Se povestește că, într-un munte din munții țărilor musulmane, trăia un păstor dăruit cu o mare înțelepciune și cu credință fierbinte; și păstorul acela ducea o viață cuminte și schivnică, mulțumindu-se cu soarta sa și trăind din rodul de lapte și de lână al turmei lui. Și avea în el atâta dulceață și asupra lui atâta binecuvântare, încât fiarele sălbatice nu-i loveau niciodată turma, iar pe el atâta îl cinsteau, încât atunci când îl vedeau de departe îl întâmpinau temenindu-se cu strigătele și urletele lor. Și păstorul a trăit astfel o lungă vreme, nepăsându-i deloc, spre marea lui fericire și spre liniștea lui, de ceea ce se petrecea prin cetățile lumii.
Or, într-o zi, Allah Preaînaltul vru să-i încerce puterea înțelepciunii și prețul adevărat al virtuților, și nu găsi altă ispită mai grea, spre a-l încerca, decât să-i trimită frumusețea femeiască. Așa că îl însărcină pe unul dintre îngerii săi să se străvestească în femeie și să nu precupețească nimic din șiretlicurile acestei făpturi spre a-l face pe sfântul păstor să păcătuiască.
Așa, într-o zi, când păstorul, bolnav de o bucată de vreme, zăcea întins în peștera lui și îl proslăvea în sufletul său pe Ziditor, văzu deodată că intră la el, zâmbitoare și zarifă, o copilă cu ochi negri, care putea prea bine să treacă și drept un copilandru. Și pe loc peștera se și înmiresmă toată, iar păstorul își simți carnea cea bătrână cum se înfioară. Și își încruntă sprâncenele, și se burzului în ungherul lui, și îi zise nechematei:
— Ce cauți aici, o, muiere, care habar nu am cine ești? Că nici nu te-am chemat și nici nu am trebuință de tine!
Copilandra atunci veni și șezu jos lângă bătrân și îi spuse:
— Omule, uită-te la mine! Că eu nu sunt muiere, ci fecioară încă, și vin să mă dăruiesc ție numai pentru desfătarea mea și pentru ceea ce am aflat despre vrednicia ta veche!
Dar moșneagul strigă:
— O, ispititoare a iadului, du-te de-aici! Și lasă-mă să mă scufund în proslăvirea Celui care nu moare niciodată!
Dar copila își făcu să se miște încetișor mlădioșia boiului, se uită lung la bătrânul care încerca să se tragă îndărăt și suspină:
— Spune, de ce nu mă vrei? Îți aduc un suflet supus și un trup gata să se topească de dor! Vezi de nu mi-e gâtul mai alb decât laptele oilor tale! de nu mi-e goliciunea mai proaspătă decât apa de izvor! Pletele mele, o, păstorule, sunt mai mătăsoase sub degetele tale decât puful mielului în pântecele mamei sale! Șoldurile mele sunt calde și alintăcioase, și de-abia se închipuiesc în pârga lor dintâi. Iar sânii mei mici, care dau în mugur, dacă numai cu un deget în treacăt i-ai pipăi, s-ar cutremura! Hai! … buzele mele, pe care le simt cum tremură, au să ți se topească în gură. Hai! … Hai! … am niște dinți care cu mușcătura lor strecoară viață în moșnegii pe moarte, și o miere gata să curgă picătură cu picătură din tot trupul meu! Hai!
Și bătrânul strigă, măcar că barba îi tremura din toate firele ei:
— Îndărăt, o, diavole! sau te alung cu bâta asta cioturoasă!
Atunci copila cerului, cu o mișcare împătimită, îi aruncă brațele împrejurul gâtului și îi murmură în ureche:
— Sunt o poamă înțepătoare la limbă, abia dată în must: gust-o și te vei tămădui! Știi mireasma iasomiei? Ți se va părea searbădă, dacă vei mirosi fecioria mea!
Dar bătrânul strigă:
— Numai profumul rugăciunii nu se trece! Ieși de aici, o, amăgitoareo!
Și o îmbrânci de la el cu amândouă mâinile! Atunci copila se ridică și, ușoară, se dezbrăcă cu totul și rămase dreaptă și goală, albă și scăldată în valurile pletelor ei! Iar chemarea tăcerii ei, în acea sihăstrie de peșteră, era mai sfâșietoare decât toate țipetele nebuniei. Iar moșneagul nu se putu opri să nu geamă și, spre a nu mai vedea crinul acela viu, își acoperi capul cu mantia și strigă:
— Du-te! du-te! o, muiere cu ochi vânzători! De la plodirea lumii tu ești pricina nenorocirilor noastre! Tu i-ai pierdut pe oamenii din vremile dintâi, și arunci vrajba între copiii pământului! Acela care te îndrăgește se leapădă pe totdeauna de bucuriile nemărginite pe care numai aceia pot să le guste care te izgonesc din viața lor!
Și bătrânul își înfundă capul și mai tare în sarica lui. Dar copila urmă:
— Ce vorbești tu despre cei de demult? Cei mai înțelepți dintre ei m-au preamărit, iar cei mai aspri m-au cântat! Iar frumusețea mea nu i-a făcut să se abată de la calea cea dreaptă, ci i-a luminat pe cale și a fost desfătul vieții lor! Adevărata înțelepciune, o, păstorule, este de a uita totul la sânul meu! Întoarce-te la înțelepciune! Stau gata întru totul să mă deschid ție și să te adăp cu adevărata înțelepciune!
Atunci bătrânul se întoarse spre perete și strigă:
— Înapoi, o, tu cea plină de ticăloșie! Te scârbesc și te scuip! Câți oameni minunați ai ticăloșit și câți ticăloși ai mântuit! Frumusețea ta e mincinoasă! Că aceluia care știe să se roage, i se ivește o frumusețe nevăzută acelora care te privesc! Îndărăt!
La vorbele acestea, copila strigă:
— O, sfinte păstor! bea laptele oilor tale și îmbracă-te în lâna lor, și roagă-te Domnului tău în singurătate și în tihna inimii tale!
Și închipuirea pieri.
Atunci, din toate părțile muntelui, veniră fuga la păstor jivinele sălbatice, care sărutară pământul dintre mâinile lui spre a-i cere binecuvântarea!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada tăcu, iar sultanul Șahriar, întristându-se deodată, îi spuse:
— O, Șeherezada, chiar că pilda păstorului îmi dă de cugetat! Și nu știu dacă nu ar fi mai bine pentru mine să mă trag într-o peșteră și să mă lepăd pe totdeauna de grijile domniei, și drept orice îndeletnicire să mân la păscut oile! Dar mai întâi vreau să ascult urmarea Povestei cu jivine și păsări!
Dar când fu cea de a o sută patruzeci și opta noapte Șeherezada spuse: