mă și ajunse…

În clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută șaizeci și șasea noapte spuse:

…De-abia mă aflam eu așadar în ungherul acela întunecat, că mă și ajunse din urmă copila de credință cu care, de data aceasta, mă putui îndura să stau de vorbă în tihnă, de vreme ce nu se afla de față nici un martor. Fata începu dintru-ntâi cu a mă întreba:

— Cum îți este?

Eu îi răspunsei:

— Sunt bine sănătos! Da moartea îmi pare cu mult mai de dorit decât spaimele necurmate în care trăim cu toții!

Ea îmi răspunse:

— Vai! da atunci ce-ai mai zice când ai ști starea bietei mele stăpâne? Of, ya rabbi! simt că mă topesc numai când îmi amintesc clipita când am văzut-o întoarsă la sarai, unde izbutisem să ajung înaintea ei, după ce am fugit din casa ta, de pe o terasă pe altă terasă, și apoi sărind jos pe pământ din vârful casei din urmă. Ya Amin! dacă ai fi văzut-o! Cine ar mai fi putut să cunoască în chipul galben ca al unui om ieșit din mormânt chipul strălucitei Șamsennahar? Încât atunci când am zărit-o, nu am putut să mă opresc a nu izbucni în hohote, aruncându-mă la picioarele ei și sărutându-i-le. Ci ea își uită de sine, gândind mai întâi la caicciul căruia îmi spuse să-i dau pe dată o mie de dinari de aur pentru osteneala lui! Pe urmă, după asta, puterile o lăsară și căzu leșinată în brațele noastre; și atunci o cărarăm în patul ei, unde începui s-o stropesc pe față cu apă de flori și îi ștersei ochii și o spălai pe picioare și pe mâini, și îi schimbai veșmintele de deasupra și de dedesubt. Atunci avusei bucuria s-o văd că își vine în sine și că răsuflă oleacă; și numaidecât îi adusei să bea niște sorbet de trandafiri și să miroase niște iasomie, și îi spusei:

— O, stăpână, Allah fie asupră-ți! cruță-te, cruță-te! unde avem să ajungem dacă o ținem așa?

Ci ea îmi răspunse:

— O, credincioasa sufletului meu, nu mai am nimic pe pământ care să mă țină legată aici! Dar, înainte de a muri, vreau să capăt vești despre iubitul meu. Du-te așadar și caută-l pe giuvaiergiul Amin și du-i pungile astea pline cu aur, și roagă-l să le primească drept despăgubire pentru necazul pe care i l-am pricinuit!

Și roaba îmi întinse o legătură grea pe care o avea la ea și în care să tot fi fost mai bine de cinci mii de dinari; lucru de care într-adevăr putui să mă încredințez mai târziu. Pe urmă adăugă:

— Șamsennahar mi-a mai poruncit să te întreb apoi, ca o rugăminte din urmă, dacă ai să ne dai vreo veste, fie bună, fie rea, despre emirul Ali ben-Bekar!

Eu atunci chiar nu mai putui să mă împotrivesc unui atare lucru, pe care mi-l cerea ca pe o milă, și, în pofida hotărârii mele de a nu mă mai vârî în povestea aceea primejdioasă, îi spusei să vină seara la mine acasă, unde nu am să preget a o întâmpina cu amănuntele de cuviință. Și ieșii din geamie, după ce o rugai pe copilă să treacă mai întâi pe la mine să lase legătura pe care mi-o adusese; și plecai la ben-Bekar.

Or, acolo îi găsii pe toți, femei și slugi, așteptându-mă de trei zile și fără a ști cum să facă să-l liniștească pe emirul Ali, care mă chema întruna suspinând adânc. Iar pe el îl găsii cu ochii aproape stinși și cu o înfățișare mai degrabă de mort decât de om viu. Atunci mă dusei lângă el, cu ochii în lacrimi, și îl strânsei la piept…

În clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută șaizeci și șaptea noapte spuse:

…și îl strânsei la piept, și îi spusei multe vorbe drăgăstoase, spre a-l mai alina, fără a putea de data aceasta să izbutesc, întrucât îmi zise:

— O, Amin, cum simt limpede că sufletul meu are să se ducă, vreau să-ți las, înainte de moarte, un semn al îndatorinței mele față de prietenia ta.

Și le spuse robilor săi:

— Aduceți-mi cutare și cutare lucru!

Și numaidecât robii zoriră să aducă și să rânduiască dinainte-i, în niște zimbiluri, tot soiul de lucruri scumpe, oluri de aur și de argint și odoare de mare preț. Și îmi spuse:

— Mă rog ție să le primești, în locul lucrurilor care ți-au fost furate din casă!

Pe urmă le porunci slugilor să care totul acasă la mine. Îmi spuse apoi:

— O, Amin, să știi că în această lume orice lucru are un rost! Vai de cel care își prăpădește rostul dragostei lui: nu îi mai rămâne decât moartea! Încât, de nu ar fi cinstirea mea față de legea Prorocului nostru (asupra-i fie pacea!), mi-aș fi grăbit demult ceasul acestei morți[8], pe care îl simt aproape!

Eu atunci, ca să-i mai schimb gândurile, îi spusei că am să mă duc mai întâi să-i dau știri despre el copilei de credință care mă așteaptă acasă și pe care Șamsennahar o trimisese anume. Și plecai, spre a mă duce la copilă și a-i povesti deznădejdea emirului, care își presimțea sfârșitul și care va părăsi pământul doar cu părerea de rău că este despărțit de iubita sa.

Și, într-adevăr, la câteva clipite după ce ajunsei, văzui că intră la mine copila, da într-o stare de tulburare și de zbucium până peste orice închipuire; iar ochii-i lăsau să curgă din belșug lacrimile. Iar eu, tot mai speriat, o întrebai:

— Pe Allah! ce să fie mai rău decât toate câte s-au întâmplat?

Ea îmi răspunse tremurând:

— Lucrul de care ne-a fost atâta de frică a căzut asupra noastră! Suntem pierduți fără de scăpare cu toții! Califul a aflat! Mai degrabă ascultă: în urma șoaptei unei roabe de-a noastră, căpetenia hadâmbilor a intrat la prepuneri și a început să le iscodească în parte pe toate slujnicele preafrumoasei Șamsennahar. Și, în pofida făgăduielilor lor, a dibăcit povestea, din nepotrivelile răspunsurilor căpătate. Și a adus toată istoria la urechile califului, care pe dată a trimis după Șamsennahar, poruncind, să fie însoțită de douăzeci de hadâmbi de la sarai! Încât iacăte-ne pe toate tulburate și până peste măsură de speriate! Iar eu izbutii să găsesc o clipită spre a mă furișa și a da fuga să te vestesc de nenorocirea din urmă care ne paște! Du-te, dar, să-l vestești pe emirul Ali ca să-și ia chibzuirile de trebuință în atare împrejurare!

Și, după ce spuse vorbele acestea, copila plecă iarăși în goana mare către sarai.

Eu atunci văzui lumea toată cum se înnegurează dinaintea vederii mele și strigai: „Nu se află izbăvire și tărie decât numai întru Allah Preaînaltul și Preaputernicul!” Dar ce aș mai fi putut să spun eu dinaintea soartei? Mă hotărâi așadar să mă întorc la Ali ben-Bekar, măcar că nu mă despărțisem de el decât de-abia de câteva clipite, și, fără a-i mai da răgaz să-mi ceară nici cea mai mică lămurire, îi strigai:

— O, Ali, trebuie neabătut să mă urmezi pe clipă pe dată, altminteri te paște moartea în chipul cel mai de ocară! Califul, care a aflat tot, pesemne că la ceasul de acuma a și poruncit să fii zeberit! Să plecăm, dar, fără a pierde o clipită, și să ieșim dincolo de fruntariile țării noastre și dincolo de puterea celor care ne caută!

Și tot atunci, în numele emirului, le poruncii robilor să încarce pe trei cămile lucruri dintre cele mai scumpe și niște merinde de drum, și îl ajutai pe emir să încalece pe altă cămilă, pe urmă încălecai și eu la fel. Și, fără a mai pierde vremea, de îndată ce emirul își luă rămas bun de la maică-sa, pornirăm la drum și luarăm calea pustiei…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și se opri din vorbele îngăduite.

Dar în cea de a o sută șaizeci și opta noapte spuse:

…pornirăm la drum și luarăm calea pustiei.

Or, tot ceea ce este scris trebuie să se întâmple, iar ursitele, sub orice zodie ar fi să fie, nu pot decât să se împlinească! Așa că nenorocirile noastre nu puteau decât să se urmeze, iar fuga de o năpastă ne arunca într-o năpastă încă și mai rea!

Și-așa, cum mergeam noi prin pustie, pe înserate, și pe când ne aflam nu departe de o oază al cărei minaret se zărea în mijlocul palmierilor, văzurăm că răsare dintr-odată în stânga noastră o ceată de tâlhari care pe dată se și repeziră să ne împresoare. Și, cum știam prea bine că altă cale să scăpăm cu viață nu era decât aceea de a nu încerca vreo împotrivire, îi lăsarăm să ne ia armele și să ne prade. Și ne luară vitele cu toate poverile de pe ele, nemailăsându-ne pe trupuri decât cămașa! Și se depărtară fără să le mai pese de soarta noastră.

Cât despre bietul meu prieten, nu mai era decât ca o zdreanță în mâinile mele, așa de tare îl prăpădiseră atâtea spaime necurmate. Izbutii totuși să-l ajut a se târî încet-încet până la geamia pe care o zărisem în oază; și intrarăm acolo ca să ne petrecem noaptea. Și emirul Ali se prăbuși la pământ și îmi spuse:

— Aici am să mor, într-un sfârșit, căci Șamsennahar nu mai poate să mai fie în viață la ceasul de-acum!

Or, la vremea aceea, în geamie un ins își făcea rugăciunea. Când isprăvi, se întoarse spre noi și ne privi o clipită, apoi veni la noi și ne spuse cu bunătate:

— O, flăcăilor, fără îndoială că sunteți străini și ați venit să petreceți noaptea aici!

Eu îi răspunsei:

— O, șeicule, suntem într-adevăr niște străini pe care tâlharii din pustie ne-au despuiat cu totul, nemailăsându-ne nimica așa decât cămașa de pe noi!

La vorbele acestea, bătrânul fu cuprins de milă pentru noi și ne spuse:

— O, flăcăi sărmani, așteptați-mă aici câteva clipite și am să mă întorc la voi!

Și plecă, spre a se întoarce nu peste mult, urmat de un copil care aducea o legătură, și bătrânul scoase din legătura aceea niște haine și ne pofti să ne îmbrăcăm cu ele; pe urmă ne spuse:

— Haideți cu mine la casa mea, unde are să vă fie mai bine decât aici, căci trebuie să vă fie foame și sete!

Și ne îmbie să-l însoțim la el acasă, unde emirul Ali nu ajunse decât spre a se întinde, cu răsuflarea tăiată, jos pe chilimuri. Și atunci, din depărtare, venind cu adierea care sufla în oază printre palmieri, glasul vreunei sărmane se auzi cântând jalnic stihurile acestea minunate:

Plângeam sfârșitul tinereții mele, Ci mi-am curmat suspinul ca să plâng Durerea doar a despărțirii grele De cel ce-aș vrea mereu la piept să-l strâng.

Ah, sufletului meu de-i pare-amară Clipita morții, nu-i că părăsesc O viață de dureri, ci că plec iară De lângă ochii celui ce-l iubesc.

De-aș fi știut că despărțirea vine Și că pe veci voi bate-un drum pribeag Aș fi luat drept hrană-atunci cu mine Doar frumusețea ochiului său drag!

Or, de cum începuse a se auzi cântecul acela, Ali ben-Bekar își săltase capul și asculta pierdut. Iar când glasul se stinse, îl văzurăm deodată cum cade iarăși scoțând un suspin adânc: își dăduse sufletul…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada, văzând că se luminează de ziuă, tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaizeci și noua noapte spuse:

…îl văzurăm deodată cum cade iarăși scoțând un suspin adânc: își dăduse sufletul.

La priveliștea aceea, bătrânul și cu mine izbucnirăm în hohote de plâns și șezurăm așa toată noaptea; și-i istorisii bătrânului, printre lacrimi, povestea cea jalnică. Apoi, dimineața, îl rugai să binevoiască să-i țină în păstrare trupul până ce rudele, înștiințate de mine, vor veni după el. Și îmi luai rămas-bun de la omul acela de treabă și mă dusei în grabă mare la Bagdad, prilejuindu-mă de plecarea unei caravane ce se îndrepta într-acolo. Și mă dusei, fără a-mi face vreme să-mi mai schimb hainele, drept acasă la ben-Bekar, unde mă înfățișai dinaintea mamei sale căreia îi urai mâhnit bună pace.

Când mă văzu că vin singur, fără fiul ei, când băgă de seamă înfățișarea mea jalnică, mama lui ben-Bekar începu să tremure de presimțire. Și îi spusei:

— Allah, o, preacinstită mamă a lui Ali, hotărăște, iar făptura nu poate decât să se supună! Și când scrisoarea de chemare a unui suflet a fost scrisă, sufletul acela, fără a mai zăbovi, trebuie să se înfățișeze dinaintea stăpânului său!

La vorbele acestea, mama lui Ali scoase un țipăt sfâșiat de durere și îmi spuse, prăbușindu-se cu fața la pământ:

— O, vai de mine! fiul meu o fi murit?

Eu atunci îmi lăsai ochii în jos și nu putui să rostesc o vorbă. Și o văzui pe biata mamă, sugrumată de suspine, cum leșină de-a binelea. Iar eu începui să plâng toate lacrimile inimii mele, pe când femeile umpleau casa cu țipetele lor speriate.

Când mama lui Ali putu într-un sfârșit să mă asculte, îi istorisii amănuntele morții și îi spusei:

— Prețuiască-te Allah pe măsura multelor tale vrednicii, o, mamă a lui Ali, și plătească-te el cu milele și cu îndurarea lui!

Atunci ea mă întrebă:

— Dar nu ți-a cerut să aduci vreo vorbă mamei sale?

Eu răspunsei:

— Ba de bună seamă! Mi-a cerut să-ți spun că nu are decât o dorință, aceea ca tu să orânduiești ca trupul să-i fie adus la Bagdad.

Ea atunci iarăși începu să se topească de lacrimi, sfâșiindu-și hainele, și îmi spuse că pe dată avea să se ducă la oază cu o caravană spre a aduce trupul fiului său.

Și de-aci, peste câteva clipite, îi lăsai pe toți cu gătirile lor de plecare și mă întorsei la mine acasă, gândind în cugetul meu: „O, Ali ben-Bekar, sărmane îndrăgostit, ce păcat de tinerețea ta secerată în floarea ei cea atâta de frumoasă!”

Și ajunsei astfel acasă și băgai mâna în buzunar ca să scot cheia de la ușă, când mă simții atins încetișor pe umăr, și mă întorsei, și o văzui, îmbrăcată în haine cernite și cu chipul tare mâhnit, pe copila cea de credință a cadânei Șamsennahar. Atunci vrusei s-o iau la fugă; dar fata mă ținu și mă sili să intru cu ea în casă. Eu atunci, în ciuda tuturor celor pățite, începui, fără a ști încă nimic, să plâng laolaltă cu ea, fără de măsură. Pe urmă îi spusei:

— Așadar ai aflat și tu vestea cea jalnică?

Ea îmi răspunse:

— Care, ya Amin?

Eu îi spusei:

— Moartea lui Ali ben-Bekar!

Și când văzui că se pornește să plângă și mai tare, pricepui că nu știa încă nimic, și îi istorisii totul, scoțând, într-un glas cu ea, suspine adânci.

Când sfârșii, îmi spuse la rându-i:

— Nici tu, ya Amin, văd că nu știi nimica despre nenorocirea mea!

Și strigai:

— Au n-o fi fost dată morții Șamsennahar din porunca emirului drept-credincioșilor?

Ea răspunse:

— Șamsennahar a murit, da nicidecum așa cum poți să prepui tu! O, stăpâna mea!

Pe urmă tăcu, spre a mai plânge oleacă, și îmi spuse într-un sfârșit:

— Ascultă, așadar, Amin! Când Șamsennahar, însoțită de cei douăzeci de hadâmbi, a ajuns dinaintea califului, califul i-a dat afară, cu un semn, pe toți, pe urmă s-a apropiat de Șamsennahar și a poftit-o să șadă jos lângă el și cu un glas pătruns de o bunătate fără de asemuire, i-a spus: „O, Șamsennahar, știu că ai dușmani în saraiul meu, iar acești dușmani au încercat să te rupă de la inima mea, ponegrindu-ți faptele și înfățișându-le într-un chip nevrednic de mine și de tine! Să știi că te iubesc mai mult ca oricând și, ca s-o arăt mai bine întregului sarai, am dat porunci să sporească sâmbria casei tale și numărul roabelor și al nacafalei tale! Așa că mă rog ție să nu mai ai obrazul acesta atâta de amărât, care mă amărăște și pe mine! Și, ca să te ajut să te veselești, am să poruncesc numaidecât să vină cântărețele de la saraiul meu și să fie aduse tablalele pline cu poame și cu băuturi!” Și numaidecât intrară lăutăresele și cântărețele; iar roabele veniră încărcate cu tablale grele de toate cu câte erau încărcate. Și, după ce totul fu gata, califul, șezând jos lângă Șamsennahar, care se simțea tot mai slabă, în ciuda atâtor bunătățuri, le porunci cântărețelor să înceapă. Atunci una dintre ele, în sunetele lăutelor mânuite de degetele tovarășelor sale, începu să cânte:

Oh, lacrimilor, voi dați în vileag Amara taină-a sufletului meu Și nu-mi lăsați al jalei vălmășag Să-l port adânc în piept mereu.

Ah, l-am pierdut pe cel care-l iubea Inima mea cu-atâta…

Dar deodată, până ca strofa cântată să fi ajuns la sfârșit, Șamsennahar scoase un suspin slab și se prăbuși pe spate. Iar califul, tulburat până peste fire, se aplecă repede spre ea, socotind că era doar leșinată; dar o ridică moartă! Atunci califul zvârli cât colo pocalul pe care îl ținea în mână, și răsturnă tablalele și, cum noi scoteam țipete speriate, ne alungă pe toate, după ce ne porunci să sfărâmăm lăutele și sculele menite zaiafetului; și nu mă mai ținu decât pe mine în sală. O luă atunci pe Șamsennahar pe genunchi și se porni să plângă asupra ei toată noaptea, poruncindu-mi să nu las pe nimeni să intre în sală. A doua zi dimineața, califul dete trupul cadânei în seama bocitoarelor și a scăldătoarelor, și porunci să i se facă o înmormântare ca de soție legitimă, ba încă și mai falnică. După care se încuie în iatacurile lui. Și de atunci nimeni nu l-a mai văzut la divanul județelor!

Eu atunci, după ce mai plânsei o vreme, împreună cu copila, moartea celor doi îndrăgostiți, mă înțelesei cu ea să orânduim a-l înmormânta pe Ali ben-Bekar alături de Șamsennahar. Și așteptarăm să fie adus leșul pe care mama emirului se dusese să-l ia din oază, și îi făcurăm înmormântare frumoasă, și izbutirăm să-l așezăm în pământ alături de mormântul cadânei Șamsennahar!

Și de atunci nici eu, nici copila, care a ajuns soția mea, nu am încetat să ne ducem pe la cele două morminte să-i plângem pe cei doi îndrăgostiți cu care am fost prieteni.

Și-aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, povestea cea duioasă cu Șamsennahar, cadâna inimii califului Harun Al-Rașid!

În clipita aceasta, micuța Doniazada nu se mai putu ține și izbucni în hohote de plâns, înfundându-și capu-n chilimuri. Iar sultanul Șahriar spuse:

— O, Șeherezada, tare m-a mâhnit povestea aceasta!

Atunci Șeherezada zise:

— Da, o, Măria Ta! Ci ți-am spus această poveste, care nu este la fel cu celelalte, anume pentru stihurile cele minunate pe care le cuprinde, și mai cu seamă ca să te stârnesc mai tare pentru toată veselia pe care nu va zăbovi să ți-o aducă povestea pe care mă pregătesc să ți-o istorisesc, dacă vei binevoi să-mi dai îngăduință!

Și sultanul Șahriar grăi:

— Da, Șeherezada! fă-mă să uit mâhnirea și spune-mi iute numele acelei povești pe care mi-o făgăduiești!

Șeherezada spuse:

— Este Povestea cu domnița Budur, cea mai frumoasă lună dintre toate lunele.

Iar micuța Doniazada strigă, săltându-și capul:

— O, surioară Șeherezada, ce dulce ai fi dacă ne-ai începe-o numaidecât!

Și Șeherezada spuse:

— Cu dragă inimă și ca pe o cinstire datorată acestui sultan bine crescut și dăruit cu purtări alese. Dar numai și numai mâine noapte.

Și, întrucât văzuse că se lumina de ziuă, sfioasă cum era, tăcu.

Când fu în cea de a o sută șaptezecea noapte micuța Doniazada, care nu mai putea de nerăbdare, se ridică de pe chilimul pe care ședea ghemuită și îi spuse Șeherezadei:

— O, surioara mea, mă rog ție, grăbește de ne spune povestea făgăduită, care numai cu numele ei și m-a cutremurat de desfătare și de fiori!

Iar Șeherezada îi zâmbi suroră-sii și îi spuse:

— Dreptu-i! Dar, ca să încep, aștept bunăvoia sultanului!

Atunci sultanul Șahriar, care în noaptea aceea zorise să-și mântuie degrabă treaba de rând cu Șeherezada, atâta de cu jind aștepta povestea făgăduită, spuse:

— O, Șeherezada, negreșit că poți să începi basmul cu care mi-ai făgăduit mari veseliri!

Și Șeherezada pe dată istorisi astfel: