Iarmarocul de la Sorocinți

I

Traiu-n casă mă-apasă,

Du-mă unde-s lăutari,

Unde joacă fete mari,

Unde-i chiot de flăcăi,

Trâmbițe și zurgălăi.

Dintr-o veche legendă.

Cât de frumoase și pline de farmec sunt zilele de vară în Malorusia{10}! Ce fierbinți și toropitoare sunt ceasurile acelea când amiaza strălucește neclintită, cuprinsă de arșiță, când nesfârșitul ocean de azur, boltindu-se leneș peste stepă, pare să fi adormit, cufundat în desfătare și strângându-și iubita într-o îmbrățișare cerească! Pe cer, niciun nor; pe câmp niciun murmur. Parcă totul ar fi murit.

Numai sus, în tăriile albastre, tremură câte o ciocârlie și cântecele ei de argint lunecă pe treptele văzduhului spre glia îndrăgită. În răstimpuri, strigătul pescărușului sau chemarea duioasă a pitpalacului răsună în stepă. Leneși și nepăsători, ca niște călători fără țintă, stejarii se-nalță cu creștetul în nori, iar razele orbitoare ale soarelui, pe alocuri aprind minunate văpăi în frunzișul bogat, pe alocuri aruncă o umbră neagră ca noaptea, pe care numai când vântul se întețește, scapără scântei de aur. Ca o ploaie de smaragde, topaze și safire, se lasă în zbor gângănii străvezii peste grădinile pestrițe, umbrite de lujerele zvelte de floarea soarelui. Căpițele sure de fân și snopii aurii de grâu s-au așezat ca o tabără pe câmpie, întinzându-se cât vezi cu ochii. Ramurile încărcate ale cireșilor, prunilor, merilor și perilor se încovoaie sub greutatea poamelor. Într-un cadru de verdeață se vede, sus – cerul; jos – oglinda lui cristalină – râul. Cât de plină de încântări și desfătare e vara în Malorusia.

O asemenea mândrețe strălucea într-o zi fierbinte a lunii August, din anul o mie opt sute… opt sute… să tot fie vreo treizeci de ani de atunci. Pe o întindere cam de zece verste, drumul ce duce spre Sorocințî mișuna de lume care se grăbea din toate cătunele, și mai apropiate și mai depărtate, spre iarmaroc. Dis de dimineață porniseră caravanele de ciumaci{11} cu sare și pește. Munți de oale învelite în fân înaintau încet, nemulțumite parcă de atâta închisoare și întuneric. Pe ici-colo, câte-o oală sau vreo strachină zugrăvită în culori vii se ițea fudulă din coșul înalt cocoțat pe căruță atrăgând privirile înduioșate ale iubitorilor de asemenea frumuseți. Mulți drumeți aruncau priviri pizmașe stăpânului acestor comori – un olar vânjos, care pășea încet alături de marfa lui, învelindu-și cu grijă arătoasele odrasle de lut în fânul de care le era lehamite.

Mai la o parte, un car tras de niște boi osteniți se târa singuratic, gemând sub saci, fuioare de cânepă, pânzeturi și altele de-ale gospodăriei, iar îndărătul lui mergea alene stăpânul, în cămașă curată de pânză albă și șalvari tot de pânză, plini de pete. Omul își ștergea cu mișcări domoale sudoarea care-i curgea pe fața arsă de soare și-i picura până și de sub lungile-i mustăți, albite de acel necruțător meșter-bărbier care vine nepoftit și la fetele frumoase, și la cei hâzi, pudrând de milenii, cu sau fără voie, întregul neam omenesc. Legată de car, alături de el, pășea o iapă, a cărei călcătură potolită arăta vârsta înaintată. Mulți drumeți, și mai ales flăcăi, trecând pe lângă mujic își scoteau cușmele. Dar nu mustața lui căruntă, și nici mersul lui țanțoș, nu-i îndemnau la asta. Era de-ajuns să-ți înalți puțin privirea, ca să-ți dai seama de tâlcul acestui respect: în vârful carului ședea mândrețea lui de fată. Era la față rotundă, cu sprâncene negre arcuite pe ochii căprui și sclipitori, cu buzele ca trandafirul, zâmbind cu nepăsare. Avea în păr, ca o cunună împletită din cordele albastre și roșii, laolaltă cu cozile, și un mănunchi de flori de câmp pe capu-i drăgălaș. Toate o desfătau, toate i se păreau ciudate și noi… și ochișorii ei frumoși cătau fără încetare în toate părțile. Și cum să nu-i fugă ochișorii? Se ducea pentru întâia oară la iarmaroc! O fată de optsprezece ani, pentru întâia oară la iarmaroc!… Dar nu bănuiau trecătorii și căruțașii cât se zbătuse fata până să-l înduplece pe tată-său s-o ia cu dânsul. Cât despre el, ar fi luat-o demult, și cu dragă inimă, dacă n-ar fi fost la mijloc și maștiha, femeie rea, care-și ținea bărbatul în frâu cu aceeași iscusință cu care ținea el hățurile bătrânei iepe pe care, drept răsplată pentru atâția ani de slujbă, o ducea acum s-o vândă. Îndărătnică femeie! Dar noi am și uitat că și ea se afla tot acolo, în vârful carului. Purta o frumoasă scurtă de postav verde pe care, ca pe blănile de hermină, erau cusute niște codițe, numai că erau roșii, o plahtă{12} scumpă, cadrilată, ca o tablă de șah, iar pe cap avea o scufie de cit, de o culoare aprinsă, care sporea fudulia chipului ei dolofan și stacojiu. Din întreaga ei înfățișare răzbătea ceva atât de neplăcut și de amarnic, încât privirile speriate ale drumeților se îndreptau grabnic spre obrajii surâzători ai codanei.

În fața călătorilor noștri începea să se ivească satul Psiol. De departe venea o boare răcoroasă, care se făcea și mai simțită după căldura aceea copleșitor de năbușitoare. Printre frunzele cu felurimi de verde ale arțarilor, mestecenilor și plopilor împrăștiați la întâmplare prin luncă, se întrezăriră scânteieri strălucitoare, adiind răcoare, și apa, crăiasa, își dezveli pieptul de argint pe care cădeau bogatele plete verzi ale copacilor. Cu toane, ca o mândră crăiasă în clipa de încântare când își vede în oglinda credincioasă fruntea mândră și luminoasă, umerii gingași și gâtul de marmoră, umbrit de un văl întunecat, schimbându-și nepăsătoare podoabele după nesfârșitele nazuri ale închipuirii – la fel și ea își schimbă țărmurile mai în tot anul, alegându-și altă albie și împrejmuindu-se cu noi și felurite priveliști. Șiruri de mori îi ridică pe roțile lor greoaie valurile mari, aruncându-le cu putere, sfărâmându-le în stropi și acoperind de pulbere și zgomot împrejurimile. În vremea asta, carul cu drumeții noștri trecea pe pod. Râul, în toată frumusețea și măreția lui, se întindea în fața lor ca o oglindă. Cerul, pădurile verzi, oamenii, carele cu olărie, morile – tot ce cuprindeai cu ochii, răsfrânt în apă cu capul în jos, stătea locului sau mergea, fără a se prăbuși în minunatele adâncuri albastre. Înaintea acestei priveliști, frumoasa fată căzu pe gânduri și uită să-și mai ciugulească roata de floarea soarelui cu care se îndeletnicise atât de sârguincios în tot timpul drumului; când, deodată, cuvintele: „Măi-măi, ce fată!” îi loviră auzul. Întorcând capul, zări pe pod o ceată de flăcăi, dintre care unul îmbrăcat mai fercheș decât ceilalți, într-o svitcă{13} albă și cu căciulă brumărie de astrahan în cap, ținea mâinile în șolduri și privea cu îndrăzneală călătorii. Frumoasa nu putu să nu bage de seamă fața lui arsă de soare, plină de farmec, și privirea lui focoasă, care căuta parcă s-o străpungă; își plecă ochii la gândul că poate chiar el să fi fost acela care rostise cuvintele de adineaori.

— Ce mândrețe de fată! spuse iar flăcăul cu svitca albă, fără a-și lua ochii de la ea. Mi-aș da tot ce am numai s-o pot săruta. Hei, da’ uite și dracul!

Un hohot de râs răsună din toate părțile. Împopoțonatei neveste a gospodarului, care pășea agale pe lângă car, nu-i prea venea la socoteală asemenea întâmpinare; obrajii ei stacojii se aprinseră ca para focului și o ploaie de ocări se abătu pe capul cutezătorului curtezan:

— Îneca-te-ai să te-neci, derbedeule! Cădea-i-ar lui tat-tău o strachină în cap! Frânge-ș-ar gâtul pe gheață. Antihristule! Pârli-i-ar dracul barba pe ceea lume!

— Ia-auzi ce mai ocări! spuse flăcăul, uluit de acest potop de binecuvântări neașteptate. Și nici limba n-o ustură pe hoașca{14} asta!

— Eu, hoașcă? strigă frumoasa de altădată. Prăpăditule! Șterge-ți nasul întâi. Nemernicule! N-am văzut-o pe maică-ta, dar știu că-i o lepădătură și tată-tău și mătușă-ta și toți sunt lepădături! Eu, hoașcă? Vezi că mai ai caș la gură…

În vremea asta, carul începuse a coborî podul, așa că vorbele ei din urmă se pierdură, dar flăcăul nostru nici gândea să se lase bătut și, fără să se mai codească, luă un glomotoc de noroi și-l aruncă după car. Lovitura nimerise peste toate așteptările; scufia nouă de cit fu mânjită toată și râsul necuviincioșilor flăcăi răsună și mai tare. Fercheșa dolofană clocotea de necaz, dar cum în vremea asta carul se depărtase destul de mult, toată răzbunarea ei se revărsă asupra fiicei vitrege, care n-avea nicio vină și asupra blajinului ei soț care, obișnuit demult cu asemenea izbucniri, tăcea cu îndărătnicie, ascultând nepăsător furtuna de vorbe a mânioasei lui neveste. Cu toate acestea, limba ei neobosită tot îi mai umbla în gură duruind, până ajunseră la cumătrul și vechea lor cunoștință, cazacul Țâbulea. Această întâlnire a cumetrilor, care nu se mai văzuseră demult, alungă pentru câtva timp amintirea neplăcutei întâmplări. Călătorii noștri începură să vorbească despre iarmaroc și se mai odihniră puțin după drumul lung pe care-l făcuseră.

II

Doamne, Dumnezeule! Ce nu găsești la iarmaroc: roți, geamuri, dohot, tutun, curele, ceapă și tot soiul de târgoveți… așa că de-ai avea și treizeci de ruble în chimir, tot n-ai putea cumpăra tot iarmarocul.

Dintr-o comedie malorusă.

Ați avut, desigur, prilejul să auziți de departe o cădere de apă. Împrejurimile trezite vuiesc și un haos de sunete minunate și nelămurite trece, în iureș, prin fața voastră. Nu-i așa că aceleași simțăminte vă cuprind într-o clipă în iureșul unui iarmaroc de țară, când toată mulțimea se încheagă într-o dihanie uriașă, care-și mișcă trupul prin piață și pe ulițele înguste, strigând, vuind și râzând în hohote? Zgomotele, gâlceava, mugetele, zbieretele, urletele – totul se contopește într-o larmă asurzitoare. Boi, saci, fân, țigani, străchini, femei, turtă dulce, căciuli – tot ce ți se perindă pe dinaintea ochilor e viu, colorat, pestriț și învălmășit. Felurite voci se acoperă unele pe altele și niciun cuvânt nu poți prinde în această harababură. Din toate ungherele iarmarocului răsună numai pocnete. Precupeții bat palma, căruțele se strică, fierul zăngăne, scândurile aruncate la pământ trosnesc, iar tu, amețit, nici nu mai știi încotro s-o apuci. Mujicul nostru, și fata lui cu sprâncene ca pana corbului, au ajuns și ei la iarmaroc și demult își tot fac loc cu coatele prin înghesuială. Se apropie de o căruță, se uită la alta, întreabă de prețuri, dar gândul lui e tot la cei zece saci de grâu și la iapa bătrână pe care le-a adus să le vândă. Dar pe fată n-o prea trăgea inima la carele cu făină și grâu. Asta i-o puteai ghici după față. Inima o trăgea spre corturile de pânză, unde erau frumos orânduite panglici roșii, cercei de cositor, cruci de aramă și ducați pentru salbe… Totuși și aici erau multe lucruri care o ispiteau. Mare haz făcea când câte un țigan și un mujic își băteau palma așa de vârtos că se strâmbau de durere, când vreun jidov{15} beat dădea cu genunchiul în spatele vreunei femei; când precupețele se sfădeau aruncându-și înjurături și raci, când câte un muscal, mângâindu-și cu o mână barba ca de țap, iar cu cealaltă… Dar, deodată, fata simți că cineva o trage de mâneca înflorată cu arnici a cămășii. Întoarse capul și în fața ei văzu flăcăul cu svitcă albă și cu ochii strălucitori. O trecu un fior și inima începu să-i bată cum nu-i mai bătuse încă la nicio bucurie și la nicio durere. I se păru și neașteptat, și încântător și nu-și dădea seama ce-i cu ea.

— Nu te teme, inimioara mea, nu te teme, îi șopti el, apucându-i mâna. N-am să-ți spun nimic de rău…

„Poate că e adevărat că n-ai să-mi spui nimic de rău, se gândi frumoasa fată, totuși mă simt nu știu cum… se vede că-i necuratul! Știu doar bine că nu se cade… și totuși n-am putere să-mi scot mâna dintr-a lui…”

Mujicul se întoarse ca să-i spuie ceva fetei, dar cuvântul „grâu” se auzi de undeva. Cuvântul ăsta fermecat îl făcu să se apropie îndată de cei doi negustori care sporovăiau{16} cu glas tare și toată luarea lui aminte, odată prinsă de vorba lor, n-o mai putu abate nimic. Iată ce vorbeau negustorii despre grâu.

III

Ca el nu-i altu-n lumea-ntreagă!

Vezi ce mândrețe de flăcău?

Bea basamac de parcă-i bragă!

Cotlearevschi, „Eneida”.

— Crezi, fârtate, că n-a merge grâul nostru? spuse un om cu șalvari de pânză pestriță, unsuroși și pătați cu dohot, pasă-mi-te un târgoveț, venit de undeva dintr-un târgușor, către un altul, cu un cogeamite cucui în frunte și îmbrăcat în svitcă albastră, peticită pe alocuri.

— Nici vorbă! De-om vinde mai mult de-o dimerlie{17} îmi prind ștreangul de gât și mă spânzur de copacul ăsta, ca un cârnat din ajun.

— Ce tot băsnești{18}, fârtate? Nimeni n-a adus grâu, afară de noi, mai zise omul cu șalvarii pestriți.

„Trăncăniți cât vreți… se gândea tatăl frumoasei noastre, fără să scape un cuvânt din vorba celor doi precupeți, că eu am puși de o parte zece saci”.

— Vorba e că acolo unde-și bagă dracul coada, mai mult folos ca de la un muscal flămând nu iese, spuse cu tâlc omul cu cucuiul în frunte.

— Care dracul? întrebă omul cu șalvarii pestriți.

— Păi n-ai auzit ce zvon umblă printre oameni? urmă cel cu cucuiul în frunte, aruncându-i chiorâș o privire încruntată.

— Ei?

— Ei, ei. Asesorul{19} – n-ar mai ajunge să-și șteargă gura de șliboviță boierească – a ales pentru iarmaroc un loc blestemat, unde poți să crăpi și nu vinzi niciun bob de grâu. Vezi colo, sub deal, șopronul acela vechi și dărăpănat? – La aceste vorbe, tatăl fetei, hulpav{20} să afle mereu câte ceva, se apropie și mai mult. Era numai ochi și urechi. – Prin șopronul cela se zbenguie dracul în voie și niciun iarmaroc nu s-a isprăvit fără nenorocire. Aseară, târziu, trecea pe acolo pisarul{21} de plasă și numai ce văzu în ferăstruica de la pod ieșind un rât de porc și grohăind de-l trecură fiori de gheață. Ei, ce te faci acum dacă te pomenești iarăși cu svitca roșie?

— Ce-i cu svitca asta roșie?

La aceste vorbe, ascultătorul nostru simți că i se ridică părul măciucă și, întorcând înspăimântat capul, își văzu fata și flăcăul îmbrățișați, șoptindu-și vorbe dulci, nepăsători la cele din jur, și uitând de toate svitcele din lume. Asta îi alungă spaima, întorcându-l în obișnuita lui nepăsare.

— Da’ știu că te pricepi la îmbrățișat, fârtate! Eu abia a patra zi după nuntă am învățat cum să strâng în brațe pe răposata mea Hvesica, și asta încă mulțumită cumătrului, care mi-a fost vornicel la nuntă, și m-a pus pe calea cea bună.

Flăcăul oblici{22} pe dată că tatăl dragei lui nu-i prea isteț și se chibzuia cum să-l tragă de partea lui.

— Dumneata poate nu mă știi, dar eu te-am cunoscut numaidecât.

— Se prea poate să mă fi cunoscut.

— Dacă vrei îți spun numele, și porecla, și multe altele: te cheamă Solopi Cerevic.

— Chiar așa, Solopi Cerevic.

— Ia te uită bine, nu cumva mă cunoști?

— Nu, nu te cunosc. Să nu-ți fie cu supărare, dar în viață mi-a fost dat să văd atâtea fețe, că dracu’ le mai ține minte pe toate.

— Păcat că nu-ți mai aduci aminte de fecioru-lui Golopupenco!

— Cum, tu ești feciorul lui Ohrim?

— Păi, cine să fiu dacă nu el? Știu că nu-s Zarzavela.

Prietenii își scoaseră căciulile și se porniră pe pupat; dar feciorul lui Golopupenco era hotărât să nu piardă timpul și să-l ia repede.

— Ei, Solopi, uite, după cum vezi și dumneata, eu și cu fiica dumitale ne-am îndrăgostit unul de altul atât de tare, încât am vrea să trăim împreună în veci.

— Ei, Parasca, spuse Cerevic, râzând și întorcându-se spre fiică-sa. Mai știi, poate, cum se spune… să mâncați din aceeași strachină. Ei, ce zici? Batem palma? Și acum, ginere, de bine ce te-am găsit, hai să bem adălmașul.

Și toți trei se treziră într-o cunoscută cârciumă din iarmaroc, ținută de o nevastă de jidov, sub un șopron plin de o armată numeroasă de sticle, damigene și garafe de toate soiurile și de toate vârstele.

— Ehei, că vrednic mai ești! De asta îmi placi! spuse Cerevic, puțin cherchelit, văzând că proaspătul ginere își turnase o ulcică de o jumătate de oca și fără a clipi, o golise până la fund, trântind-o apoi de se făcu țăndări. Ce zici, Parasca, de logodnicul pe care ți l-am găsit? Ia te uită, ia te uită ce voinicește suge!

Și râzând și clătinându-se, porni cu fata spre căruță, pe când flăcăul se îndreptă spre tarabele cu tot felul de găteli, aduse chiar și de negustori din Gadeaci și Mirgorod – cele două vestite orașe din gubernia Poltava. Căuta o lulea de lemn mai arătoasă, cu încrustații de alamă; o basma roșie cu flori și o căciulă, daruri de nuntă pentru socru și toți ceilalți, după cuviință.

IV

Când bărbatul una vrea,

Și muierea altceva,

Tu, tot ei să-i faci pe plac…

Cotlearevschi.

— Ei, nevastă! I-am găsit logodnic fetei!

— Numai de asta ne arde! Să căutăm logodnic! Tontule, așa ți-e scris pesemne, tot tont să rămâi. S-a mai pomenit oare ca un om cumsecade să alerge după logodnici la vremea asta? Mai bine te-ai fi gândit cum să scapi de grâu! Frumos trebuie să mai arate logodnicul acela! Un coate-goale, un târâie-brâu, de bună-seamă!

— Ba să vezi că nu-i deloc așa. E chiar o mândrețe de flăcău! Numai svitca lui face mai mult decât scurteica ta verde și ciubotele tale roșii. Și să mai vezi ce strașnic dă de dușcă votca… Să mă ia dracu’, și pe tine la fel, dacă am văzut de când sunt ca un flăcău să bea dintr-o sorbitură o jumătate de oca, cât ai zice valeu!

— Nici vorbă! Fiindcă-i bețiv și derbedeu îți e pe plac. Pun rămășag că-i haimanaua ceia care s-a legat de noi, pe pod. Păcat că nu mi-a căzut în mână; i-aș fi arătat eu!

— Ei și, Hivrea, chiar dacă ar fi același, de unde ai scos tu că-i haimana?

— Cum de unde am scos că-i haimana? Of, căpățână fără minte ce ești! Auzi! De unde am scos că-i haimana! Da’ unde-ți erau ochii, nătărăule, când treceam prin fața morii? Ție puțin îți pasă dacă, sub nasul tău mânjit de tutun, îți batjocorește cineva nevasta.

— Ei și ce-i cu asta? Așa flăcău mai rar! Atâta numai că ți-a cam feștelit obrazul cu băligar.

— Ce? Nu mă lași să spun nicio vorbă! Ce-nseamnă asta? Când s-a întâmplat așa ceva cu tine? De vândut, n-ai vândut nimic, dar timp să tragi la măsea ai găsit…

Văzu atunci și Cerevic al nostru că se întrecuse cu vorba și, cât ai clipi din ochi, își acoperi capul cu mâinile, sigur fiind că furioasa lui nevastă e gata să-și bage ghearele în chica lui.

„La dracu! Mai fă acum nuntă dacă poți! își spunea el, depărtându-se de femeia care se tot îndesa într-însul. Va trebui acum să alung de pomană un om cumsecade. Doamne, Dumnezeule! De ce-ai trimes așa năpastă pe capul păcătoșilor de noi? Nu sunt destule năpaste pe lumea asta, trebuia să mai scornești și nevestele!”

V

Nu-ți pleca, arțar, coroana, Cât ți-e verde firea; Cât ești tânăr tu, cazace, Să-ți alungi mâhnirea!

Cântec malorus.

Rezemat de car, flăcăul cu svitcă albă privea, cu gândul aiurea, mulțimea zgomotoasă din juru-i. Obosit, soarele părăsea lumea, după ce o luminase liniștit dimineața și amiaza; ziua care se stingea se rumenea viu și fermecător. Vârfurile albe ale corturilor și tarabelor sclipeau să-ți ia văzul, scăldate într-o ușoară văpaie trandafirie. Geamurile ferestrelor aduse la vânzare și îngrămădite unele peste altele ardeau; sticlele și paharele verzui de pe mesele cârciumăreselor se prefăcuseră în aprinse făclii, grămezile de zămoși, harbuji și bostani păreau turnate în aur și în aramă roșie. Vorbele oamenilor se auzeau tot mai rar și mai slab. Gurile obosite ale precupeților, ale mujicilor și ale țiganilor se mișcau tot mai încet, mai leneș. Ici și colo se aprindeau luminițe, iar aburul mirositor al găluștelor se răspândea pe străzile tot mai puțin zgomotoase.

— De ce-ai căzut pe gânduri, Grițco? strigă un țigan înalt, ars de soare, lovind flăcăul nostru pe umeri. Ei, îmi lași boii cu douăzeci?

— Tu una știi: boii și iar boii! Neamul vostru umblă numai după pleașcă! Să puneți mâna pe un om cinstit și să-l înșelați, atâta știți!

— Ptiu, drace! Da’ furios mai ești, fără glumă. Nu cumva de ciudă că ți-ai luat singur logodnică pe cap?

— Nu, nu-i felul meu așa: eu mă țin de cuvânt; odată pornit, nu dau înapoi. Dar uite, după câte văd eu, hodorogul de Cerevic n-are obraz, nici de doi bani – a făgăduit și acuma se codește… Da el, de altfel, n-are nicio vină, e un nerod. Astea toate-s mofturile bahadârcei{23}, pe care am înjurat-o să-i ajungă, astăzi pe pod, când eram cu flăcăii! Hei, de-aș fi eu țarul sau vreun boier de vază, ce! dintâi lucru pe care l-aș face, i-aș spânzura pe toți nătărăii care se lasă duși de nas de muieri…

— Ne lași boii cu douăzeci dacă-l silim pe Cerevic să ți-o dea de nevastă pe Parasca?

Grițco îl privi cu mirare. Obrazul tuciuriu al țiganului arăta în același timp și răutate, și batjocură, și ceva josnic și semeț; oricine l-ar fi privit, s-ar fi încredințat repede că în acest suflet de om clocotesc virtuți care nu-și află pe pământ decât o răsplată: spânzurătoarea. Gura adâncită, între nas și bărbia ascuțită, pe care flutura, mereu un surâs veninos, ochii mici, dar vii ca para focului, și râvnele și gândurile lui ascunse, care scăpărau ca fulgerele pe chipul lui, toate acestea cereau parcă un vestmânt deosebit, ciudat, așa cum îl și avea. Un caftan cafeniu închis, pe care orice atingere l-ar fi putut parcă preface în pulbere, plete negre, lungi și încâlcite, ce-i cădeau pe umeri, și ciubote încălțate de-a-dreptul pe picioarele-i goale și arse de soare. Totul părea contopit cu el însuși și făcând parte din ființa lui.

— Nu cu douăzeci, cu cincisprezece ți-i las, numai dacă nu-ți calci vorba! răspunse flăcăul, și ochii lui iscoditori nu-l slăbeau o clipă pe țigan.

— Cu cincisprezece? Bine. Vezi numai să nu uiți: cu cincisprezece! Iaca și o hârtie de cinci ruble arvună!

— Și dacă minți?

— Dacă mint, a ta-i arvuna!

— Bine. Hai să batem palma.

— Hai!

VI

Aoleu! Ce nenorocire! Vine Roman! Acum o să înceapă să-mi tragă o mamă de bătaie și nici de dumneata, pane Homa, n-a să fie tocmai bine…

Dintr-o comedie malorusă.

— Pe-aici, pe-aici, Afanasi Ivanovici! Uite, aici gardul e mai jos. Nu-ți fie frică și sai, nătărăul meu a plecat pentru toată noaptea cu cumătrul la căruțe, ca să nu șterpelească, Doamne ferește, muscalii ceva.

În felul acesta, amarnica nevastă a lui Cerevic îndemna cu blândețe pe feciorul popii, care se lipise cu frică de gard. Urcându-se apoi în grabă pe ostrețe, rămase un timp nehotărât, ca o vedenie lungă și înspăimântătoare, în căutarea unui loc bun de sărit. În cele din urmă se prăvăli cu zgomot în buruieni.

— Doamne ferește! Nu cumva te-ai lovit? Nu cumva ți-ai frânt gâtul? gângurea grijulie Hivrea.

— Sst! Nu-i nimic, nu-i nimic, prea cinstită Havronia Nichiforovna, șopti plângăreț feciorul popii, ridicându-se, numai că urzicile, buruiana asta șerpească, cum zicea răposatul părinte protopop, m-a cam pișcat.

— Să intrăm în casă, că nu-i nimeni. Și eu crezusem, Afanasi Ivanovici, că ai prins gâlci sau că te-a durut pântecul, de nu mai veneai. Cum o mai duci? Am auzit că tatăl dumitale a pus mâna pe o seamă de bunătăți.

— Fleacuri, Havronia Nichiforovna. Tătuca a căpătat în tot postul numai cincisprezece saci cu grâu de primăvară, patru saci de mei, vreo sută de colaci, iar găinile, dac-ai sta să le numeri, nu-s nici cincizeci, și ouăle, cea mai mare parte clocite. Daruri cu adevărat dulci rămâne să capăt numai de la dumneata, Havronia Nichiforovna, spuse feciorul popii, privind-o galeș și apropiindu-se de ea.

— Poftim și darurile, Afanasi Ivanovici! i-a răspuns, punând pe masă niște străchini și încheindu-și cu prefăcută rușine polcuța, care se descheiase ca din întâmplare. Poftește colțunași, găluște din făină albă, gogoșele și minciunele.

— Jur că toate acestea le-au făcut cele mai iscusite mâini din tot neamul Evei, spuse feciorul popii, și se puse pe înfulecat, apucând cu o mână gogoșile și cu cealaltă colțunașii. Totuși, Havronia Nichiforovna, inima mea înfometată dorește de la dumneata o mâncare mai dulce decât toate gogoșile și găluștele din lume.

— Ei, acuma zău că nu mai știu ce mâncare îți mai trebuie, Afanasi Ivanovici, răspunse frumoasa durdulie, prefăcându-se a nu înțelege.

— Bine-nțeles, iubirea dumitale, neasemuită Havronia Nichiforovna, șopti feciorul popii, ținând în mână un colțunaș, iar cu cealaltă cuprinzându-i mijlocul rotofei.

— Dumnezeu știe ce-ți mai dă prin cap acum, Afanasi Ivanovici, spuse Hivrea, plecându-și rușinată ochii. Mai știi? Ți s-o năzări poate să mă și săruți?

— În legătură cu asta am să-ți povestesc ceva despre mine, urmă feciorul popii. Pe când eram la seminar, mi-aduc aminte ca acum…

În clipa aceea se auzi în curte lătrat de câini și bătăi în poartă. Hivrea ieși repede și se întoarse cu fața ca varul.

— Vai de mine, Afanasi Ivanovici, am pățit-o. O mulțime de oameni bat la poartă și mi se pare că am auzit și glasul cumătrului.

Colțunașul i se opri feciorului popii în gâtlej… Și ochii i se holbară ca în fața unui strigoi.

— Bagă-te aici, strigă speriată Hivrea, arătându-i niște scânduri așezate sub tavan, de-a-curmezișul peste două bârne, pe care erau îngrămădite tot felul de catrafuse.

Primejdia dădu curaj eroului nostru. Mai venindu-și în fire, sări pe cuptor și de acolo se furișă cu băgare de seamă sus, pe scânduri. Hivrea, ca scoasă din minți dădu buzna la poartă, unde bătăile se întețeau tot mai puternic și mai nerăbdătoare.

VII

Păi, aici se-ntâmplă minuni, Luminăția Voastră!

Dintr-o comedie malorusă.

La iarmaroc se petrecuse o întâmplare ciudată. Se răspândise zvonul că undeva, printre mărfuri, s-ar fi arătat svitca roșie. Bătrânei vânzătoare de covrigi i se păru că-l vede pe satana cu chip de porc, scormonind printre căruțe, ca și când ar fi căutat ceva. Această veste se răspândi ca fulgerul în toate ungherele taberei, care abia ațipise. Toți socoteau că ar fi o nelegiuire să n-o creadă, cu toate că vânzătoarea de covrigi, a cărei tarabă se învecina cu a cârciumăresei, făcea plecăciuni fără niciun rost cât era ziulica de mare, împleticindu-și picioarele după chipul și asemănarea covrigilor pe care-i vindea. La asta se mai adăugară și zvonurile tot mai umflate despre minunea văzută de pisar la șopronul dărăpănat, astfel că la căderea nopții toți se înghesuiră unii în alții; nu mai avură liniște și nu putură închide ochii de frică. Cei mai puțini viteji din fire și care aveau unde să tragă plecară acasă. Printre aceștia era și Cerevic cu fiică-sa și cumătrul. Împreună cu alți musafiri, care se poftiseră singuri în casa lor, băteau acum cu putere în poartă, speriind-o atât de tare pe Hivrea. Cumătrul se cam afumase, așa că, până să găsească casa, trebui să înconjoare de două ori curtea cu căruța. Musafirii erau și ei veseli și, fără să țină seama de gazdă, intrară înăuntru, înaintea stăpânului casei. Nevasta lui Cerevic al nostru stătea ca pe ghimpi, văzându-i că încep a cotrobăi prin toate ungherele.

— Ce-i, cumătră? strigă cumătrul intrând, tot te mai scutură frigurile?

— Da, nu prea mă simt bine, răspunse Hivrea, privind cu neliniște scândurile de sub tavan.

— Nevastă, ia scoate plosca ceea din căruță, spuse cumătrul către soția lui care sosise cu dânsul. S-o bem cu acești oameni de treabă; că afurisitele astea de muieri ne-au speriat, de-i mai mare rușinea. Că zău, fraților, degeaba am venit noi aici, urmă el, sorbind dintr-o cană de lut. Iaca, pun rămășag pe căciula mea cea nouă, că muierile au vrut să-și bată joc de noi. Ei, și chiar de-o fi fost într-adevăr satana? Și ce mare lucru e satana? Scuipați-l în obraz! Să poftească numai să ni se arate. Câine să fiu de nu-i dau cu tifla în nas!

— Da’ de ce te-ai îngălbenit așa? strigă unul dintre oaspeți, care-i întrecea cu un cap pe ceilalți și făcea întotdeauna pe viteazul.

— Eu?… Doamne ferește! Poate ai visat!

Oaspeții zâmbiră… Un surâs de mulțumire apăru pe fața voinicului vorbăreț.

— Ce să se mai îngălbenească acuma? urmă altul. I-au înflorit obrajii ca doi maci. Acum nu mai este Țâbulea{24}, ci curat sfeclă, sau mai degrabă svitca cea roșie care a speriat oamenii.

Plosca făcu ocolul mesei, sporind și mai mult veselia oaspeților. Cerevic, pe care demult îl frământa svitca cea roșie fără răgaz, se apropie de cumătru.

— Fii bun, cumetre, și spune-mi! Că de când te rog, și tot nu mi-ai spus istoria blestematei aceleia de svitce!

— Ei, cumetre. Nu se prea cade să povestesc așa ceva la vreme de noapte. Doar numai așa, ca să vă fac pe plac, ție și acestor oameni (și întorcându-se către oaspeți) care, după cum văd, stau ca și tine pe ghimpi să afle ceva despre minunea asta. Bine, fie! Ascultați!

Cumătrul se scărpină pe umăr, își șterse gura cu poalele hainei, își așeză mâinile pe masă și începu:

— Odată, pentru care vină, asta zău că nu mai știu, un drac a fost izgonit din iad.

— Cum, cumetre, îi tăie vorba Cerevic, cum s-a putut întâmpla una ca asta, ca dracu’ să fie alungat din iad?

— Ce să-i faci, cumetre, l-au izgonit și pace, așa cum alungă mujicul câinele din casă. Poate că l-a apucat nebunia să facă vreo faptă bună și atunci i-au arătat ușa. Și l-a cuprins pe bietul drac un dor de iad, de-i venea să se spânzure. Ce să facă?! De necaz, s-a pus pe băut. S-a aciuat în șopronul dărăpănat de sub deal pe care l-ai văzut și pe lângă care acum nu trece niciun om cumsecade fără să facă mai întâi sfânta cruce. Și s-a făcut dracul un chefliu, fără pereche. De dimineața până seara, numai la cârciumă sta…

Și Cerevic stărui din nou întrerupând povestitorul:

— Ce tot băsnești, cumetre! E cu putință ca cineva să lase pe dracu să intre în cârciumă? Are, slavă Domnului, și ghiare la labe și cornițe în cap.

— Ei, aici e aici, că dracul purta căciulă și mănuși. Cine să-l mai cunoască? A chefuit el ce-a chefuit, pân-a rămas fără para chioară. Cârciumarul i-a dat o vreme pe datorie, dar la urmă l-a înțărcat. Dracu’ a trebuit să-și pună zălog svitca lui roșie la jidovul care era pe atunci cârciumar în iarmarocul de la Sorocințî, pe mai puțin de o treime din cât făcea. A pus-o zălog și i-a spus: „Bagă de seamă, jupâne, am să vin la timp pentru svitcă, taman peste un an, păstreaz-o”. Și pieri, ca intrat în pământ. Jidovul a cercetat cu băgare de seamă svitca și văzu că era croită dintr-o stofă cum nu găsești nici la Mirgorod. Era de-un roș aprins ca para, că nu te mai săturai privind-o. De la o vreme jidovului i s-a urât să mai aștepte sorocul. S-a scărpinat în perciuni și a vândut svitca unui boier venit de aiurea, jumulindu-l de vreo cinci galbeni. De soroc mai că uitase. Și iată că într-o zi, pe înserate, vine un om: „Ei, jupâne, ia dă-mi înapoi svitca”. La început jidovul nu-l recunoscu, dar după ce-l privi mai bine se prefăcu că habar n-are cine e. „Care svitcă? N-am nicio svitcă. Habar n-am de svitca ta!” Omul se făcu nevăzut. Abia spre seară, după ce jidovul, ferecat în cămăruța lui, isprăvise de numărat toți banii din cufere și înfășurat într-un cearceaf începuse să se roage după legea lui, auzi un foșnet… Se uită… La fiecare geam se ivise câte un rât de porc…

În clipa asta se auzi un grohăit ca de porc. Toți îngălbeniră…

Broboane de sudoare curgeau pe chipul povestitorului.

— Ce e? făcu înspăimântat Cerevic.

— Nimic!… răspunse cumătrul, tremurând ca varga.

— Ai, răspunse unul dintre oaspeți.

— Ai spus ceva?…

— Nu!

— Cine a grohăit?

— Dumnezeu știe de ce ne-am speriat. Nu e nimeni!

Toți se uitară cu teamă împrejur și începură a cotrobăi prin unghere. Hivrea era mai mult moartă decât vie.

— Și mai ziceți că sunteți cazaci și bărbați? Muieri sunteți, cu toții, spuse ea cu glas tare. Mai bine ați lua fusul în mână și v-ați așeza la tors. Vreunul, Doamne iartă-mă, o fi… o fi scârțâit o laviță sub careva și toți v-ați repezit ca nebunii care-ncotro.

Vitejii noștri se rușinară la aceste vorbe încercând să prindă inimă; cumătrul sorbi din cană și-și urmă povestirea:

— Jidovul căzu ca mort, dar porcii cu labele mai lungi decât cataligele s-au urcat pe fereastră și l-au înviat într-o clipă cu niște biciuști împletite din câte trei curele făcându-l să țopăie mai sus decât grinda din tavan. Jidovul căzu în genunchi și mărturisi totul… Dar svitca n-a putut fi înapoiată așa de repede. Boierul fusese prădat pe drum de un țigan, care vânduse svitca unei precupețe. Aceasta o adusese din nou la iarmarocul de la Sorocințî, dar de atunci nimeni nu mai cumpăra nimic de la ea. Precupeața s-a minunat ea ce s-a minunat și, până la urmă, se dumiri că vina o poartă svitca roșie. Nu degeaba, ori de câte ori încerca s-o îmbrace, simțea că o apasă ceva. Fără a sta mult pe gânduri, a aruncat-o în foc, dar veșmântul necuratului nu ardea. „Ehei, ăsta-i ploconul dracului!” Precupeața izbuti s-o bage pe furiș în căruța unui mujic, care venise să vândă ulei. Prostul s-a bucurat, numai că nimeni n-a mai întrebat de ulei. „Ehei, mâinile diavolului mi-au aruncat svitca asta”. A luat un topor și a tăiat-o în bucăți. Dar vezi că bucățelele se lipeau la loc, și iacă svitca iar întreagă. Făcându-și cruce, mujicul apucă toporul, lovi a doua oară, împrăștie apoi bucățelele în toate părțile, și plecă… Numai că de atunci, în fiecare an și tocmai pe vremea iarmarocului, dracul cu rât de porc colindă piața, guițând și adunând bucățile svitcei. Se spune că acum numai mâneca stângă îi mai lipsește. De atunci oamenii se feresc de locul acela și iată că sunt aproape zece ani de când n-a mai fost iarmaroc. Acuma necuratul l-a pus pe asesor să des…

Restul cuvântului se opri pe buzele povestitorului…

Geamul se sparse cu zgomot, cioburile zburară cât colo zăngănind, și un rât fioros apăru, rotindu-și ochii, ca și cum ar fi întrebat: „Da’ ce-i cu voi, oameni buni? Ce faceți aici?”

VIII

…Cu coada-ntre picioare, ca un câine,

Cu tabacul curgându-i pe sub nas,

El tremura de-nfricoșare ca și Cain.

Cotlearevschi, „Eneida”.

Toți cei din casă înlemniră de groază. Cu gura căscată, cumătrul înlemni și el. Ochii i se holbară, gata să-i iasă din cap, degetele desfăcute i se opriră în aer. Lunganul cel viteaz, cuprins de-o frică nestăpânită, sări până-n tavan și se lovi cu scăfârlia de grindă; scândurile lunecară și, în mijlocul zgomotelor și trosniturilor, feciorul popii căzu jos, bufnind strașnic. „Vai, vai, vai!” țipă unul îngrozit, și căzu pe o laiță dând din mâini și din picioare. „Ajutor!” urlă un altul, acoperindu-se cu un cojoc. Cumătrul, pe care cea de-a doua sperietură îl scosese din starea de împietrire, se târî tremurând până sub fusta nevesti-sii. Lunganul se băgă în cuptor, cu toate că gura era îngustă, și trase după el capacul. Iar Cerevic, ca opărit cu apă clocotită își îndesă pe cap o oală în loc de căciulă, se repezi spre ușă și, înnebunit, o zbughi pe uliță, mâncând pământul. Numai oboseala îl făcu să-și încetineze pasul. Inima îi bătea ca piua unei mori; broboane de sudoare îi curgeau pe obraz. Sleit de puteri era să cadă la pământ când, deodată, i se păru că cineva îl urmărește… Răsuflarea i se curmă… „Necuratul, necuratul!” strigă el înnebunit, prăbușindu-se în nesimțire. „Necuratul! Necuratul!” strigă o voce din urmă și Cerevic simți că cineva se aruncă asupra lui, își pierdu cu totul cunoștința; rămase mut și nemișcat, întins în mijlocul drumului, ca un mort într-un sicriu.

IX

Din față – hai, mai treacă-meargă; Din spate – zău că seamănă cu dracul!

Dintr-un basm popular.

— Auzi, Vlas, spuse ridicându-se într-o rână unul din mulțimea de oameni care dormea pe uliță. Lângă noi a pomenit cineva de dracul.

— Și ce-mi pasă mie? mormăi, întinzându-se, țiganul care era culcat alături. Pomenească-i rudele și paparudele!

— Dar a țipat așa, parcă l-ar fi sugrumat cineva.

— Hei, ce nu spune omul prin somn!

— Fie, cum zici, dar trebuie să vedem măcar ce e. Ia fă lumină! Celălalt țigan se ridică bombănind. Scânteile îi luminară de vreo două ori fața, ca niște fulgere: suflă în iască și cu un opaiț în mână – care de obicei în Malorusia nu-i decât un vas de lut spart, umplut cu seu – porni, luminând drumul.

— Ia stai, aici zace cineva: luminează în partea asta.

Apoi li se mai alăturară câțiva oameni.

— Vlas, aicea-i ceva pe jos.

— Parc-ar fi doi oameni – unul deasupra, celălalt dedesubt. Care din doi o fi dracul!

— Da’ cine-i deasupra?

— O muiere.

— Atunci ea e dracul.

Toți izbucniră într-un râs care trezi aproape toată ulița.

— Uite unde s-a cocoțat muierea! Se vede că femeia asta știe să călărească, nu șagă! grăi cineva din mulțimea care se adunase.

— Ia uitați-vă, fraților, spuse altul, ridicând un ciob dintr-o oală, din care jumătate se mai ținea încă pe capul lui Cerevic. Ce căciulă și-a pus mândrețea asta de voinic!

Zgomotul și râsetele întețindu-se, morții noștri începură să se trezească. Sub stăpânirea spaimei ce i-a fost cuprins, Solopi și nevastă-sa priviră mult timp îngroziți și cu ochii țintă fețele tuciurii ale țiganilor. Luminați pe alocuri de lumina slabă și pâlpâitoare a opaițului, păreau în întunericul nopții adânci o adunare înfricoșătoare de pitici, învăluiți de aburi grei țâșnind de sub pământ.

X

Crapă, piei din ochii mei, nălucirea dracului!

Dintr-o comedie malorusă.

Răcoarea dimineții adia peste târgul Sorocințî, care începea a se trezi. Rotocoale de fum izbucneau din toate coșurile, ieșind întru întâmpinarea soarelui care răsărea. Iarmarocul se însufleți. Oile behăiau, caii nechezau, țipetele gâștelor și ale precupețelor se răspândeau iară în toată tabăra. Spăimântătoarele zvonuri despre svitca roșie, care speriaseră lumea în ceasurile tainice ale înserării, dispărură odată cu ivirea zorilor.

Căscând și întinzându-se, Cerevic mai lupta încă cu somnul în șopronul acoperit cu stuf al cumătrului; sta culcat lângă boi, cu sacii de făină și de grâu alături și nu părea deloc grăbit să se despartă de visele lui, când deodată auzi un glas care-i era tot atât de cunoscut, ca și cuptorul de-acasă, – cuibul lenei sale – sau cârciuma pe care o ținea o cimotie{25} la zece pași de poarta lui.

— Scoală, scoală! îi hârâia la ureche duioasa lui nevastă, zgâlțâindu-l din toate puterile.

Drept răspuns, Cerevic își umflă obrajii și începu să dea din mâini, ca și când ar fi bătut toba.

— Nebunule! strigă ea, ferindu-se de mâinile lui care erau cât pe ce s-o lovească peste obraz.

Cerevic se sculă, își frecă puțin ochii și se uită împrejuru-i.

— Să mă ia dracul, porumbița mea, dacă nu mi s-a părut că fața ta e o tobă, în care m-au pus să bat deșteptarea, ca muscalul! Râturile acelea de care, cum spunea cumătrul…

— Taci odată! Destulă pălăvrăgeală! Ia du-te mai bine și cată de vinde iapa. Mai mare rușinea: am venit la iarmaroc și n-am vândut un fuior de cânepă…

— Da, nevastă, îi luă vorba Solopi, au să râdă oamenii de noi.

— Haide, mișcă! Că și fără asta toți râd de tine!

— Vezi doar că nici nu m-am spălat, urmă Cerevic, căscând și scărpinându-se pe spate, ca să mai câștige timp pentru lenea lui.

— Ei, acu’ te-a găsit curățenia. Când ți s-a mai întâmplat una ca asta? Ia, ține ștergarul și șterge-ți botul!

Și femeia apucă un ghemuleț – dar îl aruncă cu groază cât colo: era mâneca unei svitce roșii.

— Du-te de-ți vezi de treburile tale, spuse femeia după ce-și veni în fire, când văzu că bărbatului, de frică, îi înțepeniseră picioarele și îi clănțăneau dinții.

— Ce vânzare o să facem acum? mormăi Cerevic dezlegând iapa și ducând-o spre piață. Nu degeaba, pe când mă pregăteam să plec la blestematul ăsta de iarmaroc, simțeam atâta greutate pe suflet, de parcă mi-ar fi trântit cineva o vacă moartă în spinare… De două ori s-au întors boii singuri spre casă. Și, colac peste pupăză, după cât mi-aduc aminte, am plecat într-o luni. Și-acuma numai necazuri! Da’ zurbagiu mai e și dracul ăsta afurisit: ce, nu poate purta svitcă și fără mânecă? Nu, îi place să încurce oamenii! Dacă, de pildă, aș fi eu necuratul – de! dar de asta ferească-mă Dumnezeu – m-aș apuca eu să hoinăresc noaptea după niște sărăcii de petice?!

Aici filosofia lui Cerevic fu întreruptă de o voce groasă și aspră. În fața lui stătea un țigan înalt.

— Ce vinzi, omule?

Cerevic tăcu, îl măsură din cap până-n picioare și răspunse liniștit fără să se oprească și fără să lase din mână frâul:

— Păi nu vezi ce am de vânzare?

— Curelușe? întrebă țiganul privind frâul pe care-l ținea Cerevic în mână.

— Da, curelușe, dacă iapa seamănă cu niște curelușe.

— Ei, drăcie, se vede c-ai hrănit-o numai cu paie?!

— Cu paie?

Și Cerevic voi să zmucească de frâu și să tragă iapa mai aproape, ca să-l facă de râs pe nerușinatul acela care-i defăima marfa, dar mâna lui, neîntâmpinând nicio piedică, îl lovi în bărbie. Ia te uită, frâul era tăiat și de frâu era legată – grozăvie! părul i se ridică măciucă! – o bucată de mânecă roșie. În fața acestui dar neașteptat, scuipând, făcându-și cruce și dând din mâini, Cerevic o rupse la fugă mai dihai ca un flăcău și se făcu nevăzut în mulțime.

XI

Pentru grâul ce-am avut, tot pe mine m-au bătut

Vorbă din bătrâni.

— Puneți mâna pe el, puneți mâna pe el! strigau câțiva flăcăi și-l înghesuiră pe Cerevic la o strâmtoare, înhățându-l cu mâinile lor puternice.

— Leagă-l! El a furat iapa!

— Dumnezeu ocrotească-vă; de ce vreți să mă legați?

— Auziți-l, mai și întreabă! de ce ai furat iapa lui Cerevic?

— Ați înnebunit, măi băieți? Unde s-a mai pomenit să se fure omul pe sine?

— Palavre, palavre! de ce fugeai cu sufletul la gură de parcă te fugărea dracul?

— Cum să n-o iei la fugă când vezi haina necuratului…

— S-o spui la alții! Ai să vezi tu ce păți de la asesor pentru că sperii oamenii cu drăcovenii.

— Puneți mâna pe el! se auzi un strigăt în celălalt capăt al uliței. Uite-l, uite fugarul.

Și Cerevic văzu înaintea ochilor pe cumătrul său în cea mai jalnică stare, cu mâinile legate la spate și dus de câțiva flăcăi.

— Vezi că minunile încep să se înmulțească, grăi unul dintre ei. Ascultați numai ce îndrugă coțcarul{26} ăsta. E destul să-l privești, ca să vezi că-i hoț. Când l-am întrebat: de ce fugeai ca scos din minți? Am băgat, zice, mâna în buzunar să miros niște tabac, și în loc de tabacheră am scos o bucată din svitca necuratului, din care a izbucnit o flacără roșie, și-am rupt-o la fugă.

— Ehe-he! Păsările astea două sunt din același cuib. Ia legați-i împreună!

XII

„Să-mi spuneți, oameni buni, cu ce sunt eu de vină?

De ce vă bateți joc de mine? scânci Grivei amar.

De ce mă chinuiți, de parc-aș fi tâlhar?

De ce? De ce?” scânci și lacrime șiroaie,

Îi curseră pe-obraz, îi curseră puhoaie”

Artemovschi-Gulac, „Boierul și câinele”

— Te pomenești că ai ciordit ceva, cumetre? întrebă Cerevic, legat cum era de cumătru-său, zăcând amândoi sub șopronul de paie.

— Cum, și tu, cumetre? Să mi se usuce mâinile și picioarele dacă am furat vreodată cuiva ceva, afară de colțunașii cu smântână de la maică-mea; dar n-aveam pe atunci decât zece ani.

— Atunci de ce năpasta asta pe capul nostru, cumetre? Tu tot stai mai bine: pe tine, încaltea, te învinuiesc că ai furat de la altul, da’ de ce această ocară asupra mea, săracul de mine, că mi-aș fi furat eu singur iapa! Se vede că așa ni-e scris, cumetre, să n-avem noroc!

— Vai de noi, bieți orfani!

Și cei doi cumetri începură să plângă cu hohote.

— Ce-i cu tine, Solopi? spuse Grițco, care intrase tocmai atunci. Cine te-a ferecat așa?

— Ah, Golopupenco, Golopupenco! strigă plin de bucurie Solopi. El e, ăsta-i, cumetre, flăcăul despre care ți-am vorbit. Ehei, vrednic flăcău! Să mă trăsnească Dumnezeu pe loc dacă n-a dat de dușcă, în fața mea, o cană de rachiu aproape cât căpățâna ta de mare, fără să clipească măcar.

— Cum asta, cumetre, și tu n-ai cinstit un flăcău atât de vrednic?

— Ei, uite, urmă Cerevic, întorcându-se către Grițco, după cum se vede, m-a pedepsit Dumnezeu, pentru că sunt vinovat față de tine. Iartă-mă, fârtate… Zău, aș fi bucuros să fac tot ce-ți poftește suflețelul… Dar ce să-i faci?… A intrat dracu’n baba mea…

— Eu, Solopi, am uitat ce-a fost. Dacă vrei, am să te scap. Și făcu un semn cu ochiul flăcăilor, care-l păzeau pe Cerevic și aceștia se repeziră să-l dezlege. În schimb și tu fă nuntă în lege. O să chefuim așa, ca un an întreg să ne doară picioarele de cât om juca gopacul{27}.

— Uf, ce bine-i! spuse Solopi, bătând din palme, mă simt așa de voios, parcă muscalii mi-ar fi furat baba și-ar fi dus-o hăt, departe. Ei, ce să mai stau la gânduri, dacă se cade sau nu? Facem azi nuntă și pace!

— Bine, ai grijă, Solopi, peste un ceas sunt la tine. Acuma du-te acasă, că te așteaptă cumpărători pentru iapă și grâu.

— Cum, s-a găsit iapa?

— S-a găsit.

Cerevic rămase înlemnit de bucurie, privind în urma lui Grițco, care se depărta.

— Ei, Grițco, am pus eu rău la cale treaba asta? zise țiganul cel înalt flăcăului care se grăbea. Ai mei îs boii, nu-i așa?

— Ai tăi, ai tăi!

XIII

Nu te teme, măiculiță,

Pune-ți roșii cizmulițe,

Dușmani calcă

În picioare

Să răsune

Potcovioare!

Dușmanii să amuțească!

Cântec de nuntă.

Sprijinindu-și bărbia drăgălașă pe braț, Parasca stătea pe gânduri în fața mesei, singură în toată casa. Și stol de visuri zburau în jurul căpșorului bălai. Uneori, o umbră de zâmbet flutura pe buzele ei roșii; o presimțire de bucurie o făcea să-și ridice sprâncenele negre, dar norul mâhnirii i le cobora din nou, umbrind ochii ei căprii și luminoși. „Și dacă nu va fi așa cum zice el? șopti ea cuprinsă de îndoială. Și dacă n-au să vrea să mă mărite cu el?… Nu, nu, asta n-are să se întâmple. Maștiha mea face tot ce vrea… Oare nu pot să fac și eu ce vreau? Dacă-i vorba de încăpățânare, le-oi arăta eu! Frumos mai e! Cum îi ard ochii negri! Ce duios spune: Parasca, porumbițo! Svitca albă îi vine ca turnată! Numai brâul dacă ar fi mai aprins! Las-că-i țes eu unul, când om fi în casa noastră! Cu câtă bucurie mă gândesc, urmă ea, scoțând din sân o oglinjoară cumpărată la iarmaroc, cu o ramă de hârtie roșie și se privi în ea cu o tainică mulțumire, că atunci când oi mai întâlni-o, n-am să-i spun ziua bună, nici moartă. Nu, mașteră, destul ți-ai bătut fata!”

„Mai repede țâșni-va apă din piatră seacă și s-o încovoia stejarul ca salcia în heleșteu, decât să mă plec eu în fața ta! Hei, dar am și uitat, ia să încerc scufia măcar că-i a mașterei, să văd cum îmi vine!” Vorbind astfel se sculă, ținând în mână oglinjoara, își plecă capul asupră-i și începu să calce ferindu-se, ca și cum s-ar fi temut să nu cadă, căci așa cum ținea oglinda, în loc de dușumea vedea tavanul și scândurile de pe care se prăvălise nu demult feciorul popii și străchinile de pe polițe. „Ce-i cu mine? Parcă-s un copil! strigă ea râzând. Mi-e frică să calc!” Și începu să bată din picioare, din ce în ce mai viu. În sfârșit, mâna stângă lunecă în jos, se sprijini în șold și fata se porni pe jucat, cu oglinda-n față, zăngănind din potcovioare și cântând cântecul ei drag:

Foaie verde de pervincă,

La pământ te-ntinde!

Vin, iubite cu ochi negri,

Strâns de mă cuprinde!

Foaie verde de pervincă,

Mai jos te întinde!

Vin, iubite cu ochi negri,

Mai strâns mă cuprinde!

În această clipă, Cerevic băgă capul pe ușă și văzându-și fata jucând cu oglinda în mână, rămase locului și o privi lung, făcând haz de toana asta nemaiauzită. Cu gândul aiurea, fata nu băgă de seamă nimic. La auzul cunoscutului cântec, Cerevic se simți prins și el. Punându-și cu semeție mâinile în șolduri, păși înainte și începu să joace pe vine, uitând de toate treburile lui. Râsul puternic al cumătrului îi făcu pe amândoi să tresară.

— Halal petrecere, tatăl și fata nuntesc în doi! Ia haideți mai repede, a venit mirele!

La ultimul cuvânt, Parasca se făcu mai roșie decât panglica pe care o avea în păr, iar nepăsătorul ei tată își aduse în sfârșit aminte pentru ce venise.

— Ei, fată, hai mai iute! De bucurie că am vândut iapa, Hivrea, zise el, uitându-se cu frică în toate părțile, s-a dus să-și cumpere tot soiul de fleacuri și cârpe, așa că până ce se întoarce trebuie să isprăvim!

Nici n-apucă Parasca să treacă pragul casei și se pomeni în brațele flăcăului cu svitcă albă, care-o aștepta în uliță cu o mare mulțime de oameni.

— Blagoslovește, Doamne! spuse Cerevic, împreunându-și mâinile. Să trăiți uniți ca florile dintr-o cunună!

Atunci se auzi un zgomot în mulțime.

— Mai bine crăp decât să îngădui una ca asta, strigă nevasta lui Solopi, pe care însă mulțimea oamenilor o împingea îndărăt hohotind.

— Potolește-te, potolește-te, muiere! îi spuse liniștit Cerevic văzând că doi țigani vânjoși puseseră stăpânire pe mâinile ei. Ce s-a făcut, s-a făcut! Eu nu-mi întorc vorba!

— Nu, nu, asta n-are să se întâmple! strigă Hivrea. Dar nimeni n-o asculta. Câteva perechi îi înconjurară pe miri, formând în jurul lor un zid de nepătruns de dănțuitori.

Un simțământ ciudat și neînțeles ar fi cuprins pe orice privitor, văzând cum dintr-o singură trăsătură de arcuș a muzicantului cu svitcă de postav și cu mustățile lungi și răsucite, totul se transformă cu sau fără voie într-un tot armonios. Oamenii cu fețe posomorâte, pe care parcă de ani de zile nu mai înflorise un zâmbet, tropăiau din picioare și mișcau din umeri. Totul era numai joc și zburdăciune. Dar mai de neînțeles și mai de mirare era să vezi băbuțele zbârcite, pe care nu le aștepta decât somnul de veci, îmbulzindu-se printre tinerii veseli și plini de viață. Tăcute și nepăsătoare, fără umbră de înțelegere pentru cei din jur, mașinării neînsuflețite, numai aburii băuturii le mai făceau să aibă mișcări omenești. Amețite, clătinau încet din cap și fără a lua în seamă tânăra pereche de alături, țopăiau laolaltă cu mulțimea care petrecea.

Larma, râsetele, cântecele se auzeau din ce în ce mai slab. Arcușul se istovea treptat și sunetele lui nelămurite se pierdeau în văzduh. Pe undeva mai stăruiau încă tropăituri, ca murmurul unei mări îndepărtate, și curând, peste tot se întinse pustiul și tăcerea.

Minunat, dar vremelnic oaspete, bucuria, oare, nu ne părăsește la fel? Zadarnic câte-o notă stingheră cată să ne mângâie. În propriul ei ecou tristețea și pustiul ascultă cu înfiorare. Tot astfel voioșii prieteni ai furtunaticei și neștiutoarei tinereți se mistuie unul câte unul în lumea largă, lăsând la urmă singur pe vechiul lor tovarăș. Tristețea îl apasă pe cel părăsit. Grea și mâhnită își simte inima și mângâiere nicăieri nu-și află.