În noaptea de Ajun

Trecu și ziua de Ajun. Se lăsă o noapte senină de iarnă. Se aprinseră stelele. Luna se înălță plină de măreție, luminând întreaga fire, ca oamenilor să le fie mai drag să colinde{75} și să-l slăvească pe Christos. Gerul mușca mai tare decât de dimineață; în schimb, liniștea era atât de adâncă, încât omătul se auzea scârțâind sub cizmă de la o jumătate de verstă. Cetele de flăcăi nu începuseră încă să se arate pe sub ferestrele caselor din sat; singură luna bătea pe furiș în geamuri, îmbiind parcă fetele care se găteau la oglindă să iasă mai repede în omătul scârțâitor. Dintr-un hogeac, fumul răbufni în rotocoale, ridicându-se spre cer ca un nor și, odată cu el, călare pe mătură, se avântă și vrăjitoarea.

Dacă în clipa aceea ar fi trecut pe acolo, în troica trasă de cai de dârvală, asesorul din Sorocințî, cu căciula lui tivită cu blană de miel, cum poartă ulanii, cu șuba albastră căptușită cu astrahan negru și cu gârbaciul său împletit diavolește, cu care avea obiceiul să-și zorească surugiul, desigur că ar fi ochit-o, fiindcă nimic în lumea aceasta nu-i scăpa asesorului din Sorocințî. El știa pe degete și câți purcei fată scroafa fiecărei gospodine, și câtă pânză se află în fiecare sipet și care anume din țoale sau din lucrușoarele gospodăriei urmau să fie lăsate zălog duminica la cârciumă. Dar asesorul din Sorocințî nu trecu pe acolo și apoi de ce ar fi trecut? De ce s-ar fi amestecat unde nu-i fierbe oala? Își avea doar plasa lui. Între timp, vrăjitoarea se înălțase atât de sus, încât nu se mai zărea decât ca un punct negru, și pe unde trecea, stelele piereau una după alta. Curând, mâneca vrăjitoarei se umplu cu stele. Doar trei, patru mai licăreau răzlețe. Deodată însă, din zare se ivi un alt zbenghi: crescu treptat, se întinse și curând nu mai fu doar un simplu zbenghi. Totuși un miop tot nu s-ar fi dumirit ce anume era, chiar dacă și-ar fi pus pe nas, în loc de ochelari, roțile de la trăsura ipistatului. Din față ai fi jurat că era neamț{76}: botișorul subțire i se termina ca și râtul porcilor noștri, cu o rotocoală cât o băncuță de cinci copeici, și-i fremăta întruna, adulmecând tot ce-i ieșea în cale; picioarele îi erau atât de subțiri, încât dacă primarul din Iarescovsc le-ar fi avut la fel, și le-ar fi frânt la prima căzăcească. În schimb din spate aducea, nici mai mult nici mai puțin, cu un consilier gubernial, în uniformă, poate din pricină că îi atârna și o coadă lungă și ascuțită, ca pulpana uniformelor din zilele noastre. Dar țăcălia de țap, cornițele care-i împodobeau fruntea și faptul că din cap până în picioare nu era mai alb ca un coșar, te făceau să ghicești de îndată că nu era nici neamț, nici consilier gubernial, ci însuși ucigă-l toaca, în carne și oase, căruia nu-i rămânea decât o noapte să hoinărească prin lume și să împingă pe oamenii buni în păcat. În zori, odată cu primul dangăt de utrenie, trebuia s-o ia la sănătoasa, cu coada între picioare, spre bârlogul lui.

Până una alta însă, ucigă-l toaca se furișa tiptil spre lună. Dar nici n-apucă bine să-și întindă mâna s-o înhațe că și sări înapoi, ca ars. Începu să-și sugă degetele, scuturând dintr-un picior și dădu s-o apuce din altă parte, dar din nou își trase mâna sărind cât colo. Cu toate că încercările nu-i izbuteau, cel viclean nu se lăsă cu una cu două. Se repezi a treia oară cu și mai multă îndârjire, înșfăcă luna cu amândouă mâinile și, scălămbăindu-se și suflându-și în degete, începu s-o joace dintr-o palmă într-alta, ca mujicul care apucă tăciunele pentru lulea cu mâna goală; în cele din urmă o ascunse zorit în buzunar apoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat porni mai departe în goană.

În satul Dicanca nimeni nu prinsese de veste că necuratul șterpelise luna. Drept e că ieșind în patru labe din cârciumă, pisarul de plasă văzuse luna luând-o razna și se jura acum cât îl ținea gura, încercând să încredințeze tot satul că așa era precum spunea; oamenii însă clătinau din cap, ba chiar îl luau în derâdere. Care să fi fost însă pricina ce-l îndemnase pe ucigă-l toaca la asemenea fărădelege? Iat-o: împielițatul știa că bogătașul cazac Ciub fusese poftit în seara aceea la diacon, la cutea{77}. La masă trebuiau să mai vie: primarul, o rudă de-a diaconului, din corul episcopal, cu surtucul lui albastru și al cărui glas de bas putea să ia nota cea mai joasă, cazacul Sverbîguz și alții. În afară de cutea, aveau să fie cinstiți cu vin fiert, rachiu cu șofran și multe alte bunătăți. În acest timp, fiica lui Ciub, frumoasa satului, rămânea acasă; la ea avea să vină, fără doar și poate, fierarul, un vlăjgan strașnic care îi era necuratului, mai nesuferit chiar decât predicile părintelui Condrat. În clipele sale de răgaz fierarul se îndeletnicea și cu zugrăvitul și trecea drept cel mai bun zugrav de prin părțile locului. Însăși căpetenia sotniei de cazaci L… co, care pe vremea aceea mai era încă în viață, îl chema la Poltava să-i vopsească gardul de scânduri din jurul casei. Toate străchinile din care cazacii din Dicanca își mâncau borșul, tot de fierar erau încondeiate și înflorate. Fiind un om cucernic, deseori zugrăvea și chipuri de sfinți; și astăzi mai puteți vedea, în biserica din T… pe evanghelistul Luca zugrăvit de el. Dar cea mai mare biruință a meșteșugului său era icoana aflată în partea dreaptă a pridvorului bisericii, și care îl înfățișa pe sfântul Petru în ziua judecății de apoi, cu cheile în mână, izgonind din iad pe duhul cel rău; înspăimântat, diavolul dădea din colț în colț presimțindu-și sfârșitul, iar păcătoșii, supuși până atunci la cazne, îl loveau și-l alungau cu biciul, cu bâta și cu tot ce le cădea în mână. În timp ce fierarul trudea la această icoană, zugrăvind-o pe o scândură mare, împielițatul se căznise din răsputeri să-i zădărnicească truda; ba îi împingea mâna pe nevăzute, ba stârnea cenușa din vatră, împrăștiind-o prin fierărie și prăfuind cu ea icoana care, în ciuda tuturor acestor sâcâieli fusese sfârșită cu bine, dusă la biserică și atârnată de peretele pridvorului. De-atunci ucigă-l toaca jurase să se răzbune pe fierar.

Nu-i mai rămăsese decât o singură noapte de hoinărit prin lume dar și în astă ultimă noapte căuta să născocească ceva ca să-și verse veninul. Iată de ce se hotărâse să fure luna; îl știa pe bătrânul Ciub leneș din fire și greu de urnit din casă, iar până la diacon nu era chiar atât de puțin de mers: drumul ocolea satul pe lângă mori, pe lângă cimitir și șerpuia de-a-lungul râpei. Pe o noapte cu lună, vinul fiert și votca cu șofran mai că l-ar fi ademenit pe Ciub. Dar pe o beznă ca asta, greu să izbutească cineva să-l dea jos de pe cuptor și să-l scoată din casă. Iar fierarul, care de multă vreme nu se prea avea bine cu el, chiar așa vlăjgan cum era, n-ar fi îndrăznit pentru nimic în lume să vină la fată când era bătrânul acasă.

Așadar, îndată ce necuratul ascunse luna în buzunar, peste lume se așternu un întuneric atât de nepătruns, încât cu greu ar mai fi putut nimeri cineva la cârciumă, necum la diacon. Pomenindu-se în beznă tocmai când îi era lumea mai dragă, vrăjitoarea scoase un țipăt, împielițatul se apropie atunci de ea, prinse să se gudure, o luă de braț și începu să-i șoptească la ureche ceea ce li se șoptește de-obicei la ureche femeilor. Ciudat mai e făcută și lumea asta a noastră! Tot ce trăiește în ea se străduiește să facă întocmai ceea ce face semenul: fiecare maimuțărește pe celălalt. Pe vremuri, în Mirgorod, numai judecătorul și primarul purtau iarna șube de postav îmblănite, slujbașii mai mărunți umblau în cojoace din cele obișnuite. Astăzi însă, și asesorul de plasă, și judele hotarnic, și-au dat la argăsit blănuri noi din piei de Reșetilov și le-au pus față de postav. Acum trei ani, notarul și pisarul de plasă și-au cumpărat nanchin albastru de șase grivne{78} arșinul. Țârcovnicul și-a făcut șalvari de vară tot din nanchin și un surtuc de lână vărgată. Într-un cuvânt, tot omul se zbate să ajungă cineva. Când se vor lăsa oare oamenii de lumeasca lor deșertăciune? Aș pune rămășag că mulți vor rămâne uimiți aflând că însuși împielițatul a apucat pe aceeași cale. Dar mai ales te prinde ciuda văzând că după toate se mai crede și frumos, cu mutra lui la care ți-e silă să privești și despre care Foma Grigorievici spunea că e pocitania pocitaniilor. Cu toate acestea, nu se dădea înlături să facă și pe curtezanul. Pe cer și sub cer se făcuse însă așa de întuneric, încât nici nu mai puteai vedea ce se petrecea între el și vrăjitoare.

— Și zici, cumetre, că încă n-ai dat pe la casa nouă a diaconului? zise cazacul Ciub, ieșind pe ușă, către un mujic uscățiv și deșirat, cu un cojoc scurt și a cărui barbă mare arăta că de mai bine de două săptămâni nu se atinsese de ea custura, cu care – în lipsă de brici – se rad de obicei mujicii.

— Strașnică beție o să se-ncingă! urmă Ciub rânjind. Numai de n-am întârzia!

Și, grăind astfel, își îndreptă cureaua care-i cuprindea strâns cojocul, își înfundă mai bine căciula pe urechi și strânse în mână biciul – spaima și groaza câinilor care nu-ți dau pace. Dar, aruncând o privire spre cer, rămase țintuit locului.

— Ei drace! Ia te uită, ia te uită, Panas!…

— Ce-i? întrebă cumătrul și-și ridică și el capul în sus.

— Cum ce-i? Nu mai e lună.

— Ptiu, drăcie! Că bine zici, nu-i lună.

— Da, da, nu-i! întări Ciub, oarecum înciudat de nepăsarea senină a cumătrului. Dar după cât se vede tu nici nu te sinchisești.

— Da-ce să fac?

— Se putea să nu-și vâre coada necuratul! îi dădu înainte Ciub ștergându-și mustața cu mâneca. N-ar mai ajunge afurisitul să guste până-n zori nici măcar un singur păhărel de vodcă! Curată bătaie de joc, zău așa!… Într-adins m-am uitat adineaori pe geam: noaptea era o minune. Lumină, zăpada strălucea sub razele lunii. Se vedea ca ziua. Da’ n-am apucat să ies pe ușă, și iacă – să-ți bagi degetele-n ochi și alta nu!

Ciub o ținu un timp așa, tot bodogănind și suduind, neștiind ce hotărâre să ia. Tare mai avea chef să trăncănească verzi și uscate la diacon unde, fără îndoială, trebuie să se și fi adunat primarul, rubedenia aceea cu voce de bas și Michita, negustorul de păcură, care se ducea la două săptămâni odată la târg și știa să spună la snoave, de râdeau creștinii ținându-se cu mâinile de burtă. Ciub îi și vedea cu vinul fiert pe masă. Tare îl mai trăgea inima într-acolo! Dar întunericul nopții reînvia în el lenea, atât de dragă tuturor cazacilor. Bine e să stai cu picioarele adunate sub tine pe lavița de lângă sobă, să pufăi liniștit din lulea și să asculți, prin toropeala care te leagănă, colindele și cântecele flăcăilor și fetelor care se îngrămădesc în pâlcuri vesele pe sub ferestre. Dacă ar fi fost singur, fără doar și poate că s-ar fi hotărât să rămână acasă; în doi însă nu ți se urăște chiar așa la drum și nici nu ți-e atât de frică să mergi prin beznă. Dar, mai ales, nu voia să se arate leneș și fricos față de alții. Sfârșind cu ocările, îl întrebă din nou pe celălalt:

— Și zi așa, cumetre, nu-i lună!

— Păi…

— Tare ciudat! Ia dă-mi să trag puțin tabac. Strașnic tabac mai ai, cumetre! Strașnic! De unde-l iei?

— Da’ de unde bun!… răspunse cumătrul, închizând tabachera de mesteacăn împodobită cu crestături. Nu-i în stare să facă să strănute nicio găină bătrână!

— Mi-amintesc, urmă Ciub, că răposatul cârciumar Zuzulea mi-a adus odată tabac de la Nejin. Ăla, zic și eu! Strașnic a fost! Ei, cumetre, ce facem? Al dracului întuneric!

— Păi… să rămânem mai bine acasă! zise cumătrul punând mâna pe clanță.

Dacă n-ar fi spus cumătrul, Ciub s-ar fi hotărât cu siguranță să rămână, dar acum parcă-l împingea ceva să facă tocmai pe dos.

— Nu, cumetre, mergem! Nu se poate! Trebuie să mergem!

Auzindu-se glăsuind astfel, i se făcu ciudă. Nu-l trăgea deloc inima să umble pe o noapte ca asta. Se mângâia însă cu gândul că singur hotărâse s-o facă și nu urmase sfatul nimănui.

Pe chipul celuilalt nu se ivi nici cea mai mică urmă de nemulțumire; se vede treaba că tot una îi era să stea acasă ori să se vânture pe uliță. Se uită de jur împrejur, se scărpină cu ciomagul pe spinare și cei doi cumetri o porniră la drum.

Să vedem acum ce făcea frumoasa satului rămasă singură acasă. Nici nu împlinise bine Oxana șaptesprezece ani, și aproape toată lumea din Dicanca și din împrejurimi nu vorbea decât despre ea. Flăcăii hotărâseră cu toții că fată mai plină de nuri n-a fost și nici nu va mai fi vreodată în sat. Oxana o știa; afla tot ce se spunea despre ea și tare năzuroasă mai era! Ca orice femeie frumoasă. De n-ar fi purtat fustă groasă și pestelcă, ci o rochiță, praf le-ar fi făcut pe toate fetele. Nu era flăcău care să nu se fi ținut după ea; dar pierzându-și răbdarea, în cele din urmă se lăsaseră mai toți păgubași și ochiseră altele, mai puțin mofturoase. Singur fierarul era încăpățânat din cale afară și nu se lăsa de dragostea lui, cu toate că nici cu el Oxana nu se purta mai bine decât cu ceilalți.

După plecarea tatălui său, fata mai rămase o bună bucată de timp să se gătească și să se fandosească, privindu-se cu nesaț într-o oglinjoară cu ramă de cositor. „Ce le-o fi trecut oamenilor prin cap de trâmbițează că-s frumoasă? spunea ea cu glas tare, numai pentru plăcerea de a vorbi cu sine. Oamenii mint. Nu-s de fel așa cum spun ei”. Dar chipul fraged răsfrânt în oglindă, vioi în tinerețea-i copilărească, cu ochi negri strălucitori și cu un zâmbet nespus de fermecător care-ți mergea drept la inimă, alta îi dovedea. „Să fie oare ochii și sprâncenele astea negre, urmă frumoasa fată, fără să lase oglinda din mână, chiar atât de frumoase, încât să nu-și afle pereche pe lume? Și ce poate fi frumos în năsucul ăsta răsucit în sus? Dar obrajii? Dar buzele? Frumoase-s oare cozile mele negre? Seara te și sperii de ele, sunt ca niște șerpi lungi, răsuciți, care-mi stau încolăciți pe cap. Da, da, acum îmi dau eu seama că nu-s deloc frumoasă.” Dar după ce se depărtă puțin de oglindă, strigă deodată: „Ba nu, sunt frumoasă! Vai, cât îs de frumoasă! O minune! Ce bucurie îi voi dărui aceluia căruia îi voi fi soție! Și cum o să se mai minuneze bărbatul meu! O să-și piardă capul… O să mă omoare în sărutări”.

— Minunată fată, șopti fierarul, care tocmai atunci se furișase pe nesimțite, și de fel încrezută! De un ceas tot stă la oglindă și nu se mai satură privindu-se: ba se mai și laudă în gura mare!

„Spuneți și voi, băieți, sunt eu de nasul vostru? Ia priviți-mă, urmă frumoasa, fandosindu-se, vedeți ce lin mi-e pasul? Cămașa mi-e cusută cu arnici roșu. Și ce panglici am pe cap! Nicicând n-o să vedeți voi altele mai frumoase! Tata mi le-a cumpărat pe toate, ca să mă ia cel mai destoinic voinic din lume”. Se întoarse zâmbind și dădu cu ochii de fierar.

Scoase un țipăt și se opri în fața lui, privindu-l aspru.

Fierarului i se muiară picioarele.

E greu să descrii tot ce era întipărit pe chipul oacheș al minunatei fete: puteai citi pe el și asprime, dar și un fel de batjocură față de flăcăul fâstâcit, și ciudă, care-i îmbujora ușor obrajii; simțămintele i se îmbinau pe față într-un tot atât de fermecător, încât alta nu-ți rămânea de făcut decât s-o săruți de mii și mii de ori.

— Pentru ce-ai venit aici? îl luă la rost Oxana. Vrei să te iau la goană cu vătraiul? Mari meșteri mai sunteți voi să vă furișați pe la fete. Într-o clipită ați și mirosit că nu-s părinții acasă. Las-că vă cunosc eu! Da’ ia spune: cu sipetul meu ce se aude? E gata?

— O să fie gata, suflețelul meu, o să fie gata după sărbători. Dac-ai ști cât m-am muncit cu el. Două nopți n-am ieșit din fierărie. În schimb, nici fata popii n-o să aibă sipet ca tine. Ferecături ca la el n-am pus nici la brișcă pe care i-am lucrat-o căpeteniei sotniei de cazaci, atunci când m-a chemat la Poltava. Și să vezi ce înflorituri am să-i fac! Poți să colinzi întreg ținutul cu piciorușele tale albe, dar pereche n-ai să afli: tot numai flori roșii și albe. Va arde ca jăraticul. Nu te supăra pe mine, lasă-mă să-ți vorbesc, sau măcar să te privesc.

— Cine te oprește? Vorbește, privește-mă!

Oxana se așeză pe laviță și, uitându-se din nou în oglindă, se apucă să-și potrivească cozile pe cap. Își privi gâtul, cămașa cea nouă cusută cu arnici roșu, și un simțământ de mulțumire i se zugrăvi pe buze, pe obrajii fragezi și îi străluci în ochi.

— Dă-mi voie să șed lângă tine, spuse fierarul.

— Șezi, spuse Oxana, cu aceeași mulțumire pe buze și în ochi.

— Frumoasă, minunată Oxana, lasă-mă să te sărut! spuse iarăși flăcăul și, prinzând curaj, o strânse la piept cu gândul să-i fure o sărutare. Dar Oxana își feri obrajii, care mai-mai că ajunseseră sub buzele fierarului, și-l împinse cât colo.

— Ce mai vrei? Nu-ți ajunge mierea? Îți trebuie și lingură? Dă-mi pace! Mâinile tale sunt mai tari ca fierul! Și miroși a fum! Sigur că m-ai mânjit toată de funingine.

Spunând aceasta, se apropie din nou de oglindă și începu să se dichisească.

„Nu mă iubește, gândi fierarul, plecându-și capul amărât. Pentru ea totul e șagă; iar eu stau ca un prost în fața ei și o sorb din ochi. Și tot așa aș sta mereu și nu m-aș mai sătura privind-o! Minunată fată! Ce n-aș da eu să aflu ce-i în inima ei, cine i-o fi drag. Dar nu, de nimeni nu-i pasă. Nu se iubește decât pe ea; iar pe mine sărmanul nu face decât să mă chinuiască! Iar eu nu mai văd în juru-mi de amărât, și o iubesc cum n-a iubit și nici nu va iubi vreodată om pe lume!”

— E adevărat ce se spune că maică-ta e vrăjitoare? îl întrebă Oxana, și începu să râdă. Râsul ei luminos îi năvăli flăcăului în suflet și-l simți pătrunzându-i în toată făptura. Dar curând îl cuprinse întristarea, la gândul că nu-i era dat să sărute obrazul care râsese atât de drăgălaș.

— Ce-mi pasă de maică-mea! Tu-mi ești și mamă, și tată, și tot ce am mai scump pe lume. Dacă m-ar chema țarul și mi-ar spune: „Vacula, fierarule, cere-mi ce-i mai bun din împărăția mea și-ți voi da totul; voi porunci să ți se facă o făurărie de aur și vei lucra cu ciocane de argint”. „Nu vreau, i-aș răspunde, nici făurărie de aur, nici nestemate, nici întreaga ta împărăție. Dă-mi-o mai bine pe Oxana mea”.

— Ian te uită cum ești! Numai că nici tatăl meu nu e prost. Ai să vezi dacă într-o bună zi nu se însoară cu maică-ta, spuse zâmbind șiret Oxana. Dar văd că fetele nu mai vin… De ce or fi întârziind oare? Ar fi timpul să înceapă colindele. Mi s-a urât de atâta așteptare.

— Dacă nu vin, atâta pagubă, frumoasa mea!

— Ba deloc! Cu ele or să vină negreșit și flăcăii. Atunci să te ții veselie! Și să vezi ce pățanii șugubețe or să-mi povestească care mai de care.

— Vrei să spui că petreci mai bine cu ei?

— Da, mai bine decât cu tine. A! Parcă a bătut cineva; sunt sigură că ei sunt.

„Ce să mai aștept? își spunea fierarul. Își bate joc de mine. În ochii ei nu prețuiesc mai mult decât o potcoavă ruginită. Da-nici eu n-o să mă las batjocorit. Să-l văd numai pe acela care-i place mai mult ca mine, și-l învăț eu minte…”

O bătaie în ușă și o voce, răsunând ascuțit în gerul de afară: „Deschide!”, îi curmară gândurile.

— Stai că deschid eu, spuse fierarul și ieși înciudat în tindă, cu gândul să rupă coastele celui dintâi om care-i va ieși în cale.

Gerul se întețise și în văzduh se făcuse atât de frig, încât necuratul sărea de pe o copită pe alta și-și sufla în pumni, doar-doar și-o mai dezmorți mâinile înghețate. Și nici nu era de mirare că se rebegise în așa hal: era doar obișnuit să se foiască de dimineața până seara prin iad unde, după cum se știe, nu e ger ca la noi iarna, și unde se așeza din când în când în fața cuptorului cu scufia pe cap și, ca un adevărat bucătar-șef, îi răsucea pe păcătoși pe frigare, cu aceeași plăcere cu care gospodina prăjește îndeobște cârnații de Crăciun.

Vrăjitoarea simți și ea că o ciupește frigul, cu toate că era încotoșmănată, nevoie mare. De aceea, desfăcându-și brațele, împinse piciorul înainte, luând poziția unui om care alunecă pe patine, apoi, fără să miște o singură încheietură a trupului, coborî prin văzduh ca pe un derdeluș și nimeri drept în hogeac.

Diavolul se luă după ea și coborî în același fel. Dar cum dihania era mai dibace decât cel mai șmecher curtezan, nu e de mirare că la intrarea în coș căzu chiar în cârca ibovnicei lui, și că se pomeniră amândoi printre cratițe, în vatra încăpătoare.

Vrăjitoarea dădu încet la o parte capacul de pe gura vetrei, ca să vadă dacă Vacula, fiul ei, nu adusese cumva niscaiva oaspeți. Încredințându-se că afară de sacii care stăteau în mijlocul încăperii, în casă nu mai era nimeni, ieși din vatră, își lepădă cojocul călduros, se îndreptă din șale și nimeni n-ar fi crezut, văzând-o, că abia cu câteva clipe mai înainte zburase călare pe mătură.

Mama fierarului Vacula nu trecuse de patruzeci de ani. Nu era nici frumoasă, nici urâtă. De altfel, la vârsta aceasta e și greu să mai fi frumoasă. Era însă atât de meșteră să-i scoată din minți până și pe cei mai așezați cazaci, (cărora, în treacăt fie zis, puțin le păsa de frumusețe) încât pe la ea se perindau și primarul, și diaconul Osip Nichiforovici (bineînțeles când nu era nevastă-sa acasă) și cazacul Corni Ciub, și cazacul Casian Sverbîguz. Și, spre marea ei laudă, știa să se poarte în așa fel cu fiecare, încât nici unuia nu i-ar fi trecut prin cap că nu este singurul. Dacă se întâmpla ca un mujic cu frica lui Dumnezeu sau un nobil – fiindcă așa își spuneau cazacii – îmbrăcat în cobeneac{79} cu glugă, să meargă duminica la biserică sau, pe vreme urâtă, la cârciumă, cum să nu se abată și pe la Soloha, să mănânce colțunași grași, cu smântână, și să stea puțin la taifas, în casa bine încălzită, cu gospodina vorbăreață și primitoare? Deși în drum spre cârciumă nobilul făcea înadins un mare ocol, ținea morțiș că se oprește la Soloha numai și numai fiindcă îi era în drum. Când se întâmpla ca Soloha să meargă la biserică în zi de sărbătoare, îmbrăcată cu o fustă de-ți lua ochii, cu o pestelcă de nanchin și pe deasupra cu o altă fustă albastră, pe care erau aplicate mustăți de aur{80} și se așeza lângă clirosul din dreapta, diaconul începea ca din întâmplare să tușească și să tragă fără să vrea cu ochii în partea aceea, iar primarul își mângâia mustața și-și trecea oseledețul{81} după ureche, șoptind vecinului din strană: „Ei, strașnică muiere! Dracu’ gol!”

Și Soloha îi saluta pe fiecare și fiecare își închipuia că numai pe el îl salută. Dar dacă cuiva i-ar fi plăcut să se amestece în treburile altora, și-ar fi dat pe dată seama că Soloha se uita la cazacul Ciub mai galeș decât la toți ceilalți. Ciub era văduv și în fața casei lui se înălțau întotdeauna opt stoguri de grâu. Două perechi de boi voinici priveau pe uliță, scoțându-și capetele prin gardul de nuiele și mugeau de fiecare dată când o zăreau pe cumătră-vacă sau pe moș-taurul cel gras. Țapul bărbos se cocoța tocmai sus pe acoperiș și behăia de acolo cu o voce pițigăiată, ca a primarului, întărâtând curcanii care se roteau prin curte, înfoindu-se. Se întorcea însă cu spatele de îndată ce-și zărea dușmanii de moarte: ștrengarii satului, care-și băteau joc de țăcălia lui. Sipetele lui Ciub gemeau de pânză, scurteici și caftane cu galon de fir – răposatei lui soții îi plăcuse să se gătească. În grădină, în afară de mac, de varză și de floarea soarelui, se mai semănau în fiecare an două răzoare mari de tutun. Soloha socotea că nu ar fi deloc rău să-și sporească gospodăria cu tot acest avut al lui. Chibzuind de mai înainte felul în care le va rândui pe toate, când îi vor încăpea pe mână, se arăta și mai binevoitoare față de cazac. Iar pentru ca fiul ei, Vacula, să nu cumva să izbutească să se apropie de fiica acestuia și să puie el mâna pe toate – în care caz de bună-seamă că nu i-ar mai fi îngăduit ei să-și bage nasul nicăieri – Soloha se folosea de mijlocul de care se folosesc de obicei toate cumetrele de patruzeci de ani: căuta să bage zâzanie între Ciub și fierar. Se prea poate ca tocmai aceste vicleșuguri puse la cale cu istețime să fi fost pricina pentru care babele satului începuseră să șoptească, mai cu seamă la petreceri, când beau un păhărel mai mult, ba că Soloha era vrăjitoare, ba că flăcăul Chiziacolupenco văzuse atârnându-i la spate o coadă mare, cât un fus, ba că, într-o joi, cu trei săptămâni în urmă, tăiase cuiva drumul în chip de pisică neagră, ba că într-o zi intrase în fuga mare în casa preotesei prefăcută în scroafă și cântând cocoșește își pusese pe cap căciula părintelui Condrat, făcându-se apoi nevăzută.

Odată, tocmai când bătrânele sporovăiau pe seama ei, întâmplarea făcuse să nimerească pe acolo Tâmiș Corosteavîi, văcarul satului. El nu pregetă să povestească cum vara trecută, chiar înainte de sân Petru, când se culcase într-o noapte în grajd cu un șomoiog de paie sub cap, văzuse cu ochii lui cum vrăjitoarea, cu cozile despletite și numai în cămașă, se apucase să mulgă vacile. Iar el, din pricina farmecelor ce i le făcuse, nici nu se putuse clinti din loc. După ce mântuise de muls vacile, drăcoaica se apropiase de dânsul și-i unsese buzele cu ceva atât de grețos, încât după asta o zi întreagă a scuipat. Toate zvonurile astea erau însă cam îndoielnice, deoarece numai asesorul din Sorocințî era în stare s-o vadă pe vrăjitoare. De aceea, toți cazacii cu vază dădeau din mână neîncrezători când auzeau astfel de vorbe. „Mint javrele de babe!” răspundeau ei de fiece dată.

Ieșind afară din vatră, Soloha își netezi părul, își potrivi fustele apoi, ca o bună gospodină, începu să deretice prin casă și să puie toate lucrurile la locul lor. Numai de saci nu se atinse: „Vacula i-a adus, Vacula să-i scoată!” Între timp, necuratul, întorcând din întâmplare capul tocmai în clipa când se lăsa din zbor în horn, și zărindu-l pe Ciub la braț cu cumătrul, la o bună bucată de casă, țâșni într-o clipită din nou afară din horn, le tăie drumul în fugă și prinse să răscolească în jur zăpada înghețată. Se stârni viscol. Văzduhul se înălbi. Neaua se ridica în volburi, prinzând drumeții ca într-o plasă deasă, amenințând să le astupe ochii, gura, urechile. După această ispravă, necuratul zbură din nou în horn, încredințat că Ciub și cumătrul se vor întoarce din drum, o să-l găsească acasă pe fierar și o să-i dea o papară zdravănă, de pe urma căreia să nu mai fie multă vreme în stare să ia în mână pensula și să mâzgălească hulitoarele-i născociri.

Într-adevăr, nici n-apucă bine viscolul să se stârnească și vântul să-i sufle în ochi, că Ciub se și burzului și, înfundându-și mai tare căciula pe cap, începu să suduie, ocărându-se și pe sine, și pe diavol și pe cumătru… Supărarea lui era însă prefăcută. Ciub era de fapt foarte bucuros că se pornise viscolul, nu de alta, dar până la diacon mai avea o bucată bună, cam de opt ori pe cât merseseră până aci. Drumeții făcură deci cale întoarsă. Vântul le sufla acum în ceafă. Din cauza viforniței, nu se zărea nici la doi pași.

— Stai, cumetre! Mi se pare că ne-am rătăcit! strigă Ciub, îndepărtându-se puțin de el. Nu văd nicio casă. Ptiu, ce viscol! Ia-o, cumetre, pe dincolo, vezi nu cumva găsești tu drumul? Între timp eu caut pe aici. Ptiu, pe un viscol ca ăsta numai necuratul te împinge să umbli; nu uita să strigi, îndată ce dai de drum! Vai ce de zăpadă mi-a aruncat în ochi satana!

Drumul nu se vedea defel. Apucând-o la întâmplare și rătăcind când înainte, când înapoi, cu cizmele lui înalte, cumătrul nimeri până la urmă drept la cârciumă. Brodeala aceasta îl bucură atât de mult, încât uită de toate și, scuturându-se de zăpadă, intră în tindă, fără să se mai sinchisească nici cât negru sub unghie de cazacul rămas în viforniță. În vremea asta, lui Ciub i se păru că a dat de drum; se opri locului și începu să strige pe cumătru cât îl ținea gura, dar văzând că nu se ivește nicăieri, se hotărî s-o pornească singur. După ce făcu o bucată nu prea mare, își zări gospodăria. Troiene mari se ridicau lângă casă. Zăpada atârna de pe acoperiș. Frecându-și mâinile înghețate de frig, se apucă să bată în ușă și să strige poruncitor fiicei sale să deschidă.

— Ce cauți aici? se răsti la el fierarul, ieșind în tindă.

Recunoscându-i glasul, Ciub se dădu câțiva pași înapoi. „Nu, nu, asta nu poate fi casa mea, își spuse el. Fierarul n-ar îndrăzni să vină în casa mea. Dar dacă te uiți mai bine, nici a fierarului nu este. A cui să fie oare? Ei, asta-i bună! N-am recunoscut-o. E casa șchiopului Levcenco, care și-a luat de curând nevastă tânără. Numai casa lui seamănă cu a mea. Mi se păruse mie cam ciudat să fi ajuns atât de repede acasă. Dar Levcenco este acum la diacon, asta o știu sigur: ce caută atunci fierarul la el?… Ehe-he! Cu siguranță vine pe la tânăra lui nevastă. Las’ că-i bine!… Acum am priceput toată tărășenia!”

— Cine ești și de ce umbli pe la porțile oamenilor? se răsti și mai tare fierarul, apropiindu-se de el.

„Nu, n-am să-i spun cine sunt, gândi Ciub. Te pomenești că mă cotonogește, stârpitura asta blestemată!” Și, schimbându-și vocea, răspunse:

— Om bun. Am venit să vă înveselesc. Să vă colind puțin pe sub ferestre.

— Du-te la dracu’ cu colindele tale cu tot! strigă mânios Vacula. Ce mai stai? N-auzi, cară-te!

Ciub avea el singur acest gând înțelept, dar îi fu ciudă că trebuia să asculte de porunca fierarului. Părea că un duh rău îl trăgea de mână și-l silea să nu se lase.

— Dar ce ți-e, de strigi așa? spuse el cu aceeași voce. Vreau să colind și atâta tot.

— Ei! După câte văd nu-nțelegi de vorbă bună. Și pe dată Ciub simți în umăr o lovitură zdravănă.

— Se vede treaba că ești pus pe bătaie! spuse el, dându-se puțin înapoi.

— Cară-te, n-auzi? Pleacă! strigă fierarul și-i trânti încă un pumn.

— Ce ți-e, omule! strigă iarăși Ciub, cu un glas care trăda și durere, și ciudă, și sfială. Ești pornit de-a binelea pe bătaie și încă dai, nu glumă!

— Cară-te! strigă din nou fierarul și trânti ușa.

— Ia te uită cum face pe viteazul! își spuse Ciub, rămânând singur în uliță. Îl vedeți cine e? Mare pricopseală. Și crezi tu că nu găsesc eu ac de cojocul tău? Stai, măiculiță, îți arăt eu ție! Mă duc glonț la ipistat! Las-că vezi tu! N-am să mă uit că ești fierar și zugrav! Ei, drăcie, ar trebui să-mi cercetez spatele și umerii: cred că mi-a făcut vânătăi. M-a croit, nu glumă, blestematul! Păcat că e frig și nu vreau să-mi lepăd cojocul! Așteaptă tu, fierar ticălos, lua-te-ar dracu’ cu fierăria ta cu tot! O să-mi joci cum am să-ți cânt eu, secătură blestemată! Da’ ia stai nițel: dacă-i aici înseamnă că nu-i la el acasă. Carevasăzică, Soloha e singură. Hm! Și nu-i departe; ce-ar fi să trec pe la ea? Pe o vreme ca asta, nimeni nu o să dea peste noi. Și poate că… Iiii, da’ rău m-a croit blestematul!

Bodogănind astfel, Ciub își frecă spatele și o porni din loc. Gândul plăcerilor care-l așteptau la Soloha îi mai alina durerea și-l făcea să nu simtă gerul grozav care trosnea pe ulițe și căruia nici șuieratul viscolului nu putea să-i înăbușe trosnetul. Din când în când, pe fața cazacului, a cărui barbă și ale cărui mustăți fuseseră clăbucite de zăpadă mai abitir decât de orice bărbier care-și ține victima de nas ca un tiran, se ivea un zâmbet dulceag. Dacă zăpada nu s-ar fi învolburat năpustindu-se pieziș din toate părțile, Ciub ar fi putut fi văzut oprindu-se de mai multe ori, scărpinându-și spinarea și bodogănind fără încetare: „Rău m-a mai cotonogit blestematul de fierar!” apoi pornind din nou la drum.

În timp ce sprintenul domnișor cu coadă și cu bărbuță de țap, care o zbughise afară din hogeac, se lăsa din nou în vatră, săculețul în care ascunsese luna furată și pe care și-l prinsese la cingătoare se agăță din greșeală de cuptor și se deschise; folosindu-se de acest prilej, luna zbură prin hornul Solohăi afară din casă, ridicându-se lin pe cer. Totul se lumină dintr-odată. De viscol nici urmă. Zăpada scânteie ca o câmpie de argint, presărată toată cu stele de cleștar. Gerul se mai înmuie parcă. Pâlcuri de flăcăi și fete se iviră de pretutindeni, ducându-și traistele. Cântecele prinseră să răsune, și rar se mai putea vedea o casă, sub ale cărei ferestre să nu se îngrămădească colindătorii.

Ce minunat strălucea luna! Și ce nespus de plăcut e să hoinărești prin îmbulzeala de fete care chicotesc și cântă și de flăcăi gata la toate glumele și șotiile pe care îți vine să le faci pe o noapte atât de voioasă. Cojocul gros ține cald; obrajii îți ard tot mai tare de ger; iar la ghidușii te împinge de la spate însuși diavolul.

Un stol de fete, cu traistele de braț, dădură buzna în casa lui Ciub și o înconjurară pe Oxana. Strigăte, hohote, ciripit de glasuri îl asurziră deodată pe fierar. Toate se grăbeau, care mai de care, să-i povestească ceva nou frumoasei și își deșertau traistele ca să se fălească cu lipiile, cârnații și colțunașii pe care-i primiseră din belșug pentru colindele lor. Oxana părea în culmea fericirii, vorbea când cu una când cu alta, și râdea neîncetat. Fierarul se uita cu un fel de ciudă și pismă la veselia ei și blestema colindele deși altădată se prăpădea după ele.

— Odarca, spuse zglobiu frumoasa, întorcându-se către una dintre fete, ai pantofiori noi! Vai, ce frumoși sunt! Au și fire de aur! Bine de tine, Odarca, ție are cine să-ți cumpere de toate; mie n-are cine să-mi ia pantofiori atât de frumoși!

— Nu te mâhni, nu-ți fă inimă rea, minunata mea Oxana! se grăbi s-o mângâie fierarul. Am să-ți găsesc eu niște papucași din care poartă doar cele mai alese duduci.

— Tu? spuse repede Oxana, privindu-l cu dispreț. Să vedem unde o să găsești tu pantofiori care să merite piciorul meu. Doar dacă o să mi-i aduci pe-ai țarinei!

— Ia te uită ce-i poftește inimioara! strigară râzând fetele.

— Da, urmă Oxana cu mândrie, fiți cu toate martore: dacă fierarul Vacula îmi aduce pantofiorii pe care-i poartă țarina, pe legea mea că-l iau îndată de bărbat.

Fetele plecară, luând cu ele pe frumoasa răsfățată.

— Râzi, râzi! își spuse fierarul ieșind în urma lor. Și eu râd de mine! Mă tot gândesc și nu pot să mă dumiresc unde mi-s mințile. Oxana nu mă iubește. Ce pot să fac! Parcă numai ea e pe lume? Slavă Domnului, fete frumoase mai sunt multe în sat. Și apoi, Oxana nu va fi niciodată o bună gospodină. Nu știe decât să se gătească. Nu, zău, ajunge! E timpul să-mi bag mințile-n cap!

Dar chiar în clipa în care fierarul se credea mai hotărât, un duh rău îi aducea în gând chipul zâmbitor al Oxanei, care îi spunea batjocoritor: „Fă rost, fierarule, de pantofiorii țarinei și mă mărit cu tine!” Totul se năruia atunci într-însul și din nou nu se mai gândea decât la ea.

Pâlcurile de colindători – flăcăii de o parte și fetele de alta – zoreau din uliță în uliță. Dar fierarul mergea și nu vedea nimic; nu mai lua parte la veselia și la petrecerea, care altădată îi erau mai dragi ca orice.

Între timp, împielițatul se arăta din ce în ce mai drăgăstos cu Soloha: îi săruta mâinile cu aceleași schimonoseli ca și asesorul când venea pe la preoteasă. Își ducea palmele la inimă, ofta și până la urmă îi spunea verde, că dacă nu se înduplecă să-i potolească patima și să-l răsplătească după cum se obișnuiește, este gata la orice; ce mai una alta, se aruncă în apă, iar sufletul și-l trimete drept în focul iadului. Dar Soloha nu era chiar atât de crudă, și-apoi ucigă-l toaca uneltea – după cum se știe – mână în mână cu ea. Și apoi, ei îi plăcea nespus să vadă cât mai mulți bărbați gudurându-se pe lângă ea și rareori era fără tovărășie; în seara aceasta tocmai se aștepta să rămână singură, deoarece toți gospodarii cu vază ai satului erau poftiți la diacon la cutea. Toate merseră însă pe dos: abia își arătase ucigă-l toaca pretențiile, și deodată se auzi o bătaie în ușă, urmată de vocea puternică a primarului. Soloha dădu fuga să deschidă, iar diavolul sprinten se băgă într-unul dintre sacii ce se aflau pe jos.

Scuturând zăpada de pe căciulă și luând din mâinile Solohăi păhărelul de votcă, primarul povesti că se răzgândise să mai meargă la diacon, din pricina viscolului; văzând lumină la casa ei, se abătuse din drum cu gândul să petreacă seara aceasta cu ea.

N-apucă primarul să-și sfârșească vorba, și în ușă se auzi o nouă bătaie urmată de vocea diaconului.

— Ascunde-mă undeva, șopti primarul, nu vreau să mă întâlnesc tocmai acum cu diaconul.

Soloha chibzui un timp unde să ascundă un musafir atât de mătăhălos; în cele din urmă se hotărî pentru sacul cel mai mare cu cărbuni; deșertă cărbunii într-un hârdău și matahala de primar se făcu nevăzută în sac: cu mustață, cu cap și cu căciulă cu tot.

Diaconul intră dârdâind de frig. Frecându-și mâinile, spuse că din pricina viscolului nimeni nu venise la dânsul dar că el nu pregetase să înfrunte urgia, bucuros să petreacă măcar câteva clipe în tovărășia ei. Se apropie apoi mai mult de dânsa, tuși, zâmbi, mângâie cu degetele sale lungi brațul ei dezgolit, plinuț, și spuse cu un aer în care se citea și șiretenia și mulțumirea de sine:

— Ce-i asta, minunată Soloha? apoi se dădu puțin înapoi.

— Ce să fie? Ia… brațul, Osip Nichiforovici! răspunse Soloha.

— Hm! brațul! chicoti diaconul, încântat de acest început și făcu vreo câțiva pași prin cameră. Dar asta ce-i, neprețuită Soloha? spuse el iarăși cu același ton, apropiindu-se de ea, ciupind-o ușor de gât și dându-se înapoi în același fel.

— Parcă dumneata nu vezi, Osip Nichiforovici! răspunse Soloha. Gâtul, și pe gât – salba.

— Hm! gâtul, salba! He! he! he! și diaconul făcu din nou câțiva pași prin odaie, frecându-și mâinile. Dar asta ce-i, fermecătoare Soloha?…

De data aceasta nu se mai poate ști unde avusese de gând diaconul să-și pună degetele lui lungi, căci se auzi din nou o bătaie în ușă, odată cu glasul cazacului Ciub.

— Vai, Doamne sfinte! Un străin! strigă înspăimântat diaconul. Ce o să se întâmple dacă dă aici de mine… O persoană de rangul meu!… O să ajungă până la urechile părintelui Condrat!…

Dar adevărata spaimă a diaconului era alta: mai mult ca de orice, lui îi era teamă ca nu cumva să afle ceva jumătatea lui, care și așa, cu mâna ei necruțătoare făcuse din coada lui, înainte vreme groasă, una subțirică tare.

— Pentru Dumnezeu, prea cinstită Soloha, bâlbâi el, tremurând din tot trupul. Bunătatea dumitale, cum spun scrierile lui Luca, capitolul treispre… treispre… Auzi, bate la ușă, pe Dumnezeu că bate! Vai, ascunde-mă undeva!

Soloha răsturnă cărbunii dintr-un alt sac în hârdău și diaconul, cam puțintel la trup, se băgă înăuntru, așezându-se chiar la fund, în așa fel, încât deasupra mai încăpea cam vreo jumătate de sac de cărbuni.

— Bună seara, Soloha! spuse Ciub, intrând în casă. Nu te așteptai să viu? Ce zici? Așa-i că nu te-ai așteptat? Poate că te stingheresc… urmă el, și fața i se lumină de un zâmbet vesel și plin de tâlc, care dădea din timp de știre că mintea lui greoaie se muncea, pregătindu-se să dea drumul unei glume înțepătoare și istețe. Poate că petreceai cu cineva!… Poate că ai și ascuns pe cineva, hai? și fericit de acest gând năstrușnic, Ciub râse, umflându-se în pene, încredințat că era singurul care se bucură de bunăvoința Solohăi. Ei, Soloha, acum dă-mi să beau votcă. Mi-a înghețat gâtlejul de gerul ăsta blestemat… Ce mai noapte de ajun ne-a dat Dumnezeu! S-a pornit o viforniță… ce viforniță… Aoleu, mi-au înghețat mâinile, nici cojocul nu pot să mi-l deschei! Ce viscol!..

— Deschide! răsună un alt glas în stradă, urmat de o bătaie în ușă.

— Bate cineva? spuse Ciub oprindu-se.

— Deschide! strigă glasul de afară, mai tare ca prima oară.

— Ăsta e fierarul! zise Ciub, luându-și căciula. Soloha, ascunde-mă unde știi! Pentru nimic în lume nu vreau să dau cu ochii de satana, de stârpitura asta blestemată, deie Domnul să i se facă sub amândoi ochii câte o umflătură cât o șură!

Speriată și ea, Soloha se frământa ca o bezmetică și, zăpăcindu-se, îi făcu semn lui Ciub să se vâre în același sac în care se ascunsese și diaconul. Sărmanul diacon nici nu îndrăzni să sufle sau să-și trădeze durerea prin vreun geamăt, când matahala de mujic i se așeză pe cap, punându-i cizmele înghețate pe amândoi umerii.

Fierarul intră fără să rostească o vorbă, fără să-și scoată căciula, și aproape că se prăbuși pe laviță. Se vedea cât de colo că nu era în apele lui.

În timp ce Soloha închidea ușa după el, cineva bătu din nou. Era cazacul Sverbîguz. Acesta nu mai putea fi ascuns în sac, pentru că nici nu se putea găsi un sac pe măsura lui. Era mai greu chiar decât primarul și mai înalt de statură decât cumătrul lui Ciub. De aceea Soloha îl duse în grădina de zarzavat și stătu să-i asculte acolo păsul.

Cu gândul aiurea, fierarul își rotea privirea prin colțurile încăperii, oprindu-se din când în când ca să asculte cântecele colindătorilor care răsunau în depărtare. În cele din urmă, ochii îi căzură asupra sacilor. „Ce caută aici sacii ăștia? Demult ar fi trebuit să-i scot afară. Din pricina dragostei mele neroade, m-am năucit de tot! Mâine e zi de sărbătoare și eu am lăsat buclucul ăsta în mijlocul casei. Hai să-i duc în fierărie!”

Fierarul se apropie întâi de sacii cei mari și îi legă strâns, gata să-i pună în spinare. Se vede că gândurile lui rătăceau, Dumnezeu știe pe unde, altfel l-ar fi auzit pe Ciub scrâșnind atunci când îi prinse părul odată cu frânghia cu care lega sacul, iar pe zdravănul primar sughițând îndeajuns de deslușit.

— Nu-mi va ieși oare niciodată din cap nemernica asta de Oxana? spunea fierarul. Nu vreau să mă mai gândesc la ea și uite că mereu și parcă înadins, numai la ea mi-e gândul. De ce oare e rânduit așa, ca gândul să-ți intre în cap, fără să vrei? Da-ce dracu’? Sacii parcă ar fi mai grei ca înainte! Se vede că s-a mai pus în ei și alte drăcovenii în afară de cărbuni. Ce prost sunt! Am uitat că totul mi se pare acum mai greu. Altădată puteam să îndoi și să dezdoi cu o singură mână un pitac de cinci copeici și o potcoavă iar acum nu sunt în stare să ridic niciun sac cu cărbuni. Curând o să mă sufle vântul. Tăcu o clipă, apoi prinzând curaj, se oțărî: – Nici așa! Parc-aș fi o babă! N-o să las pe nimeni să-și bată joc de mine. Zece saci ca ăștia să fie, și tot o să-i ridic… Și pe loc încărcă în spinare sacii pe care nici doi oameni voinici nu i-ar fi putut duce.

— Să-l iau și pe ăsta! urmă el, ridicând unul mai mic, pe fundul căruia ședea ghemuit diavolul. În ăsta mi se pare că mi-am pus sculele. Spunând aceasta, ieși din casă fluierând cântecul:

Nu e de mine să-mi pun mintea cu o femeie

Cântecele și chiotele răsunau din ce în ce mai tare. Mulțimea celor ce se îmbulzeau pe ulițe sporise cu vecini veniți din alte sate. Flăcăii se țineau de ștrengării și se zbenguiau în voie. Deseori, între două colinde se auzea câte un cântec vesel ticluit la repezeală de câte un tânăr cazac. Sau deodată cineva din mulțime dădea drumul, în loc de colind, la plugușor și urla cât îl ținea gura:

Darnic gospodar

Dă-ne-n traistă iar

Colțunași, păsat,

Pâine și-un cârnat.

Hohote de râs răsplăteau pe glumeț. Prin ferestruicile care se deschideau apărea mâna uscățivă a vreunei bătrâne cu un cârnat sau o bucată de plăcintă, – căci numai bătrânele și părinții, oameni așezați, erau singurii care rămâneau acasă. Flăcăii și fetele își întindeau care mai de care traistele și prindeau darul. Într-un loc, flăcăii veniți din toate părțile înconjuraseră un stol de fete: gălăgie, strigăte, unul arunca un bulgăre de zăpadă, altul îi smulgea vecinului traista plină… Dincolo, fetele prindeau un flăcău, îi puneau piedică și el se ducea de-a-berbeleacul, cu traistă cu tot. S-ar fi zis că erau porniți să se veselească cât era noaptea de lungă. Și parcă înadins noaptea era numai scânteiere, iar lumina lunii părea și mai albă din pricina strălucirii zăpezii.

Fierarul se opri cu sacii-n spinare. I se păru că printre glasurile fetelor aude ciripitul și râsul subțirel al Oxanei. Toate vinișoarele tresăriră în el; trânti la pământ sacii cu atâta putere încât diaconul, care se găsea la fund, gemu de durere și starostele sughiță zgomotos. Și aruncând sacul cel mic pe umăr, se alătură mulțimii de flăcăi care se ținea pe urmele pâlcului de fete, în mijlocul cărora i se păruse că aude glasul Oxanei.

„Nu se înșelase: ea era; falnică, de-ai fi zis că-i o țarină! Și cum îi mai străluceau ochii negri! Un flăcău chipeș îi povestea ceva; desigur, ceva hazliu, pentru că ea râdea din toată inima. Dar așa era ea: râdea întotdeauna”. Fără voia lui, și fără să priceapă singur cum, fierarul se strecură cu greu prin mulțime și se apropie de dânsa:

— A, erai și tu pe aici, Vacula? Să trăiești! spuse frumoasa, cu același zâmbet care-l scotea din minți. Ei, ai colindat mult? Vai, ce sac mic ai pe umeri! Dar pantofiorii pe care-i poartă țarina? I-ai aflat pe undeva? Fă rost de ei și mă mărit cu tine! Și, izbucnind în râs, fugi cu stolul de fete.

Fierarul rămase înlemnit. „Nu, nu mai pot, nu mai am putere… murmură el într-un târziu. Doamne sfinte, de ce era oare atâta de îndrăcit de frumoasă? Privirea ei, vorba ei, totul mă arde, mă mistuie… Nu, mi-e peste putință să mai îndur! Trebuie să sfârșesc cu toate: piei, suflete al meu, mă duc să mă înec într-un ochi de gheață și bun rămas!”

Și, cu un pas hotărât, ajunse din urmă pâlcul de fete, se apropie de Oxana și-i spuse fără să mai șovăie:

— Bun rămas, Oxana! Caută-ți un mire după voia ta, prostește pe cine vrei; pe mine n-o să mă mai vezi pe lumea asta.

Frumoasa păru mirată, vru să spuie ceva, dar fierarul făcu un semn cu mâna și fugi.

— Încotro, Vacula? strigară flăcăii, văzându-l cum aleargă.

— Bun rămas, fraților! le răspundea fierarul. De-o vrea Dumnezeu, ne vom vedea pe lumea cealaltă; dar pe lumea asta nu ne mai e dat să petrecem. Bun rămas; nu mă vorbiți de rău! Spuneți-i părintelui Condrat să facă un parastas pentru odihna sufletului meu păcătos. N-am avut vreme să înflorez, păcătosul de mine, lumânările pentru icoana făcătorului de minuni și a Maicii Domnului, din pricina îndeletnicirilor mele lumești. Tot ce se va găsi mai de preț în lada mea, dăruiesc bisericii. Bun rămas!

Spunând aceasta, fierarul o luă din nou la goană, cu sacul în spinare.

— S-a smintit! spuneau flăcăii.

— Suflet rătăcit! mormăi cu smerenie o bătrânică ce trecea pe acolo. Să dau fuga să povestesc cum s-a spânzurat fierarul.

Între timp, Vacula, după ce mai străbătu în fugă încă vreo câteva ulițe, se opri să mai prindă suflare. „Da-la urma urmei încotro alerg? se gândi el. Nu-i totul pierdut. Să mai încerc. Se spune că Pațiuc Pântecosul, cazacul din Zaporojie, s-ar avea bine cu toți diavolii și că poate să facă orice vrea. Să mă duc la el. Oricum sufletul meu e sortit pierzaniei.”

Auzind aceasta, necuratul, care stătuse atâta vreme fără să se clintească, prinse să sară în sac de bucurie. Dar fierarul, crezând că făcuse cumva o mișcare greșită și hurducase sacul, îi trase un pumn zdravăn și, săltându-l pe umeri, se îndreptă spre casa cazacului.

Pațiuc Pântecosul fusese cândva zaporojean. Dar nimeni nu știa dacă fusese alungat sau fugise singur de-acolo. Se aciuase de multă vreme la Dicanca, de vreo zece-cincisprezece ani. La început, trăia ca un adevărat zaporojean: nu făcea nimic; dormea trei sferturi din zi, mânca cât șase cosași și bea dintr-odată aproape o vadră întreagă; de altfel, avea și unde să încapă în el atâta: de statură nu prea era înalt, dar în lățime era de pomină. Fiindcă, după toate, mai purta și niște șalvari atât de largi, încât oricât de mare ar fi făcut pasul, tot nu i se vedeau picioarele și ai fi jurat văzându-l, că pe uliță se rostogolește un poloboc de gorilcă. Poate că tocmai de aceea și fusese poreclit Pântecosul. Nu trecuseră nici câteva zile de când se pripășise în sat, și i se și dusese vestea că era vraci. Cum se îmbolnăvea cineva, îl chema îndată pe Pațiuc; și era destul să descânte pe șoptite, ca să ia boala, ca cu mâna. Dacă se întâmpla ca vreun nobil hămesit să se înece cu un os de pește, Pațiuc știa să-i dea cu atâta iscusință un pumn în spate, încât osul o pornea într-acolo unde trebuia, fără să vatăme preacinstitul gâtlej. În ultima vreme, oamenii îl vedeau tot mai rar. Pricina era poate și lenea, dar, mai ales pântecul, care îl împiedica să iasă pe ușă. Dacă aveau nevoie de el, creștinii trebuiau să meargă ei la dânsul.

Fierarul intră, nu fără oarecare sfială, și-l văzu pe Pațiuc stând pe jos turcește, cu o putinică în față, pe care se afla așezată o strachină cu găluște. Strachina fiind înadins pusă în dreptul gurii, pântecosul apleca ușor capul și, fără să miște un deget, sorbea din zeamă, apucând din când în când cu dinții câte o gălușcă.

„Ce să zic, gândi în sinea lui Vacula, ăsta e și mai leneș decât Ciub. Ăla măcar mănâncă cu lingura, dar ăsta nu vrea nici măcar mâna să-și ostenească”.

Se vede că Pațiuc era tare ocupat cu găluștele, fiindcă părea că nici nu băgase în seamă venirea fierarului care, de îndată ce trecu pragul îi și făcu o plecăciune adâncă.

— Am venit la luminăția ta, Pațiuc, spuse Vacula, ploconindu-se din nou.

Pântecosul Pațiuc ridică ochii, apoi, fără să se turbure, se puse din nou să înfulece la găluște.

— Să nu-ți fie cu supărare și să nu crezi că pomenesc de asta ca să te jignesc cu ceva, începu fierarul prinzând curaj, dar se spune că tu ești neam cu diavolul.

Rostind acestea, Vacula se sperie, părându-i-se că vorbise totuși prea pe șleau și că își îndulcise prea puțin cuvintele și fiindcă se aștepta ca Pațiuc să apuce putina și să i-o arunce în cap cu strachină cu tot, se trase mai la o parte și se feri cu mâneca, pentru ca zeama fierbinte a găluștelor să nu-l stropească.

Pațiuc se mărgini însă să-l privească, apoi se puse din nou pe mâncat. Prinzând și mai mult curaj, fierarul se hotărî să-și spună păsul:

— Am venit să-mi faci un mare bine, Pațiuc! Deie-ți Domnul de toate, bunătăți din belșug și pâine, „proporțional”. – Fierarul știa câteodată să strecoare câte o vorbă la modă. Așa învățase el când fusese la Poltava, de-i vopsise căpeteniei sotniei de cazaci gardul de scânduri. – Altfel nu-mi mai rămâne decât să-mi fac seama, păcătosul de mine! Nimeni nu-mi mai poate ajuta pe lumea asta! Fie ce-o fi, trebuie să-i cer ajutor însuși diavolului. Ce zici, Pațiuc? stărui fierarul, văzând tăcerea pântecosului. Ce trebuie să fac?

— Când ai nevoie de dracu’, te duci la dracu’! grăi în cele din urmă Pațiuc, fără să-și ridice ochii și continuând să înfulece la găluște.

— Păi de asta am și venit aici, răspunse fierarul, făcând o plecăciune. Afar’ de tine, socot că nimeni pe lume nu cunoaște drumul care duce la el.

Pațiuc nu rosti niciun cuvânt, ci continuă să soarbă și să mestece găluștele rămase.

— Fă-ți pomană cu mine, om bun, nu zi ba! îi dădea ghies fierarul. Carne de porc, cârnați, făină de hrișcă{82}, pânză, mei și mai câte altele, la nevoie se găsesc de toate, cum e obiceiul între oameni cumsecade… Nu o să ne zgârcim. Spune-mi, cel puțin, cam cum să nimeresc drumul la el?

— Când ai pe diavol în cârcă, nu-i cale lungă până la el! grăi Pațiuc cu nepăsare, fără să se clintească din loc.

Vacula își aținti ochii asupra lui, ca și cum ar fi putut să-i citească pe frunte deslușirea acestor cuvinte: „Ce-o fi vrând să spună?” părea că întreabă fiecare trăsătură a feței lui, iar gura întredeschisă se pregătea parcă să înghită primul cuvânt, ca pe-o gălușcă. Pațiuc tăcea însă. Și Vacula își dădu seama deodată că din fața pântecosului pieriseră și găluștele, și putinica; iar în locul lor, pe podea, se aflau acum două străchini de lemn, una plină cu colțunași, cealaltă cu smântână. Gândul și ochii fierarului se opriră fără voia lui asupra străchinilor. „Să vedem, își spuse el, cum o să mănânce Pațiuc colțunași. Cu siguranță că n-o să se aplece ca să-i soarbă ca pe găluște; de altfel, nici nu se poate, trebuie să-i înmoaie mai întâi în smântână”.

Nici n-apucă însă să-și încheie bine gândul, și Pațiuc căscă gura; se uită la colțunași și căscă gura și mai tare. Un colțunaș sări din strachină, se rostogoli în smântână, se răsturnă pe cealaltă parte, sări în sus și țușt! în gura cazacului. Pațiuc îl înghiți și căscă din nou gura; un alt colțunaș apucă aceeași cale. Pațiuc nu-și dădea decât osteneala să mestece și să înghită.

„Mare minune!” gândi fierarul, căscând gura de uimire și, pe dată se pomeni și el cu un colțunaș în gură și cu buzele spoite cu smântână. Scuipând colțunașul și ștergându-și buzele, fierarul începu să se gândească la minunile acestei lumi și la istețimea la care îl duce pe om puterea necurată. Și cu atât mai mult se încredința că numai Pațiuc îl poate ajuta. „Să-i mai trag o plecăciune, ca să-l fac să priceapă despre ce e vorba? Dar ce naiba! Astăzi este doar zi de post și el se îndoapă cu colțunași! Colțunașii sunt de dulce! Zău că prost mai sunt – stau aici și mă umplu de păcate! înapoi!” Și evlaviosul fierar o zbughi ca un nebun afară din casă.

Dar ucigă-l toaca, pitit în sac cum era, se bucurase nevoie mare, și nu putea să lase să-i scape din mână o pradă atât de bună. De îndată ce Vacula puse sacul jos, necuratul sări din el și i se așeză călare drept în cârcă.

Pe fierar îl trecură fiorii. Îngrozit, alb ca varul la față, nu știa ce să facă; se gândi să-și facă semnul crucii… Dar ucigă-l toaca, aplecându-și botul de câine spre urechea lui dreaptă, îi șopti:

— Eu sunt prietenul tău. Sunt gata să fac totul pentru tovarășul și prietenul meu! O să-ți dau bani cât poftești, îi chicoti el apoi în urechea stângă. Oxana va fi chiar azi a noastră, adăugă el, întorcându-și din nou botul spre urechea dreaptă a flăcăului, care stătea și cugeta.

— Fie! spuse el în sfârșit. Pentru o astfel de răsplată sunt gata să fiu al tău!

Împielițatul bătu din palme și de bucurie se puse să joace pe spatele fierarului. „Acum mi-ai căzut în mână, se gândea el, acum o să mă răzbun eu pe tine, drăguțule, pentru toate mâzgălelile și năzbâtiile pe care le pui pe seama diavolilor. Ce o să zică tovarășii mei când o să afle că cel mai cuvios om din întreg satul e în puterea mea?” Pe ucigă-l toaca îl umflă râsul gândindu-se cum o să crape de necaz întreaga seminție cu coadă din iad, și cum o să turbeze mai ales diavolul cel șchiop, care era socotit printre ei drept cel dintâi în năstrușnice născociri.

— Ei, Vacula, chicoti diavolul fără să se dea jos de pe grumazul fierarului, parcă temându-se ca acesta să n-o ia cumva la fugă, tu știi că fără zdelcă{83} nu se face nimic?

— Sunt gata, spuse fierarul, dar am auzit că la voi se iscălește cu sânge. Așteaptă să scot un cui din buzunar! Spunând aceasta duse mâna la spate și haț, îl apucă pe diavol de coadă.

— Ia te uită ce șugubăț e! strigă necuratul râzând. Hai, lasă șaga, ajunge!

— Stai, nenișorule! Ia să vedem cum te împaci cu asta? strigă fierarul și-și făcu semnul crucii. Iar diavolul se făcu dintr-odată blând ca un mielușel. Așteaptă, – adăugă Vacula, trăgându-l de coadă, jos la pământ, – am să te învăț eu minte să mai îndemni la păcat pe oamenii de treabă și bunii creștini! Și, fără să-i dea drumul, sări călare pe el și ridică din nou mâna, pentru a face semnul crucii.

— Fie-ți milă de mine, Vacula! se văicări necuratul. Tot ce-ți lipsește, am să-ți dau. Toate voile am să ți le fac; lasă-mi numai sufletul în liniște și nu face deasupra mea semnul ăsta cumplit!

— Hm, auzi-l cum se mai jeluiește afurisitul de neamț! Acuma știu ce am de făcut. Să mă duci, diavole, pe spinarea ta ca o pasăre! M-auzi?

— Încotro? întrebă plângăreț ucigă-l toaca.

— La Petersburg, drept la țarină! Și fierarul înlemni de spaimă, simțindu-se deodată ridicat în văzduh.

Oxana cugetă multă vreme la ciudatele cuvinte ale fierarului. Ceva îi spunea că se purtase mult prea aspru cu dânsul. Cine știe ce lucruri nesăbuite e în stare să facă! „Te pomenești că, de necaz, se îndrăgostește de o altă fată și de ciudă o să înceapă să spună că aceea-i mai frumoasă! Dar nu! El tot pe mine mă iubește. Eu sunt atât de frumoasă, încât n-o să mă schimbe pentru nimic în lume cu alta. Cu siguranță că glumește, se preface. Să vezi că n-or să treacă nici zece minute și o să vină din nou să mă vadă. E adevărat că am fost prea rea cu dânsul. Trebuie să-l las să mă sărute, dar bineînțeles, ca și cum ar fi fără voia mea. Vai, ce-o să se mai bucure!” Și, luând această hotărâre, frumoasa ușuratică se porni din nou să glumească cu prietenele sale.

— Stați puțin, zise una dintre ele. Fierarul și-a uitat sacii. Ia uitați-vă ce mai saci! El n-a colindat ca noi, cu traista; în sacii ăștia ai zice că au fost aruncate ciozvârte întregi de berbec; cât despre cârnați și pâini, se vede treaba că nici nu se pot număra. Ce belșug! Să tot mănânci și să te saturi, până s-or sfârși sărbătorile!

— Ăștia-s sacii fierarului? întrebă Oxana. Hai să-i ducem iute la mine acasă și să ne uităm pe-ndelete ce-a adunat în ei.

Se porniră toate pe râs.

— Păi, nici măcar nu-i putem ridica de jos! strigă deodată pâlcul de fete într-un singur glas, străduindu-se să clintească sacii.

— Stați, spuse Oxana, să dăm repede fuga după o sanie!

Și fugiră toate după sanie.

Prizonierilor li se urâse de-a-binelea de atâta stat în saci; cât despre diacon, făcuse cu degetul într-o parte o gaură destul de măricică și, dacă n-ar fi fost atâta forfotă, poate c-ar fi găsit el un mijloc să iasă afară; dar să răsară așa din sac în fața tuturora, să se facă de ocară, nu, la asta nu se putea învoi; astfel că se hotărî să aștepte, gemând încetișor sub cizmele mocofane ale lui Ciub. Cazacul nu dorea nici el mai puțin libertatea, mai ales că simțea sub el ceva, pe care era tare neplăcut să șezi. Dar auzind hotărârea fiicei sale, se liniști și nu mai vru să iasă, gândindu-se că oricum, până acasă ar mai fi avut de făcut cel puțin o sută de pași, ba poate chiar două, pe când așa… Și apoi, odată ieșit, trebuia să te dichisești, să-ți închei cojocul, să-ți strângi cureaua. Câtă tevatură! Pe deasupra, îi rămăsese și căciula la Soloha. Mai bine să-l ducă fetele cu sania. Se întâmplă însă cu totul altfel decât se așteptase Ciub. În timp ce fetele erau plecate după sanie, cumătrul cel uscățiv ieșea de la cârciumă supărat foc. Cârciumăreasa nu se îndupleca nici în ruptul capului să-i dea de băut pe datorie; atunci se hotărâse să aștepte, doar-doar o veni vreun nobil cu frica lui Dumnezeu care să-l ospăteze. Dar parcă înadins toți nobilii rămăseseră în seara asta acasă și, ca buni creștini, își mâncau cuteaua în sânul familiei. Mergând așa și cugetând la vremurile dezmățate pe care le trăia și la inima de piatră a cârciumăresei, dădu peste saci și se opri uimit.

— Ia te uită ce saci a lăsat cineva în drum, spuse el cătând cu ochii în toate părțile. Trebuie să fie în ei și carne de porc. Ce noroc pe ăl de-a colindat, să primească atâtea bunătăți! Tii, ce mai saci! Măcar de-ar fi plini numai cu colțunași și turte, și încă ar fi strașnic! Chiar dacă n-aș găsi în ei decât lipii, și tot ar fi bine. Lipiile sunt gustoase, și cârciumăreasa dă pentru fiecare lipie o cinzeacă de votcă. Să iau măcar unul dintre saci, dar mai repede, să nu mă vadă careva! – Și pe dată încărcă pe umeri sacul în care se afla Ciub și diaconul, dar simți că-l apasă prea greu. – N-o să-l pot duce de unul singur, zise el, dar iată, parcă înadins, vine țesătorul Șapuvalenco. Bună seara, Ostap!

— Să trăiești! răspunse țesătorul, oprindu-se.

— Încotro mergi?

— Ia, așa, unde m-or duce picioarele.

— Ajută-mă, om bun, să duc sacii! Cineva a colindat și i-a aruncat în mijlocul drumului. O să împărțim bunătățile pe din două.

— Sacii ăștia? Dar ce-i în ei? Plăcinte cu jumări sau lipii?

— Cred că sunt de toate.

Smulseră în grabă niște pari dintr-un gard de nuiele, puseră sacul deasupra și-l ridicară pe umeri.

— Și unde-l ducem? La cârciumă? întrebă țesătorul.

— Eu așa aș zice, să-l ducem la cârciumă, da-vezi că blestemata aia de cârciumăreasă n-o să ne creadă și te pomenești că mai spune că l-am furat de undeva; și apoi, abia am ieșit de la cârciumă. Hai mai bine să-l ducem la mine. N-o să ne stingherească nimeni; nevastă-mea nu-i acasă.

— Ești sigur că nu-i acasă? întrebă prevăzător țesătorul.

— Nu mi-am pierdut, slavă Domnului, mințile, zise cumătrul. Numai necuratul m-ar putea duce acolo unde-i ea. Cred că o să se vânture cu babele pe ulițe până-n zori.

— Cine-i acolo? strigă femeia cumătrului, care auzind în tindă tărăboiul făcut de cei doi prieteni, deschisese ușa.

Cumătrul înlemni.

— Na-ți-o bună! icni țesătorul, căruia i se muiaseră picioarele.

Nevasta cumătrului era o comoară, cum se găsesc destule pe lumea asta. Ca și bărbatul ei, nu stătea aproape niciodată acasă, ci cât e ziulica de lungă își făcea veacul pe la cumetre, pe la bătrânele mai înstărite, pe care le lingușea și unde se și îndopa vârtos. Nu se lua la bătaie cu bărbatu-său decât dimineața, fiindcă numai atunci mai apuca din când în când să-l vadă. Casa lor era de două ori mai veche decât șalvarii pisarului de plasă; din acoperiș lipsea pe alocurea stuful. Din gardul de nuiele nu mai rămăsese aproape nimic, căci toți cei din sat, plecând de-acasă, nu-și mai luau băț pentru câini, cu gândul că vor trece pe lângă ograda cumătrului și vor smulge o nuia din gardul lui. În vatră nu se făcea foc câte trei zile în șir. Tot ce drăgălașa soție a cumătrului căpăta din cerșit de la oamenii buni la suflet, era cât mai bine dosit de bărbatul ei, pe care îl despuia fără multă vorbă de tot ceea ce mai făcea și el rost, dacă cumva n-apucase să bea totul la cârciumă. Cu toată firea lui domoală, cumătrului nu-i prea plăcea să se lase jecmănit cu una cu două, și din această pricină, pleca aproape întotdeauna de acasă cu vânătăi sub amândoi ochii, în timp ce scumpa lui jumătate da fuga să se văicărească bătrânelor, ce nerușinat bărbat are și câte bătăi i-a fost dat să mănânce de la el.

Este deci ușor de închipuit ce încurcați erau țesătorul și cumătrul de această apariție atât de neașteptată. Punând sacul jos, căutau să-l ascundă, acoperindu-l cu poalele, dar era prea târziu: soața cumătrului cu toată vederea ei scurtă, îl și ochise.

— Așa zic și eu, spuse ea, cu o privire hulpavă, de pasăre de pradă. Halal de voi că v-ați ales cu atâtea daruri de la colindat. Iaca, așa fac oamenii harnici, numai că nu-mi prea vine a crede; socot că mai degrabă l-ați șterpelit de pe undeva. Ia arătați-mi numaidecât, auziți, numaidecât, ce aveți în el.

— O să-ți arate dracul cel chelbos, nu noi! se răsti cumătrul țanțoș.

— Ce te privește? îi sări în ajutor țesătorul. Doar noi am colindat, nu tu.

— Ba o să-mi arăți, bețiv netrebnic ce ești! strigă femeia, repezindu-i namilei de cumătru un pumn în bărbie și dând să ajungă la sac.

Dar țesătorul și cumătrul apărară cu bărbăție sacul și o siliră să dea îndărăt. N-apucară însă să se dumirească bine, și scorpia se și întoarse ca o vijelie în tindă, cu vătraiul în mână. Sprintenă, își altoi bărbatul peste mâini, croi pe țesător peste spinare, și cât ai clipi fu lângă sac.

— Cum de-am lăsat-o, mă omule, se oțărî țesătorul, venindu-și în fire.

— Cum de-ai lăsat-o tu! îi răspunse liniștit cumătrul.

— Se vede treaba că vătraiul vostru e de fier! grăi țesătorul după o scurtă tăcere, frecându-și spinarea. Nevastă-mea a luat și ea unul anul trecut de la iarmaroc; a dat pe el treizeci de copeici; da’ ăla mai merge… nu doare…

Între timp, punând jos opaițul, nevasta cumătrului dezlegă triumfătoare sacul și se uită înăuntru. Dar pesemne că ochii ei, care văzuseră atât de bine sacul, de astă dată se înșelară…

— Ti-i! dar aici e un porc întreg! strigă ea, bătând bucuroasă din palme.

— Un porc! Auzi, un porc întreg! îl ghionti țesătorul pe cumătru. Tu ești vinovat de pagubă!

— Ce să-i faci! spuse cumătrul, înălțând din umeri.

— Cum ce să-i faci? de ce să stăm așa? Să-i luăm sacul. Hai, mișcă-te! Și, făcând un pas înainte, strigă femeii: – Asta e porcul nostru! Șterge-o de aici! Cară-te!

— Fugi d-aci, hârca dracului! Ăsta nu-i ploconul tău! rosti cumătrul, apropiindu-se și el.

Femeia puse din nou mâna pe vătrai, dar în clipa aceea Ciub ieși afară din sac și rămase în mijlocul tindei, întinzându-și mădularele, ca omul care abia s-a trezit dintr-un somn lung.

Femeia cumătrului scoase un țipăt, lovindu-se cu mâinile peste poale, și toți rămaseră fără voia lor cu gurile căscate.

— Ce tot trăncănea toanta! Auzi – un porc! Păi ăsta e porc? zise cumătrul holbând ochii.

— Ia te uită ce gogeamite om pus în sac! se minună țesătorul, dându-se de spaimă un pas înapoi. Orice-ai spune și măcar de-ar fi să crăp, da’ eu așa zic, că tot necuratul și-a băgat coada… Că doar namila asta de om nu putea ajunge aici prin ferestruică!

— Ei, dar ăsta-i cumătrul! strigă dintr-odată celălalt, uitându-se mai bine la Ciub.

— Da-cine credeai tu că e? spuse cazacul zâmbind pe sub mustăți. Așa-i că v-am tras o păcăleală bună! Și voi, gata-gata să mă mâncați pe mine în loc de porc, hai? Dar ia stați, să vă fac o bucurie; în sac mai e ceva, dacă nu e un porc, trebuie să fie un purceluș de lapte sau o orătanie, că o clipită nu și-a găsit astâmpăr sub mine.

Țesătorul și cumătrul se repeziră la sac; femeia se năpusti și ea, și bătaia ar fi început din nou, dacă diaconul, văzând că nu mai are încotro și că nu mai are niciun rost să se ascundă, n-ar fi ieșit afară.

Nevasta cumătrului înlemni, scăpând din mână piciorul de care începuse să-l tragă pe diacon afară din sac.

— Încă unul! se înspăimântă țesătorul. Dracu’ știe câte se mai petrec pe lumea asta… Îți vine amețeală… Nu tu cârnați, nu tu lipii, ci oameni! Îți aruncă oameni în saci!

— Ia te uită, diaconul! strigă Ciub, mai uimit ca toți. Asta-i bună! Bată-te să te bată, Soloha! De asta-i era casa plină de saci… Acum am înțeles tot: în fiecare sac avea câte doi! Și eu care credeam că numai pe mine… Carevasăzică, de astea-mi ești, Soloha!

Fetele s-au cam mirat găsind un sac lipsă.

— N-avem ce face, ne-ajunge și atât! ciripi Oxana.

Apucară sacul toate dintr-odată și-i făcură vânt în săniuță.

Primarul se hotărî să tacă, gândindu-se că dacă strigă, prostuțele de fete vor lua-o la goană, crezând că în sac e însuși diavolul, și atunci el va rămâne să degere în uliță, poate chiar până a doua zi.

Între timp, apucându-se de mâini, fetele zburară ca vântul, trăgând săniuța pe zăpada scârțâitoare. Unele dintre ele, zbenguindu-se se așezau pe săniuță, altele se cocoțau chiar pe primar, care era însă hotărât să îndure orice. În sfârșit, sosiră; deschiseră larg ușa tindei și a iatacului și în hohote de râs traseră sacul înăuntru.

— Ia să vedem ce-i în el, strigară toate, năpustindu-se să-l dezlege.

Tocmai atunci sughițul, care nu încetase deloc să-l chinuiască, se înteți într-atâta, încât primarul prinse a icni și a tuși din răsputeri.

— Valeu! E cineva în sac! țipară fetele și o zbughiră înspăimântate pe ușă.

— Ce v-a găsit? încotro ați apucat-o ca nebunele? spuse Ciub, care tocmai intra în casă.

— Vai, tătucă! strigă Oxana. E cineva în sac!

— În sac? Da-de unde ați luat sacul?

— L-a aruncat fierarul în mijlocul drumului! răspunseră în cor fetele.

„Apoi, n-am spus eu?” gândi Ciub.

— Și de ce v-ați speriat? zise el cu glas tare. Hai să vedem: Hei, omule, nu-ți fie cu supărare, rogu-te, că nu-ți spunem pe nume, ieși afară din sac!

Primarul ieși.

— Aoleu! făcură fetele.

— Carevasăzică și primarul s-a băgat în ciorba asta! își zise Ciub, nedumerit, măsurându-l din cap până-n picioare. Văzuși! Hm! grăi el, negăsind altceva de spus.

Primarul nu era nici el mai puțin stingherit și nu știa cum să înceapă.

— Trebuie să fie frig afară! mormăi el.

— Da, e cam frig! răspunse Ciub. Dar dă-mi voie să te-ntreb cu ce-ți ungi cizmele, cu untură sau cu păcură?

Nu asta voise să spună, ci alta ar fi vrut să întrebe: „Cum ai ajuns, primarule, în sacul ăsta?” Da’ nu înțelegea nici el cum de rostise cu totul alte cuvinte.

— Cu păcură e mai bine! răspunse primarul… Ei, acum te las cu bine, Ciub! Și, trăgându-și căciula peste urechi, ieși din casă.

— De ce l-oi fi întrebat așa… din prostie, cu ce-și unge cizmele! spuse Ciub, uitându-se spre ușa pe care ieșise primarul. Vai, cine-mi ești, Soloha! Să bagi un om ca ăsta-n sac… Uite, muierea dracului! Iar eu, prostul… Dar unde o fi blestematul ăla de sac?

— L-am aruncat în colț, nu mai era nimic în el, zise Oxana.

— Cunosc eu șmecheriile astea! Cum nu mai e nimic? Ia dați-mi-l încoace. Trebuie să mai fie unul în el; scuturați-l bine… Cum, nu este?… Blestemată muiere! Și când te uiți la ea, ai zice că-i o sfântă, că-n viața ei n-a mâncat de dulce!

Dar să-l lăsăm pe Ciub să-și verse în liniște focul și să ne întoarcem la fierar, fiindcă trebuie să fie aproape nouă.

La început, Vacula se înspăimântă când se văzu ridicat la o înălțime atât de mare încât nu mai putea desluși nimic jos sub el; trecu în zbor, ca o muscă, chiar pe sub lună – dacă nu s-ar fi aplecat puțin, ar fi atins-o cu căciula. Mai apoi însă, prinse curaj și începu să-și bată joc de diavol. Făcea mare haz auzindu-l cum strănută și tușește, ori de câte ori scotea cruciulița de chiparos de la gât și o apropia de el. Din când în când Vacula ridica înadins mâna ca să se scarpine, iar ucigă-l toaca, crezând că fierarul vrea să facă semnul crucii peste el, zbura și mai repede. Acolo, sus, totul era plin de lumină. Împânzit de o ușoară ceață argintie, văzduhul era totuși străveziu. Totul se deslușea limpede împrejur. Flăcăul văzu trecând pe lângă ei, ca o vijelie, un vrăjitor călare pe un găvan, apoi stele adunate grămadă jucându-se de-a v-ați-ascunselea, și un stol întreg de duhuri rostogolindu-se ca un nour. Văzu de asemenea cum un drăcușor, care se zbenguia pe lângă lună, își scoase căciula, zărindu-l pe fierar călare pe diavol, și cum se înapoia în zbor măturoiul, pe care pesemne călătorise cu câteva clipe mai înainte o vrăjitoare… și câte alte drăcovenii nu mai întâlniră! Toți și toate, dând cu ochii de Vacula, se opreau o clipă să-l privească, apoi o porneau mai departe și-și vedeau de-ale lor; fierarul zbura înainte când, deodată, în fața lui străluci Petersburgul – numai lumini (fiind pesemne în mare sărbătoare). Trecând bariera în zbor, necuratul se transformă în cal, și fierarul se pomeni pe un bidiviu semeț, drept în mijlocul străzii.

Dumnezeule! Ce zgomot, ce forfotă, ce strălucire; de amândouă părțile se înghesuiau ziduri înalte de patru caturi; tropotul cailor, zgomotul roților, răsunau ca un tunet și te împresurau din toate părțile; casele creșteau, răsărite parcă din pământ, la fiecare pas; podurile se cutremurau, caleștile zburau; birjarii și surugiii strigau, zăpada scârțâia sub miile de sănii care alunecau de pretutindeni; de-a-lungul caselor, pe care erau înșirate, în semn de sărbătoare, nenumărate lumini, se îmbulzeau trecătorii, ale căror umbre uriașe fâlfâiau pe pereți, ajungând cu capul până la hornurile de pe acoperișuri. Fierarul privea înmărmurit în jurul lui. I se părea că toate casele își aținteau asupră-i ochii, cu lumini nenumărate. Și-apoi vedea atâția boieri cu șube de postav îmblănite, încât nu știa în fața căruia din ei să-și scoată mai întâi căciula. „Dumnezeule, câtă boierime e pe-aici! gândea el. Eu așa zic, că ăștia care trec pe stradă îmbrăcați în șubă trebuie să fie cu toții asesori, iar ăia care se plimbă în trăsuri atât de minunate, cu geamuri, dacă nu sunt primari ai orașului, trebuie să fie cel puțin ipistați, dacă nu și mai mult.” Gândurile îi fură întrerupte de glasul satanei, care-l întrebă: – S-o iau drept spre țarină? „Nu, mi-e frică, se gândi fierarul. Pe aici, pe undeva, nu știu unde, au tras zaporojenii, care au trecut astă toamnă prin Dicanca. Veneau din Seci și se duceau cu o jalbă la țarină; parcă aș vrea să mă sfătuiesc mai întâi cu ei.”

— Hei, satană, bagă-te-n buzunarul meu și du-mă la zaporojeni!

Cât ai clipi din ochi, diavolul se subție și se făcu atât de mic, încât intră fără greutate în buzunar. Iar Vacula n-apucă bine să se dezmeticească, că se și pomeni în fața unei case mari. Nu-și dădu nici el seama cum intră, cum urcă scara. Când deschise ușa, văzu o odaie așa de frumos împodobită, încât se dădu înapoi, orbit de atâta strălucire; dar mai prinse puțin curaj când recunoscu pe zaporojenii care trecuseră prin Dicanca, șezând acum pe canapele îmbrăcate în atlazuri, cu cizme unse cu catran în picioarele încrucișate sub ei, și fumând cel mai tare tutun, căruia de obicei i se spune mahorcă.

— Bună seara, cinstiți pani! Domnul să vă ajute! Uite unde ne-a fost dat să ne regăsim! spuse fierarul, apropiindu-se de ei și făcând o plecăciune până la pământ.

— Cine-i omul ăsta? întrebă zaporojeanul, care ședea chiar în fața fierarului, pe un altul care ședea ceva mai departe.

— Cum, nu mă recunoașteți? spuse fierarul. Sunt fierarul Vacula! Astă toamnă, când ați trecut prin Dicanca, ați stat la noi aproape două zile, Dumnezeu să vă dea multă sănătate și viață lungă. Ba am pus atunci și o șină nouă la roata din față a căruței domniei voastre!

— A! răspunse zaporojeanul. Ăsta este fierarul care zugrăvește cu atâta meșteșug. Bine ai venit, fârtate! Ce vânt te-aduce?

— Ia, așa, să mai văd lumea… Se spune că…

— Ei, îți place fârtate? îl întrebă zaporojeanul în rusește, voind să arate că poate grăi fără greș și în această limbă{84}. Ce zici, mare oraș?

La rândul său, fierarul nu voi să se facă nici el de rușine și să se lase mai prejos; de altfel, cum ați avut prilejul să vedeți și mai înainte, îi plăcea și lui să folosească vorbe alese.

— Strașnică gubernie! răspunse el, fără să se turbure. Nimic de zis, case mărețe, pe tot locul spânzurează tablouri de toată frumusețea. Multe case sunt zugrăvite cu litere poleite în aur până la extrem. Nimic de zis, minunată proporție!

Auzindu-l pe fierar vorbind cu atâta ușurință și cu astfel de cuvinte alese, zaporojenii își făcură o părere foarte bună despre el.

— O să mai stăm noi la taifas, grăi unul dintre ei. Acum însă, trebuie să ne ducem neîntârziat la țarină.

— Vă duceți la țarină? Fiți buni, panilor, luați-mă și pe mine cu voi!

— Să te luăm și pe tine? spuse zaporojeanul în felul în care un unchiaș vorbește unui copilaș de patru ani lăsat în grija lui și care-l roagă să-l așeze călare pe un cal adevărat. Da’ ce să cauți tu acolo? Nu, nu se poate! – Și fața lui se umplu de ifos. – Noi, frate, avem a grăi de ale noastre cu țarina.

— Hai, zău, luați-mă! stărui fierarul. — Roagă-te de ei! — îi șopti încetișor satanei, dând cu pumnul peste buzunar.

N-apucă s-o spuie bine, când un alt zaporojean zise:

— Să-l luăm, zău, și pe el, fraților!

— Bine, să-l luăm! încuviințară și ceilalți.

— Hai, îmbracă-te atunci ca noi!

Fierarul tocmai începuse să tragă pe el un jupan verde, când deodată ușa se deschise și un om cu fireturi intră vestindu-i că era timpul să meargă.

Și din nou uimirea flăcăului nu mai cunoscu margini, când se trezi într-o caleașcă uriașă, legănată pe arcuri, prin geamurile căreia se vedeau, de amândouă părțile, casele cu patru caturi alergând înapoi, și când auzi caldarâmul tunând și părând că se rostogolește sub picioarele cailor.

„Doamne, ce lumină! se gândea el. La noi nici ziua nu-i atâta lumină”.

Caleștile se opriră în fața palatului. Zaporojenii coborâră, intrară într-un vestibul minunat și începură să urce o scară luminată de-ți lua ochii.

— Ce scară, își șoptea Vacula, ți-e milă să calci pe ea. Ce de podoabe! Și se mai spune că basmele mint! Pe dracu’ mint! Dumnezeule, ce parmaclâc, ce lucrătură! Aici, numai pentru fier trebuie să se fi cheltuit pe puțin vreo cincizeci de ruble!

După ce urcară scara zaporojenii trecură prin prima sală. Urmându-i sfios, fierarul se ferea la fiecare pas să nu alunece pe parchet. Trecură prin trei săli și Vacula tot nu mai contenea să se minuneze. Intrând într-a patra, se apropie, fără voia lui, de un tablou agățat pe perete și care o înfățișa pe prea curata fecioară cu pruncul în brațe. „Ce icoană! Ce zugrăveală minunată! gândi el. Uite-o, parcă vorbește, parcă e vie! Iar pruncul sfânt și-a strâns mânuțele și zâmbește, mititelul! Și, Doamne, ce mai vopsele! Cred că nu s-a pus ocru nici de cinci copeici, numai verde și băcan. Iar albastrul parcă-i de foc! Strașnică lucrare! Grundul trebuie să fi fost făcut cu țincvais. Dar oricât de minunate ar fi aceste zugrăveli, clanța asta de alamă – urmă el, apropiindu-se de ușă și pipăind broasca, – este și mai vrednică de mirare. Tii, ce lucru îngrijit! Toate astea cred că sunt făcute de făurarii nemți, la cele mai mari prețuri…”

Poate că fierarul ar mai fi urmat încă multă vreme să cugete în felul acesta, dacă un lacheu cu fireturi nu l-ar fi tras de mânecă, amintindu-i să nu rămână în urma celorlalți. Zaporojenii mai trecură prin două săli și se opriră. Aici li se dădu ordin să aștepte. În sală foiau câțiva generali în uniforme cusute cu aur. Zaporojenii se puseră să tragă la plecăciuni de jur împrejur, apoi se opriră buluc.

Puțin după aceea intră un om destul de voinic, de statură măreață, într-o uniformă de hatman, cu cizme galbene, însoțit de o întreagă suită. Părul îi era zburlit, un ochi puțin cam strâmb, pe față i se citea un fel de trufie disprețuitoare și în toate mișcările se vedea obișnuința de a porunci. Generalii, care se plimbaseră până atunci destul de țanțoși în uniformele lor poleite, începură să se îmbulzească în jurul lui, cu plecăciuni adânci, părând să-i soarbă vorbele și străduindu-se să-i ghicească cea mai mică dorință, gata să zboare neîntârziat pentru a-i îndeplini poruncile, dar el părea că nici nu-i ia în seamă; abia dădu din cap și se apropie de zaporojeni.

Zaporojenii se ploconiră până la pământ.

— Sunteți aici cu toți? întrebă el tărăgănat, rostind cuvintele puțin pe nas.

— Apoi cu toții, tătucule, răspunseră zaporojenii, ploconindu-se din nou.

— N-o să uitați să vorbiți așa cum v-am învățat eu?

— Nu, tătucule, n-o să uităm.

— Ăsta e țarul? întrebă fierarul pe unul dintre zaporojeni.

— Da-de unde țarul! E Potiomehin în carne și oase! răspunse un altul.

Dintr-o altă cameră, se auzi zvon de glasuri și fierarul nu mai știu încotro să-și îndrepte mai întâi ochii, de atâta mulțime de doamne care intrară în rochii de atlas, cu trenă lungă și de mulțimea de curteni pieptănați cu coadă pe spate, în haine cusute cu fir. Vacula nu vedea decât strălucire și altceva nimic. Deodată zaporojenii se aruncară cu toții la pământ și strigară:

— Îndură-te de noi, măicuță, îndură-te!

Fără să fi apucat să vadă nimic, fierarul se întinse și el cu toată sârguința pe dușumea.

— Ridicați-vă! răsună deasupra lor o voce poruncitoare, totuși plăcută. Unii dintre curteni prinseră să se frământe și să-i înghiontească pe zaporojeni.

— Nu ne ridicăm, măicuță! Nu ne ridicăm! Murim, dar nu ne ridicăm! strigară zaporojenii.

Potiomehin își mușcă buzele. Se apropie el însuși de zaporojeni și șopti ceva poruncitor unuia dintre ei. Zaporojenii se ridicară.

Îndrăznind în sfârșit să ridice capul, fierarul văzu în fața lui o femeie nu prea înaltă, dar destul de voinică, pudrată, cu ochii albaștri, cu un aer surâzător, dar plin de o măreție ce știa atât de bine să cucerească și care nu putea aparține decât unei femei care domnește.

— Alteța sa{85} mi-a făgăduit să-mi facă cunoștință cu poporul meu, pe care nu l-am văzut încă până astăzi, spuse doamna cu ochii albaștri, uitându-se la zaporojeni plină de curiozitate. Sunteți bine găzduiți aici? urmă ea, apropiindu-se.

— Apoi, mulțumim, măicuță! Ni se dau merinde bune deși berbecii din partea locului nu sunt ca cei de la noi, din Zaporojie. De ce n-am duce-o bine aici?

Potiomehin își încreți fruntea, văzând cum zaporojenii spun cu totul altceva decât îi învățase el…

Unul dintre ei, cu o smerită îndrăzneală, făcu un pas înainte.

— Iartă-ne, măicuță, da’ de ce ai cășunat pe poporul credincios? Cu ce te-am supărat? Dat-am noi oare mâna spurcatului de Tătar? Înțelesu-ne-am oare cu turcul? Trădatu-te-am cumva cu fapta ori cu gândul? de ce atunci această urgie? Mai înainte auzeam că poruncești să se facă cetăți împotriva noastră; acum am auzit că vrei să ne prefaci în carabinieri{86}, și câte alte belele pe noi! Cu ce e vinovată oștirea din Zaporojie? Oare cu aceea că i-a ajutat pe generalii tăi să-i măcelărească pe Crâmleni după ce ți-a trecut armata prin Perecop?

Potiomehin tăcea și, voind să pară nepăsător, își curăța cu o periuță diamantele cu care-i erau încărcate degetele.

— Și atunci, ce ați vrea voi? întrebă binevoitoare Ecaterina.

Zaporojenii se uitară cu înțeles unul la altul. „Acu-e acu’! Țarina ne întreabă ce dorim!” își spuse fierarul și, fără să mai stea pe gânduri, se aruncă la picioarele ei.

— Măria-ta, să nu pui să fiu omorât, poruncește să fiu iertat. Să nu-i fie cu supărare slăvitei noastre țarine, da’ aș vrea să știu din ce-s făcuți papucașii pe care-i poartă în picioare măria-ta; eu așa socot că niciun cizmar din nicio țară din lume nu ar ști să facă unii la fel. Doamne sfinte, ce ar fi dacă nevastă-mea ar avea și ea niște papucași ca ăștia!

Țarina râse. Curtenii râseră și ei, Potiomehin se posomorî, dar n-avu încotro și râse și el. Zaporojenii începură să-l ghiontească pe furiș pe fierar, temându-se nu care cumva să-și fi ieșit din minți.

— Ridică-te! spuse cu blândețe țarina. Dacă ții atât de mult să ai niște pantofi ca aceștia, dorința ta nu este greu de îndeplinit! Aduceți-i imediat pantofii mei cei mai scumpi, cusuți cu fir de aur! Credeți-mă, îmi place această nevinovăție! Apoi, îndreptându-și privirea către un om de vârstă mijlocie, plinuț la obraz, dar puțin cam palid, al cărui caftan simplu, cu nasturi mari de sidef, și faptul că stătea mai la o parte, dovedeau că și el se număra printre curteni, țarina adăugă: – Iată un subiect demn de spirituala dumitale pană!

— Măria Ta, sunteți prea îngăduitoare. Pentru un asemenea subiect ar trebui cel puțin pana lui La Fontaine! răspunse înclinându-se, omul cu nasturi de sidef.

— Totuși, te asigur că până astăzi n-am încetat să mă înnebunesc după „Brigadierul”{87} dumitale. Dumneata citești nespus de frumos! Dar, continuă țarina, adresându-se din nou zaporojenilor, am auzit că voi, cei din Seci, nu vă însurați niciodată.

— D-apoi cum să nu ne însurăm, măicuță! Doară omului, după cum știi Măria Ta singură, nu-i e dat să trăiască fără nevastă! răspunse același zaporojean care stătuse la-nceput de vorbă cu fierarul. Și Vacula se minună auzindu-l vorbind parcă înadins cu țarina în graiul cel necioplit, țărănesc, când față de el se arătase a ști atât de bine rusește. „Șiret popor! se gândi el. Se vede că știe el de ce face asta!” – Că doar noi nu suntem pustnici, urmă zaporojeanul, ci oameni păcătoși, lacomi, ca toți bunii creștini, de tot ce-i de dulce. La noi sunt, slavă Domnului, destul de mulți care au neveste; dar nu trăiesc cu ele la Seci. Unii le au în Țara Leșească, alții în Ucraina, ba unii chiar la turci.

Între timp i se aduseră fierarului pantofii.

— Doamne, cât sunt de minunați! strigă el în culmea fericirii, luându-i. Măria Ta! Când ai așa pantofi, cu care se vede că Măria Ta te dai și pe gheață, ce trebuie să fie piciorușele! Cel puțin din zahăr curat!

Țarina, care avea într-adevăr cele mai zvelte și mai frumoase picioare, nu se putu stăpâni să nu zâmbească, auzind acest compliment din gura unui simplu fierar, care în haina lui zaporojeană putea într-adevăr fi socotit bărbat frumos, cu toată fața lui negricioasă.

Încurajat de atâta bunăvoință, fierarul era gata s-o întrebe pe țarină câte-n lună și-n stele – bunăoară dacă-i adevărat că țarii nu mănâncă decât miere și slănină, și multe altele de acest soi – dar simțind cum îl ghionteau zaporojenii de zor, se hotărî să tacă; și când țarina începu să-i întrebe cum o duc ei la Seci, ce obiceiuri au, se dădu câțiva pași înapoi se aplecă spre buzunar, spuse încetișor: „Du-mă mai repede de-aici!” și se pomeni deodată dincolo de rohatcă.

— S-a-necat! Zău că s-a-necat! Uite, să nu mai ajung ziua de mâine dacă nu s-a-necat! ținea morțiș țesătoarea cea grasă, trăncănind într-un cârd de babe adunate în inima satului.

— Ce Dumnezeu, doar nu sunt mincinoasă! Am furat eu cuiva vaca? Am deochiat pe careva, de nu se mai încrede lumea în vorba mea? strigă dând din mâini o bătrână cu nasul învinețit, îmbrăcată într-o svitcă căzăcească. Uite, să nu mi se mai facă sete de apă, dacă bătrâna Pereperciha nu l-a văzut cu ochii ei cum s-a spânzurat!

— S-a spânzurat fierarul! Ei, nu mai spune! se miră primarul, care tocmai ieșea de la Ciub și se oprise să asculte și el ce trăncănesc babele.

— Spune mai bine să nu ți se mai facă sete de votcă, bătrână bețivă! se burzului țesătoarea. Trebuie să fie cineva tehui ca tine ca să se spânzure! Omul s-a-necat, s-a-necat în ochiul de gheață! De asta sunt sigură. Tot atât de sigură cum știu că și acum de-adreptul de la cârciumăreasă vii.

— Nerușinato! Ian te uită ce gogoși mai toarnă! se oțărî băbătia cu nasul vânăt. Mai bine ai face să taci, netrebnico! Crezi tu că eu nu știu că diaconul vine în fiecare seară pe la tine?

Țesătoarei atât îi trebui:

— Care diacon? La cine vine diaconul? De ce minți? izbucni ea.

— Diaconul? rosti cu glas înadins tărăgănat nevasta diaconului, îmbrăcată într-un cojoc din blană de iepure cu față de nankin albastru, repezindu-se spre babele certărețe. — Vă arăt eu vouă diacon! Care a vorbit de diacon?

— Uite, uite la cine se duce diaconul! spuse baba cu nasul vânăt, arătând spre țesătoare.

— Carevasăzică tu ești aia! țipă nevasta diaconului, năpustindu-se la țesătoare. Tu ești vrăjitoarea care-l scoți din minți cu băuturile tale fermecate, ca să vină la tine.

— Piei din fața mea, satană! strigă țesătoarea, dându-se înapoi.

— Vrăjitoare blestemată! Să n-apuci să-ți vezi copiii, netrebnico! Ptiu! și nevasta diaconului o scuipă drept în ochi.

Țesătoarea voi să facă la fel, dar în loc s-o nimerească pe ea, scuipă în barba nerasă a primarului, care se apropiase de cele două buclucașe ca să audă mai bine.

— Afurisită babă! strigă primarul, ștergându-și fața cu poalele caftanului și ridicând gârbaciul.

Amenințarea lui făcu pe toată lumea să se-mprăștie care-ncotro, ocărând de mama focului.

— Ce scârnăvie! repeta el, continuând să se șteargă. Va-zică, fierarul s-a-necat! Doamne, Dumnezeule, și ce strașnic zugrav mai era! Ce cuțite, ce coase, ce pluguri mai știa el să făurească! Și câtă putere era în el! Oameni ca el mai rar la noi în sat! Am văzut eu cât am stat în blestematul ăla de sac, că era sărmanul tare amărât. Carevasăzică fierarul a fost și acum nu mai e. Și eu tocmai mă gândeam să-mi potcovească iapa cea bălțată!…

Și, copleșit de aceste gânduri creștinești, primarul se îndreptă încetișor spre casă.

Când zvonul ajunse la urechile ei, Oxana se descumpăni. Nu prea punea ea temei pe cele ce vedeau ochii Perepercihăi și pe vorbele babelor, fiindcă îl știa pe fierar prea evlavios ca să se hotărască să-și ducă sufletul la pierzanie. Dar dacă plecase cu gândul să nu se mai întoarcă niciodată în sat? Greu să mai găsești aiurea un băiat atât de bun ca el. Și cât o mai iubise! Și cum răbdase mai îndelung decât toți ceilalți nazurile ei! Toată noaptea se zvârcoli frumoasa în așternut, întorcându-se de pe partea dreaptă pe cea stângă și de pe cea stângă pe cea dreaptă, fără să poată închide ochii. Frământându-se în goliciunea ei fermecătoare, pe care întunericul nopții i-o ascundea chiar ei înseși, când se dojenea aproape cu glas tare, când se potolea, hotărând să nu se mai gândească la nimic. Până-n zori se perpeli Oxana, iar a doua zi era îndrăgostită cobză de fierar.

Auzind de soarta lui Vacula, Ciub nu arătă nici bucurie, nici mâhnire. El nu se gândea decât la un singur lucru: nu putea să ierte fățărnicia Solohăi și nu înceta s-o ocărască prin somn.

Se luminase de ziuă. Din zori încă toată biserica era ticsită de lume. Femeile mai vârstnice, cu marame albe și cu svitce de postav alb, se închinau cu evlavie, de cum treceau pragul. Femeile nobililor, în bluze galbene și verzi, și unele chiar cu haine lungi albastre, cu cusături de fir la spate, stăteau înaintea tuturor celorlalte. Fetele, pe capul cărora se înfoia o întreagă prăvălie de panglici, cu gâtul împodobit cu cruciulițe, salbe de mărgele și monezi, căutau să se strecoare cât mai aproape de altar. Dar înaintea tuturora stăteau nobilii și mujicii de rând, cu ceafa lată, cu mustăți și moțuri în creștet, proaspăt bărbieriți. Cea mai mare parte dintre ei purtau mantale, de sub care la unii ieșea un caftan alb, iar la alții unul albastru. Toți se înfățișau ca de sărbătoare; primarul își lingea buzele la gândul cârnaților din care se va înfrupta; fetele se gândeau cum se vor da pe gheață cu flăcăii; bătrânele își mormăiau mai stăruitor ca oricând rugăciunile; și în toată biserica se auzea cum cazacul Sverbîguz își bătea mătăniile. Singură Oxana parcă era pe altă lume. Se ruga și nu se ruga. În inima ei se învălmășiseră atâtea simțăminte potrivnice, unul mai chinuitor ca celălalt, unul mai trist ca altul, încât chipul ei nu arăta decât o adâncă turburare; lacrimi îi tremurau pe gene. Fetele nu înțelegeau pricina acestei frământări și nu bănuiau că de vină era fierarul. Dar nu numai Oxana era îngrijată de soarta fierarului. Toți credincioșii simțeau că sărbătoarea parcă nu era sărbătoare că lipsea parcă ceva. Ca un făcut, după călătoria lui în sac, diaconul răgușise și behăia că de-abia îl mai auzeai; drept că basul venit în vizită în sat lua foarte frumos notele, dar ar fi fost mult mai bine dacă s-ar fi aflat acolo și fierarul, care întotdeauna, de cum începea să se cânte „Tatăl nostru” sau „Heruvicul”, se urca pe cliros și începea să cânte așa cum se cântă la Poltava. Pe lângă asta, numai el îndeplinea funcția de staroste bisericesc. Trecu utrenia, după utrenie trecu și liturghia… Dar, la urma urmei, pe unde putea să zăbovească fierarul?

La înapoiere, spre sfârșitul nopții, satana cu Vacula în cârcă începu să zboare și mai repede. Flăcăul se trezi cât ai bate din palme în fața casei sale. Tocmai atunci cântau cocoșii. „Încotro? strigă fierarul, înșfăcându-l pe diavol de coadă drept în clipa în care se pregătea să spele putina. Mai așteaptă, prietene, că nu s-a isprăvit: nu ți-am mulțumit încă”. Și apucând o nuia îi arse trei lovituri de-o rupse bietul la fugă întocmai ca mujicul abia scăpat din mâna asesorului. Și iată cum, în loc să ademenească și să prostească pe alții, dușmanul neamului omenesc fusese el singur prostit. Vacula intră în tindă, se aruncă pe fân, și după toate câte se petrecuseră, dormi până la prânz. Trezindu-se, se sperie văzând soarele sus de tot: „Am pierdut utrenia și liturghia!” Evlaviosul flăcău fu cuprins de mâhnire, zicându-și că Dumnezeu, înadins, ca pedeapsă pentru gândul lui păcătos de a-și duce sufletul la pierzanie îi trimisese un somn atât de adânc, care îl împiedicase să meargă la biserică în această zi de mare sărbătoare. Hotărând însă să se ducă chiar săptămâna viitoare să se spovedească și să bată, începând chiar de astăzi, câte cincizeci de mătănii pe zi tot anul, se liniști și își aruncă ochii prin casă; nu era nimeni. Se vede că Soloha nu se înapoiase încă. Scoase cu grijă din sân pantofii și se minună din nou de lucrătura lor scumpă, precum și de toate câte se petrecuseră în noaptea aceea; se spălă, se găti cât putu mai frumos, își puse caftanul pe care-l luase de la cazaci, apoi scoase din ladă o căciulă nouă din pielcele de miei de Reșetilov cu fundul albastru, pe care n-o pusese niciodată de când o cumpărase de la Poltava, și un brâu nou-nouț, în toate culorile; le strânse într-o basma în care mai puse și o nagaică și o porni spre casa lui Ciub.

Ciub holbă niște ochi cât cepele când îl văzu pe Vacula intrând la el. Nu știa de ce să se minuneze mai întâi: că înviase fierarul, că îndrăznea să vină la dânsul sau că era atât de fercheș în hainele lui căzăcești. Dar uimirea lui nu mai cunoscu margini când Vacula dezlegă basmaua și-i puse în față o căciulă nouă-nouță și un brâu cum nu se mai văzuse în sat, și mai ales când îl văzu că se aruncă la picioarele lui, spunându-i cu o voce rugătoare:

— Iartă-mă, tătucă! Nu fi supărat, uite, ia nagaica; dă în mine cât îți poftește sufletul, îmi recunosc singur toată vina, bate-mă, însă nu mai fi supărat! Tu și cu răposatul taică-meu v-ați avut doar ca frații, v-ați ospătat și ați băut aldămașul împreună.

O mulțumire ascunsă unse inima lui Ciub văzând că fierarul, căruia nu-i păsa de nimeni în sat și care știa să îndoaie în mână bănuții de cinci copeici și potcoavele, ca pe niște clătite de hrișcă, stătea acum la picioarele lui. Ca să nu-și piardă din importanță, Ciub luă nagaica și-l atinse de trei ori în spinare:

— Ei, hai, ajunge, spuse el, ridică-te! De acum înainte să asculți întotdeauna de cei bătrâni! Să uităm tot ce a fost între noi! Și acum, spune ce vrei?

— Dă-mi-o, tătucule, pe Oxana!

Ciub stătu o clipă pe gânduri, se uită la căciulă și la brâu; căciula era minunată, brâul nu era nici el mai prejos; își aduse aminte de fățărnicia Solohăi și spuse hotărât:

— Bine, trimite pețitorii!

— Vai, strigă din prag Oxana, plină de uimire și sorbindu-l din ochi pe fierar.

— Uite ce papucași ți-am adus! spuse Vacula. Sunt chiar la fel cu cei pe care-i poartă țarina.

— Nu, n-am nevoie de ei, spuse ea clătinând capul, fără să-și ia ochii de la el. Eu și fără pantofi… Nu îndrăzni să-și sfârșească gândul și se îmbujoră.

Vacula se apropie de ea și o luă de mână. Ea își plecă ochii. Nicicând nu fusese atât de frumoasă. Vacula fericit o sărută, fata se îmbujoră și mai tare, și se făcu și mai frumoasă.

Răposatul Vlădică trecea într-o zi prin Dicanca, minunându-se de priveliștea satului; pe ulița mare se opri în fața unei case noi.

— A cui să fie oare casa asta așa de împodobită? întrebă preasfințitul pe o femeie frumoasă, cu un copilaș în brațe, care tocmai ieșise în prag.

— A fierarului Vacula! îi răspunse cu o plecăciune Oxana, fiindcă chiar ea era.

— Frumos, meșteșugit lucrată! zise prea-sfințitul, cercetând cu privirea ușile și ferestrele. Cercevelele erau date cu vopsea roșie, iar pe uși se vedeau peste tot zugrăviți cazaci călări, cu luleaua în dinți.

Prea sfințitul îl lăudă însă și mai mult pe Vacula, când află că își ținuse legământul și că pictase fără plată întreg clirosul drept al bisericii în verde, cu flori roșii. Dar nu se mulțumise numai cu atât: pe un perete, cum intri în biserică, Vacula îl zugrăvise pe diavol în iad, cu o înfățișare atât de hâdă, încât toată lumea scuipa când trecea pe acolo, iar femeile, cum începea să le plângă pruncul în brațe, îl aduceau în fața chipului necuratului și-i spuneau: „Ia uite la scârboșenia asta”, iar copilașul, înghițindu-și lacrimile, se uita pieziș la tablou și se lipea de sânul maică-si.