Povestea cu domnița Donia și cu șahzade Diadem.

După ce crăișorul Diadem ascultă istorisirea aceea minunată și auzi cât era de ispititoare domnița Donia cea atâta de plină de taine, și cât era ea de încărcată de harurile frumuseții, și ce iscusită era la meșteșugul închipuiturilor pe mătase și al chindiselilor, fu cuprins, pe clipă pe dată, de o patimă care începu să-i muncească inima până peste fire. Și hotărî să facă totul ca să ajungă la ea.

Așa că îl luă cu el pe tânărul Aziz, de care nu mai vroia să se despartă, încalecă iarăși pe cal și porni îndărăt către cetatea părintelui său, sultanul Soleiman-Șah, stăpânul de la Cetatea-Verde și de la munții Ispahanului.

Cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a pune la îndemâna prietenului său Aziz o casă tare frumoasă, din care nimica să nu lipsească. Și după ce se încredința astfel că Aziz are tot ce putea să-i fie pe plac, se întoarse la saraiul sultanului, tătâne-său, și dete ruga să se încuie în iatacul său, nemaivrând să vadă pe nimeni și plângând pătimaș. Că lucrurile pe care le auzim ne tulbură tot atâta cât și cele pe care le vedem ori le trăim.

Când sultanul Soleiman-Șah, tătâne-său, îl văzu în starea aceea, atâta de schimbat la chip, pricepu că șahzade Diadem avea supărare în suflet, și necazuri. Așa că îl întrebă:

— Ce ai, o, copilul meu, de te-ai schimbat așa la chip și ești atâta de mâhnit?

Atunci beizade Diadem îi povesti că este îndrăgostit de Sett-Donia, cu patimă îndrăgostit de ea, fără s-o fi văzut-o vreodată, doar numai auzindu-l pe Aziz cum i-a zugrăvit umbletul vrăjitor, ochii, desăvârșirile-i și iscusința-i minunată de a închipui flori și jivine.

La spusele acestea, sultanul Soleiman-Șah rămase până peste poate de năuc și îi spuse fiului său:

— Copilul meu, Insulele acelea ale Camforului și Cleștarului sunt o țară tare depărtată; și, măcar că Sett-Donia o fi o domniță minunată, aici, în cetatea noastră, și în saraiul mamei tale, nu ducem lipsă de fete falnice și nici de roabe nurlii de pe tot pământul. Așa că intră la iatacurile femeilor, o, copilul meu, și alege-le pe toate câte ți-or plăcea dintre cele cinci sute de roabe frumoase ca niște lune. Și dacă, după toată alegerea, niciuna dintre femeile de acolo nu va izbuti să-ți placă, am să-ți aduc de soție o fată dintre fetele sultanilor din țările megieșe; și îți făgăduiesc că are să fie cu mult mai frumoasă și mai măiastră decât chiar Sett-Donia!

El răspunse:

— Tată, nu-mi doresc s-o am de soție decât pe domnița Donia, chiar pe aceea care știe atâta de bine să zugrăvească gazele pe atlazuri. Ea îmi trebuie, neabătut; de nu, las și țară, și prieteni, și casă, și am să mă omor din pricina ei!

Atunci tătâne-său văzu că era primejdios să-i stea împotrivă și îi spuse:

— Dacă-i așa, fiul meu, aibi oleacă de răbdare, să am vreme să trimit o solie la sultanul din Insulele Camforului și Cleștarului, ca să-i cer, după cădenie și după datina pe care și eu am urmat-o odinioară când m-am însurat cu mama ta, să ți-o dea pe fiică-sa de soție. Și de n-o vrea, răstorn sub el pământul și îi năruiesc pe cap împărăția roată, după ce îi pustiesc toate olaturile cu o oaste atâta de mare cât, desfășurându-se, să ajungă cu fruntea la Insulele Camforului și Cleștarului, pe când coada încă să-i mai fie dincoace de munții Ispahanului, hotarele împărăției mele!

Rostind acestea, sultanul trimise să fie adus prietenul lui Diadem, tânărul negustor Aziz, și îi spuse:

— Cunoști drumul care duce la Insulele Camforului și Cleștarului?

El răspunse:

— Îl cunosc!

Sultanul spuse:

— Tare aș dori să-l însoțești până acolo pe vizirul meu cel mare, pe care am să-l trimit la sultanul de pe acele meleaguri.

Aziz răspunse:

— Ascult și mă supun, o, sultane al vremilor!

Atunci sultanul Soleiman-Șah chemă să vină vizirul său cel mare și îi spuse:

— Descurcă treaba fiului meu precum vei socoti tu potrivit; da pentru aceasta va trebui să te duci la Insulele Camforului și Cleștarului s-o ceri pe fata sultanului de soție pentru Diadem.

Iar vizirul răspunse cu ascultare și cu supunere, în vreme ce beizade Diadem, ros de nerăbdare, se închise în iatacul lui, procitind stihurile poetului despre chinurile dragostei:

Ah, întrebați și noaptea! Să vă spună Ea chinul meu și-al sufletului dor Aleanul murmurând încet pe strună, Tristețea care plânge-ncetișor!

Ah, întrebați și noaptea! Vă va spune Că sunt păstoru-ai cărui ochi cu greu Tot numără-n cer stelele nebune, Iar pe obrajii-i lacrimi curg mereu.

Sunt singur pe pământ, deși-i fierbinte, Ah, inima-mi, și plină de dorinți!

Ca o femeie-s, ce nu poate prinde Lumina unei rodnice seminți.

Și rămase pe gânduri toată noaptea, nevrând nici să mănânce, nici să doarmă.

Căci, de cum se lumină de ziuă, sultanul, părintele său, se grăbi a veni să-l vadă, și găsi că era încă și mai galben la chip decât în ajun și că era și mai schimbat; atunci, ca să-l aline și să-l facă să aibă răbdare, porunci să se zorească pregătirile de plecare ale lui Aziz și ale vizirului, și nu uită să-i încarce cu daruri bogate pentru sultanul de la Insulele Camforului și Cleștarului și pentru toți cei din preajma lui. Și numaidecât porniră la drum.

Și drumețiră ei, și drumețiră, zile și nopți, până ce ajunseră în fața Insulelor Camforului și Cleștarului. Atunci își așezară corturile pe țărmurile unei ape mari; iar vizirul trimise un olăcar să-l vestească pe sultan de sosirea lor. Și nici nu ajunse încă ziua la amurgul ei, că îi și văzură venind în întâmpinarea lor pe dregătorii și emirii sultanului, care numaidecât se puseră la poruncile lor, după salamalecuri și după urările de bun venit, și îi însoțiră până la saraiul sultanului.

Atunci Aziz și vizirul intrară în sarai și se înfățișară între mâinile sultanului și îi înmânară darurile de la stăpânul lor Soleiman-Șah; iar el le mulțumi, spunându-le:

— Le primesc cu toată inima, prietenește, pe capul și în ochii mei!

Și numaidecât Aziz și vizirul, cumu-i datina, se temeniră și rămaseră cinci zile în sarai, să se odihnească de ostenelile călătoriei.

Căci în dimineața celei de a cincea zile, vizirul se înveșmântă cu caftanul de fală și se duse, numai el de data aceasta, să se înfățișeze dinaintea jețului sultanului. Și îi supuse cererea stăpânului său și tăcu apoi cuviincios, așteptând răspunsul.

Când auzi vorbele vizirului, sultanul rămase dintr-odată tare îngrijorat și își lăsă fruntea în jos, și, încurcat cu totul și îngândurat, șezu așa îndelung, neștiind cum să întorlocheze un răspuns pentru trimisul preaputernicului sultan de la Cetatea-Verde și munții Ispahanului.

Întrucât el știa, din alte împrejurări, cât de silă îi era fiică-sii de căsătorie, și că cererea sultanului avea să fie înfruntată cu mare supărare, ca și toate cele ce-i mai fuseseră făcute de către emirii cei mai de frunte de prin crăiile învecinate și din toate părțile pământului de jur împrejur.

Până la urmă sultanul sfârși ridicându-și capul și, făcând semn căpeteniei de hadâmbi să se apropie îi spuse:

— Du-te numaidecât la stăpâna ta Sett-Donia, du-i temenelile vizirului și peșcheșurile pe care ni le-a adus, și spune-i întocmai tot ce ai auzit acuma din gura lui.

Și hadâmbul sărută pământul dintre mâinile sultanului și pieri.

Peste un ceas, se întoarse, și avea nasul alungit până la picioare; și îi spuse sultanului:

— O, doamne al veacurilor și al vremurilor, m-am înfățișat dinaintea stăpânei mele Sett-Donia; da nici nu am apucat bine să-i îngân cererea domniei sale vizirului, că ochii i s-au și umplut de mânie, și s-a și sculat din jilțul ei, și a și înșfăcat un buzdugan, și s-a repezit la mine să-mi sfarme capul. Și atunci zorii să fug cât mai sprinten; căci ea se ținu după mine pe toate ușile, țipând:

— Dacă tatăl meu vrea, peste capul meu, să mă silească să mă mărit, să știe bine că soțul meu nu are să aibă vreme să-mi vadă chipul dezvelit: îl omor cu chiar mâna mea, și mă omor și eu pe urmă!

La vorbele acestea ale căpeteniei de hadâmbi…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cum era sfioasă, nu vroi să lungească mai mult istorisitul în noaptea aceea.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și una noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, la vorbele acestea ale căpeteniei de hadâmbi, sultanul, părintele domniței Donia, spuse către vizir și către Aziz:

— Ați auzit și voi cu urechile voastre. Duceți-i, așadar, temenelile mele sultanului Soleiman-Șah și povestiți-i cum a fost, arătându-i ce silă dovedește fata mea față de măritiș. Și Allah ajute-vă să răzbateți la țara voastră în tihnă deplină!

Atunci vizirul și Aziz, văzând urmarea păguboasă a soliei lor, grăbiră a se întoarce la Cetatea-Verde, să-i povestească sultanului Soleiman-Șah ceea ce auziseră.

La știrea aceea, sultanul fu cuprins de o mânie mare și vroi să dea pe dată poruncă emirilor și ajutoarelor sale să strângă oștile și să plece să năpădească pământurile din Insulele Camforului și Cleștarului.

Căci vizirul ceru îngăduință să vorbească și zise:

— O, Măria Ta, nu se cade să faci așa, întrucât chiar că vina nu este a tatălui, ci a fetei, și împotrivirea nu vine decât numai de la ea. Și tătâne-său însuși este tot atâta de necăjit ca noi toți. Și de altminteri ți-am arătat ce vorbe năprasnice i-a spus ca ceaușului de hadâmbi înfricoșat!

După ce îl ascultă pe vizirul său, sultanul Soleiman-Șah îi dete dreptate și rămase tare rău speriat pentru fiul său de răzbunarea domniței. Și își zise în sineși: „Chiar de le-aș năpădi țara și aș lua-o pe fată în robie, tot nu ne-ar sluji la nimic, de vreme ce ea a jurat că se omoară!”

Porunci atunci să urce la el șahzade Diadem și, mâhnit de mai înainte de necazul ce avea să i-l pricinuiască, îi arătă adevărul adevărat. Căci crăișorul Diadem, departe de a se deznădăjdui, îi spuse cu un glas hotărât părintelui său:

— O, părinte al meu, nu cumva să crezi că am să las lucrurile așa: jur dinaintea lui Allah! Sett-Donia va fi soția mea, sau eu nu voi mai fi Diadem, fiul tău! Cu primejdia vieții, tot am să răzbat până la ea!

Sultanul spuse:

— Și cum vei face?

El răspunse:

— Am să mă duc în chip de negustor!

Sultanul spuse:

— Dacă-i așa, ia-i cu tine pe vizir și pe Aziz!

Și numaidecât porunci să se cumpere de o sută de mii de dinari mărfuri scumpe, pe care i le dărui, ba porunci să se deșerte și legăturile cu odoare cuprinse prin toate dulapurile sale. Și îi dete o sută de mii de dinari de aur, și cai, și cămile, și catâri, și corturi falnice căptușite cu mătase de culori minunate.

Atunci Diadem sărută mâinile părintelui său, și își puse hainele de drum, și se duse la maică-sa, și îi sărută mâinile; și maică-sa îi dete o sută de mii de dinari și plânse din belșug și chemă asupra lui binecuvântarea lui Allah și înălță urări pentru mulțumită sufletului lui și pentru întoarcerea lui cu bine la ai săi. Și cele cinci sute de femei din sarai începură și ele să plângă pe ruptele, înconjurând-o pe mama lui Diadem, și uitându-se la el, tăcute, cu jind și cu alean. Căci Diadem ieși pe dată din iatacul maică-sii și luă pe prietenul său Aziz și pe bătrânul vizir și dete porunca de plecare. Și cum Aziz plângea, îi spuse:

— Pentru ce plângi, frate Aziz?

El îi spuse:

— Fratele meu, simt limpede că nu mai pot să mă despărțesc de tine; da este atâta de multă vreme de când am lăsat-o singură pe sărmana de maică-mea! Iar acuma, când caravana va să ajungă în țara mea, ce are să se facă maică-mea când nu are să mă vadă cu negustorii?

Diadem spuse:

— Fii liniștit, Azize! Ai să te întorci în țara ta de îndată ce va vroi Allah, după ce are să ne înlesnească mijloacele de a răzbate la ținta noastră.

Și porniră la drum.

Nu conteniră, așadar, a drumeți, în tovărășia vizirului cel înțelept care, spre a-i veseli și a-l face pe Diadem să aibă răbdare, le istorisea povești minunate. Iar Aziz, la fel, îi procitea lui Diadem stihuri desăvârșite și ticluia cântece pline de frumuseți despre frigurile dragostei și despre îndrăgostiți – precum acestea, dintr-o sumedenie de multe altele:

Iată, prieteni, pe ce căi nebune Mă duce dorul, și cum mă supune, Cum mintea toată mi-o copilărește Și viața mi-o cuprinde ca-ntr-un clește!

Ah, tu, cea după care plâng – te-nvie În sufletu-mi a nopții nesomnie, Iar zorii zilei, când pe cer răsar, Din dorul meu se-aprind și ard cu jar.

Ah, oare când, după atât alean, Ajunge-voi la dulcele liman?

Or, după o lună de călătorit, ajunseră la cetatea de scaun din Insulele Camforului și Cleștarului și, intrând în sukul cel mare al negustorilor, Diadem și simți cum i se ușurează povara gândurilor, iar niște zvâcnete vesele îi bucurară inima. Descălecară, după sfatul lui Aziz, la hanul cel mare și închiriară numai pentru ei toate capanele de la catul de jos și toate odăile de sus, până când vizirul avea să le închirieze vreo casă în cetate. Și rânduiră în capane legăturile lor cu mărfuri și, după ce se odihniră patru zile la han, se duseră să le spună bun-întâlniș negustorilor din sukul cel mare de mătăsuri.

Pe drum, vizirul spuse către Diadem și Aziz:

— Mă gândesc la un lucru pe care se cere să-l facem înainte de orice și fără de care nu avem să putem niciodată să răzbim la țelul râvnit.

Ei răspunseră:

— Suntem gata să te ascultăm, căci bătrânii sunt rodnici la povețe, mai cu seamă când au trecut, ca tine, prin multe daraveli.

El spuse:

— Socoata mea este că, în loc să lăsăm mărfurile încuiate la han, unde mușteriii nu pot să le vadă, să deschidem pentru tine, șahzade Diadem, ca negustor ce te afli, o prăvălie mare chiar în sukul de mătăsuri. Și vei sta chiar tu la intrarea în prăvălie să vinzi și să deșterni marfa, pe când Aziz va rămâne în fundul prăvăliei spre a-ți aduce vigurile și a le desface. Și, în felul acesta, cum tu ești desăvârșit de frumos, și cum nici Aziz nu este mai prejos, în puțină vreme prăvălia are să fie cea mai cu dever din tot sukul.

Și Diadem răspunse:

— Socoata este minunată!

Și, îmbrăcat cum era în caftanul lui frumos de negustor bogat, intră în sukul cel mare de mătăsuri, urmat de Aziz, de vizir și de toate slugile sale.

Când îl văzură pe Diadem trecând, negustorii din suk rămaseră uluiți cu totul de frumusețea lui și încetară să mai ia aminte la mușteriii lor; iar cei care tăiau la viguri rămaseră cu foarfecele în sus! iar cei care cumpărau își uitară de cumpărături. Și toți deodată se întrebau: „Oare nu cumva, din întâmplare, portarul Raduan[1], cel care ține cheile de la grădinile cerului, o fi uitat deschise porțile, de-o fi coborât astfel pe pământ flăcăul acesta ceresc?”

Iar alții gemeau la trecerea lui:

— Ya Allah! frumoși mai sunt îngerii tăi!

Ajungând în inima sukului, întrebară în ce loc se află șeicul cel mare al negustorilor, și se îndreptară către prăvălia ce le fu grabnic arătată. Când ajunseră acolo, toți cei ce ședeau jos se ridicară în cinstea lor, gândind: „Bătrânul acesta preacinstit va să fie tatăl celor doi flăcăi așa de frumoși!”

Iar vizirul, după salamalecuri, întrebă:

— O, negustorilor, care dintre voi este șeicul cel mare peste suk?

Ei răspunseră:

— Iacătă-l!

Și vizirul se uită la negustorul ce-i fusese arătat, și văzu că era un bătrân voinic, cu barba albă, cu înfățișarea falnică și cu chipul zâmbitor, care numaidecât zori a le face cinstirile prăvăliei sale, cu urări de bun venit prietenești, și care îi pofti să șadă jos pe chilim lângă el și le spuse:

— Stau gata să vă vin în ajutor cu orice veți dori!

Atunci vizirul spuse:

— O, șeicule plin de bună-cuviință, iacătă că de ani și ani eu, cu acești doi copii, străbat cetăți și meleaguri spre a-i duce să vadă neamuri felurite, să-i învăț a vinde și a cumpăra și a trage dobândă din obiceiuri și din datinele noroadelor. Și cu acest rost venim să ne așezăm aici pentru o bucată de vreme; anume pentru ca băieții mei să-și bucure privirile de toate lucrurile frumoase din cetatea aceasta și să învețe de la cei care o locuiesc dulceața manierelor elegante și politețea. Așa că te-am ruga să ne ajuți a lua cu chirie o prăvălie încăpătoare, cu vad bun, spre a ne deșterne acolo mărfurile din țara noastră îndepărtată.

La vorbele acestea, starostele sukului răspunse:

— De bună seamă! sunt tare bucuros să vă mulțumesc.

Și se întoarse înspre flăcăi, ca să-i vadă mai bine, și, dintr-o privire, fu cuprins de o înfiorare fără de margini, într-atâta îl tulburase frumusețea lor. Întrucât șeicul acela îndrăgea deschis și nebunește ochii frumoși ai flăcăilor, iar aleanul lui se abătea mai degrabă către dertul copilandrilor decât către cel al codanelor; că-i era cu mult mai la inimă acriul decât zahariul.

Cugetă, așadar, în sineși: „Mărire și slavă Aceluia carele i-a zămislit și i-a plămădit, și carele dintr-un lut fără de viață a întrupat asemenea frumuseți!” Și se sculă și îi sluji el însuși, mai cu sârg decât i-ar fi slujit un rob pe stăpânii lui, și se puse întru totul la poruncile lor. Și grăbi a-i lua pe tustrei și a-i duce să vadă prăvăliile de închiriat, și, până la urmă, le alese una chiar în dricul sukului. Prăvălia aceea era cea mai frumoasă dintre toate, cea mai luminoasă, cea mai largă și cea mai bine așezată la vedere; era ispitit zidită, împodobită cu tejghele lucrate din lemn meșterit și cu niște rafturi frumos rânduite, unul de fildeș, altul de abanos, altul de cleștar; iar ulița dimprejur era bine măturată și bine stropită; și, noaptea, paznicul sukului ședea mai cu drag la ușa ei. Iar șeicul, numaidecât după ce se tocmi prețul, îi înmână vizirului cheile de la prăvălie, spunându-i:

— Facă Allah din ea o prăvălie înfloritoare și binecuvântată, sub semnele de noroc ale zilei acesteia de albeață, în mâinile copiilor tăi!

Atunci vizirul puse să fie cărate și rânduite în prăvălie mărfurile cele scumpe, zarpalele cele frumoase și toate odoarele cele fără de preț care fuseseră scoase din dulapurile sultanului Soleiman-Șah. Și, odată isprăvită treaba, îi duse pe cei doi flăcăi să facă o scaldă la hammamul ce se afla la câțiva pași de acolo, aproape de poarta cea mare a sukului, hammam vestit pentru curățenia lui și pentru marmurele lui sclipitoare și unde se intra suind cinci trepte pe care se aflau înșirați frumos papucii de lemn.

Cei doi prieteni, isprăvindu-și repede scăldatul, nu mai vroiră să aștepte până să isprăvească și vizirul, așa de grăbiți erau să se ducă să-și ia locul în prăvălie. Așa că ieșiră veseli și cel dintâi ins pe care îl văzură fu starostele cel bătrân al sukului, care aștepta pe trepte împătimit ieșirea lor de la hammam. Or, scăldatul dedese și mai multă strălucire frumuseții lor, și mai multă frăgezime chipului lor; și…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și doua noapte spuse:

Or, scăldatul dedese încă și mai multă strălucire frumuseții lor, și mai multă frăgezime chipului lor; iar bătrânul îi asemuia, în sufletul său, cu doi căpriori sprinteni și jucăuși. Și văzu ce rumeni se făcuseră la obraji, și cum li se înneguraseră ochii cei negri, și cum li se luminase fața; și se făcuseră ispititori ca două ramuri smălțuite de poamele lor sau ca două lune ca laptele și dulci; și cugetă la stihurile poetului:

Când doar de-i ating mâna în treacăt, câteodată, Făptura mea întreagă tresare-nfiorată, Iar simțurile-mi toate îți pierd senina pace Doar la această scurtă atingere – ce-aș face De i-aș vedea-ntreg trupul, în care se îmbină Dulci limpezimi de ape cu aur de lumină?

Așa că se duse dinaintea lor și le spuse:

— Copii, fie-vă priincioasă scalda! Și Allah să nu vă lipsească nicicând de ea și să vi-o împrospăteze în veci!

Iar Diadem răspunse după deprinderea lui cea mai răpitoare și cu o mlădiere desăvârșit de ispitită în glas:

— Am fi râvnit să împărtășim cu tine desfătarea aceasta!

Și amândoi îl înconjurară cu cinstire și, din datorință față de vârsta și de cinul lui de șeic al sukului, merseră înaintea lui, deschizându-i calea, și luară drumul spre prăvălia lor.

Or, cum mergeau ei așa înaintea lui, bătrânul șeic luă seama ce nurlie le era călcătura și cum li se legănau șoldurile sub caftane și cum le zvâcneau la fiecare pas. Atunci nu mai izbuti să-și înfrâne avânturile, și ochii-i scăpărară, și începu să gâfâie și să pufnească, și prociti stihurile acestea cu tâlcuri răsucite:

Nici o mirare nu-i că, dintre forme, Cele ce mă vrăjesc ca un descânt (Oricât de grele-ar fi, de-ar fi enorme), Cele rotunde sunt în primul rând.

Căci de privești, sus, veșnicele sfere Ce se-nvârtesc în slăvi, strălucitoare, Și tot ce e rotund: numai mistere Și freamăt sunt, și vrajă, și mișcare…

Când auziră stihurile acestea, cei doi flăcăiandri nici gând să le ghicească tâlcul și să priceapă pârdălnicia bătrânului șeic! Dimpotrivă! socotiră a dibaci în ele o laudă subțire adusă lor, și rămaseră tare mișcați, și îi mulțumiră, și vroiră cu toată strășnicia să se întoarcă la hammam cu el spre a-i face o bucurie, de vreme ce așa ceva era cea mai mare dovadă de prietenie. Și bătrânul sukului, după câteva fandoseli ismenite, se înduplecă, scăpărând de chef în sufletul lui, și luă împreună cu ei drumul îndărăt la hammam.

Când intrară, vizirul, care se ștergea într-o sală lăturalnică, îi zări; și, văzându-l pe șeic, le ieși înainte și veni la havuzul din mijloc, unde se opriseră, și îl pofti călduros pe șeic să intre în sala lui; căci bătrânul nu vroi nicidecum, spuse el, să întreacă măsura prilejuindu-se de atâta bunătate, mai cu seamă că șahzade Diadem și Aziz îl țineau fiecare de o mână și îl duceau înspre sala pe care i-o năimiseră. Atunci vizirul nu mai stărui și se întoarse să se șteargă.

Rămânând singuri, Aziz și Diadem îl dezbrăcară pe preacinstitul șeic și se dezbrăcară și ei cu totul și începură să-l spele cu spor, în vreme ce el își strecura înspre ei, de dedesubt, priviri hoțești; pe urmă Diadem se jură că numai lui i se cădea cinstea de a-l săpuni, iar Aziz se jură că lui nu-i mai rămânea decât bucuria de a turna apa peste el cu un lighenaș de aramă. Și, între ei doi, bătrânul șeic se socotea mutat în rai.

Și nu conteniră să-l tot spele așa, săpunindu-l și clătindu-l cu apă, decât numai odată cu venirea vizirului peste ei, spre ciuda amarnică a bătrânului șeic. Atunci ei îl zvântară cu prosoape calde, pe urmă cu prosoape răcoroase și înmiresmate, și îl îmbrăcară și îl poftiră să șadă pe podină, unde îi aduseră sorbeturi cu mușc și cu apă de trandafiri.

Atunci șeicul se prefăcu a lua aminte la tăifăsuiala vizirului, da de fapt nu avea gând și privire decât pentru cei doi flăcăi, care alergau încolo și încoace, zoriți, spre a-l sluji. Și, cum vizirul îi făcea urările îndătinate de după scaldă, el răspunse:

— Ce binecuvântare a intrat odată cu voi în cetatea noastră! Și ce bucurie-i sosirea voastră!

Și le prociti stihurile acestea:

Colnicele, când i-au văzut venind, Au înverzit. Iar veșteda câmpie A tresărit și-a înflorit zâmbind.

Și oameni și pământ, cu bucurie, Strigară-ntâmpinându-i: „Bun-venit!

Și bună pace! Și prietenie!”

Și tustrei îi mulțumiră pentru preaaleasa-i bună-cuviință; iar el le răspunse:

— La toți hărăzească-vă Allah viața cea mai dulce, și apere-i de deochi, o, strălucite negustor, pe frumoșii tăi copii!

Vizirul spuse:

— Și ție fie-ți scalda, din mila lui Allah, spor de putere și de sănătate! Că, o, preacinstitule șeic, nu-i așa că apa este adevăratul bun al vieții pe lumea aceasta, iar hammamu-i un popas al desfătărilor?

Șeicul sukului spuse:

— Hotărât, pe Allah! Și câte stihuri minunate le-a stârnit poeților cei mari hammamul! Au nu știți cumva asemenea stihuri?

Diadem, cel dintâi, sări:

— Dacă știu? Ia ascultați la astea:

O, hammam, tu, viață dulce, Vis vrăjit, și dor!

O, hammam, prin tine curge Vremea-n sprinten zbor!

Ah, că nu pot, în măreață Vraja ta să mân, O, hammam, întreaga viață Să mă ții la sân!

Raiul tot, pe lângă tine, Pare-un biet ungher!

Iad de-ai fi, mi-ar fi mai bine-n Iadul tău să pier!

După ce prociti Diadem stihurile acestea, Aziz strigă:

— Știu și eu niște stihuri despre hammam.

Șeicul sukului spuse:

— Bucură-ne cu dulceața lor!

Și Aziz prociti cântat:

Lăcașu-acesta – care-a prins pe pietre A pietrei floare – prin căldura lui Părea-ți-ar gură-a iadului, cu vetre De flăcări mari, cu aburi alb-verzui, De n-ai gusta îndată-n dulcea-i scaldă Desfături ce te-nvăluie-n fiori, De n-ai vedea-n mijlocu-i laolaltă Atâtea lune și atâția sori!

După ce își isprăvi stihurile, Aziz șezu jos lângă Diadem. Atunci starostele sukului rămase minunat până peste poate de gingășia, de harul lor, și strigă:

— Pe Allah! voi ați izbutit să logodiți în voi darul graiului cu frumusețea! îngăduiți-mi acuma să vă spun și eu câteva stihuri desfătate, ori mai bine să vi le cânt, întrucât numai cântecul poate să le sporească și mai mult frumusețea hangurilor!

Și starostele sukului își propti palma în obraz, închise ochii pe jumătate, începu să-și legene capul, și cântă cu alean:

Foc de hammam, ni-i viață-a ta căldură;

O, focule, în trup ne torni tării, Iar inimile noastre le-nmlădii Și le alini de toate câte-ndură!

Hammam! O, aburi calzi, havuze-n rouă, Lucinde marmuri, susur de izvor, Săli adumbrite, mușc aromitor, Înmiresmate trupuri – mă-nchin vouă!

Hammam, tu arzi de-un foc ce ni-i balsam, Nestins mereu, strălucitor mereu, Și adumbrit mereu de-un abur greu, Ca inima și dorul meu, hammam!

Pe urmă se uită la cei doi flăcăi, își lăsă sufletul să rătăcească o vreme prin grădina frumuseții lor și, stârnit, prociti stihurile acestea anume pentru ei:

Mă duc la ei și, încă de la prag, Văd ochiul zâmbitor și chipul drag.

Și mă desfăt cu dulcele huzur Al ospeției lor fără cusur.

Ah, inima lor, foc pârjolitor!

Au cum să nu fiu rob la nurii lor?

La auzul stihurilor și al cântecului, rămaseră până peste poate de vrăjiți și de minunați de măiestria șeicului. Încât îi mulțumiră cu prisosință și, cum se lăsa seara, îl însoțiră până la ușa hammamului și, măcar că el stărui îndelung pe lângă ei ca să-i facă a primi poftirea la un ospăț în casa lui, ei își cerură iertăciune și, luându-și rămas-bun, plecară, pe când bătrânul șeic rămase pironit să se mai uite după ei.

Se întoarseră așadar la hanul lor, unde mâncară și băură și dormiră cu toții într-o mulțumire deplină, până dimineața. Atunci se sculară, își făcură spălările îndătinate și își îndepliniră datorința rugăciunii; pe urmă, când porțile sukului se deschiseră, plecară la prăvălia lor, pe care o deschiseră întâia oară.

Or, slujitorii rânduiseră prăvălia precum se cade, că erau pricepuți, și o îmbrăcaseră cu perdele de atlaz, și așternuseră la locul cuvenit două chilimuri împărătești, care puteau să prețuiască fiecare câte o mie de dinari, și două perne mărginite cu horbote și chindisite cu aur, care puteau să prețuiască fiecare câte o sută de dinari. Iar pe rafturile de fildeș, de abanos și de cleștar erau rânduite frumos mărfurile cele scumpe și odoarele fără de preț.

Atunci Diadem șezu jos pe unul dintre chilimuri, Aziz pe celălalt, iar vizirul se așeză la mijloc, între ei, chiar în inima prăvăliei; iar slugile se rânduiră împrejur, dându-și ghes care mai de care să le îndeplinească poruncile.

Încât în curând toți locuitorii auziră povestindu-se despre prăvălia aceea minunată, și mușteriii începură să curgă din toate părțile, anume spre a-și primi târguielile din mâna flăcăului acela pe care îl chema Diadem, și a cărui faimă de frumusețe făcea să se sucească toate capetele și să zboare toate mințile. La rândul său, vizirul, încredințându-se că negustoria merge de minune, îi povățui încă o dată pe Diadem și pe Aziz să nu-și dezlege limba și se duse liniștit să se odihnească la han.

Or, starea aceea ținu așa o toană de vreme, după care Diadem, nevăzând să se vestească ceva din partea domniței Donia, începu să-și piardă răbdarea, ba chiar a se lăsa cuprins de deznădejde într-atâta că-și pierdu și somnul, până ce, într-o zi, pe când sporovăia despre necazurile lui cu prietenul său Aziz, pe dinaintea prăvăliei lor…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și treia noapte spuse:

Într-o zi, pe când sporovăia în tinda prăvăliei lor despre necazurile lui cu prietenul său Aziz, o femeie bătrână, învăluită falnic într-un văl mare de mătase neagră, tocmai trecea prin suk; iar luarea-i aminte nu zăbovi a se opri asupra prăvăliei minunate și a frumuseții tânărului negustor care ședea jos pe chilim.

Și fu cuprinsă de o atare tulburare, încât se înmuie toată. Pe urmă își lipi privirile de flăcău și cugetă în sineși: „Hotărât că acesta nu e om, ci vreun înger ori vreun sultan din vreo țară de vis.” Atunci păși spre prăvălie și se temeni dinaintea tânărului negustor, care îi răspunse la temenea și, la semnele pe care i le făcea Aziz din fundul prăvăliei, se ridică în cinstea ei și îi zâmbi cu zâmbetul lui cel mai ispititor. Pe urmă o pofti să șadă jos pe chilim, și șezu și el lângă ea și începu să-i facă vânt cu vânturarul lui până ce ea se odihni pe deplin în răcoarea prăvăliei.

Atunci bătrâna îi spuse lui Diadem:

— Copilul meu, o, tu, care îngemănezi toate desăvârșirile și toate gingășiile, ești din țara aceasta?

Iar Diadem, cu glăsuirea lui dulce, și curată, și plină de ispite, spuse:

— Pe Allah! o, stăpână a mea, niciodată până astăzi nu am mai pus piciorul prin aceste locuri unde am venit cu gândul de a mă desfăta privindu-le. Și, spre a-mi umple o parte din vreme, vând și cumpăr.

Bătrâna spuse:

— Binevenit fie oaspetele cel plin de nuri al cetății noastre! Și ce fel de mărfuri ai adus cu tine de prin cele țări îndepărtate? Arată-mi-le să văd ce ai mai frumos, întrucât frumosul cheamă frumusețea!

Diadem rămase tare mișcat de vorbele ei alese și îi zâmbi spre a-i mulțumi și spuse:

— Nu am în prăvălia mea decât lucruri care pot să-ți placă, întrucât sunt vrednice de fete de sultani și de hanâme ca tine!

Bătrâna spuse:

— Tocmai că vroiam să târguiesc vreo zarpa mai frumoasă, de-o rochie, pentru domnița Donia, fata sultanului nostru Șahraman.

Când auzi rostindu-se numele celei de care era atâta de îndrăgostit, Diadem nu-și mai putu stăpâni tulburarea și strigă la Aziz:

— Aziz, adu-mi repede ce-i mai frumos și mai scump printre mărfurile noastre!

Atunci Aziz deschise un dulap durat în zid și în care nu se afla decât numai o legătură cu marfa, da ce marfă! Țesătura care o înfășură, împodobită cu ciucuri de aur, era dintr-o catifea de Șam pe care jucau, ușoare și colorate, închipuituri de flori și de păsări, iar în mijlocul lor un elefant ce dănțuia beat. Și din toată legătura aceea se revărsa o mirosnă care aiurea sufletul. Aziz i-o aduse lui Diadem, care o desfăcu și scoase din ea zarpaua ce se afla acolo și care fusese potrivită anume ca să nu se poată lucra din ea decât numai o rochie hărăzită vreunei hurii ori vreunei domnițe fermecate. Căci a o zugrăvi, ori a înșirui nestematele cu care era împodobită, ori chindiselile sub care pierea urzeala, numai poeții cei luminați de Allah ar fi putut s-o facă, în stihuri bine rostuite. Trebuie să fi prețuit pe puțin o sută de mii de dinari de aur.

Atunci Diadem deșternu zarpaua încetișor dinaintea bătrânei, care nu mai știa la ce să se uite dintru-ntâi – la frumusețea țesăturii ori la chipul răpitor cu ochi negri al flăcăului. Și tot uitându-se așa la nurii tineri ai negustorului, își simți carnea cea bătrână cum se înfierbântă și armurii-i cum se zbat pojarnici, și o cuprinse o poftă amarnică să se scarpine acolo unde o mânca.

Așadar, când izbuti să vorbească, îi spuse lui Diadem, uitându-se la el cu niște ochi uzi de alean:

— Zarpaua-i cum se cuvine. Cât se cade să-ți plătesc pe ea?

El răspunse, temenindu-se:

— Sunt plătit mai mult decât mi se cade, cu bucuria de a te fi cunoscut!

Atunci bătrâna se minună:

— O, copile minunat, fericită femeia care poate să se culce la sânul tău și să-ți înlănțuie mijlocul cu brațele ei! Da unde sunt femeile care să fie vrednice de tine? Din parte-mi, eu nu știu decât numai una pe pământ! Spune-mi, o, tinere căprior, care îți este numele?

El răspunse:

— Mă cheamă Diadem!

Atunci bătrâna spuse:

— Păi acesta-i un nume care nu se dă decât la fiii de sultani! Cum poate să se cheme un negustor Cunună-de-împărat?

La vorbele acestea, Aziz, care până atunci nu crâcnise o vorbă, sări la vreme ca să-l scoată pe prietenul său din încurcătură. Și-i răspunse bătrânei:

— Este singurul copil la părinți, iar părinții săi îl iubesc atâta de mult, încât au ținut să-i dea un nume cum se dă la fiii de sultani!

Ea spuse:

— Hotărât! Dacă frumusețea ar trebui să-și aleagă un sultan, pe Diadem și l-ar alege! Ei bine, o, Diadem! să știi că de acuma înainte bătrâna de mine este roaba ta! Și Allah stă martor pentru credința mea față de tine! în curând ai să vezi ce are să facă ea pentru tine. Și ocrotească-te Allah și ferească-te de necazuri și de deochiul păguboșilor!

Pe urmă luă legătura cu zarpaua cea scumpă și plecă.

Și ajunse, încă tulburată cu totul, la Sett-Donia, pe care o alăptase când era copilă și căreia îi ținea loc de mamă. Și, intrând, ținea sub braț legătura, cu fălnicie. Atunci Donia o întrebă:

— O, doică, ce îmi mai aduci? Ia dă să văd!

Bătrâna răspunse:

— O, stăpână a mea, Sett-Donia, ia și te uită!

Și desfăcu zarpaua dintr-odată. Atunci Donia, fericită de tot și cu bucuria în ochi, strigă:

— Neneaca mea a bună, oh, ce rochie frumoasă! Asta nu e zarpa din țara noastră!

Bătrâna spuse:

— Hotărât, e frumoasă! Da atunci ce-ai mai spune dacă l-ai vedea pe negustorul cel tânăr care mi-a dăruit-o pentru tine? Ya Allah! ce frumos el de vină-i numai portarul Raduan, care a uitat să închidă poarta raiului, de l-a lăsat să coboare așa ca să bucure sufletul muritorilor! O, stăpână, tare mi-aș râvni să-l văd pe flăcăul acela luminos cum adoarme pe sânii tăi și…

Ci Donia strigă:

— A, doică, destul! Cum de cutezi să-mi vorbești de un bărbat, și ce fumuri ți-au întunecat mințile? A, să taci! Și dă-mi zarpaua ceea, s-o pipăi și s-o văd mai de aproape!

Și luă zarpaua și începu s-o mângâie și s-o potrivească pe ea, întorcându-se înspre doică-sa, care îi spuse:

— Stăpână, ești frumoasă așa, da cu cât mai de dorit este o pereche de frumuseți decât o frumusețe singură! O, Diadem…!

Ci Sett-Donia țipă:

— A, doică afurisită, mamă vicleană! să nu mai spui nimic! Da să te duci la negustorul acela și să-l întrebi dacă are vreo dorință de râvnit ori vreun hatâr de cerut; și numaidecât sultanul, părintele meu, are să-l mulțumească!

Bătrâna zâmbi a râde și spuse, făcând cu ochiul:

— O dorință? pe Allah! cred și eu! Cine n-are o dorință?

Și se sculă în graba mare și dete fuga la prăvălia lui Diadem.

Când o văzu venind, Diadem simți cum inima lui, de bucurie, își ia zborul, și o luă pe bătrână de mână și o pofti să șadă jos lângă el, și porunci să i se aducă sorbeturi și zumaricale. Atunci bătrâna îi spuse:

— Îți aduc vestea cea bună! Stăpâna mea Donia îți trimite temeneaua ei și îți spune: „Cu venirea ta, ne-ai cinstit cetatea și ne-ai luminat-o. Iar dacă ai vreun dor de dorit, rostește-l!”

La vorbele acestea, Diadem se bucură până peste poate, și pieptul i se umflă de mulțumire și de voioșie, și gândi în sufletul său: „Treaba s-a făcut!”

Și îi spuse bătrânei:

— Nu am decât un jind: acela ca tu să faci să ajungă la Sett-Donia o scrisoare pe care am să i-o scriu, și să-mi aduci răspunsul!

Ea răspunse:

— Ascult și mă supun!

Atunci Diadem strigă către Aziz:

— Dă-mi călimărul de aramă, hârtia și calamul!

Și, după ce Aziz i le aduse, scrise scrisoarea aceasta, în stihuri frumos întocmite:

Scrisoarea ce-ți trimit, prea-nalto, Ți-aduce daruri și comori Păstrate-n tainele din suflet Și adunate dor cu dor:

Întâi e focul din lăuntru-mi, Care neîncetat mă arde;

Al doilea este iubirea, Cu chinul de a-ți fi departe;

Al treilea mi-e viața însăți.

Ca și statornicia ei;

Al patrulea este aleanul Din care mi-am făcut temei;

Al cincilea este nădejdea Că ochii-mi se vor veseli;

Al șaselea e rugămintea:

Să mă aștepți, sau tu să vii!

Pe urmă, în josul scrisorii, puse, în chip de iscălitură:

Aceste rânduri au fost scrise De robul unui dor-blestem.

Lăsat durerii la cherem, De cel ce-n ochii tăi se-nchise, De negustorul Diadem.

Pe urmă mai citi o dată scrisoarea, o zvântă cu nisip, o strânse, o pecetlui și o înmână bătrânei, strecurându-i în mână o pungă plină cu o mie de dinari, pentru bunătatea ei. Și bătrâna, după ce înălță urări pentru izbândă, se întoarse în graba mare la stăpână-sa, care o întrebă:

— Ei bine, neneaca mea cea bună, spune-mi ce a cerut negustorul, ca să mă duc numaidecât să-l rog pe tatăl meu să-l mulțumească!

Bătrâna spuse:

— Chiar că nu știu, o, stăpână, ce cere, întrucât iacătă o scrisoare care habar nu am ce cuprinde.

Și îi înmână scrisoarea.

După ce luă știre de cele ce cuprindea cartea, domnița Donia țipă:

— A, precupeț fără de obraz! Cum de cutează el să-și ridice ochii până la mine?

Și, de mânie, se bătu cu palmele peste obraji și zise:

— Am să pun să fie spânzurat mișelul la chiar ușa prăvăliei lui!

Atunci bătrâna, cu un chip nevinovat, întrebă:

— Da ce-o fi atâta de înfricoșător în scrisoarea aceea? Nu cumva negustorul o fi cerând vreun preț nemăsurat pentru zarpaua cu pricina?

Ea spuse:

— Păcatele lui! nu e vorba decât de drăgosteală și de patimă!

Bătrâna răspunse:

— Chiar că-i mare îndrăzneală; încât s-ar prea cădea, o, stăpână, să-i dai răspuns neobrăzatului, arătându-i ce-l paște dacă mai cutează ceva!

Ea spuse:

— Da! căci mi-e frică să nu-l fac și mai îndrăzneț cu aceasta!

Bătrâna răspunse:

— Ba nu l-ai face decât să-și vină în minți!

Atunci Sett-Donia spuse:

— Dă-mi călimărul și calamul!

Și scrise stihurile acestea ticluite:

Ești orb și-ți faci năluci! Vrei pân la stele S-ajungi, de parcă-ar fi putut vreodată Un muritor să suie-n cer la ele Și printre aștrii nopții să străbată!

Căci, ca să-ți deschid ochii iată: jur Pe cel ce te-a făcut un vierme-al firii Și-a izvodit și astrele-n azur, Neîntinate-n slava nemuririi:

De vei mai cuteza să-mi scrii cândva.

Voi da poruncă să te răstignească Pe-un arbor blestemat, iar moartea ta Drept pildă ticăloșilor slujească!

Pe urmă, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână bătrânei; iar bătrâna dete fuga numaidecât să i-o ducă lui Diadem, care scăpăra de nerăbdare. Și Diadem, după ce îi mulțumi bătrânei, deschise scrisoarea și, de cum o străbătu, fu cuprins de o mâhnire nemărginită și îi spuse cu jale bătrânei:

— Mă amenință cu moartea, căci eu nu mă tem de moarte, căci viața îmi este cu mult mai grea. Și, cu primejdia de a muri, vreau să răspund!

Bătrâna spuse:

— Pe viața ta, care îmi este scumpă! vreau să te ajut din toate puterile mele și să împart cu tine toate primejdiile! Așa că scrie-i scrisoarea și dă-mi-o!

Atunci Diadem strigă la Aziz:

— Dă-i preabunei noastre maici o mie de dinari! Și să ne punem credința în Allah cel Atotputernic!

Și scrise pe hârtie stihurile următoare:

Deci visul meu din orice seară Ea mi-l amenință cu moarte.

Nu știe tânăra fecioară Că numai moartea face parte De-a păcii fără moarte țară, Și nici că tot ce se-nfioară Stă-n mâna nesmintitei Soarte.

Au mila ei n-ar fi cu cale Să-ncline mai ales spre cei Al căror dor muiat în jale E către astfel de femei Ce nu se-ntină-n neagra vale.

Iar cei de rând nu dau ocoale Spre ne-ntinatul lor știubei?

O, biete doruri ale mele, Să nu mai năzuiți nimic!

Lăsați-mi inima-n zăbrele, Să se sfârșească pic cu pic!

Nădejdea-mi să-și aștearnă grele Zăbranicele peste ele Și peste visul meu calic!

Dar tu, cu inima-ți de piatră, Să nu crezi c-am să tac înfrânt Ori am s-aștept supus să-mi ardă Zadarnic dorul pe pământ!

Mai bine-n jalea-mi idolatră Dintr-un mormânt mi-oi face vatră.

Să nu mai fiu așa cum sunt!

Și, cu lacrimile în ochi, îi înmână bătrânei scrisoarea, spunându-i:

— Te sâcâim degeaba, vai! simt limpede că nu îmi mai rămâne decât să mor!

Ea îi spuse:

— Lasă încolo presimțirile astea mohorâte și calpe, și uită-te la tine, o, flăcău frumos! Au nu ești tu chiar soarele? Și nu este ea luna? Și cum ai vrea ca eu, care mi-am trăit toată viața țesând la ițele iubirii, să nu știu cum să împerechez frumusețile voastre? Așa că liniștește-ți grijile care te bântuie! în curând am să-ți aduc vești de bucurie!

Și, cu asemenea vorbe, îl lăsă…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și patra noapte spuse:

…Și, cu asemenea vorbe, îl lăsă și, după ce ascunse scrisoarea în pletele ei, se duse la stăpână-sa. Intră la ea și îi sărută mâna, fără a rosti o vorbă. Da pe urmă spuse:

— Fata mea mult-iubită, părul meu bătrân s-a despletit și nu mai am putere să-l împletesc. Poruncește, rogu-mă ție, vreuneia dintre roabele tale să vină și să mă pieptene.

Sett-Donia se împotrivi:

— Neneaca mea bună, am să te pieptăn chiar eu, treabă pe care și tu de atâtea ori ai făcut-o cu mine.

Și domnița Donia desfăcu pletele albe ale doicii sale și se pregăti s-o pieptene; și tot atunci răvașul lunecă jos pe chilim.

Atunci Sett-Donia, nedumerită, vroi să-l ridice, da bătrâna strigă:

— Fata mea, dă-mi hârtia aceea! Pesemne că s-o fi prins în părul meu, la tânărul negustor. Dau fuga să i-o dau îndărăt!

Căci Donia se grăbi s-o desfacă și să citească cele cuprinse în ea; și își încruntă sprâncenele și țipă:

— A, doică ticăloasă, ăsta-i încă unul dintre șiretlicurile tale! Da cine mi l-o fi trimis pe pacostea și pe neobrăzatul cela de negustor, și de pe ce pământ cutează el să vină așa până la mine? Și eu, Sett-Donia, cum să mă înduplec a mă uita la un astfel de bărbat care nu este nici de cinul, nici de vița mea? A, neneacă, nu ți-am spus eu că obraznicul are să se obrăznicească și mai tare?

Bătrâna spuse:

— Chiar că e cu adevărat un Șeitan! Iar cutezanța lui este o cutezanță din iad! Căci, o, copila și stăpâna mea, scrie-i pentru cea din urmă oară, și mă pun chezașă că are să se supună voinței tale! De nu, să fie dat morții, și eu odată cu el!

Numaidecât domnița Donia luă calamul și înșirui vorbele acestea stihuite:

Smintitule, au tot nu știi Că-n aburul din juru-ți joacă Primejdia de-a nu mai fi?

Nu știi că-s ape care-neacă, De-ncerci să intri-n vadul lor?

Și sunt unghere-n care, dacă Ar vrea să calce-un muritor, El se va fi topi, pe dată?

Tu cugeți să te-înalți, în zbor, La stele-n cer, când lumea toată, De-ar pune mână lângă mână, Tot n-ar răzbate-n slăvi vreodată?

Cutezi, cu inima-ți păgână, Să-mbrățiezi, fie și-n vis, Vreo hurie – să-ți faci cadână?

Ia bine-aminte ce ți-am zis!

Altminteri, croncănind a moarte, Asupră-ți, ca dintr-un abis, Cu negre aripi, de departe Veni-vor corbu-n stol, mereu, Peste mormântul tău să poarte Al spaimei duh, rotind din greu!

Pe urmă, după ce împături și pecetlui hârtia, i-o înmână bătrânei care, a doua zi, dis-de-dimineață, zori a da fuga să i-o ducă lui Diadem.

La citirea acelor vorbe atâta de aspre, Diadem pricepu că niciodată nădejdea nu mai avea de ce să-i învioreze inima și, întorcându-se către Aziz, spuse:

— Frate Aziz, spune-mi, acuma ce să fac? Nu mai am har îndeajuns ca să-i mai scriu un răspuns hotărâtor!

Aziz spuse:

— Am să încerc eu în locul și în numele tău! Diadem spuse:

— Bine, Aziz, scrie-i, slujindu-te de toată măiestria ta! Atunci Aziz luă hârtia și așternu pe ea stihurile:

Doamne, pe cei cinci drepți! dă-mi ajutor!

Un chin mă seacă, zac topit de vlagă.

Ah, izbăvește-mi inima de dor, Din pulberea mâhnirii mă dezleagă.

Tu taina mi-o cunoști, al cărei foc Lăuntrurile-mi arde. Știi prea bine Cruzimea celei ce, oricât mă rog, Oricât o chem, m-alungă de la sine.

Vreau fruntea să-mi ridic, țin ochiu-nchis, Dar nu mai scap din valul ce mă soarbe, În care mă scufund ca-ntr-un abis În sânul deznădejdii mele oarbe.

Curajul meu, Părinte, s-a sfârșit.

Râvnesc mereu iubirea ei zadarnic.

O, nemiloaso, tu, cu păr cernit, Crezi tu că ți-este ceru-atât de darnic, Într-al Ursitei oamenilor crug Și-ntru-nfruntarea crâncenei Năpaste, De-ți place să-l tot chinui ca pe rug Pe cel ce pururi va să te adaste?

Pricepe, dar: e-un suflet neînfrânt, Ce numai pentru tine-ntâia oară A părăsit și tată, și pământ Și casă, și prieteni dragi, și țară!

Pe urmă Aziz îi întinse lui Diadem hârtia pe care înșiruise alcătuirea aceea de stihuri. Iar Diadem, după ce prociti stihurile, spre a le prețui sunetul, se mărturisi mulțumit de întocmirea lor și îi spuse lui Aziz:

— E desăvârșit!

Și îi înmână bătrânei doici scrisoarea, iar doica dete fuga s-o ducă Doniei.

Când domnița luă știre de cele cuprinse în răvaș, mânia ei clocoti împotriva bătrânei, și țipă:

— Doică blestemată, maică a pacostei, numai tu ești pricina tuturor înjosirilor pe care le îndur! A, cotoroanță a necazurilor! nu vreau să te mai văd în ochii mei! Ieși iute de aici, ori pun să ți se facă trupul ferfeniță sub bicele robilor! Și eu însămi am să-ți zdrobesc oasele sub călcâiele mele!

Atunci bătrâna doică ieși sprinten, întrucât Donia chiar că da să cheme robii; și grăbi a se duce să-și povestească nenorocul la cei doi prieteni și să se pună sub ocrotirea lor.

La știrile acelea, Diadem rămase tare mohorât și îi spuse bătrânei, alintând-o cu gingășie pe bărbie:

— Pe Allah! o, maică a noastră, simt că la ceasul de acum mi se îndoiesc mâhnirile, când te văd cum înduri așa urmările greșelii mele!

Ci ea răspunse:

— Fii liniștit, fiul meu, că sunt departe de a mă da bătută, întrucât nu are să se spună nicicând că aș fi fost, măcar o dată în viața mea, neînstare să împerechez niște îndrăgostiți! Iar greutatea de acuma mă stârnește și mai mult să mă slujesc de toată isteciunea mea spre a te ajuta să răzbești la capătul aleanurilor tale!

Atunci Diadem întrebă:

— Căci spune-mi, într-un sfârșit, o, maică a noastră, care-i pricina ce-a împins-o pe Sett-Donia să capete asemenea silă de toți bărbații?

Bătrâna spuse:

— Este un vis pe care l-a avut!

El se minună:

— Un vis, numai atât?

Ea spuse:

— Atât! Iacătă-l!

Într-o noapte, pe când dormea, domnița Donia văzu în vis un păsărar care își întindea mrejele într-un luminiș, și care, după ce presărase boabe de grâu jur împrejur, pe pământ, s-a îndepărtat și s-a aciuat la pândă, așteptându-și norocul.

Or, în curând, din toate colțurile pădurii își deteră ghes păsările și se abătură asupra mrejelor. Și, printre toate păsările care ciuguleau boabele de grâu, erau și doi porumbei, o porumbiță cu bărbătușul ei. Și bărbătușul, tot ciugulind, da din când în când câte o roată împrejurul soției lui, fără a lua seama la lațurile care îl pândeau; așa că, la una din rotirile acelea, piciorul i se prinse în ochiurile lațului, care se strânseră și se încâlciră și îl înhățară. Iar păsările, speriate de bătăile lui de aripi, își luară zborul cu larmă.

Căci porumbița lăsă încolo hrana împrăștiată și, fără teamă, nu avu altă grijă decât să-și slobozească soțul. Și cu ciocul și cu capul se trudi așa de iscusit, încât destrămă lațul și, până la urmă, îl slobozi pe bărbătușul ei cel nechibzuit, mai înainte ca păsărarul să aibă vreme să vină și să-l înșface. Și porumbița își luă zborul cu bărbătușul ei, făcu un ocol prin văzduh, spre a se întoarce iarăși să ciugulească boabele din jurul lațurilor.

Și iarăși bărbătușul începu să se rotească împrejurul porumbiței, care, dându-se îndărăt spre a se feri de giugiulelile lui necurmate, se apropie prea tare, din nebăgare de seamă, de lațuri, în care se prinse și ea la rându-i. Atunci bărbătușul, departe de a se îngriji de soarta tovarășei lui, își luă zborul cu bătăi de aripi, laolaltă cu toate păsările, și îl lăsă astfel pe păsărar să pună mâna pe prinsă, care fu sugrumată pe loc!

Din visul acela, care a umplut-o de tulburare, domnița Donia s-a deșteptat scăldată în lacrimi și m-a chemat ca să-mi povestească, tremurând, vedenia ei, și a încheiat strigând:

— Toți bărbații sunt la fel, iar oamenii trebuie să fie mai răi decât jivinele: o femeie nu are nimic bun de nădăjduit de la nesimțirea lor! încât mă jur dinaintea lui Allah că niciodată nu am să îndur scârba apropierii lor!

După ce ascultă spusele bătrânei, Diadem îi zise:

— Căci, o, maică a noastră, tu nu i-ai spus că nu toți bărbații sunt ca porumbelul acela mișel, și că nu toate femeile sunt ca biata și credincioasa lui soție?

Ea răspunse:

— Nimic din toate câte i-am spus nu a mai putut s-o înduplece; și trăiește singuratică, bucurându-se numai de frumusețea ei.

Diadem spuse:

— O, maică a mea, mă rog ție, trebuie oricum, cu primejdia de a muri, s-o văd, fie măcar numai o dată, și să-mi umplu sufletul barem cu o privire de-a ei! O, bătrână binecuvântată, fă asta pentru mine, izvodind vreun tertip din înțelepciunea ta cea rodnică!

Atunci bătrâna spuse:

— Află, o, lumină a ochilor mei, că în dosul saraiului în care sălășluiește domnița Donia se află o grădină, anume numai pentru preumblările ei, și unde ea vine numai o dată pe lună, însoțită de slujitoarele sale; și numai cu mare grijă, spre a se feri de privirile trecătorilor, intră acolo printr-o poartă tainică. Or, chiar peste o săptămână este tocmai ziua de preumblare a domniței. Și chiar eu am să vin să-ți slujesc de călăuză și să te pun față cu făptura iubită. Și sunt încredințată că atunci, cu toate nazurile ei, după ce domnița are să te vadă o dată măcar, nu va putea decât să fie biruită de frumusețea ta: că dragostea este un dar de la Allah și vine când vrea el!

Atunci Diadem răsuflă oleacă mai cu ușurare și îi mulțumi bătrânei și o pofti, de vreme ce nu mai putea să se înfățișeze dinaintea stăpânesii, să primească găzduire în casa lui. Și închise prăvălia; și tustrei luară calea către casă.

Pe drum, Diadem se întoarse spre Aziz și îi spuse:

— Frate Aziz, cum eu nu voi mai avea răgaz să merg la prăvălie, ți-o las ție în seamă. Și vei face precum ți se va părea mai bine!

Iar Aziz răspunse cu ascultare și cu supunere.

Într-acestea, ajunseră la casa lor și nu zăboviră a-l înștiința și pe vizir de toată tărășenia, și îi povestiră tot așa și despre visul domniței și despre grădina în care ar urma să încerce a o întâlni. Și îi ceru sfat asupra faptului.

Atunci vizirul cugetă o bună bucată de vreme, pe urmă săltă capul și spuse:

— Am găsit dezlegarea! Să mergem mai întâi la grădină, ca să cercetăm bine locurile.

Și o lăsă pe bătrână acasă și porni pe dată, împreună cu Diadem și cu Aziz, către grădina domniței. Când ajunseră acolo, îl văzură, șezând jos la poartă, pe bătrânul paznic, dinaintea căruia se temeniră, și care le răspunse la temenele. Atunci vizirul, înainte de orice, începu cu a-i strecura în mână bătrânului o sută de dinari, spunându-i:

— Cinstite taică, tare am dori să intrăm să ne răcorim sufletul în grădina aceasta frumoasă și să mâncăm oleacă între florile ei, pe malul apei! Că suntem niște străini care căutăm pretutindeni locuri frumoase de care să ne desfătăm!

Atunci bătrânul luă galbenii și spuse:

— Intrați, dară, oaspeți ai mei, și simțiți-vă în voie și așteptați-mă până ce dau fuga să aduc cele de trebuință pentru mâncare.

Și le dete drumul să intre în grădină, iar el se duse la suk să cumpere de-ale gurii, și se întoarse repede cu un berbec fript și cu zumaricale. Și șezură roți roată pe malul unui izvor, și mâncară pe săturate. Atunci vizirul îi spuse paznicului:

— O, șeicule, saraiul de colea de dinaintea noastră pare a fi într-o stare destul de proastă. Pentru ce nu pui să fie dres?

Atunci paznicul oftă:

— Pe Allah! saraiul acela este al domniței Donia, care mai degrabă l-ar lăsa să se năruiască de tot, decât să se îngrijească de el: trăiește prea sihastră ca să mai ia aminte la asemenea treburi.

Vizirul spuse:

— Mare păcat e, o, cinstite șeic! barem catul de jos s-ar cădea să fie oleacă văruit, măcar pentru ochii tăi. Dacă vrei, am să plătesc eu toate cheltuielile cerute.

Paznicul spuse:

— Allah să te audă!

Vizirul spuse:

— Ia de colea o sută de dinari pentru osteneală, și du-te de caută niște zidari, precum și un zugrav priceput la gingășia zugrăviturii.

Atunci paznicul zori să se ducă după zidari și zugrav, cărora vizirul le dete poruncile cuvenite. Așa că, odată sala cea mare de la catul de jos bine tencuită și bine văruită, zugravul se apucă de treabă și, urmând poruncile vizirului, zugrăvi o pădure și, în inima pădurii, niște lațuri întinse în care era prins un porumbel ce bătea din aripi. Și după ce isprăvi, vizirul îi spuse:

— Zugrăvește acuma de cealaltă parte același lucru, da închipuind un porumbel bărbătuș care vine s-o slobozească pe soția lui și care atunci este prins de păsărar și omorât, jertfă a credincioșiei lui.

Și zugravul zugrăvi priveliștea cu pricina; pe urmă, răsplătit cu mărinimie, plecă.

Atunci vizirul și cei doi flăcăi și paznicul șezură jos o vreme ca să judece mai bine măiestria și culorile zugrăviturii. Căci Diadem, cu toate acestea, era trist; și se uita la zugrăvitură pierdut în gânduri; pe urmă îi spuse lui Aziz:

— Fratele meu, mai spune-mi câteva stihuri care să-mi abată chinurile din gânduri.

Și Aziz spuse:

Ibn-Sina în scrieri grele Despre boli și despre leacuri Spune că-ntre multe cele, Încercat de mii de veacuri, Leac iubirii, când suspină, E doar cântul de lăute Pe sub poale de grădină Și-ntre cupele băute.

Eu urmai ce scrie-n carte.

Vai, nimica nu se-alese.

Atunci Diadem îi spuse lui Aziz:

— Poetul poate că are dreptate. Da tare mai e greu când voința ți s-a dus!

Pe urmă se ridicară și se temeniră dinaintea bătrânului paznic și se întoarseră acasă, unde o găsiră pe bătrâna doică.

Or, cum săptămâna se scursese, Sett-Donia vroi, după obiceiul ei, să-și facă plimbarea prin grădină. Dar atunci simți cât de mult îi lipsea bătrâna doică, și se mohorî, și își cercetă purtarea, și își dete seama că fusese lipsită de omenie față de aceea care îi ținuse loc de mamă; și pe dată trimise un rob la suk și un alt rob pe la toate prietenele neneacăi, ca s-o caute și s-o aducă îndărăt. Și taman atunci, după ce îi dedese lui Diadem toate povețele potrivite pentru ziua aceea, care era ziua de întâlnire din grădină, neneaca pornise spre sarai, și unul din robi veni la ea cuviincios și o rugă, în numele stăpânei lui, care o plângea, să se întoarcă spre a se împăca. Ceea ce se și făcu, după câteva fandoseli marghiolite; iar Donia o sărută pe obraji, iar neneaca îi sărută mâinile, și amândouă, urmate de ceata de roabe, trecură pe poarta tainică și intrară în grădină.

Or, la rându-i, Diadem urmase îndemnurile ocrotitoarei lui. Așa că, după plecarea neneacăi, vizirul și Aziz se sculară și îl îmbrăcară cu un caftan falnic, cu adevărat împărătesc, și neîndoielnic că putea să prețuiască vreo cinci mii de dinari, și îl încinseră peste mijloc cu o cingătoare iscusită din aur, bătută numai cu nestemate, și încheiată cu o cataramă de smarald, iar împrejurul frunții îi puseră un turban înflorat ispitit cu zarafir și împodobit cu un surguci de diamante; pe urmă chemară asupra-i binecuvântările lui Allah și, după ce îl însoțiră până în preajma grădinii, se întoarseră ca să-l lase să se strecoare mai lesne înlăuntru.

Diadem, așadar, ajungând la poartă, îl găsi acolo pe bătrânul paznic cumsecade care, când îl văzu, se ridică numaidecât în cinstea lui și îi răspunse la salamalec cu cădenie și cu dragoste. Și, întrucât nu știa că domnița Donia intrase în grădină pe poarta cea tainică, îi spuse lui Diadem:

— Grădina este grădina ta, iar eu sunt robul tău!

Și îi deschise poarta, rugându-l să intre. Pe urmă o închise iarăși, și se întoarse să șadă jos la locul său obișnuit, preamărindu-l pe Allah întru făpturile sale.

Iar Diadem zori să facă precum îl învățase bătrâna: se piti după tufa de care îi spusese ea, ca să aștepte acolo trecerea domniței. Iac-așa cu el!

Da cât despre Sett-Donia, iacătă! Bătrâna, pe când se tot plimba, îi spuse:

— O, stăpână a mea, am să-ți spun ceva ce va ajuta să-ți facă mai desfătată priveliștea acestor pomi frumoși, a acestor roade și a acestor flori.

Donia spuse:

— Sunt gata să te ascult, neneaca mea cea bună.

Ea spuse:

— Ar trebui, zău, să le trimiți îndărăt la sarai pe toate slujitoarele astea care nu-ți dau tihnă să te bucuri în toată voia de seninul ceasului și de reveneala răpitoare. Chiar că ele nu îți sunt decât o stânjenire.

Donia spuse:

— Drept grăiești, o, doică!

Și le trimise numaidecât, cu un semn, pe însoțitoarele ei, îndărăt acasă. Și așa că, singură, urmată numai de bătrână, domnița Donia se apropia de tufa după care sta pitit Diadem.

Și Diadem o văzu pe domnița Donia; și, dintr-o privire, putu să-i cântărească frumusețea, și fu atâta de vrăjit, încât se prăbuși leșinat pe loc. Iar Donia își urmă drumul și se îndreptă spre sala în care vizirul pusese să se zugrăvească priveliștea cu păsărarul; și, la îndemnul neneacăi, intră în sală pentru întâia oară în viața ei: întrucât niciodată mai înainte nu fusese ispitită să treacă prin sala aceea hărăzită slugilor de la sarai.

La vederea zugrăviturii, Sett-Donia rămase până peste poate de uluită și se minună:

— O, neneacă, ia te uită! acesta-i visul meu de odinioară, da întocmai pe dos! Doamne! Ya rabbi! ce tulburat îmi e sufletul!

Și, apăsându-și inima, șezu jos pe chilim și spuse:

— O, neneaca, oare să mă fi înșelat eu? Și Eblis-procletul să-și fi râs așa de credulitatea mea în vise?

Și doica zise:

— Biata mea copilă, deh, eu, cu bătrânele-mi pățanii, ți-am arătat limpede ce greșeală faci! Da să ieșim să ne plimbăm mai departe, acuma când soarele dă în scapăt și când răcoarea este mai dulce în văzduhul îmbălsămat.

Și ieșiră în grădină.

Or, Diadem își venise în fire din leșinul lui și, precum îl povățuise neneaca, începuse să se preumble agale, cu o înfățișare nepăsătoare, parcă luător-aminte numai la frumusețea priveliștilor.

Încât, la un cot de cărare, Sett-Donia îl zări și se minună:

— O, doică! Îl vezi pe tânărul acela? Ia uite ce frumos e, și ce mijlocel are, și ce umblet! Îl cunoști cumva? Spune!

Ea răspunse:

— Nu îl cunosc deloc, da judecând după înfățișarea lui trebuie să fie vreun fiu de sultan. Ah, stăpână a mea, ce minunat e! ah, cât e de frumos! ah, sufletul meu!

Iar Sett-Donia spuse:

— E frumos de tot de tot!

Bătrâna spuse:

— De tot de tot! Ferice de iubita lui!

Și, pe sub ascuns, îi făcu semn lui Diadem să iasă din grădină și să se întoarcă îndărăt acasă. Iar Diadem pricepu și își urmă drumul spre ieșire, pe când domnița Donia încă îl mai petrecea cu privirea și îi spunea doică-sii:

— Bagi de seamă, o, neneacă, schimbarea ce se săvârșește în mine? E oare cu putință ca eu, Donia, să fiu cuprinsă de atare tulburare la vederea unui bărbat? O, doică, simt în mine că m-am îndrăgostit și că, acuma, eu la rându-mi am să-ți cer ajutorință.

Bătrâna spuse:

— Prăpădi-l-ar Allah pe afurisitul cel Ispititor! Iacătă-te, o, stăpâna mea, prinsă în mreje! Da și ce frumos e bărbătușul care are să te slobozească!

Donia spuse:

— O, neneacă, neneaca mea cea bună, ți se cade neabătut să mi-l aduci pe tânărul acela frumos! Nu îl vreau decât din mâinile tale, doică, doică scumpă! Fugi degrabă, mă rog ție, să mi-l cauți! Și iacătă, pentru tine, o mie de dinari și o rochie de o mie de dinari. Și dacă nu te învoiești, eu mor!

Bătrâna spuse:

— Întoarce-te atunci la sarai și lasă-mă să purced după felul meu. Îți făgăduiesc împlinirea acestei împerecheri minunate!

Și numaidecât o lăsă pe Sett-Donia și ieși să-l caute pe frumosul Diadem, care o întâmpină cu bucurie și îi dărui dintru-ntâi o mie de dinari de aur. Și bătrâna îi spuse:

— S-a petrecut cutare și cutare lucru.

Și îi povesti de tulburarea domniței Donia și ce vorbe schimbase cu ea. Și Diadem spuse:

— Da pe când împreunarea noastră?

Ea răspunse:

— Mâine, negreșit!

El atunci îi mai dărui o rochie și alte daruri de o mie de dinari de aur, pe care ea le primi spunându-i:

— Am să vin chiar eu să te iau, la ceasul potrivit.

Și plecă în grabă mare la stăpână-sa Donia, care o aștepta îndârdorată și care îi spuse:

— Ce vești, o, neneacă, îmi aduci de la cel drag?

Ea răspunse:

— Am izbutit să dau de urmele lui și să vorbesc cu el. Mâine, numaidecât, ți-l aduc de mână.

Atunci Sett-Donia fu până peste poate de fericită și îi dărui doicii o mie de dinari de aur și daruri de alți o mie de dinari. Și, în noaptea aceea, tustrei adormiră cu sufletele ticsite de nădejdea cea dulce și de mulțumire.

Or, dis-de-dimineață, bătrâna se și afla la locuința lui Diadem, care o aștepta. Și bătrâna desfăcu o legătură pe care o adusese și scoase niște haine muierești cu care îl îmbrăcă pe Diadem, iar la urmă îl învălui cu totul într-un izar bogat și îi coperi chipul cu un iașmac gros; pe urmă îi spuse:

— Acuma ia caută să calci cu niște mișcări de femeie, legănându-ți șoldurile la dreapta și la stânga, și fă niște pași mărunței, ca fecioarele. Și mai ales să mă lași numai pe mine să răspund la toate întrebările tuturora, și pentru nimic în lume să nu care cumva să lași să ți se audă glasul!

Și Diadem răspunse cu ascultare și cu supunere.

Apoi plecară amândoi și purceseră la drum până ce ajunseră la poarta saraiului care era străjuită de chiar căpetenia hadâmbilor. Așa că, la vederea noii venite, pe care nu o știa, căpetenia de hadâmbi o întrebă pe bătrână:

— Da cine este tinerica asta pe care nu am mai văzut-o până acum? Ia dă-o mai încoace ca s-o cercetez: poruncile sunt neabătute, și am datoria s-o pipăi în toate chipurile, ba, dacă se cere, să le dezbrac cu totul pe roabele cele noi, de care răspund! Or, pe aceasta nu o cunosc: așa că lasă-mă s-o pipăi cu mâna mea și s-o văd cu ochii mei!

Ci bătrâna se burzului spunând:

— Ce tot îngaimi tu, o, ceauș de hadâmbi! Au tu nu știi…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era de obicei, nu alungi mai mult povestitul în noaptea aceea.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și cincea noapte Spuse:

…Ce tot îngaimi tu, o, ceauș de hadâmbi! Au tu nu știi că pe roaba aceasta însăși Sett-Donia o trimite la târguieli, dată fiind priceperea ei de meșteriță la chindiseli pe zarpale? Și nu știi că este una dintre acelea care coase pe mătase închipuiturile cele minunate ale domniței?

Căci hadâmbul se încruntă și zise:

— Nu ține la mine nici un fel de chindiseală! Sunt numaidecât dator s-o pipăi peste tot pe noua venită și s-o cercetez și pe dinainte, și pe dindărăt, și pe din sus, și pe din jos!

La vorbele acestea, bătrâna doică dete în vileag semnele unei mânii până peste poate și se proțăpi dinaintea hadâmbului și îi spuse:

— Și eu, care te luasem totdeauna drept pildă de izgonit de la sarai?

Pe urmă se întoarse înspre Diadem cel străvestit și țipă la el:

— Fata mea, iartă-l pe ceaușul nostru! Asta-i o glumă de-a lui! Așa că treci fără de teamă!

Atunci Diadem trecu pragul, legănându-și șoldurile și aruncând un zâmbet pe sub iașmac către căpetenia de hadâmbi, înmărmurit de frumusețea ce se străvezea prin țesătura gingașă. Și, călăuzit de bătrână, intră într-o sală lungă, pe urmă trecu pe sub niște bolți, apoi prin alte săli și pe sub alte bolți, până ce ajunse, după cea de a șaptea sală, într-o odaie mare, ce prin șapte uși cu perdelele lăsate da spre o curte largă. Și bătrâna îi spuse:

— Numără ușile la rând și intră prin cea de a șaptea: și ai să găsești acolo, o, tinere negustor, ceea ce este mai presus de toate bogățiile pământului, floarea-fecioară, pe copila cea scumpă și dulceața care se cheamă Sett-Donia!

Atunci șahzade Diadem, îmbrăcat în haine de femeie, numără ușile și intră prin cea de a șaptea. Și, lăsând perdelele să cadă la loc, își ridică iașmacul care îi ascundea obrazul. Or, Sett-Donia, la ceasul acela, dormea pe divan. Și nu era înveșmântată decât numai cu străvezimea pielei ei de iasomie. Și din ea toată se revărsa chemarea după alintări nemaiîncercate. Atunci, dintr-o zvâcnitură, Diadem se descotorosi de hainele care îl stânjeneau și, sprinten, se năpusti la divan și o cuprinse în brațe pe domnița adormită. Și țipătul de spaimă al copilei, trezită deodată, fu înăbușit de buzele care o mistuiau. Și așa se petrecu întâlnirea dintâi dintre preafrumosul șahzade Diadem și domnița Donia, între brațe care se înlănțuiau și picioare care se zbăteau. Și așa ținu vreme de o lună, fără ca dintr-o parte ori din cealaltă să se fi precurmat sărutările nesățioase ori râsetele care îl binecuvântau pe Orânduitorul tuturor lucrurilor frumoase. Și, iac-așa cu ei!

Da cât despre vizir și Aziz, aceștia șezură până la miezul nopții să aștepte, îngrijorați, întoarcerea lui Diadem. Iar când văzură că nu mai sosea, începură să se îngrijoreze de-a binelea; când veni și dimineața, fără nici o veste de la necugetatul de Diadem, nu mai avură nici o îndoință în ce privește pieirea lui și rămaseră descumpăniți cu totul; și, în durerea și în spaima lor, nu mai știură în ce parte s-o ia. Iar Aziz spuse, cu glas sugrumat:

— Porțile de la sarai nu au să se mai deschidă niciodată pentru stăpânul nostru! O, ce se cade să facem noi acuma?

Vizirul spuse:

— Să-l mai așteptăm o vreme aici, neclintiți!

Și șezură așa vreme de o lună întreagă, nemaimâncând și nemaidormind, și jeluindu-se de nenorocirea fără de leac. Încât, cum după o lună tot nu sosea nici un semn de viață de la Diadem, vizirul spuse:

— Copilul meu, ce belea amarnică și neagră! Eu socot că hotărârea cea mai potrivită de luat este tot aceea de a ne întoarce în țara noastră, să-i dăm de știre sultanului despre nenorocire: altminteri are să ne certe că am zăbovit a-l prevesti!

Și pe clipă pe dată își făcură toate pregătirile de drum și plecară înspre Cetatea-Verde, la scaunul sultanului Soleiman-Șah.

De cum ajunseră, zoriră să suie la sarai și să-i dea știre sultanului de toată pățania și de sfârșitul amarnic al întâmplării. Și tăcură, spre a izbucni în hohote de plâns.

La știrea aceea năprasnică, sultanul Soleiman-Șah simți lumea întreagă cum se năruie peste el, și se prăbuși fără de simțire. Da la ce mai puteau să slujească de-acuma lacrimile și bocetele de căință? Încât sultanul Soleiman-Șah, sugrumându-și jalea care îi rodea inima și îi înnegura sufletul și întreg pământul dinaintea ochilor, jură că are să se ducă să răzbune moartea fiului său Diadem cu o răzbunare cum nu s-a mai pomenit. Și pe dată porunci să fie chemați, prin pristavii obștești, toți bărbații în stare să țină o suliță ori o spadă în mână, și toată oastea cu căpeteniile ei; și puse să fie scoase toate rosturile sale de luptă, și corturile, și elefanții, și, urmat astfel de tot norodul său, care îl iubea până peste poate pentru sufletul lui drept și pentru mărinimia lui, purcese a drum înspre Insulele Camforului și Cleștarului.

Ast timp, în saraiul luminat de fericire, cei doi îndrăgostiți, Diadem și Donia, nu conteneau să se iubească tot mai strașnic și nu se mai ridicau de pe chilimuri, decât ca să mănânce laolaltă și ca să cânte. Și lucrul dură așa vreme de șase luni. Or, într-o zi, când dragostea de iubita lui îl bântuia peste poate, Diadem îi spuse Doniei:

— O, icoană a lăuntrurilor mele, mai este un lucru care ne lipsește pentru ca dragostea noastră să fie desăvârșită!

Ea îi spuse, nedumerită:

— O, Diadem, lumină a ochilor mei, ce mai poți să-ți dorești? Sau nu ai tu buzele și sânii mei, armurii și tot trupul meu, și brațele care te înlănțuiesc, și sufletul meu care te dorește? Dacă râvnești și la alte chipuri de dragoste pe care eu nu le știu, pentru ce te sfiești să-mi spui? Și vei vedea pe dată dacă voi ști să le îndeplinesc!

Diadem spuse:

— Mielușeaua mea, nu de așa ceva e vorba! Așa că lasă-mă să-ți dezvăluiesc cine sunt! Află, o, domniță, că eu sunt fiu de sultan, și nu precupeț din suk. Iar părintele meu este sultanul Soleiman-Șah, stăpânul de la Cetatea-Verde și de la munții Ispahanului. Și chiar el este acela care, acum o vreme, l-a trimis pe vizirul său la sultanul Șahraman, părintele tău, ca să te ceară de soție pentru mine! Mai ții minte că tu atunci nu ai vrut să primești căsătoria și că l-ai amenințat cu măciuca pe căpetenia de hadâmbi, când ți-a pomenit despre aceasta? Așa că hai să înfăptuim astăzi ceea ce vremea de ieri nu a vrut să îngăduiască, și să plecăm împreună înspre Ispahanul cel verde!

La vorbele acestea, domnița Donia se înlănțui cu și mai mare voioșie de gâtul frumosului Diadem, și cu niște semne întru totul neîndoielnice îi răspunse cu ascultare și cu supunere. Pe urmă amândoi, în noaptea aceea, izbutiră să se lase cuprinși de somn, după ce vreme de zece luni în șir albeața zorilor îi găsise tot în îmbrățișări, în sărutări și altele asemenea.

Or, pe când cei doi îndrăgostiți dormeau astfel, în vreme ce soarele se ridicase de mult și tot saraiul foia, sultanul Șahraman, părintele domniței, ședea pe pernele scaunului său domnesc și, înconjurat de emirii și de mai-marii din împărăția lui, îi primea în ziua aceea pe cei din breasla giuvaiergiilor cu starostele lor în frunte. Și starostele giuvaiergiilor îi dărui sultanului, ca semn de cinstire, un sipet minunat plin cu diamante și rubine și smaralde de mai bine de o sută de mii de dinari. Încât sultanul Șahraman fu până peste poate de mulțumit de peșcheș și îl chemă pe capul hadâmbilor și îi spuse:

— Ține, Kafur, ia și du sipetul stăpânei tale Sett-Donia! Și să te întorci să-mi spui dacă darul îi este pe plac.

Și pe dată hadâmbul Kafur porni înspre iatacurile în care sălășluia singură domnița Donia.

Or, când ajunse acolo, hadâmbul Kafur o văzu, întinsă pe un chilim, păzind ușa stăpâne-sii, pe neneaca doică; iar ușile de la iatacuri erau toate închise și cu perdelele lăsate. Și hadâmbul gândi: „Oare cum de dorm până la ceasul acesta târziu, când asemenea lucru nu le stă nicidecum în obicei!”

Pe urmă, întrucât nu vroia să se întoarcă fără răspuns la sultan, păși peste trupul bătrânei întins de-a curmezișul ușii, împinse ușa și intră în iatac. Și care nu-i fu uluirea și năucirea când o văzu pe Sett-Donia dormind goală-goluță în brațele flăcăului, cu o grămadă de semne de netăgăduit despre un zamparalâc fără de pereche!

La priveliștea aceea, hadâmbul Kafur își aduse aminte de năprăsniciile cu care îl amenințase Sett-Donia, și cugetă în sufletul lui de hadâmb: „Care va să zică așa îi e scârbă ei de partea bărbătească? La rându-mi, acuma, de-o vrea Allah, am să-mi răzbun mișelirea îndurată!”

Și ieși încetișor îndărăt închizând ușa, și se înfățișă între mâinile sultanului Șahraman. Și sultanul îl întrebă:

— Ei, ce-a zis stăpână-ta?

Hadâmbul spuse:

— Iacătă sipetul!

Și sultanul, nedumerit, întrebă:

— Așadar fata mea nu vrea nici nestemate, cum nu vrea nici soț?

Căci arapul spuse:

— Cruță-mă, o, Măria Ta, de a-ți da răspuns față cu toată adunarea!

Atunci sultanul porunci să iasă toată lumea din sala domnească, oprindu-l lângă sine numai pe vizirul său; și hadâmbul spuse:

— Stăpâna mea Donia se află în cutare și cutare împrejurare! Da chiar că flăcăul este tare frumos!

La vorbele acestea, sultanul Șahraman își plesni palmele una de alta, holbă ochii mari și strigă:

— Lucrul este peste putință!

Pe urmă adăugă:

— I-ai văzut tu, o, Kafur?

Hadâmbul spuse:

— Cu ochiul ăsta și cu ochiul cestălalt!

Atunci sultanul spuse:

— Este cu totul și cu totul peste poate!

Și îi porunci hadâmbului să-i aducă dinaintea scaunului domnesc pe cei doi culpeși. Și hadâmbul împlini porunca pe dată.

Când cei doi îndrăgostiți se aflară între mâinile sultanului, acesta le spuse, sugrumat:

— Așadară-i adevărat!

Căci nu putu să grăiască mai mult și, cu amândouă mâinile, înșfacă paloșul său cel mare și dete să se repeadă la Diadem. Căci Sett-Donia îl cuprinse în brațe pe iubitul ei și își lipi buzele de buzele lui, pe urmă strigă către tătâne-său:

— Dacă-i așa, omoară-ne pe amândoi!

Atunci sultanul se întoarse în jilțul său și porunci hadâmbului s-o ducă pe Sett-Donia în iatacul ei; pe urmă îi zise lui Diadem:

— Ticăloase amăgitor! cine ești tu? și cine este tatăl tău? și cum de ai cutezat să ajungi până la fata mea?

Atunci Diadem zise:

— Află, o, Măria Ta, că, dacă moartea mea este ceea ce râvnești, și moartea ta va urma numaidecât, iar împărăția ta va fi spulberată!

Iar sultanul, scos din fire, strigă:

— Și cum așa?

El spuse:

— Sunt fiul sultanului Soleiman-Șah; și mi-am luat, precum fusese scrisa, ceea ce nu mi se dăruise! Așa că deschide ochii, o, Măria Ta, înainte de a porunci pieirea mea!

La vorbele acestea, sultanul fu cuprins de nedumerire și ceru sfat vizirului său despre ce le rămânea de făcut. Căci vizirul spuse:

— Nu care cumva, o, Măria Ta, să dai crezare spuselor acestui chipeș. Numai moartea poate să pedepsească ticăloșia unui plod de târfă ca el, trăsni-l-ar și bătu-l-ar Allah!

Atunci sultanul îi spuse spătarului:

— Retează-i gâtul!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă după obiceiul ei, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și șasea noapte spuse:

Atunci sultanul îi spuse spătarului:

— Retează-i gâtul!

Și s-ar fi zis cu Diadem, dacă, în chiar clipita când spătarul se pregătea să împlinească porunca, nu i s-ar fi adus sultanului vestea despre sosirea a doi soli de la sultanul Soleiman-Șah, care cereau îngăduința să intre. Or, cei doi soli taman că prevesteau sosirea sultanului Soleiman-Șah însuși, cu toată armia lui. Iar cei doi soli nu erau alții decât vizirul și tânărul Aziz. Încât, atunci când intrarea le fu îngăduită și când îl văzură pe fiul sultanului, șahzade Diadem, erau să-și piardă mințile de bucurie și se aruncară la picioarele lui și i le sărutară; iar Diadem îi sili să se ridice și îi sărută și, în câteva vorbe, le arătă cum stă treaba; iar ei așijderea îi deteră știre despre ceea ce se petrecuse și îl vestiră pe sultanul Șahraman de venirea apropiată a sultanului Soleiman-Șah și a tuturor ordiilor lui.

Când pricepu prin ce primejdie trecuse când poruncise moartea tânărului Diadem, care acuma se vădea limpede cine este, sultanul Șahraman ridică brațele în sus și îl binecuvântă pe Allah care oprise mâna spătarului. Pe urmă îi spuse lui Diadem:

— Fiul meu, iartă-l pe un bătrân ca mine, care nu a știut ce avea de făcut. Căci vina este a vizirului păcatelor mele, și am să pun să fie tras în țeapă pe dată!

Atunci șahzade Diadem îi sărută mâna și îi spuse:

— Tu, o, Măria Ta, ești ca și tatăl meu, și mai degrabă eu se cuvine să-ți cer iertăciune pentru supărarea ce ți-am adus!

Sultanul spuse:

— Vina este a hadâmbului acela al belelelor, și am să pun să fie răstignit pe o scândură împuțită care să nu prețuiască nici două drahme!

Atunci Diadem spuse:

— În ceea ce îl privește pe hadâmb, i se prea cuvine! Da în ceea ce îl privește pe vizir, să-l lăsăm pe data viitoare, dacă o mai face!

Atunci Aziz și vizirul stăruiră pe lângă sultan spre a dobândi și iertarea hadâmbului, care de spaimă se fleșcăise tot. Atunci Diadem spuse:

— Lucrul cel mai de seamă care a mai rămas de făcut este de a potoli cât mai grabnic spaima în care pesemne că se află copila ta Sett-Donia, și care-i tot sufletul meu!

Sultanul spuse:

— Acuma pe dată mă duc la ea chiar eu!

Căci mai întâi porunci vizirului său, și emirilor, și dregătorilor să-l însoțească pe șahzade Diadem până la hammam și să-l ajute chiar ei să facă o scaldă care să-l învoioșească desfătător. Pe urmă dete fuga la iatacul menit domniței Donia, pe care o găsi pe cale de a-și înfige în inimă vârful unui paloș cu mânerul sprijinit în pământ. La priveliștea aceea, sultanul simți cum îi zboară mințile și strigă la fiică-sa:

— Flăcăul este la adăpost de orice! Fie-ți milă de părintele tău, o, copila mea!

La vorbele acestea, Sett-Donia aruncă paloșul cât colo și sărută mâna părintelui ei, iar părintele ei îi povesti cum stă treaba. Atunci ea îi spuse:

— Nu am să mă liniștesc decât când am să-l văd pe iubitul meu!

Atunci sultanul, de îndată ce Diadem se întoarse de la hammam, zori să-l ducă la domnița Donia, care se aruncă de gâtul lui; și pe când cei doi îndrăgostiți se sărutau, sultanul închise ușa binișor în urma lui. Pe urmă se întoarse la saraiul său ca să dea poruncile cuvenite pentru primirea sultanului Soleiman-Șah, la care grăbi a-l trimite pe vizir și pe Aziz spre a-i da de știre despre norocita împrejurare, luând totodată aminte să-i trimită, ca peșcheș, o sută de cai minunați, o sută de cămile sprintene, o sută de băieți, o sută de copile, o sută de arapi și o sută de arăpoaice.

Și numai atunci sultanul Șahraman, după ce pregătirile acestea fură îndeplinite, purcese el însuși în întâmpinarea sultanului Soleiman-Șah, având grijă să fie însoțit de șahzade Diadem; și, urmați de un alai mare, ieșiră din cetate. Și, când îi văzu că se apropiau, sultanul Soleiman-Șah veni și el în calea lor și strigă:

— Mărire lui Allah carele l-a ajutat pe fiul meu să răzbată la dorurile sale!

Pe urmă cei doi sultani se sărutară cu dragoste; iar Diadem se aruncă de gâtul tătâne-său, plângând de bucurie, iar tătâne-său la fel. Pe urmă purceseră să mănânce, să bea și să tăifăsuiască în fericirea cea mai desăvârșită. Și, la urmă, porunciră să vină cadiii și martorii și, acolo pe loc, fu scris senetul de căsătorie dintre Diadem și Sett-Donia. Pe urmă, cu prilejul acela, se făcură daruri multe oștenilor și norodului, și vreme de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, cetatea fu împodobită și luminată. Și așa că, în toiul bucuriei întregi și al tuturor ospețelor, Diadem și Donia putură să se drăgostească după pofta lor, până peste marginile marginilor drăgostelilor!

Căci Diadem avu grijă să nu uite nici de cât ajutor îi fusese prietenul său Aziz; încât, după ce trimisese un alai întreg cu Aziz după mama lui Aziz, care îl plângea de amar de vreme, nu mai vru să se despartă de el. Și, după moartea sultanului Soleiman-Șah, cum ajunse la rându-i sultan peste Cetatea-Verde și peste munții Ispahanului, îl căftăni pe Aziz în slujba de mare vizir; iar apoi îl căftăni pe paznicul cel bătrân în slujba de chivernisitor peste întreaga împărăție, iar pe șeicul sukului în slujba de staroste peste toate isnafurile. Și trăiră toți în huzur, până la moarte, singura pacoste fără de leac.

Când isprăvi de istorisit povestea aceasta cu Aziz și cu Aziza și pe cea cu Diadem și cu Donia, vizirul Dandan ceru îngăduință de la sultanul Daul’makan să bea un pahar cu sorbet de trandafiri. Și sultanul Daul’makan grăi:

— O, vizire al meu, oare se mai află pe pământ vreunul la fel ca tine de vrednic să țină tovărășie emirilor și sultanilor? Chiar că povestea aceasta m-a vrăjit până peste poate, atâta-i de desfătată și de dulce la ascultat!

Și sultanul Daul’makan îi dărui vizirului său cel mai frumos caftan de fală dintre odoarele domnești.

Da cât despre împresurarea Constantiniei…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și șaptea noapte spuse:

Da cât despre împresurarea Constantiniei, iacătă că se și împliniseră patru ani de când se tot lungea, fără vreo urmare hotărâtă; iar oștenii și căpeteniile începuseră să pătimească amarnic de dorul de părinți și de prieteni; și nemulțumirea colcăia.

Încât sultanul Daul’makan fu nezăbavnic a lua hotărârile cerute, și îi chemă pe cei trei capi de oști Bahraman, Rustem și Turkaș și, de față cu vizirul Dandan, le spuse:

— Sunteți martori la ceea ce se petrece și la sila care ne apasă pe toți de pe urma afurisitei acesteia de împresurări, și a năpastelor de nevindecat pe care cotoroanța de Muma-Prăpădurilor le-a adus să cadă pe capetele noastre, fie și numai moartea fratelui meu, viteazul Șarkan. Cugetați dară la ce ne mai rămâne de făcut și răspundeți-mi precum vi se cuvine să răspundeți!

Atunci cei trei capi de oști își plecară fruntea și chibzuiră îndelung; pe urmă spuseră:

— O, Măria Ta, vizirul Dandan este mai pățit ca noi toți, și a îmbătrânit întru înțelepciune!

Iar sultanul Daul’makan se întoarse către vizirul Dandan și îi spuse:

— Ne aflăm aici toți, așteptând vorbele tale!

Atunci vizirul Dandan veni între mâinile sultanului și spuse:

— Să știi, o, sultane al vremilor, că de-acuma chiar că ne este spre pagubă a mai zăbovi mult sub zidurile Constantiniei. Mai întâi că și tu, o, Măria Ta, pesemne că vei fi fiind cuprins de dorul de a-ți vedea feciorul, pe Kanmakan, precum și pe nepoata Măriei Tale, Puterea-Ursitei, copila răposatului nostru emir Șarkan, cea care se află la Damasc, în sarai, cu cadânele. Și-apoi și noi toți cei de aici simțim amarnic durerea de a fi atâta de departe de țara noastră și de casele noastre. Gândul meu dar este să ne întoarcem la Bagdad, chiar de va fi să mai venim cândva îndărăt aici, spre a nu mai lăsa din cetatea aceasta păgânească decât numai atât cât să-și facă în ea cuiburi ciorile și hultanii.

Și sultanul spuse:

— O, vizire al meu, chiar că ai răspuns pe potriva socoatelor mele!

Și pe dată puse pristavii obștești să dea de veste taberei că peste trei zile urma să se purceadă la drum.

Și așa că, în cea de a treia zi, cu steagurile în vânt și cu surlele răsunând, oastea ridică tabia și luă drumul îndărăt spre Bagdad. Și după zile și nopți ajunse la Cetatea-Păcii, unde fu întâmpinată cu revărsări mari de bucurie de către toți locuitorii.

Da în ceea ce îl privește pe sultanul Daul’makan, cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a se duce să-l vadă și să-l sărute pe fiul său Kanmakan, care taman împlinea cel de al șaptelea an al lui de viață; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu fu acela de a porunci să fie chemat vechiul său prieten, bătrânul hammamgiu. Iar când hammamgiul veni, sultanul se ridică în cinstea lui și îl sărută și îl pofti să șadă jos lângă el și îl lăudă până peste poate dinaintea tuturor emirilor și a tuturor celor de față. Or, în tot acel răstimp, hammamgiul ajunsese de să nu-l mai cunoști, tot mâncând și bând și trândăvind; și se îngrășase până peste marginile îngrășatului: gâtul i se făcuse ca un gât de elefant, pântecele ca un pântec de balenă, iar obrajii tot atâta de lucioși ca o pâine rotundă când e scoasă din cuptor.

Așa că începuse cu a se feri să primească poftirea ce-i făcuse sultanul de a ședea jos lângă el și îi spusese:

— O, stăpâne al meu, ferească-mă Allah să săvârșesc asemenea neobrăzare! E mult amar de vreme de când au trecut zilele acelea când îmi era îngăduit să șed jos dinaintea ta!

Căci sultanul Daul’makan îi spusese:

— Zilele acelea nu au acuma, pentru tine, decât să înceapă iarăși, o, taică al meu! Că tu ești cel care mi-ai scăpat viața!

Și-l silise pe hammamgiu să șadă cu el pe jilțul cel larg al scaunului domnesc.

Atunci sultanul îi spuse hammamgiului:

— Vreau să te aud că îmi ceri un hatâr, întrucât sunt gata să-ți dăruiesc tot ce îți dorești, de-ar fi până și să împărțim domnia între noi! Grăiește, dară, și Allah are să te asculte!

Atunci bătrânul hammamgiu spuse:

— Tare aș vrea să-ți cer un lucru la care râvnesc de multă vreme, da îmi era oarecum sfială să nu par neobrăzat!

Iar sultanul se zăhăi și spuse:

— Trebuie numaidecât să-mi spui ce râvnești!

Hammamgiul spuse:

— Poruncile tale sunt asupra capului meu! Iacătă: râvnesc, o, Măria Ta, să dobândesc, din mâna ta, un senet cu care să fiu căftănit staroste peste toți hammamgiii de la toate hammamurile din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!

La vorbele acestea, sultanul și toți cei de față izbucniră într-un râs până peste poate, și hammamgiul gândi că dorul lui va fi fiind prea mare; și rămase peste fire de amărât. Căci sultanul îi spuse:

— Pe Allah! cere-mi altceva!

Și vizirul Dandan, de asemenea, se apropie încetișor de hammamgiu și îl ciupi de picior și îi făcu semn cu ochiul ca să-i spună:

— Cere-i altceva!

Și hammamgiul spuse:

— Atunci, o, sultane al vremurilor, tare aș râvni să fiu căftănit staroste peste tot isnaful măturătorilor din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!

La vorbele acestea, sultanul și cei de față fură cuprinși de un râs atâta de năprasnic de se răsturnară cu tălpile în sus. Pe urmă sultanul îi spuse hammamgiului:

— Hai, fratele meu, ți se cade numaidecât să-mi ceri ceva care să fie vrednic de tine și care să merite cu adevărat osteneala!

Hammamgiul spuse:

— Mi-e teamă că nu ai să poți să mi-l împlinești!

Sultanul spuse:

— Nimica nu este peste putință la Allah!

Și hammamgiul spuse:

— Atunci căftănește-mă sultan al Damascului, în locul răposatului emir Șarkan!

Și sultanul Daul’makan răspunse:

— Pe ochii mei!

Și pe clipă pe dată puse să se scrie căftănirea hammamgiului ca sultan al Damascului, și îi dete, ca unui sultan nou ce era, numele de Zablakan El-Mujahed.[2] Pe urmă îl însărcină pe vizirul Dandan să-l însoțească pe sultanul cel nou, cu un alai falnic, până la Damasc, pe urmă să se întoarcă aducând-o cu el de acolo pe copila răposatului emir Șarkan, Puterea-Ursitei. Și, înainte de plecare, își luă rămas-bun de la hammamgiu și îl sărută și îl povățui să fie bun și drept față de supușii lui; pe urmă le spuse tuturor celor de față:

— Toți care au dragoste și prețuire față de mine, să-și dovedească bucuria cu niște daruri față de sultanul El-Zablakan!

Și pe dată darurile începură să se reverse împrejurul proaspătului sultan, pe care Daul’makan îl îmbrăcă chiar el cu caftanul domnesc; și când toate pregătirile se încheiară, sultanul Daul’makan îi dete, pentru paza lui, cinci mii de mameluci tineri și niște robi care să poarte pologul domnesc, cel smălțuit în roșu și aur. Și iac-așa hammamgiul, ajuns sultanul El-Mujahed El-Zablakan, urmat de toată straja lui, de vizirul Dandan, de emirii Rustem, Turkaș și Bahraman, ieși din Bagdad și ajunse la Damasc, în împărăția lui.

Or, grija dintâi a sultanului cel proaspăt fu aceea de a porunci numaidecât să se întocmească un alai strălucit spre a o însoți la Bagdad pe micuța domniță de opt ani, Puterea-Ursitei, copila răposatului emir Șarkan; și puse în slujba ei zece copile și zece arăpoaice tinere, și îi dărui daruri multe și mai cu seamă mirosne de trandafiri și dulcețuri de caise în chiupuri bine cetluite ca să nu se zaharisească, fără a uita nici de cataifurile cele atâta de răpitoare, da și atâta de plăpânde, încât pesemne că nu aveau cum să ajungă nevătămate până la Bagdad; și îi mai dărui douăzeci de gavanoase mari pline de curmale fierte în zahăr și legate cu o zeamă înmiresmată cu praf de cuișoare, precum și douăzeci de cutii cu plăcinte înfoiate, și douăzeci de gavanoase cu fel de fel de dulcețuri poruncite anume la cei mai buni neguțători de zumaricale din Damasc. Și totul fu încărcat pe patruzeci de cămile, fără a mai socoti și legăturile cele mari cu viguri de mătăsuri și de zarpale de zarafir țesute de țesătorii cei mai iscusiți din țara Șamului, precum și armele cele scumpe și vasele de aramă și de aur ispitit, și chindiselile.

Pe urmă, când pregătirile se încheiară, sultanul El-Zablakan vru de asemeni să-i dea un peșcheș bogat, în bani, vizirului Dandan; ci vizirul nu vroi să primească nicidecum, spunându-i:

— O, Măria Ta, ești nou venit la domnia aceasta și vei avea trebuință să dai acestor bani o folosință mai bună decât aceea de a mi-i dărui mie!

Pe urmă caravana purcese la drum, în conace scurte; or, Allah le scrise bună pace, și peste o lună ajunseră cu toții bine sănătoși la Bagdad. Atunci sultanul Daul’makan o primi pe copila Puterea-Ursitei cu potoape de bucurie și o dete în mâinile mamei sale Nozhatu și a soțului sultanei Nozhatu, cămărașul cel mare. Și porunci să i se dea aceiași dascăli ca și lui Kanmakan; și astfel cei doi copii ajunseră nedespărțiți și fură cuprinși unul față de altul de o dragoste care nu făcu altceva decât să sporească odată cu vârsta. Și starea aceasta de lucruri dură așa răstimp de opt ani, vreme în care sultanul Daul’makan nu dete o clipă uitării întrarmările și gătirile de război împotriva rumilor cei necredincioși.

Căci, de pe urma tuturor ostenelilor și necazurilor îndurate la vremea tinereței sale irosite, sultanul Daul’makan pierdea zi de zi din puteri și din sănătate. Și starea lui nefăcând alta decât să se înrăutățească vădit, sultanul porunci într-o zi să fie chemat vizirul Dandan și îi spuse:

— O, vizire al meu, te-am chemat să vii spre a-ți spune un gând pe care aș vrea să-l înfăptuiesc. Așa că să-mi răspunzi cu toată chibzuința!

Vizirul spuse:

— Care-i, așadar, o, sultane al vremilor?

El spuse:

— Am chibzuit să mă lepăd de puterea împărătească de pe acum, cât încă mai sunt viu, și să-l pun în locul meu, în scaunul de domnie, pe feciorul meu Kanmakan, și să mă bucur astfel văzându-l cum domnește cu slavă, până să mor! Tu ce socoți? spune-mi, o, vizire al meu cu sufletul doldora de înțelepciune!

La vorbele acestea, vizirul Dandan sărută pământul dintre mâinile sultanului și, cu glasul tulburat, îi spuse:

— Gândul pe care mi-l spui, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu chibzuință și cu dreptate, nu este nici cu putință, nici cu priință – din două pricini: cea dintâi este că fiul tău, șahzade Kanmakan, este încă prea prunc; iar cea de a doua-i că este lucru neîndoielnic că un sultan, încă în viață, când îl pune pe fiul său să domnească, își are din chiar ceasul acela zilele numărate în cartea îngerului!

Sultanul spuse:

— În ceea ce privește viața mea, într-adevăr simt că s-a sfârșit; da în ceea ce îl privește pe fiul meu Kanmakan, întrucât este încă atâta de tânăr, am să i-l pun chivernisitor la domnie pe cămărașul cel mare, soțul surorii mele Nozhatu!

Și numaidecât sultanul porunci să se strângă emirii, vizirii și toți mai-marii din împărăție și îl căftăni pe cămărașul cel mare drept chivernisitor al fiului său Kanmakan, și îl povățui, ca povață din urmă, să-i căsătorească, atunci când vor ajunge la anii de însurătoare, pe Puterea-Ursitei cu Kanmakan. Și cămărașul cel mare răspunse:

— Sunt potopitul de milele tale și cufundatul în noianul bunătății tale!

Atunci sultanul Daul’makan se întoarse înspre fiul său Kanmakan și îi spuse, cu ochii scăldați în lacrimi:

— O, fiul meu, să știi că, după moartea mea, cămărașul cel mare are să-ți fie chivernisitor și povățuitor, iar vizirul cel mare Dandan are să-ți fie părinte în locul meu. Că eu iată simt că mă duc din lumea aceasta trecătoare la lăcașul cel de veci. Căci vroiesc mai înainte, o, fiul meu, să-ți spun că îmi rămâne numai un lucru de râvnit pe pământ, până să mor: este răzbunarea de împlinit asupra aceleia care a fost pricina morții bunicului tău, sultanul Omar Al-Neman, și a moșului tău, emirul Șarkan, cotoroanța nenorocirii și a blestemului, cea care se cheamă Muma-Prăpădurilor!

Și tânărul Kanmakan răspunse:

— Stai cu sufletul împăcat, o, taică al meu, că Allah are să vă răzbune pe toți prin mijlocirea mea!

Atunci sultanul Daul’makan simți o înseninare mare cum îi răcorește sufletul, și se întinse plin de liniște pe patul de unde nu avea să se mai ridice.

Așa că, după o vreme, sultanul Daul’makan, ca toată făcătura sub mâinile celui care a făcut-o, se întoarse la ceea ce fusese, în nepătrunsul cel de dincolo; și sultanul Daul’makan fu ca și cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul și nu își mai aduce aminte de nimic!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, nu rosti nimic mai mult în noaptea aceea.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și opta noapte spuse:

…și sultanul Daul’makan fu ca și cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul și nu își mai aduce aminte de nimic! Iar faptul acesta se petrece pentru ca acel ce vrea să cunoască soarta numelui său pe lume, să învețe a privi soarta celor ce au trecut în moarte înaintea lui!

Și-aceasta-i povestea cu sultanul Daul’makan, fiul sultanului Omar Al-Neman și fratele emirului Șarkan – aibă-i Allah pe toți întru mila sa nemărginită!

Da totodată, purcedând chiar din ziua aceea, și anume spre a nu se dezminți zicala care spune: „Cel ce lasă un urmaș, nu moare!”, începură: