O mie și una de nopți — Volumul 4
59 min de ascultat

Află că lucrul cel mai desfătător cu care mi s-a veselit urechea, o, tinere doamne al meu, este povestea aceasta, pe care am auzit-o de la un hașașit dintre hașașiți!

A fost odată un ins care era tare împătimit după trupuri de fecioare…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a o sută patruzeci și doua noapte spuse:

A fost odată un ins tare împătimit după trupuri de fecioare și care altă grijă nu mai avea. Încât, cum atare trupuri sunt de preț tare ridicat, mai cu seamă când sunt de soi și pe poruncă, și cum nici o avere nu poate să dăinuiască la nesfârșit atunci când gusturile stăpânului ei sunt atâta de scumpe, insul cu pricina, care niciodată nu își mai găsea odihnă în privința aceasta și care se lăsa dus astfel la necumpărare de dorințele lui – întrucât în orice lucru numai lipsa de măsură este de osândit – ajunse de se lefteri cu totul, până la urmă.

Or, într-o zi, pe când îmbrăcat în haine răpănoase și cu picioarele goale umbla prin suk cerșindu-și pâinea cu care se hrănea, un cui îi intră în talpa piciorului și făcu sângele să-i curgă din plin. Atunci șezu jos pe pământ, încercă să oprească sângele și până la urmă își legă piciorul cu o zdreanță. Căci, cum sângele curgea mai departe, își zise: „Să mergem la hammam să ne spălăm piciorul și să-l băgăm în apă: are să-i facă bine.” Și se duse la hammam și intră în sala cea mare în care vin oamenii săraci, da care era destul de curățică și strălucea de minune, și se ghemui în havuzul de la mijloc și începu să-și spele piciorul.

Or, lângă el, ședea un ins care își isprăvise scăldatul și care mesteca în dinți ceva. Și amărâtul nostru fu stârnit strașnic de molfăitul celuilalt, și îl prinse o poftă pojarnică să mestece și el lucrul acela. Și îl întrebă pe celălalt:

— Ce mesteci așa, vecine?

Omul răspunse cu glas scăzut, ca să nu-l audă nimeni:

— Taci! Niște hașiș! Dacă vrei, îți dau o bucățică.

El spuse:

— Hotărât! aș vrea să gust, de multă vreme râvnesc!

Atunci omul care mesteca scoase o bucățică din gură și i-o dete rănitului, spunându-i:

— Ajute-ți să te ușurezi de toate grijile!

Și insul nostru luă bucățica, și o mestecă, și o înghiți pe toată. Și cum nu era dedat cu hașișul, în curând, când puterea hașișului își împlini rostul în creierul lui, ca urmare a învârtejirii hașișului, fu cuprins dintru-ntâi de o veselie până peste poate și revărsă în toată sala niște hohote de râs nemăsurate! Pe urmă, după o clipită, se prăbuși pe marmura goală, pradă unor năluciri felurite, dintre care iacătă-o pe cea mai desfătată:

I se păru dintru-ntâi că se află cu totul gol sub puterea mâinilor unui băieș năprasnic și a doi arapi vânjoși care puseseră stăpânire deplină pe făptura lui; și se vedea ca o jucărie în mâinile lor: îl întorceau și îl răsuceau în toate chipurile, înfigându-i în carne degetele lor noduroase, da până peste poate de pricepute; și el gemea sub greutatea genunchilor lor când i se propteau în pântece ca să i-l frământe cu măiestrie. După aceea îl spălară cu mare prisos de lighene de aramă și de bușumări cu mănunchiuri de ierburi; pe urmă băieșul cel vajnic vru să-i spele chiar el părțile cele mai gingașe ale făpturii sale, dar, cum îl gâdila tare, spuse:

— Fac eu treaba asta!

Pe urmă, când scalda se încheie, băieșul cel mare îi înfășură capul, umerii și șalele cu trei ștergare albe ca iasomia și îi spuse:

— Acuma, domnia ta, este vremea să intri la soția ta, care te așteaptă.

Căci el se minună:

— Ce soție, o, băieșule? Că eu sunt burlac! Ori nu care cumva ai mâncat din întâmplare hașiș, de aiurezi așa?

Căci băieșul îi spuse:

— Nu mă lua peste picior! Haide la soția ta, care nu mai poate de nerăbdare!

Și îi aruncă pe umeri un cearceaf mare de mătase neagră, și îi deschise calea, pe când cei doi arapi îl sprijineau de umeri, mângâindu-l din când în când pe fund, numai așa ca să șuguiască. Iar el râdea până peste poate.

Ajunseră astfel cu el într-o sală pe jumătate întunecată, și caldă, și înmiresmată cu tămâie; și, în mijlocul ei, se afla o tablă mare plină cu poame, cu plăcinte, cu sorbeturi, și niște vase pline cu flori; și, după ce îl poftiră să șadă pe un scăunaș de abanos, băieșul și cei doi arapi îi cerură îngăduință să plece, și pieriră.

Atunci intră un băiețel care șezu smirnă, așteptându-i poruncile, și care îi spuse:

— O, sultane al vremilor, sunt robul tău!

Da el, fără a lua seama la gingășia băiețandrului, izbucni într-un hohot de râs care făcu să răsune sala toată, și se minună:

— Pe Allah! ce loc plin de mâncători de hașiș! iacătă că acuma mă fac și sultan!

Pe urmă îi spuse băiețașului:

— Tu, ia vino încoace și taie-mi o jumătate de lubeniță cât mai roșie și cât mai zemoasă! Asta-i ceea ce îmi place mie cel mai mult. Nimica nu se poate măsura cu lubenița ca să-mi răcorească inima.

Și băiețelul îi aduse lubenița tăiată în felii minunate. Atunci el îi spuse:

— Poți să pleci! Nu am treabă cu tine! Dă fuga degrabă să-mi cauți ceea ce îmi place cel mai mult, lângă o lubeniță bună: un trup de fecioară de cel mai bun soi!

Și băiatul pieri.

Și pe dată intră în sală o fetișcană, tinerică foarte, care veni la el legănând din șoldurile care abia se năzăreau, atâta de copile erau încă. Iar el, la vederea ei, începu să pufnească de bucurie; și o luă pe copilă în brațe, și o puse pe genunchi, și o sărută cu patimă; și o trase peste el; și scoase năsărâmba și i-o puse în mână; și urma să facă cine mai știe ce, când deodată, cutremurat de un fior cumplit de rece, se trezi din visul lui.

Or, tot atunci, și de îndată ce pricepu că toate acelea nu erau decât urmarea hașișului asupra creierilor lui, se văzu înconjurat de toți cei ce se scăldau la hammam, care se uitau la el râzând din toate beregățile lor și căscând niște guri cât niște cuptoare; și toți arătau cu degetul înspre zebbul lui gol, care se învârtoșise în sus până peste marginile învârtoșirii, și se înfățișă voinic cât al unui măgar ori al unui elefant; și toți aruncau peste el tăldări mari pline cu apă rece, năpădindu-l cu un potop de glume dintre cele ce se fac de obicei la hammam, cu fel de fel de asemuiri, între cei ce se scaldă.

El atunci se simți tare fâstâcit și își trase un ștergar peste picioare și le spuse cu jelanie celor ce râdeau:

— Pentru ce mi-ați luat copila, o, oameni buni, taman în chiar clipita când era să pun lucrurile la locul lor?

La vorbele acestea, giumbușliii se zgâlțâiră de veselie, și începură să bată din palme, și îi strigară:

— Nu ți-e ție rușine, o, mâncătorule de hașiș, să ne faci asemenea mustrări, după ce, sub puterea buruienii pe care ai înfulecat-o, te-ai bucurat atâta de strașnic de nălucile văzduhului?

La vorbele acestea ale arăpoaicei, Kanmakan nu putu să se stăpânească mai mult și se porni pe un râs de se scutura de veselie. Pe urmă îi spuse arăpoaicei:

— Desfătată poveste! Mă rog ție, grăbește a-mi spune și urmarea, care trebuie să fie minunată pentru urechi și pilduitoare pentru minte!

Și arăpoaica spuse:

— Hotărât, o, stăpâne al meu, urmarea este așa de minunată, încât chiar că ai să uiți tot ceea ce ai auzit până acum; și este așa de curată și de ispitită și de ciudată, că până și surzii s-ar cutremura de haz.

Și Kanmakan spuse:

— Uf! atunci povestește mai departe! Sunt până peste poate de vrăjit!

Or, cum arăpoaica se gătea să istorisească urmarea poveștii, Kanmakan văzu cum vine și se oprește dinaintea cortului său un olăcar călare, și care, după ce descălecă, îi ură bună pace și Kanmakan îi răspunse la salamalec.

Atunci olăcarul îi spuse:

— Doamne, sunt unul dintre cei o sută de olăcari pe care vizirul cel mare Dandan i-a trimis în toate părțile ca să încerce a da de urmele tânărului emir Kanmakan, care de trei ani a plecat de la Bagdad. Căci vizirul cel mare Dandan a izbutit să ridice toată oștimea și tot norodul împotriva hrăpitorului scaunului de domnie al lui Omar Al-Neman; și l-a luat prins pe hrăpitor și l-a închis în hruba cea mai adâncă. Încât, la ceasul de acum, foamea, și setea, și ocara pesemne că i-au și răpit sufletul! Binevoiești a-mi spune, o, domnia ta, dacă, din întâmplare, nu te-ai întâlnit cumva, în vreo zi, cu emirul Kanmakan, căruia îi vine de drept scaunul de domnie al părintelui său?

Când șahzade Kanmakan…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Când fu cea de a o sută patruzeci și treia noapte spuse:

Când șahzade Kanmakan auzi știrea aceea atâta de neașteptată, se întoarse înspre credinciosul său Sabah și, cu un glas tare liniștit, îi spuse:

— Iacătă, o, Sabah, că orice lucru se împlinește la vremea care i-a fost menită. Așa că ridică-te! și haidem la Bagdad!

La vorbele lui, olăcarul pricepu că se află dinaintea noului său sultan și numaidecât se temeni și sărută pământul între mâinile lui, precum făcură și Sabah și arăpoaica.

Iar Kanmakan îi spuse arăpoaicei:

— Vei merge și tu cu mine la Bagdad, ca să-mi spui până la sfârșit povestea aceasta din pustie!

Iar Sabah spuse:

— Îngăduie-mi atunci, o, Măria Ta, să dau fuga înainte-ți ca să duc știre de venirea ta vizirului Dandan și locuitorilor Bagdadului!

Și Kanmakan îi îngădui. Pe urmă, spre a-l răsplăti pe olăcar pentru vestea cea bună, îi lăsă, ca dar, toate corturile, toate vitele și toți robii pe care îi dobândise în luptele lui de trei ani. Apoi, cu beduinul Sabah înainte-i și urmat de arăpoaica încocoțată pe o cămilă, plecă spre Bagdad în pasul zorit al calului său Katul.

Or, cum șahzade Kanmakan avusese grijă să se lase întrecut cu depărtare de o zi față de credinciosul său Sabah, acela în câteva ceasuri sculase toată cetatea Bagdadului în picioare. Și toți locuitorii și toată oștirea, cu vizirul Dandan în frunte și cu cei trei capi Rustem, Turkaș și Bahraman, ieșiseră înaintea porților cetății să aștepte sosirea acelui Kanmakan pe care ei îl aveau drag și pe care nu mai nădăjduiseră să-l vadă vreodată; și înălțau urări de belșug și de slavă neamului lui Omar Al-Neman.

Încât de îndată ce emirul Kanmakan se ivi, venind în goana mare a calului său Katul, strigătele de bucurie și uralele se ridicară de pretutindeni, scoase de mii de glasuri de bărbați și de femei care îl slăveau ca pe sultanul lor. Iar vizirul Dandan, în pofida bătrâneții lui adânci, sări sprinten de pe cal și veni să ureze bun-venitul și să jure credință urmașului atâtor sultani. Pe urmă toți laolaltă intrară în Bagdad, pe când arăpoaica, pe cămila înconjurată de o gloată nenumărată, istorisea o poveste din poveștile ei.

Or, cel dintâi lucru pe care Kanmakan îl făcu, ajungând la sarai, fu de a-l săruta pe vizirul cel mare Dandan, cel mai credincios amintirii sultanilor săi, pe urmă pe căpeteniile Rustem, Turkaș și Bahraman; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu Kanmakan fu de a se duce să sărute mâinile mamei sale, care suspina de bucurie; iar cel de al treilea fu de a-i spune maică-sii:

— O, mamă a mea, spune-mi, rogu-te, cum o duce mult iubita mea verișoară, Puterea-Ursitei?

Iar maică-sa îi răspunse:

— O, copilul meu, nu știu să-ți răspund nimic în privința aceasta, întrucât de când te-am pierdut nu m-am mai gândit la altceva decât la jalea pierderii tale!

Iar Kanmakan îi spuse:

— Mă rog ție, o, maică a mea, să te duci chiar tu să iei știri despre ea și despre mătușa mea Nozhatu!

Atunci maică-sa ieși și se duse în iatacul în care se aflau acuma Nozhatu și fiică-sa Puterea-Ursitei, și se întoarse cu ele în sala în care le aștepta Kanmakan. Și chiar atunci se dezlănțui adevărata bucurie și se rostiră stihurile cele mai frumoase, precum iată câteva dintr-o sumedenie:

O, zâmbet de mărgăritare Pe buzele iubitei mele, Sorbit cu vraja ei deodată Ce se revarsă printre ele!

Obraji de-ndrăgostiți!

Ah, câte săruturi nu cunoașteți voi, Și ce potoape de alinturi În foșnet de mătăsuri moi!

Alintul pletelor desprinse Spre zori în valuri rătăcite, Alintul degetelor arse De jarul dragostei vrăjite!

Și tu, o, paloș tras din teacă, Oțel slăvit, strălucitor, Tu, paloș fără de odihnă, Ah, tu, al nopții luptător! …

Or, cum desfătarea lor fu până peste poate, din mila lui Allah, nu mai este nimic de adăugat. Și de altminteri, chiar de atunci încoace necazurile se depărtară de la casa urmașilor lui Omar Al-Neman, spre a se abate pentru totdeauna asupra acelora ce le fuseseră vrăjmași!

Într-adevăr, după ce sultanul Kanmakan își petrecu luni lungi de bucurie în brațele tinerei Puterea-Ursitei, ajunsă soția lui, îi strânse într-o zi, de față cu vizirul cel mare Dandan, pe toți emirii săi, pe capii de oști și pe toți mai-marii din împărăție și le spuse:

— Sângele părinților mei încă nu a fost răzbunat, și vremile au venit! Or, iacătă că mi s-a izvodit cum că Afridun a murit, și că a murit și Hardobiu de la Chezareea. Dar bătrâna Muma-Prăpădurilor mai este în viață și ea este aceea care, după spusa iscoadelor noastre, domnește și ocârmuiește treburile în toate țările rumilor. Iar la Chezareea domnul cel nou se cheamă Rumzan, și nu i se știe nici tatăl, nici mama. Așa că, o, vitejii mei, de mâine chiar, începe iarăși războiul asupra necredincioșilor! Și jur pe viața lui Mahomed (asupra-i fie pacea și rugăciunea!) că nu am să mă întorc în Bagdad, cetatea noastră, decât după ce îi voi lua zilele cotoroanței nenorocirilor și după ce îi voi răzbuna pe frații noștri morți în lupte!

Și toți cei de față răspunseră cu încuviințare. Și de-a doua zi oastea era în drum spre Constantinia.

Or, cum ajunseseră sub zidurile vrăjmașului și se găteau de năvală ca să scalde totul în foc și sânge, în cetatea aceea păgână, văzură că vine către cortul sultanului un tânăr atâta de frumos, încât nu putea să fie decât vreun fiu de sultan, și o femeie, descoperită la chip și cu înfățișarea aleasă, care mergea în urma lui. Și, la ceasul acela, se aflau laolaltă, în cortul sultanului, vizirul Dandan și domnița Nozhatu, mătușa lui Kanmakan, care ținuse să însoțească oastea drept-credincioșilor, deprinsă cum era cu ostenelile drumețirilor.

Iar tânărul și femeia cerură intrare, care li se dărui pe dată. Da de-abia intrară, că Nozhatu și scoase un strigăt mare și căzu leșinată, iar femeia tot așa scoase un strigăt mare și căzu leșinată. Și, când își veniră în fire din leșinul lor, se aruncară una în brațele celeilalte, sărutându-se: căci femeia nu era alta decât roaba fostă a domniței Abriza; credincioasa Boabă-de-Mărgean!

Pe urmă Boabă-de-Mărgean se întoarse înspre sultanul Kanmakan și îi spuse:

— O, Măria Ta, văd că porți la gât o gemă de preț, albă și rotundă; iar domnița Nozhatu poartă și ea de asemenea una la gât. Or, știi că domnița Abriza avea cea de a treia gemă. Și pe aceea a treia iacăt-o!

Și credincioasa Boabă-de-Mărgean, întorcându-se către tânărul care venise cu ea, o arătă, agățată la gâtul lui, pe cea de a treia gemă. Pe urmă, cu ochii luminați de bucurie, strigă:

— O, Măria Ta, și tu, stăpână a mea, Nozhatu, tânărul acesta este fiul bietei mele stăpâne Abriza. Și chiar eu l-am crescut, de când s-a născut. Și chiar el este, o, voi toți cei care mă ascultați la ceasul de acum, domn la Chezareea, Rumzan, fiul lui Omar Al-Neman. Așa că este fratele tău, o, stăpână a mea, Nozhatu, și moșul tău, o, Măria Ta Kanmakan.

La vorbele acestea ale Boabei-de-Mărgean, sultanul Kanmakan și Nozhatu se ridicară și îl sărutară pe domnul Rumzan, plângând de bucurie, iar vizirul Dandan așijderea îl sărută pe fiul stăpânului său, sultanul Omar Al-Neman (aibă-l Allah întru mila sa nemărginită!). Pe urmă sultanul Kanmakan îl întrebă pe Rumzan, stăpânul Chezareei:

— Spune-mi, o, frate al tatălui meu, ești domnul unei țări creștinești și trăiești între creștini! Ești și tu nusram? [4]

Ci Rumzan întinse mâna și, ridicându-și degetul arătător în sus, rosti:

— La ilah ill’Allah, ua Mohammad rassul Allah! [5]

Atunci bucuria lui Kanmakan, a sultanei Nozhatu și a vizirului Dandan fu până peste marginile marginilor, strigară:

— Mărire lui Allah, carele și-i alege pe ai săi și îi strânge la un loc!

Pe urmă Nozhatu întrebă:

— Da cum de ai putut să fii călăuzit pe calea cea dreaptă, o, fratele meu, între toți necredincioșii aceia care nu îl cunosc pe Allah și habar nu au de Trimisul său?

El răspunse:

— Boabă-de-Mărgean cea bună, ea mi-a sădit în cuget învățăturile cele limpezi și minunate ale credinței noastre! întrucât și ea s-a făcut musulmană, odată cu mama mea Abriza, când cu șederea lor la Bagdad, în saraiul părintelui meu, sultanul Omar Al-Neman. Încât Boabă-de-Mărgean a fost pentru mine nu numai aceea care m-a luat de când m-am născut și m-a crescut și mi-a ținut loc de mamă întru totul, dar și cea care a făcut din mine un drept-credincios a cărui soartă este în mâinile lui Allah, stăpânul sultanilor!

La vorbele acestea, Nozhatu o pofti pe Boabă-de-Mărgean să șadă jos lângă ea pe chilim și hotărî s-o socotească de aci înainte ca soră a ei.

Iar Kanmakan îi spuse unchiului său Rumzan:

— O, unchiule, ție ți se cuvine, ca drept de întâi născut, scaunul de domnie al împărăției musulmanilor. Și din clipita de-acum mă socot ca un supus credincios al tău.

Ci domnul de la Chezareea îi spuse:

— O, nepoate al meu, ceea ce-a făcut Allah este bine făcut! Cum aș cuteza eu să tulbur orânduiala statorită de Orânduitor?

Aici intră în vorbă vizirul Dandan care le spuse:

— O, Măriile Voastre, cea mai dreaptă judecată este să domniți pe rând, fiecare câte o zi, rămânând amândoi sultani!

Iar ei răspunseră:

— Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!

În clipa aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a o sută patruzeci și patra noapte spuse:

…Iar ei răspunseră:

— Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!

Și hotărâră între ei așa să facă. Atunci, ca să sărbătorească bucuria, Rumzan făcu cale îndărăt și se întoarse în cetate, unde puse să se deschidă porțile pentru oastea musulmanilor. Pe urmă puse să se facă strigare, de către pristavii obștești, că de aci înainte Islamul avea să fie legea locuitorilor, dar că toți creștinii erau slobozi să rămână întru eresul lor. Da niciunul dintre locuitori nu vroi să rămână mai departe necredincios și, numai într-o zi, mărturisirea de credință fu rostită de către mii și mii de noi drept-credincioși! Așa! Slăvit să fie pururea Acela carele l-a trimis pe Prorocul său ca să fie un semn de pace între toate făpturile din Răsărit și din Apus!

Cu prilejul acela, cei doi sultani deteră petreceri mari și ospețe mari, domnind pe rând, fiecare câte o zi. Și zăboviră astfel la Chezareea o bucată de vreme, în toi de bucurie și de mulțumire până peste poate.

Și atunci chibzuiră ei să se răzbune într-un sfârșit pe cotoroanța de Muma-Prăpădurilor. Cu asemenea gând, sultanul Rumzan, în înțelegere cu sultanul Kanmakan, grăbi să trimită un olăcar la Constantinia, ca să ducă o scrisoare pentru Muma-Prăpădurilor, care habar nu avea de noua stare de lucruri și care își năzărea că domnul de la Chezareea era tot creștin ca bunicul lui dinspre mamă, răposatul Hardobiu, părintele Abrizei. Iar scrisoarea era ticluită astfel: „Prea slăvitei și preacinstitei chera Sauahi Omm El-Dauahi, temuta, cumplita, urgia năprasnică a prăpădurilor peste capetele vrăjmașilor, ochiul care veghează asupra cetății creștinești, înmiresmata cu volnicie și cu înțelepciune, miruita cu sfânta tămâie dumnezeiască și adevărată a patriarhului cel mare, stâlparul lui Cristos din inima Constantiniei:

Din partea stăpânului Chezareei, Rumzan, urmașul lui Hardobiu cel Mare a cărui faimă se întinde peste întreg pământul.

Iacătă, o, maică a noastră a tuturora, că stăpânul cerului și al pământului a făcut să izbândească oștile noastre asupra musulmanilor și le-am nimicit oastea și l-am luat prins pe sultanul lor, în Chezareea, și i-am adus așijderea în robie pe vizirul Dandan și pe domnița Nozhatu, fiica lui Omar Al-Neman și a domniței Safia, fiica răposatului domn Afridun al Constantiniei.

Așa că așteptăm venirea ta între noi ca să sărbătorim laolaltă biruința noastră și să punem să se taie, dinaintea ochilor tăi, capul sultanului Kanmakan, al vizirului Dandan și al tuturor capilor musulmani.

Și poți să vii la Chezareea fără strajă mare, întrucât de-acuma toate drumurile sunt liniștite și toate olaturile sunt pașnice, de la Irak până la Sudan și de la Mossul și Damasc până la marginile marginilor Răsăritului și ale Apusului.

Și să nu pregeți s-o aduci cu tine la Constantinia pe doamna Safia, mama sultanei Nozhatu, spre a-i dărui bucuria de a o vedea iarăși pe fiica ei care este cinstită, ca femeie, în palatul nostru.

Și Cristos, fiul Mariamei, să te apere și să te ție ca pe o mireasmă curată, păstrată în aur nestricăcios!”

Pe urmă iscăli cartea cu numele lui, Rumzan, și o pecetlui cu pecetea lui domnească, și i-o înmână unui olăcar care plecă numaidecât la Constantinia.

Or, până la ceasul venirii cotoroanței la pieirea ei fără de izbavă, trecură vreo câteva zile în care cei doi sultani avură bucuria de a judeca niște pricini ce rămăseseră nejudecate. Iacătă așadar ce se petrecu:

Într-o zi, pe când cei doi sultani, vizirul Dandan și dulcea Nozhatu, care niciodată nu își acoperea chipul dinaintea vizirului Dandan pe care îl socotea ca pe un părinte, ședeau de vorbă despre sosirea apropiată a pacostei de babă și despre soarta ce i se hărăzea, unul dintre musaipi intră și îi vesti pe sultani că se află afară un negustor bătrân care fusese lovit de tâlhari și că și tâlharii se aflau acolo în lanțuri. Și musaipul spuse:

— O, Măriile Voastre, negustorul cere îngăduință să vină la Strălucirea Voastră, că are să vă înmâneze două scrisori.

Și cei doi sultani spuseră:

— Poftește-l să intre!

Atunci intră un bătrân care purta pe chip tipăritura binecuvântării și care plângea; sărută pământul dinaintea sultanilor și spuse:

— O, sultani ai vremilor, oare este cu putință ca un musulman să fie cinstit la necredincioși și să fie jefuit și năpăstuit la drept-credincioși, în țările unde domnește împăcarea și dreptatea?

Și sultanii îi spuseră:

— Da ce ai pățit, o, preacinstite negustor?

El răspunse:

— O, stăpânii mei, aflați că am asupră-mi două scrisori care m-au ajutat să fiu cinstit totdeauna în toate țările musulmane; întrucât ele îmi slujesc de slobodă trecere și mă scutesc de a plăti dijmele și vămile de intrare pentru mărfurile mele. Și una dintre scrisori, o, stăpânii mei, pe lângă această volnicie de preț, îmi mai slujește și de alinare la singurătate și îmi ține tovărășie în drumețiile mele; întrucât este scrisă în stihuri minunate, și atâta de inimoase, într-adevăr, că mai degrabă mi-aș da sufletul decât să mă despărțesc de ele.

Atunci cei doi sultani îi spuseră:

— Păi, o, negustorule, poți măcar să ne arăți scrisoarea aceea, ori numai să ne citești cuprinsul ei?

Și bătrânul negustor, tremurând tot, întinse cele două scrisori sultanilor, care le trecură sultanei Nozhatu, spunându-i:

— Tu, care știi să citești și scrisurile cele mai încâlcite și să dai stihurilor mlădierea ce se cuvine, rugămu-te să grăbești a ne desfăta cu ele!

Or, de cum desfăcu sulul și aruncă o privire peste cele două scrisori, Nozhatu scoase un strigăt mare, se făcu mai galbenă ca șofranul, și căzu leșinată. Atunci grăbiră s-o stropească cu apă de trandafiri; și când își veni în fire din leșinul ei, se ridică pe dată, cu ochii plini de lacrimi, și se repezi la negustor și, luându-i mâna, i-o sărută. Atunci toți cei de față rămaseră până peste poate de uluiți, dinaintea unei fapte atâta de potrivnice tuturor obiceielor sultanilor și musulmanilor; iar bătrânul negustor, în tulburarea lui, se clătină și era să se prăbușească pe spate. Ci sultana Nozhatu îl prinse și, sprijinindu-l, îl ajută să șadă jos pe chiar chilimul pe care ședea ea și îi spuse:

— Chiar nu mă mai cunoști, o, taică al meu? Oare atâta de tare am îmbătrânit de atunci?

La vorbele acestea, negustorul cel bătrân gândi că visează și strigă:

— Cunosc glasul! Ci, o, stăpână a mea, ochii mei sunt bătrâni și nu mai pot să deosebească nimica.

Iar sultana spuse:

— O, taică al meu, sunt chiar aceea care ți-a scris scrisoarea în stihuri, sunt Nozhatu’zaman.

Iar bătrânul negustor, de data aceasta, leșină de tot. Atunci, pe când vizirul Dandan arunca apă de trandafiri pe chipul bătrânului negustor, Nozhatu, întorcându-se înspre fratele ei Rumzan și înspre nepotul ei Kanmakan, le spuse:

— El este bătrânul cel cumsecade care m-a scăpat când eram roabă la beduinul cel aprig care mă furase pe ulițele din Cetatea cea Sfântă!

Încât, atunci când negustorul se dezmetici, cei doi sultani se ridicară în cinstea lui și îl sărutară; iar el, la rându-i, sărută mâinile sultanei Nozhatu și ale bătrânului vizir Dandan; și toți se firitisiră unul pe altul pentru întâmplarea aceea, și înălțară mulțumiri lui Allah că îi adunase pe toți laolaltă; iar negustorul ridică mâinile în sus și strigă:

— Binecuvântat să fie și slăvit Acela carele tipărește inimi neuitătoare și le înmiresmează cu tămâia minunată a mulțumitei!

După care, cei doi sultani îl căftăniră pe bătrânul negustor ca staroste al șeicilor de la toate hanurile și de la toate sukurile din Chezareea și din Bagdad, și îi deteră slobodă intrare la sarai, și ziua și noaptea. Pe urmă îi spuseră:

— Da cum a fost cu jefuirea ta și a caravanei tale?

El răspunse:

— S-a petrecut în pustie! Niște tâlhari, niște arabi de soi rău, dintre cei ce despoaie neguțătorii neînarmați, m-au năpădit deodată. Erau peste o sută! Da au trei căpetenii: unul este un arap balcâz, altul este un kurd înfricoșător, iar cel de al treilea este un beduin până peste poate de voinic! M-au legat pe o cămilă, și m-au târât după ei, până ce a dat Allah într-o zi să-i împresoare niște oșteni care i-au luat prinși, și pe mine odată cu ei.

La vorbele acestea, sultanii îi spuseră unuia dintre musaipi:

— Adu-l mai întâi aici pe arap!

Și arapul fu adus. Or, era mai hâd ca dosul unei maimuțe bătrâne, și ochii-i mai răi ca ai tigrului. Și vizirul Dandan îl întrebă:

— Cum te cheamă și de ce ești tâlhar?

Da până să aibă vreme arapul să răspundă, Boabă-de-Mărgean, însoțitoarea de odinioară a domniței Abriza, intră ca s-o cheme pe stăpână-sa Nozhatu; și ochii ei întâlniră din întâmplare ochii arapului; și deodată scoase un țipăt cumplit și se repezi ca o leoaică la arap și îi înfipse degetele în ochi și i-i smulse pe loc, strigând:

— Acesta este spurcatul de Moroz, cel care a ucis-o pe biata mea stăpână Abriza!

Pe urmă, aruncând jos cei doi ochi însângerați pe care îi făcuse să sară ca niște sâmburi din găvanele arapului, adăugă:

— Fie lăudat Cel-Drept, Preaînaltul, carele într-un sfârșit îmi îngăduie să-mi răzbun stăpâna cu mâna mea!

Atunci sultanul Rumzan făcu numai un semn; și numaidecât gealatul se ivi și dintr-o lovitură făcu doi arapi dintr-unul singur! Pe urmă hadâmbii îi târâră leșul de picioare și îl duseră să-l arunce la câini, pe gunoaiele din afara cetății.

După care sultanii spuseră:

— Să fie adus kurdul!

Și kurdul intră. Or, acesta era mai galben ca o lămâie și mai răpănos ca un măgar de moară, și de bună seamă că mai păduchios ca un bivol neintrat în baltă de un an. Și vizirul Dandan îl întrebă:

— Cum te cheamă? Și pentru ce ești tâlhar?

El răspunse:

— Eu, de meserie, sunt cămilar în Cetatea-Sfântă. Or, într-o zi, mi s-a dat să duc la bolnița din Damasc un tânăr bolnav…

La vorbele acestea, sultanul Kanmakan, și Nozhatu, și vizirul Dandan, fără a-i da răgaz să urmeze, strigară:

— Acesta-i cămilarul cel ticălos care l-a aruncat pe Daul’makan pe grămada de vreascuri de la ușa hammamului!

Și deodată sultanul Kanmakan se ridică și spuse:

— Răutatea se cuvine să fie plătită cu îndoită răutate! Altminteri ar tot spori numărul răilor și al mișeilor care își râd de pravile! Și nu încape nici o milă în folosul ticăloșilor, într-o răzbunare, întrucât mila, așa cum o înțeleg creștinii, este virtutea hadâmbilor, a bolnavilor și a nevolnicilor!

Și cu chiar mâinile lui, sultanul Kanmakan, dintr-o singură lovitură de paloș, făcu doi cămilari dintr-unul! Apoi le porunci robilor să îngroape stârvul, după sfintele datini.

Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:

— Acuma să fie adus beduinul!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a o sută patruzeci și cincea noapte spuse:

Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:

— Acuma să fie adus beduinul!

Și beduinul fu adus înlăuntru. Ci de-abia se ivi căpățâna tâlharului în deschizătura ușii, că sultana Nozhatu și strigă:

— Este beduinul care m-a vândut acestui negustor de treabă!

La vorbele ei, beduinul spuse:

— Eu sunt Hamad! Și habar nu am cine ești tu!

Atunci Nozhatu începu să râdă și strigă:

— Chiar el este! Că niciodată nu are să se mai vadă un nebun asemenea lui! Așa că uită-te la mine, o, beduinule Hamad! Eu sunt aceea pe care ai răpit-o pe ulițele din Cetatea cea Sfântă și pe care ai obidit-o atâta!

Când auzi vorbele acestea, beduinul strigă:

— Pe Allah! e chiar ea! Căpățâna mea tot acuma are să-mi zboare de pe gât, hotărât!

Iar Nozhatu se întoarse către negustor, care ședea jos, și îl întrebă:

— Acuma îți aduci aminte de el, taică al meu bun?

Negustorul spuse:

— Este chiar el, afurisitul! Și e mai nebun decât toți nebunii de pe pământ la un loc!

Atunci Nozhatu spuse:

— Da beduinul acesta, cu toate bădărăniile lui, avea și un har: îi plăceau și stihurile frumoase și poveștile frumoase.

Atunci beduinul strigă:

— O, stăpână a mea, dreptu-i, pe Allah! Și-apoi știu o poveste de tot ciudată, care mi s-a întâmplat chiar mie. Or, dacă am s-o povestesc și dacă are să le fie pe plac tuturor celor aici de față, ai să mă ierți și ai să mă cruți de sângele meu?

Iar dulcea Nozhatu zâmbi și spuse:

— Fie! istorisește-ne povestea ta, o, beduinule!

Atunci beduinul Hamad spuse: Eu chiar că sunt tâlhar mare, și sunt cunună peste capul tâlharilor! Da isprava cea mai de-a mirărilea din toată viața mea prin cetăți și pustiuri este următoarea: într-o noapte, pe când mă aflam singur, întins pe nisip lângă calul meu, îmi simții sufletul gâfâind sub povara descântecelor rele ale vrăjitoarelor, vrăjmașele mele. Și fu pentru mine noaptea cea mai amarnică dintre toate nopțile; că ba lătram ca un șacal, ba răcneam ca un leu, ba mugeam înfundat, molfăind din fălci ca o cămilă! Ce noapte! Și cu ce tremurături i-am mai așteptat sfârșitul și ivirea dimineții! Într-un sfârșit, cerul se lumină și sufletul mi se potoli; și atunci, ca să alung și cele mai de pe urmă fumuri ale visurilor acelea grele, mă sculai repede și îmi încinsei paloșul și îmi înșfăcai sulița și sării pe șoimanul meu pe care îl năpustii în zbor mai iute ca gazela.

Or, pe când zburam așa, văzui deodată, drept dinaintea mea, un struț care se uita la mine. Și sta înțepenit chiar înaintea mea, dar parcă nu mă vedea. Iar eu dam peste el. Da chiar în clipita când să-l lovesc cu sulița, fâlfâi năprasnic, dete dosul, își încinse în toată lățimea lor aripile-i cele mari și dese, și se duse ca o săgeată în pustie. Eu atunci mă luai după el fără de odihnă și o ținui tot așa până ce mă ispiti într-o sihăstrie plină de spaime unde nu se aflau decât numai sufletul lui Allah și niște pietre goale, și unde nu se auzeau decât numai șuierăturile năpârcilor, țipetele ginnilor văzduhurilor și ai pământurilor și urletele ghulelor în goană după pradă! Și struțul pieri ca într-o groapă de nevăzut pentru ochii mei ori în vreo afundătură pe care nu izbuteam s-o dibuiesc; și tremuram din toată carnea mea; iar calul meu sări în două picioare și se trase îndărăt sforăind!

Atunci mă cuprinse o năuceală și o spaimă și vrusei să smucesc de hățuri și să iau drumul îndărăt. Dar unde să te mai duci acuma, când nădușeala curgea de pe coastele calului și când arșița amiezii se făcuse ucigașă? Și, pe deasupra, o sete chinuită mă înșfăcă de beregată și făcea calul să gâfâie, cu pântecele care se deschidea și se închidea ca niște foale de fierărie. Și gândii în cugetul meu: „O, Hamad! aici ai să mori! și carnea ta are să slujească de hrană puilor de ghule și fiarelor spaimei! Aci-i moartea, o, beduinule!”

Or, în clipita când mă pregăteam să-mi fac mărturisirea de credință și să mor, văzui în depărtare zugrăvindu-se de-a lungul zării o dungă de verdeață, cu niște palmi revărsați; iar calul necheză și scutură din cap și, întinzând de frâu înainte, se repezi! Și după o vreme de goană mă văzui scos dincolo de spaima goală și arzătoare a pustiului de piatră. Iar dinainte-mi, lângă un izvor ce curgea pe sub poalele palmierilor, se afla ridicat un cort semeț, pe lângă care două iepe desăvârșite, cu picioarele împiedicate, pășteau iarba jilavă și îmbelșugată.

Atunci zorii să pun piciorul la pământ și să-mi adăp calul, care vărsa foc pe nări, și să beau și eu din apa aceea de izvor, limpede și bună de să mori. Pe urmă luai o funie lungă din desagi și îmi priponii calul, ca să poată să se răcorească tihnit în verdeața pajiștii. După care o ispită mă îmboldi să o iau către cort ca să văd cam ce treabă putea să fie. Și iacătă ce văzui.

Pe un chilim alb ședea în voia lui un flăcău cu obrajii nepângăriți de nici-un fir de păr; și era frumos ca un crai nou; iar la dreapta lui o copilandră vrăjitoare, alintată, mărunțică la trup, gingașă și mlădie ca un lujer de salcie, sta tolănită în strălucirea frumuseții ei.

Eu atunci, chiar pe clipă și pe dată, mă îndrăgostii până peste marginile patimii, da nu știam bine dacă de copilă ori de flăcău! Că, pe Allah, oare luna-i mai frumoasă, ori craiul cel nou?

La priveliștea aceea, detei glas și le spusei:

— Pacea fie cu voi!

Și numaidecât copila își coperi chipul, iar flăcăul se întoarse către mine, și se ridică, și răspunse:

— Și asupră-ți fie pacea!

Eu spusei:

— Sunt Hamad ben-El-Fezari din tribul cel mai mare de pe Eufrat! Eu sunt vestitul, iscusitul războinic, călărețul neînfricat, cel care este socotit printre arabi, ca bărbăție și vitejie, deopotrivă cu puterea strânsă laolaltă a cinci sute de călăreți! Cum fugăream un struț, soarta m-a călăuzit până aici; și vin să-ți cer o înghițitură de apă!

Atunci flăcăul se întoarse spre fată și îi spuse:

— Adu-i de băut și de mâncat.

Și copila se ridică! Și păși! Și fiecare pas al ei era îngânat de zăngănitul dulce al zurgălăilor de aur de la gleznele ei; iar din spate pletele-i revărsate o învăluiau cu totul, și grele se unduiau, și într-așa fel că fetișcana se împiedica în ele. Eu atunci, în ciuda privirilor flăcăului, mă uitam țintă la fetișcană, ca să nu-mi mai desprind ochii de pe ea. Și se întoarse aducând pe palma mâinii drepte un vas plin cu apă proaspătă, și pe palma mâinii stângi o sinie plină de curmale, de străchini cu iaurt și de farfuriuri cu carne de gazelă.

Dar nu putui, așa mă zăpăcise patima, nici să întind mâna, nici să mă ating de nimic din toate lucrurile acelea. Nu eram în stare decât să mă uit la copilă și să procitesc stihurile acestea pe care le ticluii în chiar clipita aceea:

Zăpada pielii tale, ah, fecioară, Sub haina-ntunecată strălucind, Și degetele tale mă-nfioară, Și palmele-ți ce-n gândul meu le prind.

Și-mi pare că uimiții-mi ochi, deodată, Văd mâna-ți albă cum, ca-ntr-o minune, Închipuie prin aer, legănată, O pasăre cu pene de cărbune.

Când auzi stihurile și băgă de seamă focul din privirile mele, flăcăul începu să râdă, și atâta de tare de mai să leșine. Pe urmă îmi spuse:

— Într-adevăr, văd că ești un viteaz fără de pereche, și un călăreț nemaipomenit!

Eu răspunsei:

— Așa sunt socotit! Dar tu, tu cine ești?

Și îmi îngroșai glasul ca să-l înfricoșez și să-l fac să mă cinstească. Și flăcăul îmi spuse:

— Eu sunt Ebad ben-Tamim ben-Thalaba, din tribul Bani-Thalaba. Iar copila aceasta este sora mea.

Eu atunci strigai:

— Grăbește-te, dară, să mi-o dai pe soră-ta de soție, că mi-e dragă pătimaș și sunt din viță aleasă!

Da el îmi răspunse:

— Află că nici sora mea, nici eu nu avem să ne căsătorim niciodată. Întrucât ne-am ales pământul acesta mănos din inima pustiei ca să ne trăim viața aici în liniște deplină, departe de toate necazurile!

Eu spusei:

— Îmi trebuie sora ta de soție, ori într-o clipită ai să te prenumeri printre morți, sub tăișul acestui paloș!

La vorbele acestea, flăcăul sări spre capătul celălalt al cortului și îmi spuse:

— Îndărăt, o, nelegiuitule care încâlci datorințele ospeției! Lupta dintre noi îl va da pe cel biruit la cherem!

Și își luă, de pe stâlpul pe care atârnau, spada și pavăza, în vreme ce eu mă repezii înspre locul unde păștea calul meu, și sării în șa, și mă gătii de apărare. Iar flăcăul, după ce își luă armele, ieși și el și încăleca pe cal și se și pregătea să se avânte, când copila, soră-sa, veni, cu ochii plini de lacrimi și se agăță de genunchii lui pe care îi sărută, procitind stihurile acestea:

O, frate drag al meu, să-ți aperi Plăpânda soră de ocară, Tu-nfrunți acum în luptă cruntă Vrăjmașu-acesta ca o fiară, Venit asupră-ne năprasnic Din cine știe care țară.

Cu ce-aș putea să-ți fiu de sprijin, Decât rugându-mă fierbinte Celui ce-mparte biruință în lumi, Cerescului părinte, Și să-ți rămân pe veci aceeași, Neprihănită și cuminte!

Dar soarta rea de te va smulge Inimii mele, tu să știi Că nu-i pe lumea asta țară În care-aș mai putea trăi, De-ar fi și cea mai mândră țară, Scăldată-n mări de bogății!

Să știi că n-aș putea în urmă-ți Să mai trăiesc o clipă doar.

Aceeași groază ne-ar cuprinde, Același lut ne-ar fi talar, Cum am trăit întreaga viață Uniți la fel și-n moarte iar.

Când flăcăul auzi stihurile acestea deznădăjduite ale surorii sale, ochii lui se umplură de lacrimi, și se aplecă spre fată, și îi ridică binișor vălul care îi acoperea chipul și o sărută între ochi; și împrejurarea îmi îngădui să văd pentru întâia oară chipul copilandrei: era aidoma de frumoasă ca soarele care se ivește dintr-odată ieșind dintr-un nor! Pe urmă flăcăul ținu o clipită capul calului întors către copilandră și prociti stihurile acestea:

Stai, soră dragă, și privește Ce va să facă brațul meu!

Căci dacă nu lupt pentru tine Și mă-nspăimânt de orice greu, La ce mai am un cal pe lume Și-atâtea arme port mereu?

De nu-nfrunt lumea să te apăr, Ce rost mai am pe lume eu?

De dau napoi când ținta luptei E însăși frumusețea ta, Nu-i ca și cum din toată zarea La gras ospăț aș îmbia Fiece pasăre de pradă Să se repeadă-asupra mea, Ca la un stârv lăsat pustiei, Din care sufletu-ar zbura?

Cât despre-acest străin, ce spune Că e viteaz cum altul nu-i, Ce se tot umflă-n piept și-și țipă Dârzia și puterea lui -

Sub ochii tăi, cu-o lovitură, Am să-l despic pe căscăui, Și de la creștet până-n talpă Ca pe-un dovleac am să-l descui!

Pe urmă se întoarse către mine și strigă:

Iar tu, cel ce râvnești, în luptă, De tine biruit să mor Și după moartea-mi să te bucuri De-al bucuriilor odor -

Pe seama ta se va-mplini-vă Un lucru înfricoșător De care pomeni-vor hronici Până departe-n viitor.

Căci dacă-ți cânt aceste stihuri În ritm de bătălie-acum, Eu sunt cel care, nezăbavnic, Am să te spulber ca pe-un fum Și-am să-ți ridic spurcatul suflet Zvârlindu-l iadului de scrum, De nici n-ai să pricepi prea bine Ce s-a fost petrecut și cum!

Și își repezi calul împotriva calului meu și, dintr-o lovitură, îmi trimise paloșul să zboare hăt departe și, fără să-mi lase răgaz să dau pinteni și să mă afund în pustie, mă înșfacă cu o mână, și mă ridică din șa ca pe un sac gol, și mă zvârli ca pe o minge în văzduh, și mă prinse din zbor în mâna stângă, și mă ținu așa cu brațul întins, de parcă ar fi ținut pe deget o pasăre domesticită. Iar eu nu mai știam dacă toate astea nu erau cumva un vis negru sau dacă flăcăul cu obrajii mătăsoși și trandafirii nu era vreun ginn care sălășluia în cortul acela cu vreo hurie! Și de altminteri ceea ce se petrecu mai apoi mă făcu să socot că mai degrabă așa trebuie să fi fost.

Într-adevăr, când copila văzu biruința fratelui său, se repezi la el, și îl sărută pe frunte, și se agăță bucuroasă de gâtul calului lui, pe care îl duse de hăț până la cort. Acolo flăcăul descălecă ținându-mă la subsuoară ca pe o zdreanță, mă puse jos pe pământ, mă ajută să mă pun pe picioare și, luându-mă de mână, mă pofti să intru în cort, în loc să-mi strivească sub picioare capul; și îi spuse suroră-sii:

— De-acum este oaspetele luat sub ocrotirea noastră; așa că să ne purtăm față de el cu cinstire și cu blândețe.

Și mă pofti să șed jos pe chilim; iar copila puse la spatele meu o pernă, ca să mă hodin mai bine; pe urmă se apucă să pună la loc armele fratelui ei, și să-i aducă apă înmiresmată și să-l spele pe față și pe mâini; pe urmă îl îmbrăcă într-o mantie albă, spunându-i:

— Deie Allah, o, fratele meu, ca faima ta să răzbată până la marginea marginilor neprihănirii, și să te pună ca pe un zbenghi de frumusețe pe chipul strălucit al triburilor noastre!

Iar flăcăul îi răspunse cu stihurile acestea:

O, soră dragă, tu, din neamul Lui Bani-Thalaba, curată La sânge, ai văzut în luptă Cum brațu-mi știe să se bată.

Cum pentru ochii tăi înfruntă Primejdia și moartea toată!

Ea răspunse:

Cununa pletelor pe frunte-ți Părea că-i soare-n răsărit, Și străluceai ca o lumină, O, frate-al meu nebiruit!

El urmă:

Dacă leii din pustie Vor asupră-ne să vie, Spune-le tu, soră dragă, Că nu-i treabă ca-ntr-o sagă.

Să se ducă îndărăt, Ca să scape de prăpăd:

Că n-aș vrea, când vin la mine, Să mai pată vreo rușine, Și nu cumva să rămână, Frânți cu botul în țărână, Tot gemând de suferinți, Mestecând nisipu-n dinți.

Ea răspunse:

Aflați voi toți, cei din pustiuri, De fratele meu, de Ebad! Voi, cei ce rătăciți de-a pururi, Luați aminte: E răsad Al unui neam ales și mândru!

Cu vitejia-și taie vad Și, numai auzindu-i faima, Vrăjmașii dinainte-i cad.

Sărmane beduin, Hamade, Cercași tu brațu-i să-l înfrunți, Și te făcu viteazu-ndată Să te preschimbi într-un grăunț.

Văzând cum moartea către tine Întinde negrele ei punți Și se strecoară ca un șarpe Spre prada lui, cu ochii crunți.

Or, dacă văzui toate astea și dacă ascultai stihurile, rămăsei tare năucit; și îmi întorsei privirile asupră-mi și băgai de seamă cât de mic ajunsesem până și în ochii mei, și cât de mare era urâțenia mea pe lângă frumusețea celor doi tineri! Da numaidecât o văzui pe fată că îi aduce fratelui ei o tablă plină cu bucate și cu poame, fără să-mi arunce barem o privire, barem și a silă, de parcă aș fi fost un câine nevrednic de luat în seamă. Da mie, măcar că se purta așa, tot mi se părea că este încă și mai minunată, mai ales când începu să-i dea să mănânce fratelui ei, slujindu-l cu mâna ei și delăsându-se pe sineși, ca să nu-i lipsească lui nimic. Da până la urmă tânărul se întoarse către mine și mă pofti să împart prânzul cu el; eu atunci scosei un oftat de ușurare, întrucât de-acuma mă simții încredințat că mi se va cruța viața. Și îmi întinse chiar el un farfuriu cu iaurt și un ceanac plin cu niște curmale fierte în apă înmiresmată. Iar eu mâncai, și băui stând cu capu-n jos, și îi jurai o mie și cinci sute de jurăminte că de-aci înainte am să fiu robul lui cel mai supus și cel mai neclintit în credincioșie față de el. Ci el zâmbi și îi făcu un semn suroră-sii, care se ridică pe dată și deschise o ladă mare și scoase unul câte unul zece caftane minunate, care de care mai frumos; și puse nouă dintre ele într-o legătură și mă nevoi să le primesc; pe urmă mă sili să mă îmbrac cu cel de al zecelea. Și acesta al zecelea, atâta de falnic, este cel cu care, o, voi, toți, mă vedeți îmbrăcat acuma!

După care, flăcăul mai făcu un semn, și copila ieși o clipită spre a se întoarce numaidecât; și fusei poftit de ei de amândoi să mă duc să iau în stăpânire o cămilă încărcată cu tot felul de merinde, precum și cu daruri pe care le-am păstrat cu prețuire până în ziua de azi. Și, după ce mă potopiră astfel cu tot soiul de cinstiri și de daruri, fără ca eu să fi săvârșit chiar nimic ca să mi se cadă, ba dimpotrivă! mă poftiră să mă bucur de găzduirea lor cât mi-o fi cheful. Da eu, nevrând să mai greșesc cu nimic, îmi luai rămas-bun de la ei sărutând de șapte ori pământul între mâinile lor și, încălecând pe roibul meu, luai cămila de căpăstru și grăbii să mă întorc pe drumul prin pustiul de unde venisem.

Și atunci, dacă ajunsesem cel mai bogat din tribul meu, mă făcui căpetenie peste o ceată de tâlhari de drumul mare. Și se întâmplă ceea ce se întâmplă!

Și-aceasta-i povestea pe care v-am făgăduit-o și care fără de nici o îndoială că este vrednică de iertăciunea tâlhăriilor mele care, cu adevărat, nu sunt de greutatea cea mai mică!

Când beduinul Hamad își isprăvi povestea, Nozhatu le spuse celor doi sultani și vizirului Dandan:

— Nebunii se cade a fi cruțați, dar trebuie să-i punem în neputință de a face rău. Or, beduinul acesta are mintea smucită fără de leac; așa că se cuvine să-i iertăm faptele rele, dat fiind că e simțitor la stihurile frumoase și că are o ținere de minte uluitoare!

La vorbele acestea, beduinul se simți atâta de ușurat, încât se pologi lat pe chilimuri. Iar hadâmbii veniră și îl strânseră de pe jos.

Or, de-abia tocmai pierise beduinul, că un olăcar și intră gâfâind și, după ce sărută pământul între mâinile stăpânilor, spuse:

— Muma-Prăpădurilor se află la porțile cetății, întrucât nu mai este decât la o depărtare de numai un farasang!

La vestea aceea, atâta de îndelung așteptată, cei doi sultani și vizirul se înfiorară de bucurie și cerură amănunte de la olăcar, care le spuse:

— După ce Muma-Prăpădurilor a deschis scrisoarea de la sultanul nostru și a văzut iscălitura lui din josul foii, s-a înveselit până peste poate; și pe clipă pe dată și-a făcut pregătirile de plecare și a poftit-o pe doamna Safia să vină cu ea și cu o sută de oșteni de frunte de-ai rumilor de la Constantinia. Pe urmă mi-a spus s-o iau înainte, ca să vin să vă dau de știre despre sosirea ei.

Atunci vizirul Dandan se ridică și le spuse sultanilor:

— Este mai cuminte, ca să răsturnăm vicleniile și tertipurile de care ar mai putea să se slujească bătrâna păcătoasă, să ne ducem în întâmpinarea ei, după ce avem să ne străvestim în haine de creștini apuseni și avem să luăm cu noi o mie de oșteni aleși, îmbrăcați întocmai după tipicul îndătinat la Chezareea.

Și cei doi sultani răspunseră cu ascultare și cu supunere și făcură precum îi sfătuise vizirul cel mare. Încât, atunci când îi văzu în împopoțonătura aceea, Nozhatu le spuse:

— Chiar că, dacă nu aș ști cine sunteți, v-aș crede întru totul niște afrangi!

Ei atunci ieșiră din palat și, trecând în fruntea celor o mie de oșteni, purceseră în întâmpinarea Mumei-Prăpădurilor.

Și, în curând, bătrâna se ivi. Atunci Rumzan și Kanmakan îi spuseră vizirului Dandan să desfășoare oștenii într-un perghel larg și să-i pună să înainteze încetișor, în așa fel ca să nu lase să scape nici un oștean de la Constantinia. Pe urmă sultanul Rumzan îi spuse lui Kanmakan:

— Lasă-mă mai bine să ies eu cel dintâi înaintea afurisitei de babe: că pe mine mă cunoaște și nu are să cadă la bănuială.

Și își îndemnă calul. Și într-o clipită fu alături de Muma-Prăpădurilor.

Atunci Rumzan sări sprinten la pământ, iar bătrâna, cunoscându-l, descălecă și ea și i se agăță de gât. Atunci sultanul Rumzan o prinse în brațe, o ținti ochi în ochi, și o strânse și o stropși atâta de tare și atâta de îndelung, încât baba scoase o bufnitură răsunată care făcu toți caii să se ridice în două picioare și pietrele de pe drum să sară în capul călăreților!

Or, tot atunci, cei o mie de oșteni, în goana mare a cailor, strânseră perghelul și strigară la cei o sută de creștini să pună jos armele și într-o clipire de ochi îi luară prinși până la unul, pe când vizirul Dandan veni înspre doamna Safia și, după ce sărută pământul între mâinile ei, îi știrici în câteva cuvinte cum stă treaba, în vreme ce bătrâna Muma-Prăpădurilor, priponită fedeleș, pricepea într-un sfârșit pieirea ei și se fleșcăia pe sine toată.

Pe urmă toată lumea se întoarse la Chezareea; și, de-aci, pe dată luară drumul Bagdadului, unde ajunseră fără de necaz și în graba mare.

Atunci sultanii puseră să se lumineze și să se împodobească toată cetatea și porunciră pristavilor obștești să-i poftească pe toți locuitorii să se adune dinaintea saraiului. Și când tot meidanul și toate ulițele se umplură de mulțimea de oameni, bărbați, femei și copii, un măgar răpănos ieși pe poarta cea mare, iar pe spinarea lui, de-a-ndoaselea, era legată Muma-Prăpădurilor, cu capul acoperit de o tichie roșie și încununată cu balegă de cal. Iar dinainte-i pășea rar un pristav voinic care povestea cu glas tare răutățile cele de seamă ale afurisitei de babe, pricina dintâi a atâtor prăpăduri și în Răsărit și în Apus.

Și, după ce toate femeile și toți copiii o scuipară în ochi, fu spânzurată de picioare la poarta cea mare a Bagdadului!

Și iac-așa pieri, dându-și lui Eblis sufletul împuțit, urgia cea duhnită, vântuita hoașcă de pomină, vicleana, și telpiza, și desfrânata cea păcătoasă, Sauahi Omm El-Dauahi. Soarta a viclenit-o precum și ea viclenise, și lucrurile s-au petrecut astfel pentru ca moartea ei să poată sluji ca semn de prevestire a luării Constantiniei de către drept-credincioși și a deplinei biruințe în Apus, pe viitor, a Islamului aducător de pace pe pământul lui Allah în lat și în lung!

Încât cei o sută de oșteni creștini nu mai vroiră să se întoarcă în țara lor și aleseră să treacă de bunăvoie la credința cea atâta de limpede a musulmanilor.

Iar sultanii și vizirul Dandan le porunciră celor mai iscusiți calemgii să însemneze cu grijă în hronice toate amănuntele acestea și toate întâmplările, ca să poată să slujească de pildă izbăvitoare urmașilor ce vor veni.

Și-aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada către sultanul Șahriar, povestea strălucită cu sultanul Omar Al-Neman și cu minunații săi fii Șarkan și Daul’makan, cu domnița Abriza, cu sultănița Puterea-Ursitei și cu sultana Nozhatu, cu vizirul cel mare Dandan și cu sultanii Rumzan și Kanmakan!

Pe urmă Șeherezada tăcu.

Atunci, pentru întâia oară, sultanul Șahriar se uită cu duioșie la Șeherezada cea mintoasă și îi spuse:

— O, Șeherezada! pe Allah! câtă dreptate are sora ta, micuța aceasta care te ascultă, când spune că vorbele tale sunt ispitite la gust și desfătătoare în frăgezimea lor! Chiar că mă faci să înceapă a-mi părea rău de căsăpirea atâtor copile, și poate că până la urmă ai să mă faci să și uit jurământul pe care l-am făcut de a te omorî ca pe celelalte!

Iar micuța Doniazada sări de pe chilimul pe care ședea ghemuită și strigă:

— O, sora mea! ce minunată este povestea aceasta! Și ce drag îmi este de Nozhatu, și de vorbele pe care le spunea ea, și de vorbele fetelor! Și ce bine îmi pare de moartea Mumei-Prăpădurilor! Și ce de-a mirărilea au fost toate!

Atunci Șeherezada se uită la soră-sa și îi zâmbi. Pe urmă îi spuse:

— Da ce-ai mai zice când ai auzi taifasurile jivinelor și ale păsărilor?

Iar Doniazada strigă:

— Ah, sora mea! mă rog ție, spune-ne câteva taifasuri de-ale jivinelor și de-ale păsărilor! Că trebuie să fie desfătătoare, mai cu seamă rostite de gura ta!

Și Șeherezada spuse:

— Din tot dragul inimii! da de bună seamă că nu până a nu ne îngădui stăpânul nostru sultanul, dacă tot îl mai chinuie încă nesomniile lui!

Iar sultanul Șahriar fu până peste poate de nedumerit și se minună:

— Da oare ce pot să-și spună jivinele și păsările? Și în ce limbă tăifăsuiesc ele?

Iar Șeherezada spuse:

— În proză și în stihuri, în limba arăbească cea mai curată!

Atunci sultanul Șahriar strigă:

— Chiar că, o, Șeherezada, nu vreau să hotărăsc încă nimic în ceea ce privește soarta ta, până ce nu ai să-mi povestești și asemenea lucruri de care eu habar nu am. Căci până acuma nu am auzit decât vorbele omenești; și nu m-ar supăra să aflu ce gândesc și făpturile care nu sunt înțelese de cei mai mulți dintre oameni!

Atunci, întrucât văzu că noaptea se scursese, Șeherezada îl rugă pe sultan să aștepte până a doua zi. Iar Șahriar, cu toată nerăbdarea care îl cuprinsese, binevoi să îngăduiască. O luă în brațe pe frumoasa Șeherezada și se înlănțuiră așa până dimineață.

Dar când fu cea de a o sută patruzeci și șasea noapte Șeherezada spuse:

0:00