Iaca și-a doua mea cărțulie, adică mai bine zis cea din urmă. Nu voiam cu niciun chip s-o dau în vileag. Nu zău, cade-se să sfârșească odată. Aflați că la noi în cătun au cam început să mă râdă oamenii. S-a hututuit, zic ei, și taman la bătrânețe a dat în mintea copiilor! Așa și este. Mi-a sunat demult ceasul să mă astâmpăr. Dar dumneavoastră poate credeți, iubiți cititori, că mă prefac numai că-s bătrân. La ce m-aș preface, când nu mai am dinte în gură! Când dau de ceva moale, mai mozolesc eu ce mozolesc, dar cum s-o brodi ceva tare, pofta-n cui. Așa dar, mai aveți o cărțulie. Numai să nu săriți cu gura pe mine, că nu se cade să ocărăști omul de care te desparți, mai cu seamă că numai Cel de Sus știe dacă ne-om mai vedea! Afară de Foma Grigorievici veți mai da aici peste povestitori pe care nu-i cunoașteți. Cât despre cuconașul acela care vorbea atât de sucit, că nici cei mai isteți dintre moscoviți nu-l pricepeau, aflați că i s-a pierdut urma. După ce s-a ciondănit cu toată lumea, nici c-a mai dat pe la noi. Cum? Nu v-am spus încă ce s-a-ntâmplat cu dânsul? Mare comedie! Stați s-ascultați: anul trecut – pe la începutul verii – era pare-mi-se taman de ziua mea – mi-au venit niște musafiri… (Trebuie să vă spun, dragi cititori, că oamenii din cătunul nostru – aibă-i Domnul sub oblăduirea sa – nu uită niciodată de moșneagul de mine. Sunt cincizeci de ani de când am început să țin minte ziua mea, dar câți ani am, n-aș putea spune, și nici baba mea nu știe. Să tot am vreo șaptezeci. Părintele Haralambie, preotul din Dicanca, știa el când m-am născut, păcat numai că-s cincizeci de ani de când s-a mutat pe ceea lume). Și cum spuneam, au venit la mine musafiri: Zahar Chirilovici Ciuhopupenco, Stepan Ivanovici Curocica, Taras Ivanovici Smacinenchi și asesorul Haralampi Chirilovici Hlosta; mai venise unul… da zău că i-am uitat și numele și pronumele. Osip… Osip… Doamne, tot Mirgorodul îl știe! Când vorbea, avea obiceiul să pocnească mai întâi din degete și să-și pună după asta mâinile în șolduri… Ei, lasă-l în plata Domnului! Mi-oi aduce eu aminte de dânsul cu alt prilej. Mai venise și cuconașul acela din Poltava, pe care îl cunoașteți; pe Foma Grigorievici nu-l mai pun la număr fiindcă-l socotesc de-ai casei. Se porni vorba de una și de alta (trebuie să atrag luarea-aminte domniilor voastre că noi când stăm la taifas niciodată nu batem câmpii. Mie nu-mi place decât vorba cumpănită și cu miez care, cum s-ar zice, nu numai că te desfată, dar te mai și învață câte ceva). Așa că am început să vorbim despre felul cum trebuiesc puse merele la murat. Baba mea a spus că-ntâi și-ntâi iei merele și le speli bine, apoi le moi în cvas, iar după asta… „Degeaba! Dacă faci așa, nimica nu iese” – îi tăie vorba cuconașul din Poltava, vârându-și mâna între bumbii de la piept ai caftanului de culoarea mazării și plimbându-se țanțoș prin odaie. „Nici vorbă că nimica nu iese. Merele trebuiesc mai întâi presărate cu ienupere și de-abia apoi…” Acuma, cinstiți cititori, stați și judecați. Auzit-ați dumneavoastră ca merele să se presare cu ienupere? Că se pun foi de pomușoară, de calomfir și trifoi, nu zic, dar să pui ienupere, n-am pomenit. Mă-ncumet a zice că-n aceste rânduieli pe baba mea n-o întrece nimeni. Judecați acum și dumneavoastră. L-am luat cu binișorul la o parte, ca pe un om cumsecade, și i-am spus: „Ascultă, Macar Nazarovici, hai, nu te face de râsul lumii. Nu ești om de rând! Singur mi-ai spus c-ai stat odată la masă cu guvernatorul. Ei, cearcă de spune acolo una ca asta! Râd toți de tine!” Și ce credeți că mi-a răspuns? Nimic! A scuipat pe podele, și-a luat căciula și-a plecat. Să-și fi luat măcar rămas bun de la cineva, sau, barem, să fi dat din cap la plecare! Ți-ai găsit! N-am auzit decât teleguța lui cu zurgălăi trăgând la scară, s-a urcat în ea și dus a fost. Bine că s-a dus! N-avem noi nevoie de astfel de oaspeți! Drept să vă spun, cinstiți cititori, pacoste mai mare pe lume nu-i ca asemenea boieri. O fi fost el, moșu-său, ipistat, dar ce-i cu asta? Trebuie să-și ție numaidecât nasul pe sus? Și ce, mă rog, boieria asta de ipistat e chiar atât de mare? Sunt, slavă Domnului, boieri și mai mari. Nu, hotărât nu. Asemenea ciocoiași nu sufăr. Uite, de pildă, Foma Grigorievici. Nu pare cine știe ce, dar e destul să-l privești bine ca să-i citești pe față nobleță; până și atunci când trage pe nas tabac de cel prost, tot falnică-i înfățișarea, așa că, vrând-nevrând, te smerește. Iar când îl asculți cântând în strană, ți-e mai mare dragul! Te topești, nu alta!… Pe când celălalt…
Ei, dă-l încolo! Credea că nu ne putem lipsi de poveștile lui. Uite că tot s-au adunat destule ca să umplu o cărțulie.
Nu uit că v-am făgăduit și o poveste din ale mele în cărțulia asta. Așa mă și chiteam să fac, dar mi-am dat seama că pentru snoava mea ar fi fost nevoie de vreo trei cărțulii ca asta. Mă chibzuiam mai întâi s-o tipăresc deosebit, dar m-am răzgândit, căci vă cunosc eu: o să vă bateți joc de mine, om bătrân. Asta, ba! Rămâneți cu bine. N-o să ne mai întâlnim multă vreme, niciodată poate. Ei și? De-oi fi ori de n-oi mai fi pe fața pământului, pentru dumneavoastră tot una e. An după an va trece și nimeni dintre dumneavoastră n-are să-și mai aducă aminte de bătrânul prisăcar Panco Roșcovanul și-n nimeni n-or mai stărui păreri de rău.