O răzbunare cumplită

I

Duduia marginea Kievului de tămbălău. Esaulul Gorobeț prăznuia nunta feciorului său. La casa esaulului se adunase puzderie de oaspeți. Mai înainte vreme, oamenilor le plăcea să mănânce bine, să bea și mai bine, dar mai presus de toate, cheful în mare cinste îl aveau. Venise călare pe roibul lui și cazacul zaporojean Michitca, tocmai din câmpia Pereșlee de-a-dreptul de la un chiolhan, unde șapte zile și șapte nopți în șir cinstise cu vin roșu șleahticii crăiești. Și mai venise de la răzeșia lui, aflată într-o văiugă dintre două dealuri, pe cela mal al Niprului, Danilo Burulbaș, fratele de cruce al esaulului, cu Caterina, tânăra-i nevastă, și cu fătul lor ce-abia împlinise anul. Mult s-au minunat oaspeții de fața albă a panei Caterina, de sprâncenele-i negre cum e catifeaua nemțească, de fusta-i mândră și de scurta de serasir albastru, cum și de botforașii ei cu potcoave de argint. Mai mult ca de toate însă, s-au minunat cu toții că nu venise și bătrânul tată al Caterinei. Bătrânul hălăduise în totul numai un an peste Nipru, pierind apoi fără de veste și lipsind vreme de douăzeci și unu de ani. Nu s-a întors la fiică-sa decât după ce ea se măritase și plodise{89} băiatul. Bătrânul, de bună-seamă, ar fi avut multe minunății de povestit. Și cum să n-aibă după atâta hoinăreală pe meleaguri străine! Pe acolo toate sunt altfel, nici oamenii nu-s la fel, nici biserici creștinești nu se află… Dar bătrânul nu venise: asta este!

Li s-a pus dinainte oaspeților votcă fiartă cu stafide și prune, și un blid mare, plin cu colaci de nuntă. Lăutarii au amuțit un scurt răstimp, au pus la o parte chimvalele, scripcile și dairalele și au prins a mânca din coaja de dedesubt a colacilor, în aluatul cărora fuseseră puși bani. În vremea asta, fetele și nevestele tinere și-au șters gura cu basmaua cu cusături și au ieșit iarăși din rânduri la joc; pe când flăcăii cu mâinile în șold își roteau țanțoși ochii în juru-le gata să se repeadă în întâmpinarea lor, bătrânul esaul a scos din casă două icoane, pregătindu-se să blagoslovească mirii. Esaulul primise icoanele în dar de la preacuviosul stareț Vartolomei, un schimnic bătrân. Podoabele de pe icoane erau sărăcuțe; nici aur, nici argint nu lucea pe ele, dar nu era putere necurată care să se apropie de cel ce le avea în casă. Esaulul ridicase icoanele și se pregătea să rostească o scurtă rugăciune, când deodată, copiii care se jucau în țărână prinseră a țipa speriați. Toată adunarea se trase grabnic înlături și oamenii cuprinși de groază arătau cu degetul un cazac care stătea în mijlocul lor. Nimeni nu știa cine-i cazacul. El îi trăsese o căzăcească îndrăcită, înveselind pe cei din juru-i. Când a ridicat însă esaulul icoanele, cazacul se schimbă pe loc la față: nasul i s-a lungit, aplecându-i-se într-o parte, ochii, căprui pân-atunci, i se înverziră, prinzând a-i juca în cap, buzele i se învinețiră, bărbia-i tresări, ascuțindu-i-se ca o suliță, din gură îi ieși un colț, la ceafă îi răsări un gheb și, văzând cu ochii, cazacul se preschimbă în moșneag.

— El e! El e! începură să strige oamenii, îndesându-se unii în alții.

— Iar a venit vrăjitorul! strigau mamele, luându-și copiii în brațe.

Falnic și plin de măreție, esaulul ieși înaintea celorlalți și, punând icoanele în fața necuratului, rosti cu glas puternic: — Piei, satană! N-ai ce căuta aici!

S-a auzit un șuier, urmat de o scrâșnire de colți de lup parcă, și ciudatul moșneag se făcu nevăzut.

Mulțimea începu să freamăte și să murmure, ca marea pe furtună.

— Ce fel de vrăjitor o fi? întrebau tinerii nepricepuți în de-ale vieții.

— Ne paște o nenorocire… spuneau bătrânii, clătinând din cap.

Și peste tot, în curtea largă a esaulului, oamenii începură a se aduna în jurul câte unui povestitor, ca să asculte snoave despre straniul vrăjitor. Dar fiecare alta spunea, și nimic cu temei.

Oamenii au adus în curte de-a-dura un butoi de mied și găleți cu vin grecesc destule. Se înveseliră cu toții iarăși. Lăutarii se porniră din nou. Fetele, nevestele, tinerii și cazacii sprinteni, învestmântați în jupane ce-ți luau văzul, se avântară iar în joc. Înfierbântați de băutură, bătrâni de nouăzeci și o sută de ani, amintindu-și de frumoșii ani ai tinereții, au intrat și ei în joc. Au chefuit cu toții până noaptea târziu, așa cum nu se mai chefuiește în zilele noastre. Prea puțini oaspeți au plecat pe la casele lor. Mulți au mas peste noapte în curtea îngrădită a esaulului și cea mai mare parte au adormit nepoftiți, care pe unde apucase: sub laițe, pe podele, lângă cai, dinaintea grajdului. Acolo unde aburii vinului cuprinseseră capetele lor căzăcești, acolo zăceau tolăniți și sforăind de răsuna Kievul.

II

O lumină blândă s-a așternut peste lume: o cerne luna care s-a ivit de după dealuri. Malul râpos al Niprului s-a îmbrăcat într-o mantie scumpă de damasc, albă ca omătul, iar umbrele s-au retras departe, în hățiș de pini.

În mijlocul Niprului plutea o luntre de stejar. Doi flăcăi, cu negrele cușme căzăcești pe-o ureche, ședeau în față la vâslele de sub care zburau stropii în toate părțile, ca scânteile sub amnar.

De ce nu cântau cazacii oare? Nici de călugării papistași care bântuie Ucraina, cercând să tragă norodul la papistășia lor, nici de bătălia de lângă Lacul-Sărat pe care două zile au purtat-o cu hoarda, nimic nu pomeneau. Dar cum să cânte, cum să vorbească de faptele lor căzăcești, când Danilo, panul lor, e trist și-ngândurat? Marginea mânecii jupanului roșu-cârmâz i-a lunecat din luntre și atârnă în apă iar pani Caterina își leagănă încetișor copilul, fără să-și ia ochii de la el, în timp ce pulberea cenușie de apă îi stropește straiul frumos, pe care nicio manta nu-l apără.

Ți-e mai mare dragul să privești de pe apele Niprului dealurile înalte, luncile întinse, pădurile verzi. Dealurile acelea nu-s dealuri și n-au poale, și jos, ca și sus, au piscuri ascuțite și peste tot, deasupra lor ca și sub ele, se întinde cerul înalt. Pădurile de pe dealuri nu-s nici ele păduri, ci chica din capul piticului pădurii. El își spală barba în apă și de la barbă în jos și de la chică în sus e numai cer înalt. Luncile acelea nu-s lunci, ci o cingătoare verde, care încinge mijlocul cerului rotund, iar pe cele două jumătăți, și pe aceea de jos, și pe aceea de sus, plutește luna.

Dar pan Danilo n-are ochi decât pentru tânăra-i nevastă.

— Caterino, tânără nevastă, comoara mea, ce s-a întâmplat? de ce te-a cuprins jalea?

— Nu m-a cuprins jalea, Danilo, panul meu, dar m-au înspăimântat afurisitele celea de povești cu vrăjitorul. Lumea spune că era așa de fioros din născare că niciun copil nu voia să se joace cu el. Ai auzit, pan Danilo, ce grozăvii spuneau oamenii despre el. Cică mereu i se năzărea că toți își bat joc de dânsul. De se-ntâmpla să întâlnească om în fapt de seară, era destul să i se pară că omul deschide gura a zâmbire, și dimineața îl găseau mort. Mă simțeam tulburată și m-am îngrozit foarte auzind acele povești, – spuse Caterina scoțând o năframă pe care erau cusute de mâna ei, cu mătase roșie, frunze și poame și șterse cu ea obrazul copilului care-i dormea în brațe.

Pan Danilo tăcea mâlc și privea spre malul din umbră al râului unde departe, după pădure, se zărea un dâmb de pământ negru în dosul căruia se înălța un vechi castel. Trei cute i se iviră deodată pe frunte, drept deasupra sprâncenelor; cu mâna stângă își netezi mustățile voinicești.

— Nu fiindcă-i vrăjitor mi-e groază, începu el, ci mai ales fiindcă-i un oaspete hain. Ce i-a venit să vină? Am auzit că leșii vor să ridice o cetate, ca să ne taie calea la zaporojeni. De o fi să fie adevărat… Să prind numai limbă{90} că se află pe acolo vreun bârlog de-al lui, și mătur eu cuibul dracului. Îi dau foc și nici corbii n-o să aibă ce mai alege din el. Oricum, socot că trebuie să aibă destul aur și bogății de tot felul. Iaca unde-i sălașul diavolului acesta. De s-o întâmpla să aibă aur… Acuși trecem pe lângă cruci. Acolo-i țintirimul unde putrezesc ciolanele procleților lui strămoși. Lumea spune că erau gata să-și vândă diavolului pentru bani și sufletele și trupurile îmbrăcate cu jupane jerpelite. Dacă-i adevărat că are aur, nu mai avem acuma de ce sta la cumpănă, căci nu totdeauna poți dobândi aur în războaie…

— Ți-am înțeles gândul. N-aștepta nimica bun din întâlnirea asta cu vrăjitorul. Dar de ce ți se curmă suflarea? Îți încrunți sprâncenele și privirea ți-e întunecată. Mie-mi pare că întâlnirea asta cu vrăjitorul nu-i a bine.

— Taci, femeie! răcni Danilo. Cine se ia după voi, ca voi ajunge! Ia dă-mi un foc, flăcăule, să-mi aprind luleaua. – Și se întoarse spre unul dintre luntrași, care scoase foc din luleaua lui, potrivindu-l în luleaua panului său. – Auzi! Mă sperie cu vrăjitorul! urmă Danilo. Cazacul, slavă Domnului, nu se teme nici de draci, nici de popi. Dacă ne-am potrivi noi la neveste! Dar luleaua și sabia e nevasta noastră. Nu-i așa, luntraș?

Caterina tăcu, ațintindu-și privirea în apa adormită și ușor încrețită de vânt. Niprul sticlea de luciri argintii ca blana lupului în miez de noapte.

Luntrea coti, începând să lunece de-a-lungul malului păduros. Pe mal se vedea un țintirim, unde se învălmășeau, unele-n altele, cruci putrede. Printre cruci nu creșteau tufe de călin, nici nu înverzea iarba, ci numai razele lunii le mai încălzea din înaltul ceresc.

— Măi luntrași, n-auziți țipete? Ne cheamă cineva în ajutor, spuse pan Danilo, întorcându-se către vâslașii lui.

— Ba auzim și ni se pare că vin chiar dintr-acolo, spuseră cei doi flăcăi deodată, arătând spre țintirim.

Dar, nepristan{91}, totul amuți. Luntrea coti iarăși și începu să înconjure ieșitura malului. Vâslașii scăpară vâslele deodată, zgâind ochii mari. Pan Danilo încremeni și el. Groaza și frigul le înghețase cazacilor sângele-n vine.

O cruce de pe un mormânt se clătina și din el se ridică un mort schilav. Barba-i ajungea până la brâu, iar ghearele erau mai lungi decât degetele. Mortul își ridică încet mâinile. Fața îi tresări schimonosindu-i-se. Chinurile pe care le îndura erau, se vede, groaznice. „Mă-năbuș, mă-năbuș!…” gemea el cu glas sălbatic și neomenesc. Glasul îi era ca un cuțit care-ți scrijelea inima. Dintr-odată mortul intră în pământ. Se mai clătină o cruce, și alt mort se ridică din mormântul lui, mai înfricoșător și mai înalt ca cel dintâi. Barba îi bătea în genunchi, iar ghearele erau încă și mai lungi ca ale celuilalt. Mortul acesta urla și mai cumplit: „Mă-năbuș!” și intră și el înapoi în pământ. Se clătină apoi a treia cruce și al treilea mort se ridică. Părea că numai oasele i se ridicaseră, sus de tot, deasupra pământului. Barba îi ajungea la glezne. Ghearele-i lungi se înfigeau în țărână, înspăimântător își întinse mâinile în sus, de parc-ar fi vrut să apuce luna din tării și slobozi un răcnet de-ai fi zis că cineva încerca să-i taie oasele îngălbenite cu fierăstrăul…

Copilul care dormea în brațele Caterinei scoase un țipăt și se trezi. Țipă și pani Caterina. Vâslașilor le căzură căciulile în Nipru, iar pe pan îl trecură fiorii. Deodată, totul se potoli de parcă nici n-ar fi fost, dar mai trecu o bună bucată de vreme până ce vâslașii să pună iarăși mâna pe vâsle.

Burulbaș se uita cu îngrijorare la tânăra lui nevastă înspăimântată cum își legăna în brațe copilul care plângea și, strângând-o la pieptul lui, o sărută pe frunte.

— N-ai de ce te speria, Caterină, privește, nu-i nimic, îi spuse, arătând cu mâna de jur împrejur. Vrăjitorul cată să sperie oamenii, ca nimeni să nu acolisească la bârlogul lui. Dar cu una ca asta nu sperie decât muierile. Dă-mi, rogu-te, băiatul în brațe, și spunând asta, pan Danilo ridică feciorul și-l sărută. Nu-i așa, Ivan, că nu te temi de vrăjitori? Hai, spune-mi: „Nu, tătucă, sunt cazac!” Hai, nu mai plânge. Uite, acuși suntem acasă. Cum om ajunge, o să-ți dea mama cașă, o să te culce în leagăn și o să-ți cânte:

Nani, nani, nani!

Nani, nani, puișor,

Crești frumos și repejor,

Spre faima cazacilor

Și spaima dușmanilor.

Ia spune și tu, Caterină, mie-mi pare că lui taică-tău nu-i e voia să trăiască în bună înțelegere cu noi. De când a venit e tot posomorât și încruntat, de parcă i s-ar fi înecat corăbiile… Dacă știa că n-are să-i placă, de ce a mai venit? N-a vrut să bea pentru libertatea noastră căzăcească, n-a legănat copilul în brațe… La început mă bătea gândul să-i spun tot ce aveam pe suflet, dar nu știu ce era cu mine, că mi se opreau vorbele pe buze. Nu. Taică-tău n-are inimă de cazac. Inimile de cazaci, oriunde s-ar întâlni, numai din piept nu se smulg ca să se apropie!… Ce-i, flăcăii mei dragi? Mai este mult până la mal? Las-că vă dau eu căciuli noi. Ție, Stețco, am să-ți dau una de catifea, cu fundul cusut cu fir de aur. I-am scos-o unui Tătar, cu cap cu tot. Armele și tot ce avea mi le-am luat, numai sufletul i l-am slobozit. Ei, trageți la mal. Uite, Ivan, am ajuns acasă, și iaca, tu tot plângi. Ia-l tu, Caterină.

Toți au sărit pe mal. După deal se ivi un acoperiș de paie. Acolo erau casele strămoșești ale lui pan Danilo. Dincolo de ele mai era un colnic, după care se întindea câmpia, pe care și o sută de verste să fi mers, nu întâlneai picior de cazac.

III

Răzeșia lui pan Danilo era așezată între două dealuri, într-o vale îngustă, care cobora lin spre Nipru. Casele nu erau înalte, iar locuința lui arăta pe dinafară întocmai ca acelea ale cazacilor de rând, cu o singură odaie, dar mare și luminoasă; în ea era loc destul și pentru dânsul și pentru nevastă-sa și pentru slujnica bătrână și pentru zece voinici, toți unul și unul. Pe ziduri erau polițe de stejar, și blide, și castroane de tot felul. Printre ele se aflau și pocale de argint, și cupe suflate cu aur, unele primite în dar, altele pradă de război. Sub polițe atârnau muschete scumpe, săbii, sânețe și sulițe, trecute de voie, de nevoie, de la tătari, turci, și leși, în mâinile lui pan Danilo și păstrând pe ele multe urme de lovituri de sabie. La vederea lor, pan Danilo își amintea, după semnele pe care le purtau, de nenumăratele lui lupte. Jos, de-a-lungul pereților, erau laițe de stejar bine geluite. Lângă ele, în fața cuptorului, atârna un leagăn prins de frânghii trecute printr-un inel înșurubat în tavan. Podeaua era bătătorită neted și lipită cu lut peste tot. Pe laițe dormeau pan Danilo cu nevastă-sa, pe cuptor bătrâna slujnică, iar în leagăn se legăna copilul, gungurind. Voinicii se culcau pe jos, prin unghere. Dar cazacului îi place mai bine să doarmă pe pământul gol, sub cerul liber. N-are nevoie de saltea de puf. Își așterne la căpătâi un braț de fân proaspăt și se întinde în voie pe iarbă. Îi place ca, trezindu-se în toiul nopții, să poată privi cerul înstelat și să se înfioare în răcoreala care-i mai înviorează ciolanele căzăcești. Se întinde, bolborosește în somn, își aprinde luleaua și se înfășoară mai bine în cojocul călduros.

După petrecerea din ajun, Burulbaș se trezi destul de târziu. De cum se trezi, se și așeză în colțul laiței și începu să-și ascută un iatagan turcesc nou-nouț, dobândit prin schimb, pe când pani Caterina se apucă să coasă cu fir de aur un ștergar de mătase. Deodată, mânios și încruntat, în dinți cu luleaua adusă de pe meleaguri străine, intră în odaie tatăl Caterinei și începu s-o dojenească și s-o descoasă cu asprime de ce s-a înapoiat atât de târziu.

— Socrule, de asemenea trebi eu dau seamă nu ea. Nu-ți fie cu supărare, dar la noi așa-i obiceiul: să răspundă bărbatul și nu nevasta, spuse Danilo, și-și văzu de treabă. Poate că-n unele țări păgâne o fi și altfel. Nu știu.

Sângele năvăli în fața aspră a socrului și ochii începură să-i scapere sălbatic.

— Cine altul decât un tată trebuie să-i poarte de grijă fiică-si, mormăi el printre dinți. Dacă-i așa, atunci să te-ntreb eu pe tine: unde-ai umblat până noaptea târziu?

— Apoi, așa spune, tată socrule. La asta ți-oi răspunde că am trecut demult de vârsta când te-nfașă muierile. Acuma știu să mă țin în șea. Mai știu să țin în mână și o sabie ascuțită. Și-mi pare că mai știu încă și altceva… Știu să nu dau socoteală nimănui de ceea ce fac.

— Cum văd eu, ba-s și încredințat de asta, tu Danilo cauți ceartă cu lumânarea. Cel ce se ascunde are gând rău.

— Crede ce vrei, spuse Danilo. La rându-mi oi crede și eu ce vreau. Până-n clipa de față, slavă Domnului, n-am fost nicicând părtaș la vreo faptă necinstită. Am luptat întotdeauna pentru legea pravoslavnică și pentru țară, și nu ca unii vagabonzi, care umblă Dumnezeu știe pe unde, în vreme ce pravoslavnicii luptă pe viață și pe moarte, ca apoi să se năpustească la pâinea pe care n-au semănat-o. Și-s pe deasupra mai răi ca uniții și nu pun niciodată piciorul în lăcașul Domnului. Pe de-alde aceștia ar trebui lumea să-i descoasă, ca să afle pe unde umblă.

— Ehei, cazace! Să știi… Oricât de prost țintaș oi fi, da’ până și la o sută de stânjeni glontele meu tot în inimă nimerește. Și cu sabia mă bat strașnic. Nu rămân din om decât bucățele mai mărunte ca păsatul de fiertură.

— Eu îs gata, spuse pan Danilo, tăind voinicește văzduhul în cruce cu sabia pe care știuse parcă mai dinainte de ce o ascute.

— Danilo! țipă Caterina, apucându-i mâna și spânzurându-i-se de ea. Bagă de seamă, smintitule, asupra cui ridici mâna. Și tu, tată, ți-e părul alb ca neaua și te-ai aprins ca un flăcău fără minte.

— Nevastă! strigă Danilo amenințător. Știi că nu-mi place asta. Vezi-ți de treburile tale muierești!

Spăimântător zăngăniră săbiile! Fierul lovea fierul și cazacii se împroșcau cu scântei de parcă ar fi fost colb. Caterina trecu plângând în colțul ei, se trânti pe pat și-și astupă urechile ca să nu audă loviturile. Dar cazacii se băteau aprig, încât nu se putea să nu auzi zăngănitul fierului. Caterina simțea loviturile în propriul ei trup și inima îi bătea să i se spargă. „Nu mai pot răbda, nu mai pot! Poate că sângele roșu îi și țâșnește ca dintr-un șipot din trupul alb. Poate că iubitul meu își dă duhul în clipa asta, iar eu stau aici…” Și albă ca varul, abia răsuflând, intră în odaie.

Deopotrivă de tari erau cazacii și crâncen se mai băteau. Nu se puteau birui unul pe altul. Când tatăl se avânta, celălalt dădea înapoi, iar când îl înghesuia Danilo, întunecatul bătrân, se retrăgea la rându-i. Și iar stau amândoi la fel de tari, unul în fața celuilalt. Furia clocotește într-înșii și iarăși se înfruntă. Of! cum se mai ciocnesc săbiile… Și, zăngănind, lamele au zburat înlături frânte.

— Slavă ție, Doamne! răsuflă Caterina, dar țipă din nou văzând cum cazacii pun mâna pe muschete, potrivesc cremenea și trag cocoașele.

Cel dintâi trase pan Danilo, fără să nimerească. Socrul îl ținti. Era bătrân și privirea nu-i era așa de ageră ca a unui tânăr, dar mâna nu-i tremura. Împușcătura trăsni… Danilo se clătină și sângele îi împroșcă mâneca stângă a jupanului căzăcesc.

— Nu, strigă Danilo. Nu-mi vând eu așa de ieftin pielea. Nu-i stânga atamanul, ci dreapta. În perete îmi atârnă un pistol turcesc care nu m-a lăsat niciodată de când mă știu. Coboară din perete, bătrâne tovarăș, și fă-i un bine vechiului tău prieten! Și Danilo întinse mâna.

— Danilo! țipă Caterina deznădăjduită, apucându-l de mână și căzând în genunchi. Nu pentru mine, mă rog. Mie mi-e tot una să mor. Nu-i vrednică nevasta care mai trăiește după ce și-a pierdut bărbatul. Niprul, Niprul cel rece îmi va fi mormântul… Dar, uită-te, Danilo, la feciorul tău. Cine să-i poarte grija? Cine să-l mângâie? Cine să-l învețe să călărească pe un cal ca pana corbului, să se bată pentru slobozenie și credință, să bea și să zburde ca un adevărat cazac? Ți-e scris și ție, fiul meu, să pieri. Tată-tău nu vrea să știe de tine. Uite cum își întoarce capul într-o parte. Oof! Abia acum te cunosc! Fiară ești, nu om! Ai inimă de lup și suflet de șarpe viclean. Credeam că ai, oricum, un pic de omenie și că în trupul tău de cremene clocotesc simțăminte omenești. Amar m-am înșelat. Are să-ți pară bine și o să-ți salte de bucurie oasele în groapă când vei auzi că leșii, liftele cele turbate, îți vor arunca feciorul în foc, când va țipa sub tăișul cuțitului, opărit cu uncrop. Oof, abia acum te cunosc! Ai fi în stare să te scoli din mormânt și să ațâți cu căciula ta focul care-l va mistui.

— Stai, Caterină! Vino-ncoace, dragul meu Ivan, să te sărut. Nu, copilul meu, nimeni n-are să-ți smintească un firișor de păr din cap. Ai să crești mare pentru cinstea țării. Ai să zbori cândva în fruntea căzăcimii, cu căciula de catifea în cap și cu sabia ascuțită în mână. Dă-mi mâna, tată. Să uităm ce-a fost. De ți-am greșit cu ceva, iartă-mă. de ce nu-mi întinzi mâna? spuse Danilo tatălui Caterinei, care rămăsese nemișcat și a cărui față nu arăta nici mânie, nici gând de împăcare.

— Tată, strigă Caterina, îmbrățișându-l și sărutându-l. Nu fi neînduplecat. Iartă-l pe Danilo, că n-are să te mai supere de-aici încolo.

— Numai pentru că mă rogi tu, fata mea, îl iert! îi răspunse el sărutând-o și ochii i-au scăpărat ciudat. Caterina se cutremură preț de o clipă: ciudată i se păru și sărutarea, cât și nefireasca sclipire a ochilor. Se sprijini de masa pe care pan Danilo își pusese mâna să și-o oblojească și se gândea că rău făcuse și împotriva obiceiului căzăcesc, că ceruse iertare, când știa prea bine că nu-i el vinovatul.

IV

Ziua se ivise, dar soarele, nu. Cerul se posomorâse și o ploaie subțire se cernea pe câmpii, pe păduri și pe apa întinsă a Niprului. Pani Caterina se trezise, dar nu era mulțumită. Ochii-i erau plânși. Era neliniștită și nu-și afla locul.

— Bărbatul meu iubit, bărbatul meu scump, urât vis am mai avut astă-noapte.

— Ce vis ai avut, iubita mea pani Caterina?

— Un vis ciudat și atât de viu, de parcă era aievea. Am visat că pocitania aceea pe care am văzut-o la esaul era chiar tata. Te rog, însă nu crede cumva în visul meu. Câte prostii nu visează omul. Se făcea că stam în fața lui, înspăimântată și tremurând ca varga și, la fiecare vorbă ce rostea îmi simțeam vinele zvâcnind. De-ai fi auzit ce spunea!…

— Și ce-ți spunea, comoara mea?

— „Ia te uită la mine, zicea, Caterină. Sunt frumos. Degeaba spun oamenii că-s pocit. Ți-oi fi bărbat bun. Uită-te cum îmi lucesc ochii…” Și-mi aruncă o privire așa de învăpăiată, că am început să țip și m-am trezit.

— Da. Visurile spun de multe ori adevărul. De altfel, știi că peste deal domnește iarăși neliniștea. Iar au prins leșii a iscodi. Gorobeț mi-a trimis vorbă să veghez. Dar degeaba se frământă el, că nici așa nu închid ochii. Flăcăii mei au prăvălit astă noapte copaci în douăsprezece locuri și au ridicat stavile. Las’ că-i ospătăm noi cu prune de plumb, iar pospoliții or dănțui sub vergi.

— O fi știind oare tata de asta?

— Taică-tău îmi stă în gât. Nici azi nu pricep ce-i cu el. Mult trebuie să fi păcătuit pe unde a umblat. Și mă gândesc: de-o lună de când stă la noi, de ce nu s-o fi înveselit și el, măcar odată, ca orice bun cazac! Mied să bea n-a vrut. Auzi tu, Caterină, nici n-a vrut să guste din miedul pe care l-am prădat de la jidovii din Brest. Ei băiete, dă o fugă în beci, și adă-mi din miedul cela jidovesc, strigă pan Danilo. Și nici rachiu nu bea! Mare ticăloșie! Pani Caterina, tare mă tem că n-o fi crezând în Domnul nostru Iisus Christos! Dar ție cum ți se pare?

— Dumnezeu unul știe ce tot îndrugi tu, pan Danilo!

— E totuși de mirare, urmă pan Danilo, luând cana de lut din mâna cazacului. Până și papistașii sunt ispitiți de votcă. Numai turcii nu beau. Ascultă, Stețco, mult mied ai dat pe gât în beci?

— L-am încercat numai, pane!

— Minți, afurisitule. Nu vezi cum ți s-adună muștele la mustăți? După ochi se cunoaște c-ai dat gata jumătate de vadră. E-hei, cazacii! Pârdalnice făpturi! Gata să-și dea și cămașa unui prieten dar când e vorba de băut se schimbă treaba. Demult nu m-am mai îmbătat pani Caterina, nu-i așa?

— Ei, demult! De ieri… Ai uitat?

— Nu te teme, nu te teme! O ulcică numai. Uite și pe egumenul turcesc, spuse el printre dinți, văzându-l în ușă pe socru-său, care tocmai se apleca să intre.

— Ce-i asta, copila mea? zise tatăl Caterinei, scoțându-și căciula din cap și îndreptându-și cingătoarea de care atârna o sabie bătută cu nestemate de-ți lua ochii. Soarele e sus, și prânzul nu-i gata.

— Prânzu-i gata, tată. Îndată pun masa. Scoate oala cu găluște, îi spuse pani Caterina bătrânei slujnice, care ștergea blidele de lemn. Ba nu, las-că o scot eu; tu cheamă flăcăii.

Toți se așezară roată pe podea: în fața icoanei tatăl Caterinei, în dreapta lui – fiică-sa, în stânga – pan Danilo, și apoi pe rând cei zece voinici de credință, unii cu jupane albastre, alții cu galbene.

— Nu-mi plac găluștele astea, spuse tatăl Caterinei după ce gustă din ele și puse lingura la o parte. N-au niciun gust.

„Știu că-ți plac mai mult tăiețeii jidovești”, gândi Danilo. Apoi cu voce tare:

— De ce spui, socrule, că găluștele n-au niciun gust? Oare nu-s bine făcute? Caterina mea face niște găluște cum rar mănâncă hatmanul. Așa că n-ai de ce te scârbi. Asta-i mâncare creștinească. Toți sfinții și oamenii cu frica lui Dumnezeu mănâncă găluște.

Tatăl Caterinei n-a scos o vorbă. Pan Danilo tăcu și el.

S-a adus apoi friptură de porc cu varză și prune.

— Nu-mi place carnea de porc, făcu iarăși tatăl Caterinei, scociorând varza cu lingura.

— De ce să nu-ți placă? spuse Danilo. Numai turcii și jidovii nu mănâncă porc.

Tatăl Caterinei se oțărî și mai mult.

N-a mâncat decât tăieței cu lapte, bând în loc de votcă un fel de apă neagră dintr-un șip{92}, pe care l-a scos din sân.

După ce a mâncat, Danilo s-a culcat și a dormit zdravăn, sculându-se abia la vreme de chindie. Se apucă apoi să scrie niște cărți armiei căzăcești, în timp ce pani Caterina, lângă cuptor își legăna copilul. Sta și se uita pan Danilo cu ochiul stâng la slova lui, iar cu dreptul – pe fereastră. Pe fereastră se vedeau lucind în depărtare dealurile și Niprul. Dincolo de Nipru, albăstreau pădurile. Sus, licărea cerul senin al nopții. Dar nici înaltul cerului, nici pădurea albastră nu-i desfătau ochii lui pan Danilo: el se uita la dâmbul de pământ pe care se înălțau zidurile negre ale bătrânului castel. I se păru că printr-o fereastră îngustă fulgeră o luminiță. În jur însă, era liniște. Pesemne că i se năzărise. Se auzea numai din jos vâjâitul înăbușit al Niprului și din trei părți huia pe rând, în răstimpuri, bătaia valurilor trezite. Niprul nu se răzvrătește. Ca un bătrân cârtește și bombăne; nimic nu-i place; toate s-au schimbat în jurul lui; poartă dealurilor, pădurilor și luncilor de pe malurile sale o vrajbă tăcută și duce cu el jalbă împotrivă-le, tocmai la Marea Neagră.

Iată că se zărește o luntre neagră pe întinsul Niprului și la castel parcă iarăși scapără. Danilo șuieră încetișor și la șuieratul lui se ivi unul dintre credincioșii săi flăcăi.

— Stețco, îi spuse el, pune mâna mai repede pe o sabie ascuțită și pe o sâneață și hai cu mine.

— Pleci? îl întrebă pani Caterina.

— Plec, nevastă. Trebuie să cercetez peste tot și să văd dacă rânduielile-s păzite.

— Mie mi-e frică să rămân singură. O să mă fure somnul. Ce mă fac dacă visez iar? Nici nu-mi dau bine seama dacă a fost vis sau întâmplare aievea, așa de vii mi s-au părut toate.

— Bătrâna rămâne cu tine doar, iar în tindă și-n curte dorm cazacii.

— Baba a și adormit, și-n cazaci nu mă bizui prea mult. Ascultă, pan Danilo. Încuie-mă și ia cheia. Așa n-are să-mi mai fie frică. Iar cazacii, culcă-se dinaintea ușii.

— Fie și așa, zise Danilo, ștergând colbul de pe sâneață și turnând pulberea în tigăița ei.

Credinciosul Stețco era gata și-l aștepta cu toată armătura căzăcească pe el. Danilo își puse căciula de cârlan, închise ferestruica, trase zăvoarele, ieși încetișor din curte, se strecură printre cazacii adormiți și se îndreptă spre dealuri.

Cerul se limpezise. Dinspre Nipru o boare proaspătă adia ușor. Dacă din depărtări n-ar fi răzbit țipăt de pescăruș, ai fi zis că totul amuțise. Dar iată că se auzi un foșnet…

Burulbaș și credincioasa lui slugă se furișară într-un mărăciniș care ascundea trunchiuri doborâte. Un om în jupan roșu, cu două pistoale la brâu și sabia la șold, cobora dealul.

— Ăsta-i socru-meu! spuse pan Danilo, pândindu-l din ascunzișul lui. De ce și unde se duce la vremea asta?… Stețco, nu căsca gura, fii cu ochii în patru, să vezi încotro are s-o apuce panul.

Omul cu jupanul roșu coborî spre mal și o coti înspre limba de pământ.

— Aha! Acolo se duce! Ce zici de asta, Stețco? Se duce chiar în bârlogul vrăjitorului.

— Adevărat, pan Danilo. Acolo se duce. De ar fi altfel, ar fi trebuit să-l zărim iarăși de cealaltă parte. Dar așa, cum s-a apropiat de castel s-a și mistuit.

— Să ieșim numai și-i luăm apoi urma. Aici se pune ceva la cale. Da, da, ți-am spus eu, Caterina, că taică-tău e un nelegiuit, și că toate câte le face numai pravoslavnice nu-s.

Iată-i pe pan Danilo și pe credincioasa lui slugă pe limba de pământ și iată-i mistuindu-se în pădurea deasă care înconjoară castelul. O fereastră de sus se lumină slab. Cazacii stăteau jos și se gândeau cum să ajungă acolo. Nu se vedeau nici porți, nici uși. Era, ce-i drept, o intrare prin curtea castelului, dar cum să pătrundă? De departe se auzea zăngănit de lanțuri și hămăit de câini.

— Ce să mai stau la gânduri? spuse pan Danilo, văzând un stejar înalt în fața ferestrei. Tu, flăcăule, rămâi aici, eu mă sui în copac. De acolo am să văd prin fereastră tot.

Danilo își scoase cingătoarea, aruncă sabia ca să nu zăngănească și, apucându-se de o cracă se cățără în stejar. Fereastra era tot luminată. Se așeză pe o cracă, lângă fereastră, se apucă cu o mână de copac și se uită înăuntru. În odaie nu ardea nicio lumânare, totuși era lumină. Pe pereți se vedeau semne stranii și atârnau tot felul de arme ciudate, din care nu mai văzuse. Arme din acestea nu purtau nici turcii, nici crâmlenii, nici leșii și nici măcar viteazul neam al Șvezilor. Sub tavan zburau de colo-colo lilieci mari și umbrele lor fâlfâiau pe pereți, pe uși și pe podele. Pe ușa ce se deschise fără zgomot intră un bărbat în jupan roșu și se duse de-a-dreptul la masa acoperită cu o față albă. „El e! Socru-meu!” își zise Danilo. Se lăsă mai jos și se lipi mai tare de trunchi.

Dar omul n-avea timp să vadă că pe fereastră îl privește cineva. Venise posac și ursuz și smulse furios fața de masă. O lumină albăstruie și străvezie începu atunci să se reverse treptat în toată încăperea. Undele de aur palid ale luminii de până atunci se cufundau fără să se destrame în această mare albastră, întocmai ca vinele în marmoră. Omul puse pe masă o oală și începu să arunce în ea felurite ierburi.

Privind mai cu luare aminte, pan Danilo văzu că în locul jupanului roșu, omul avea acum șalvari largi, cum poartă de obicei turcii. La brâu avea înfipte pistoale, iar în cap un fel de tichie ciudată, având pe ea semne care nu aduceau nici cu scrisul leșesc, nici cu cel rusesc. Îți dădeai seama, privindu-l, că și fața i se schimbă văzând cu ochii: nasul i se lungi, atârnându-i peste buze. Gura i se lăți până la urechi, un colț îi ieși pieziș și înaintea lui se înfățișă același vrăjitor pe care-l văzuse la nunta esaulului. „Ți se vădește visul, Caterină”, își zise Burulbaș.

Vrăjitorul începu să se plimbe în jurul mesei, semnele din perete începură să se schimbe și ele cu iuțeală, iar liliecii să zboare tot mai repede în sus și în jos, încoace și încolo. Lumina albăstrie care slăbea din ce în ce, păru de la o vreme să se stingă de tot. O altă lumină, trandafirie și lină, se revărsa acum în odaie. Această blândă lumină părea că se revarsă în toate ungherele cu un clinchet ușor când, deodată, pieri și întuneric se făcu. O vreme nu se auzi decât un foșnet, așa cum în fapt de seară liniștită adie vântul, rotindu-se deasupra oglinzii apelor, aplecând tot mai mult spre luciul lor sălciile argintii. Lui pan Danilo i se păru că în odaie lucea luna, pluteau stelele, licărea nelămurit azurul întunecat al cerului și simți chiar, drept în față, răceala nopții. Deodată însă cerul dispăru și pan Danilo văzu dinainte-i propria-i odaie (de aceea își pipăi repede mustața, să se încredințeze dacă nu cumva adormise), de pereți atârnau săbiile lui turcești și tătărești, de-a-lungul lor erau polițele, iar pe polițe străchini și blide; pe masă pâinea și sarea; leagănul atârna de tavan… Dar în locul icoanelor, pocitanii fioroase se holbau pe prichiciul cuptorului… O pâclă deasă acoperi totul și iarăși se făcu întuneric. Un clinchet minunat porni din nou și odaia se umplu de lumină trandafirie, iar vrăjitorul sta iarăși stană, cu capul înfășurat în ciudata lui cealma{93}. Sunetele se auzeau tot mai tari și mai dese, lumina trandafirie din blândă cum era, se făcu tot mai vie și ceva alb, ca un nor, flutură în mijlocul încăperii. Lui pan Danilo i se părea că norul nu era chiar nor, ci mai degrabă o femeie, numai că nu se putea dumiri din ce anume era făcută; din văzduh să fie țesută? Altfel n-ar fi plutit fără să atingă podeaua sau să se sprijine de ceva, nu s-ar fi văzut printr-însa lumina trandafirie și n-ar fi zărit strălucind semnele de pe pereți. Iată că și-a mișcat capul străveziu. Ochii azurii îi lucesc potolit, părul inelat îi cade pe umeri ca o ceață cenușie, buzele palide amintesc lumina trandafirie și firavă a zorilor când se revarsă peste cerul alb-străveziu al dimineții, negrul sprâncenelor umbrește ușor… Vai! Dar asta-i Caterina! În clipa aceea Danilo simți că mâinile și picioarele îi înțepenesc. Încercă să scoată o vorbă, dar buzele i se mișcau mute.

Vrăjitorul sta nemișcat la locul lui.

— Unde-ai fost? întrebă el. Și făptura din față se înfioră.

— Ah! de ce m-ai chemat? gemu ea încetișor. Eram atât de fericită! Mă aflam în locurile unde m-am născut și am trăit cincisprezece ani. Ce bine-i acolo! Cât de verde și de plină de miresme e lunca unde mă jucam în copilărie! Aceleași flori de câmp, aceeași casă, aceeași grădină de zarzavat. Cum mă mai îmbrățișa buna mea mamă! Și câtă dragoste îi izvora din ochi. M-a mângâiat, m-a sărutat pe gură și pe obraz și mi-a pieptănat cu un pieptene des părul castaniu. Tată!… spuse ea pironindu-și privirea stinsă asupra vrăjitorului, de ce mi-ai înjunghiat mama?

Vrăjitorul o amenință cu degetul.

— Oare te-am rugat eu să-mi vorbești de asta? și frumoasa vedenie se cutremură. Unde ți-e pani a ta acum?

— În clipa de față, pani a mea, Caterina, doarme. Iar eu m-am bucurat de asta și mi-am luat zborul. Demult voiam s-o văd pe mama. Dintr-odată m-am făcut iar de cincisprezece ani. Și m-am simțit ușoară ca o păsărică. de ce m-ai chemat?

— Îți mai aduci aminte tot ce ți-am spus ieri? o întrebă vrăjitorul în șoaptă.

— Îmi mai aduc aminte. Da, îmi mai aduc aminte. Dar ce n-aș da s-o pot uita. Sărmana Caterina! Multe din câte-i știe sufletul, ea nu le știe.

„E sufletul Caterinei”, se gândi pan Danilo, fără să se încumete încă să miște.

— Pocăiește-te, tată. Nu te îngrozești oare când, după fiecare din omorurile tale, morții se scoală din mormintele lor?

— Iar vechea poveste! îi tăie vorba vrăjitorul amenințător.

— Oricum, ce-am hotărât eu va să fie și am să te silesc să faci ceea ce vreau eu. Tot are să mă iubească ea, Caterina…

— Oh! Ești un căpcăun, nu tatăl meu! gemu ea. Nu, n-ai să-ți împlinești voia! Drept e că prin farmece necurate ai putere să chemi sufletul și să-l chinuiești. Dar numai unul Dumnezeu poate să-l silească să i se plece. Nu, niciodată, cât voi sta în trupul ei, Caterina n-are să facă o faptă urâtă lui Dumnezeu… Tată, se apropie judecata de apoi. Chiar de nu erai tatăl meu, nici atunci nu m-ai fi putut sili să-mi înșel bărbatul credincios și iubit. Și chiar dacă bărbatul meu nu mi-ar fi credincios și nu l-aș iubi, nici atunci nu l-aș înșela, pentru că sufletele necredincioase și care își calcă jurămintele nu-s pe placul Domnului.

În clipa aceea își aținti privirea pierdută către geamul dinaintea căruia sta pan Danilo și se opri încremenită.

— Unde te uiți? Pe cine vezi acolo? urlă vrăjitorul.

Sufletul Caterinei se cutremură. Dar pan Danilo coborâse demult de pe stejar și, însoțit de credinciosul lui Stețco, se îndreptă spre dealurile sale. „E îngrozitor, e îngrozitor!” își spunea el, și simți o neliniște cuprinzându-i inima de cazac. Curând ajunse la curtea lui unde toți cazacii dormeau duși, afară de unul de strajă, pufăind din lulea. Cerul tot era prefirat cu stele.

V

— Ce bine ai făcut că m-ai trezit! — spuse Caterina, frecându-se la ochi cu mâneca înflorată a cămășii și cătând buimacă la bărbatul care îi sta dinainte. — îngrozitor vis am avut! Mă-năbușeam! Oof!… credeam că mor…

— Ce vis? N-o fi acesta? Și Burulbaș începu să-i spună nevesti-sii ceea ce văzuse.

— Cum de le-ai aflat, bărbate? întrebă Caterina uimită. Nu știu cum se face, dar multe dintre cele ce-mi spui mi-s necunoscute. Nu. N-am visat că tata ar fi omorât-o pe mama. Nici morții nu i-am văzut și nici altele. Nu, Danilo, n-am visat întocmai așa cum spui tu. Vai! Cât e de groaznic tatăl meu!

— Nici nu mă miră că n-ai văzut multe dintre câte ți-am spus. Nu știi nici a zecea parte din câte ți le știe sufletul. Știi tu oare că tată-tău e un antichrist? încă acum un an, pe când mă pregăteam să pornesc cu leșii împotriva crâmlenilor (pe atunci eram încă prieteni cu neamul acesta necredincios), mi-a spus egumenul mănăstirii Bratschi (și trebuie să știi, nevastă, că era un sfânt), că antichristul are puterea să cheme la dânsul orice suflet. Când omul adoarme, sufletul i se plimbă în voie și zboară împreună cu arhanghelii pe lângă sălașul Domnului. De cum i-am văzut fața, nu mi-a plăcut. De știam că ai așa tată, nu mă însuram cu tine. Nu te luam și nu-mi încărcam sufletul cu păcat, înrudindu-mă cu neamul antichristului.

— Danilo, strigă Caterina, acoperindu-și fața cu mâinile și izbucnind în hohote de plâns. Am eu oare vreo vină față de tine? Ți-am fost eu cândva necredincioasă, bărbatul meu drag?… Atunci, cu ce ți-am stârnit mânia? Nu te-am slujit eu cu credință? Spusu-ți-am eu vreo vorbă când te-ntorceai cu chef de la vreo petrecere? Nu ți-am născut eu fecior sprâncenat?…

— Nu plânge, Caterină. Acuma te cunosc și n-am să te părăsesc pentru nimic în lume. Toate păcatele pe capul lui tată-tău sunt.

— Nu! Nu spune că-i tatăl meu. Nu mi-e tată! Dumnezeu mi-e martor că mă lepăd de dânsul, că mă lepăd de tatăl meu. El e un antichrist, care hulește numele Domnului. Chiar de-ar fi să piară, sau să se înece, și încă nu i-aș întinde mâna să-l scap. De-ar fi să se usuce de sete, otrăvit de cine știe ce buruiană, tot nu i-aș da să bea. N-am alt tată decât pe tine!

VI

În adâncul beci al lui pan Danilo, cu trei rânduri de lacăte, încuiat și ferecat în lanțuri grele, zace acum vrăjitorul; iar de ceea parte, pe malul Niprului, diavolescu-i castel se mistuie-n flăcări, pe când valuri roșii ca sângele se îmbulzesc bătând străvechile ziduri. Nu pentru vrăjitorie și nici pentru păcatele-i pătimește vrăjitorul în beciul adânc. Pentru asta, Cel de Sus va să-l judece. El se află acolo pentru hainie, pentru că s-a ajuns cu dușmanii pravoslavnicei țări rusești să vândă poporul ucrainian papistașilor și să pună foc bisericilor creștine. Vrăjitorul e posomorât. Gânduri negre ca noaptea îi frământă cugetul. Numai o zi mai are de trăit, căci mâine urmează să-și ia rămas bun de la viață. Mâine îl așteaptă osânda, și osânda nu-i va fi ușoară. Are să fie încă bine de l-ar fierbe de viu într-un cazan, sau de l-ar jupui de pielea lui cea păcătoasă. Vrăjitorul stă posomorât și cu capul plecat. Poate că în ceasul dinaintea morții se căiește, dar prea mari îi sunt păcatele ca să-l mai ierte Dumnezeu. Sus, în fața lui, se află o ferestruică zăbrelită cu fier. Zăngănind din lanțuri, vrăjitorul se apropie de ferestruică, să vadă dacă nu cumva trece fiică-sa. Fiică-sa e ca o porumbiță, blândă și deloc răzbunătoare. Cine știe? Poate că s-o milostivi de tatăl ei?… Dar nu trece nimeni. Jos, șerpuiește drumul și nimeni nu trece. Ceva mai jos, curge Niprul; lui nu-i pasă de nimic, huiește numai și pe întemnițat îl apucă groaza, tot ascultându-i huietul veșnic același.

Dar iată că s-a ivit cineva pe drum: trece un cazac. Întemnițatul oftează greu. Și iarăși se întinde pustiul. Din depărtare însă mai coboară cineva… Contășul verde îi flutură, iar în cap îi lucește o podoabă de aur… Ea e! Și vrăjitorul se apropie și mai mult de fereastră. Iată că se apropie și ea…

— Caterina, fata mea, milostivește-te, fă-ți pomană cu mine!…

Caterina pare că nu aude: trece mută. Nici nu-și aruncă ochii la închisoare și s-a și mistuit. Întreaga lume parcă-i pustie. Niprul vâjâie a jale și jalea îți cuprinde sufletul. Dar simte oare vrăjitorul jalea aceasta?

Ziua e pe sfârșite. Soarele a asfințit. Se întunecă. Seara s-a lăsat și-i răcoare. De undeva se aude răgetul unui bou și larmă de glasuri. Se vede că oamenii se întorc de la lucru și-s veseli. Pe Nipru lunecă o luntre… Cui îi pasă de vrăjitor? Pe cer prinde a luci secera de argint. Dar iată că cineva se apropie de cealaltă parte a drumului. Greu îi să recunoști în întuneric cine-i: e Caterina care se întoarce.

— Fata mea, pentru numele lui Christos! Nici cel mai crud dintre puii de lup nu-și sfâșie mama. Aruncă-ți măcar o singură dată ochii asupra păcătosului tău tată! Dar ea n-aude și-și vede de drum.

— Fata mea, în numele nefericitei tale mame! Caterina se oprește.

— Vino să-ți spun cel din urmă cuvânt al meu.

— De ce mă chemi tu care hulești pe Domnul? Nu-mi spune că sunt fata ta. Nu suntem niciun fel de rude. Și ce vrei de la mine în numele nefericitei mele mame?

— Caterina, sfârșitul mi-e aproape. Știu că bărbatul tău vrea să mă lege de coada unei iepe și să-i dea drumul pe câmp, de n-o fi născocit cumva o caznă și mai fioroasă…

— Este oare caznă pe lume care să fie pe măsura păcatelor tale? Așteapt-o. Nu se va afla om să se roage pentru sufletul tău.

— Caterina, nu de osânda de aici mi-e frică, ci de chinurile de pe ceea lume… Tu ești fără de prihană, Caterină, și sufletul tău va zbura de-a-dreptul în rai, alături de Dumnezeu, iar sufletul tatălui tău, care a hulit pe Domnul, va arde în focul veșnic, foc care nu se va stinge niciodată, ci tot mai tare se va înteți. Nicio picătură de rouă nu pătrunde acolo și nicio boare de vânt nu adie.

— N-am eu putere să-ți îndulcesc chinurile, spuse Caterina, întorcându-și capul.

— Caterină, stai măcar să-ți spun o vorbă. Ai putea să-mi izbăvești sufletul. Tu nici nu știi cât de bun și de milostiv e Dumnezeu. Ai auzit de apostolul Pavel, care a fost un păcătos, dar care s-a pocăit apoi și a ajuns sfânt.

— Ce pot face ca să-ți izbăvesc sufletul? întrebă Caterina.

— Mă pot oare gândi eu la asta, eu, o biată femeie?

— De-aș putea să ies de aici, m-aș lepăda de cele lumești. M-aș pocăi și m-aș duce să mă sihăstresc într-o peșteră. Mi-aș pune în spate cămașă de păr de capră și zi și noapte m-aș ruga lui Dumnezeu. Și nu numai mâncare de dulce, dar nici măcar pește n-oi pune în gură. Am să dorm fără așternut și am să mă rog întruna! Și dacă milostenia Domnului nu mi-o ierta măcar a zecea zecii părți din păcate, am să mă-ngrop până la gât în pământ și am să mă zidesc în zid de piatră; n-am să iau în gură nici mâncare, nici băutură până la moarte; și tot avutul meu călugărilor lăsa-îl-voi, ca patruzeci de zile și patruzeci de nopți de-a-rândul să citească molifte pentru odihna sufletului meu.

Caterina căzu pe gânduri.

— Chiar de aș deschide zăvoarele, nu-ți pot descătușa lanțurile.

— Nu de lanțuri mă tem eu, zise el. Spui că mi-s încătușate mâinile și picioarele? Nu. Le-am luat vederea cu ceață, și în loc de mâini, le-am întins vreascuri. Uită-te și tu: n-am niciun lanț pe mână. – Și păși în mijlocul beciului. – Și nici de ziduri nu m-aș teme și aș trece prin ele, dar nici bărbatul tău nu știe ce fel de ziduri sunt astea. Le-a zidit un schimnic sfânt și nu-i putere necurată în stare să scoată de aici un întemnițat, dacă nu descui ușa cu aceeași cheie cu care sfântul și-a încuiat chilia. Când am să fiu iarăși slobod, am să-mi sap și eu, păcătos cum nu se mai află, o chilie la fel.

— Ascultă, am să-ți dau drumul, spuse Caterina, oprindu-se în fața ușii. Dar ce mă fac dacă mă minți și în loc să te pocăiești, te faci iarăși frate cu dracul?

— Nu, Caterină, nu mi-a mai rămas mult de trăit. Și fără de osânda asta, sfârșitul mi-e aproape. Crezi oare că am să mă dau legat eu însumi caznei veșnice?

Lacătele zăngăniră.

— Rămâi cu bine! Aibă-te Domnul cel milostiv în paza lui, copilul meu, zise vrăjitorul sărutând-o.

— Nu te atinge de mine, păcătosule! Hai, pleacă mai repede!… spuse Caterina. Dar vrăjitorul pierise.

— I-am dat drumul! șopti ea speriată, privind înnebunită la zidurile temniței. Ce-am să spun acum bărbatului meu? Sunt pierdută. Nu-mi rămâne decât să mă îngrop de vie în mormânt.

Și, izbucnind în hohote de plâns, se prăbuși pe buturuga pe care stătuse întemnițatul.

— Dar am scăpat un suflet, își spuse încet. Am făcut o faptă plăcută lui Dumnezeu. Dar bărbatul meu… îl mint pentru întâiași dată. Of, cât de greu, cât de groaznic are să-mi fie să mint în fața lui!… Vine cineva. El e! Bărbatul meu! țipă ea cu deznădejde și, ca neînsuflețită, se prăbuși.

VII

— Eu sunt, fata mea dragă! Eu sunt, inimioara mea!… auzi Caterina când își veni în fire și văzu înainte-i pe bătrâna ei slujnică. Sta plecată asupră-i, părând că șoptește ceva în timp ce o stropea cu apă rece cu mâna ei uscată.

— Unde mă aflu? întrebă Caterina, ridicându-se și uitându-se în jurul ei. În fața mea vâjâie Niprul, îndărătul meu sunt dealuri. Unde m-ai dus, mătușă?

— Nu te-am dus nicăieri, ci te-am scos în brațele mele din beciul înăbușitor. Am încuiat ușa ca să te scap de mânia lui Danilo.

— Dar unde-i cheia? întrebă Caterina, privindu-și cingătoarea. N-o văd.

— Copila mea, a luat-o bărbatul tău, ca să mai vadă ce-i cu vrăjitorul.

— Să vadă ce-i cu el?… Mătușă, sunt pierdută! strigă Caterina.

— Să ne ferească Dumnezeu de așa ceva, copila mea. Taci numai, stăpâna mea dragă, și nimeni n-are să afle nimic.

— A fugit, antichristul blestemat! Auzi, Caterină? A fugit! spuse pan Danilo, apropiindu-se de nevastă-sa. Din ochi îi scăpărau scântei. Sabia îi sălta zăngănind la șold.

Caterina încremeni.

— Bărbatul meu iubit, să-i fi dat cineva drumul? întrebă ea tremurând.

— Drept spui, i-a dat drumul. Dracul i-a dat drumul. În locul lui a rămas, ferecată în lanțuri, o cioată. Dumnezeu a vrut se vede, ca diavolului să nu-i pese de brațul căzăcesc. Dacă vreun cazac de-al meu s-ar fi îndemnat măcar cu gândul să-i deschidă, și aș fi aflat-o… nicio caznă nu mi s-ar fi părut prea grea pentru el!

— Dar dacă mie… îngăimă fără voie Caterina și amuți speriată.

— Dacă ți-ar fi trecut prin minte una ca asta, n-ai mai fi nevasta mea. Te-aș fi cusut într-un sac și te-aș fi înecat în Nipru.

Caterinei i se părea că i se desprinde părul de pe cap și răsuflarea i se curmă.

VIII

Pe un drum de graniță, într-o crâșmă, s-au adunat leșii și de două zile în șir într-un chiolhan o țin. Printre ei sunt destui ticăloși. Pesemne că s-au adunat pentru vreun ceambur. Unii au și muschete; pintenii sună și săbiile zăngănesc. Panii petrec și se laudă cu isprăvile lor închipuite și-și bat joc de credința pravoslavnică; zic despre ucrainieni c-ar fi șerbii lor, își răsucesc semeț mustața și, aruncându-și cu trufie capul peste spate, se tolănesc pe laițe. Cu ei este și un popă papistaș. Numai că popa acesta e și el după chipul și asemănarea lor și nici n-aduce c-un popă creștinesc. Bea și petrece laolaltă cu ei, iar limba lui spurcată grăiește măscări… Și nici gloata nu se lasă mai prejos: și-au aruncat pe spate mânecile jupanelor jerpelite și pășesc și ei țanțoși, parcă cine știe ce ar fi. Joacă-n cărți și-și dau cu cărțile peste nas. Au adus cu ei nevestele altora. Hărmălaie, încăierări! Panii își fac de cap și se țin de blestemății: îl apucă pe câte un jidov de barbă și-i zugrăvesc o cruce pe fruntea necredincioasă; trag în muieri cu focuri albe și joacă cracoviacul cu păcătosul lor de popă. Nici de pe urma Tătarilor n-a pătimit atâta pământul rusesc. Se vede în batjocura asta voia proniei cerești pentru pedepsirea cine știe căror păcate. În Sodoma asta se vorbește de răzeșia lui pan Danilo de dincolo de Nipru și despre frumoasa lui nevastă. Dar dacă s-a bulucit aici haita asta, de bună-seamă că nu fără gând hain s-a bulucit.

IX

La masa din odaia lui, cu capul în mâini, pan Danilo stă dus pe gânduri. Pe marginea cuptorului șade pani Caterina și cântă.

— Nevastă dragă, nu știu ce am azi că mi-e așa de jale, făcu pan Danilo, mă doare capul și inima mă doare. Nu știu ce mă apasă. Frică mi-i că moartea-mi ține calea.

„Reazemă-ți capul de pieptul meu, Danilo, bărbatul meu iubit. de ce te lași furat de gânduri negre?” se îndemnă ea a-i zice dar nu îndrăzni. Se știa vinovată și greu îi venea acum să se lase mângâiată de bărbatul ei.

— Ascultă, draga mea, spuse Danilo. Când o fi să nu mai fiu, păzește-mi feciorul. N-ai să ai tihnă de la Cel de Sus, nici pe lumea asta, nici pe cealaltă, de nu vei purta grijă copilului. Greu le va veni oaselor mele să putrezească în pământul jilav, iar sufletului meu și mai greu îi va fi.

— Ce tot vorbești, bărbate dragă? Parcă râdeai de noi femeile că suntem slabe. Și acum iacă, vorbești și tu ca o biată femeie. Tu mai ai încă multe zile de trăit.

— Nu, Caterina. Sufletul meu simte moartea în preajmă-i. Parcă-i tot mai trist să viețuiești pe astă lume. Vremuri grele ne-așteaptă. Ehei, mă poartă gândul la anii care-au zburat fără întoarcere. Pe atunci mai trăia încă bătrânul Conașevici, cinstea și fala armiei noastre. Văd, ca acuma, trecându-mi pe dinaintea ochilor polcurile căzăcești. Erau vremuri de aur, Caterină. Bătrânul hatman sta pe calul lui negru ca pana corbului; în mână-i lucea buzduganul, în juru-i se îndesau serdarii, esaulii și sotnicii și de ambele părți vuia marea roșie a zaporojenilor. Hatmanul începu să cuvinte și toți au rămas ca înlemniți. Bătrânul lăcrăma amintind de bătăliile și isprăvile noastre de altădată. Ehei, de ai ști tu, Caterină, cum ne-am tăiat atuncea cu turcii. Pe capul meu se mai vede și-acum o urmă de tăietură. Patru gloanțe în patru locuri mi-au străbătut trupul și până în ziua de azi niciuna dintre răni nu-i tămăduită. Și mult aur am mai luat! Scoteau cazacii nestematele cu căciulile. Și ce cai! De-ai ști tu, Caterină, cu ce cai ne-am întors! Of! se vede că nu mi-e dat să mă mai războiesc așa! Doar nu-s bătrân încă și trupul mi-e zdravăn. Dar sabia căzăcească îmi scapă din mână, trăiesc fără să fac nicio ispravă și mă întreb singur la ce mai trăiesc. În Ucraina rânduială nu mai este; polcovnicii și esaulii se mănâncă între ei ca câinii. Nu-i căpetenie care să-i strunească. Șleahticii noștri toate le-au prefăcut după rea-pilda leșilor, până și viclenia de la ei au luat… și și-au vândut și sufletele la legea papistașilor trecând. Jidovimea asuprește bietul norod. Of, vremuri, vremuri de altădată! Tinerețe, unde ești? Ia coboară, flăcăule în beci și adă-mi un ulcior de mied să beau pentru vremurile scurse și anii mei duși.

— Cu ce cinstim oaspeții, pane? Vin leșii dinspre luncă, zise Stețco intrând în odaie.

— Știu ce-i aduce, spuse Danilo ridicându-se. Credincioși ai mei slujitori, șeile pe cai cu tot tacâmul!{94} Sabia afară! Și nu uitați plumbii! Trebuie să întâmpinăm oaspeții după cuviință.

Nici n-apucaseră bine cazacii să încalece și să-și încarce muschetele, că leșii umpluseră dealul ca frunza căzută toamna din copaci.

— Ehei, avem cu cine ne război, spuse Danilo, uitându-se la panii grași, care veneau în frunte, legănându-se țanțoși pe caii lor cu tacâmurile aurite. Ne-a fost scris, se vede, să ne mai hârjonim odată în lege. Veselește-te inimă de cazac pentru clipa cea mai de pe urmă! Petreceți, flăcăi, acuma începe sărbătoarea noastră!

Pe dealuri petrecerea era în toi. Săbiile zăngăneau, plumbii zburau, caii nechezau și tropăiau. Vuia capul de țipete și fumul îți lua văzul. Toate se învălmășeau. Dar cazacul simte unde-i prietenul și unde dușmanul. De șuiera un glonte, se prăbușea de pe cal un voinic călăreț; de vâjâia o sabie, se rostogolea un cap, bolborosind vorbe neînțelese.

Dar în mulțimea bulucită bătea la ochi fundul roșu al cușmei căzăcești a panului Danilo, cingătoarea de aur a jupanului albastru scăpăra, iar coama calului negru se răsucea în vânt ca vârtejul. Pan Danilo se ivea când ici, când colo, ca o pasăre. Din când în când chiuia, repezindu-și sabia de Damasc și pălind cu ea în dreapta și-n stânga. Taie, cazace! Lovește! Saltă-ți inima vitează și nu te ispiti de aurul tacâmurilor și al jupanelor. Calcă-l în picioare aurul și nestematele la fel. Veselește-te, cazace, de ești adevărat cazac! Dar privește și-n urmă. Leșii au dat foc caselor, nelegiuiții, și hăituiesc dobitoacele speriate. Ca un vârtej făcu pan Danilo cale-ntoarsă. Cușma cu fundul roșu a și răsărit lângă case și gloata din juru-i se răzlețește.

Ceasuri în șir se tot bat leșii cu cazacii. Tot mai puțini rămân de îmbe-părțile. Dar pan Danilo n-a obosit încă: călăreții îi doboară din șea cu sulița-i lungă, iar pedestrimea, vrednicu-i cal negru o calcă în picioare. Curtea începu să se curețe și leșii să se împrăștie. Cazacii încep să smulgă celor căzuți jupanele de aur și bogatele tacâmuri. Pan Danilo e gata să-i gonească din urmă și-și caută din ochi pe-ai lui să-i adune… când, deodată, se aprinde de mânie: l-a zărit pe tatăl Caterinei. Iată-l pe deal și, luându-l la ochi cu muscheta, Danilo își avântă calul de-a-dreptul spre el… Cazace mergi la pierzanie!… Muscheta bubui și vrăjitorul se mistui după deal. Singur credinciosul Stețco zărise ivindu-se haina roșie și ciudata cealma. Cazacul se clătină și căzu la pământ. Credinciosul Stețco se repezi la panul lui. Dar panul e întins la pământ, și ochii lui senini s-au închis. Roșu, sângele îi gâlgâie din piept. Dar cel căzut și-a simțit, se vede, credincioasa slugă alături. Își ridică încet pleoapele, ochii îi străluciră și-i zise: „Rămâi cu bine, Stețco! Spune Caterinei să-i poarte de grijă feciorului meu! Și nu-l părăsiți nici voi, slujitorii mei credincioși!” Și amuți. Sufletu-i căzăcesc zburase din vrednicu-i trup; buzele i se învinețiră. Cazacul dormea somnul de veci.

Credincioasa lui slugă începu să plângă în hohote, și-i făcu semn Caterinei: „Pleacă pani, pleacă. Strașnic s-a mai veselit panul. Acuma zace beat turtă în țărâna udă. Și multă vreme n-are să se mai trezească!”

Caterina își izbi palmele una de alta și căzu ca un snop peste trupul neînsuflețit. „Bărbatul meu drag. Oare chiar tu zaci aici cu ochii închiși? Scoală, șoimul meu iubit și-ntinde-mi mâna ta. Ridică-te și privește pentru cea din urmă oară pe Caterina; mișcă-ți buzele și spune-mi măcar o vorbă!… Dar tu taci… taci, luminatul meu stăpân. Te-ai învinețit ca Marea Neagră. Inima nu-ți mai bate. de ce ești atât de rece, panul meu? Lacrimile mele, se vede, nu-s destul de fierbinți și nici plânsu-mi putere n-are să te trezească. Cine-ți va duce polcurile-n luptă de-aici-nainte? Cine se va mai avânta pe calul tău ca pana corbului și cine va chiui năprasnic, fluturându-și sabia în fruntea căzăcimii? Cazaci, cazaci! Unde vi-e cinstea și fala voastră? Cinstea și fala voastră zace cu ochii închiși, întins pe pământul jilav. Îngropați-mă, îngropați-mă și pe mine alături de el! Turnați-mi țărână peste ochi și închideți-mi sânul alb între scândurile raclei de arțar! Frumusețea mea netrebnică-mi este.”

Plânge și jelește Caterina; în depărtare se stârnesc nori de praf: bătrânul esaul Gorobeț zorește-n ajutor.

X

Negrăit de frumos e Niprul pe vreme senină și fără de vânt, când slobod și lin își poartă printre păduri și dealuri belșugul apelor. Niciun foșnet, niciun huiet. Îl vezi și nu-ți dai seama dacă întinsul acesta măreț curge sau stă pe loc; ți se pare că-i tăiat în sticlă, că e o cale albastră de oglinzi, fără de margini și fără sfârșit, care aleargă șerpuind printr-o lume de verdeață. Drag îi este atunci soarelui dogoritor să se uite de sus și să-și cufunde razele în răcoarea apelor de cleștar și drag li-e pădurilor de pe maluri să se oglindească în limpezimea lor. Cu verzile coame încârlionțate se îmbulzesc pe maluri laolaltă cu florile câmpului și aplecându-se deasupra apei se uită, nemaisăturându-și privirile de luminoasa oglindire căreia îi zâmbesc și i se închină, aplecându-și ramurile. Dar niciuna nu-și aruncă privirea la firul apei, unde nimeni alt decât soarele și albastrul cer nu privește. Arar păsare să se încumete cu zborul până la mijlocul Niprului. Râu bogat în apă, fără seamăn pe lume. Mândru e Niprul și în nopțile de vară calde, când toate adorm și om, și fiară, și pasăre, și numai Dumnezeu îmbrățișează cu privirea-i atotcuprinzătoare și cer și pământ, fâlfâindu-și deasupră-le strălucitoarea-i mantie. De pe ea se desprind stele ce lucesc și luminează lumea și stelele toate câte sunt se oglindesc în Nipru. Pe toate le ține el la negru-i sân și nu se află să-i scape vreuna, afară numai dacă pe cer se stinge. Codrul întunecos cu șiragul lui de corbi adormiți, dealurile crăpate de vreme se încovoaie zadarnic deasupra râului, căutând să-l învăluie măcar cu umbrele lor lungi, dar nimic pe lume nu-i vrednic s-acopere Niprul. Și-n puterea nopții, și-n toiul zilei, într-o lină revărsare își duce hăt departe, cât poate cuprinde ochiul, albastrul de azur al apelor. Când răcoarea nopții îl îmbie să se alinte, lipindu-se mai strâns de maluri, Niprul își încrețește fața apelor argintii, care strălucesc atunci ca oțelul unui paloș de Damasc. Și iarăși albăstrește și iarăși adoarme. Dar și atunci e nespus de mândru Niprul și nu-i râu pe lume care să i se asemuiască. Când însă se-ngrămădesc pe cer munți de nori vineți și pădurile întunecoase se încovoaie până-n rădăcini, când pârâie stejarii și fulgerul, frângându-și focul printre nori, luminează dintr-odată întreaga fire, fioros se mai face Niprul atunci. Munți de apă se lovesc de stânci bubuind și se trag înapoi gemând și fulgerând, și plâng, și trec peste maluri, acoperind depărtările. Așa-și jelește câte o bătrână mamă de cazac feciorul care pleacă la oaste. Îndrăzneț și fără de grijă, cu mâna-n șold și cu cușma pusă voinicește pe-o ureche, călărește cazacul pe calul lui ca pana corbului, iar maică-sa plânge în hohote și se ține după cal, îi apucă scara, îi prinde frâul și-și frânge mâinile, vărsând lacrimi amare.

Grinzi fioros de negre și pietre arse se zăresc printre valurile spumegânde, care spală malul limbii de pământ. Săltată de valuri, suptă de vâltori, izbindu-se mereu de țărm, o luntre încearcă să tragă la mal. Cine-i cazacul care se încumetă să iasă cu luntrea tocmai în vremea când bătrânul Nipru e mânios? N-o fi știind pesemne, că înghite oamenii ca muștele!

Luntrea trase la mal și din ea coborî vrăjitorul. Era posomorât. Îl ardea la inimă comândul{95} pe care îl făcuseră cazacii panului lor răpus. Scump au plătit leșii: patruzeci și patru de pani cu tacâmurile cailor lor și cu jupanele și treizeci și trei de robi de-ai lor, sfârtecați toți mici fărâme, iar ceilalți cu cai cu tot, prinși vii și mânați să fie vânduți robi la Tătari.

Vrăjitorul coborî printre grinzile arse treptele de piatră care duceau la bordeiul adânc săpat în pământ. Intră încet și fără zgomot, puse pe masa acoperită o oală și cu mâinile lungi începu să arunce în ea buruieni; apoi cu un cofăiel, cioplit dintr-un anume lemn, luă apă și o turnă peste ierburi, mișcând din buze și bolborosind descântece. În bordei se făcu o lumină trandafirie; te apuca groaza privindu-l: fața îi părea însângerată și numai cute negre și adânci se vedeau pe ea iar în ochi îi ardeau văpăi. Nelegiuitul! Barba îi cărunțise demult, obrazul i se brăzdase cu zbârcituri, trupul i se uscase, dar în nelegiuiri tot se zăbovea. În mijlocul bordeiului începu să plutească un nor alb și un rânjet de mulțumire îi lumină fața. Atunci, de ce oare a încremenit deodată? Și de ce i s-a ridicat părul în cap ca badanaua{96}? În norul dinaintea lui lucea o față neașteptată. Se ivise nepoftită și nerugată și se deslușea treptat ațintindu-și ochii nemișcați asupra vrăjitorului. Trăsăturile acestei fețe, sprâncenele, ochii, buzele îi erau necunoscute și nu le văzuse de când îi el. Fața aceasta nu avea nimic fioros, totuși o groază pe care nu și-o putea stăpâni îl cuprinse. Neclintit și stăruitor, chisnovatul cap nu înceta să-l privească. Norul se risipi, trăsăturile necunoscute se lămuriră deplin și privirea aceea ascuțită îl sfredeli. Vrăjitorul se făcu alb ca varul, țipă deodată sălbatic, răsturnând oala… Și totul pieri…

XI

— Liniștește-te, sora mea dragă, spuse bătrânul esaul Gorobeț. Rar visuri să spuie adevărul.

— Culcă-te, surioară, îi spuse și tânăra noră a esaulului. Am să chem bătrâna ghicitoare. Nu-i putere pe lume care să i se împotrivească și ea are să-ți descânte de spaimă.

— N-ai de ce te teme, zise feciorul esaulului, punând mâna pe sabie. Nimeni n-o să te obijduiască.

Întunecată la față și cu ochii tulburi, Caterina se uita pierdută la toți cei din jur și nu știa ce să le spună. „Singură mi-am căutat pierzania. Eu i-am dat drumul”. În sfârșit vorbi: — Nu mă slăbește o clipă. De zece zile-s la voi la Kiev și durerea mea e aceeași. Credeam să-mi pot crește copilul undeva în liniște, ca să mă răzbune… Groaznic, nespus de groaznic mi s-a arătat în vis. Să vă ferească Dumnezeu să-l vedeți cum l-am văzut eu! Și acum îmi bate inima să se spargă. Mi-a strigat: „Caterina, de nu vrei să-mi fii nevastă, îți hăcuiesc copilul bucățele”.

Și izbucnind în hohote de plâns, se aruncă peste leagăn, speriind copilul care începu să țipe și să-și întindă mânuțele spre ea.

La auzul acestor vorbe, feciorul esaulului clocotea de furie scăpărând din ochi. Pe esaulul Gorobeț îl cuprinse și pe el mânia: — Încerce numai antichristul blestemat să vină încoace… Are să afle el că a mai rămas ceva putere în mâinile unui bătrân cazac, Dumnezeu mi-e martor! spuse el, ridicându-și ochii ageri la cer. N-am zburat eu în ajutorul fratelui meu Danilo? Dar așa a fost voia Domnului. L-am găsit în culcușul rece, pe care s-au întins mulți, mulți feciori ai norodului căzăcesc. Dar nu i-am făcut noi comând bogat? Lăsat-am oare vreun leah viu? Liniștește-te, copila mea. Cât oi trăi eu și fiu-meu, nimeni nu va îndrăzni să te atingă. Aceste zise, bătrânul esaul se apropie de leagăn și copilul, zărind luleaua roșie ferecată în argint și punga cu amnarul de criță strălucitoare care-i atârna la brâu, întinse spre el mânuțele și începu să râdă.

— Are să fie leit taică-său, spuse bătrânul esaul, scoțându-și luleaua și întinzându-i-o. Nici n-a ieșit bine din leagăn și ar și vrea să pufăie din lulea.

Caterina oftă ușor și începu să legene copilul. S-au înțeles să petreacă noaptea împreună. Nu trecu mult și adormiră cu toții. Caterina ațipi și ea.

În curte și în odaie era liniște. Numai cazacii de veghe nu dormeau. Deodată, Caterina se trezi țipând și, după ea, se treziră și ceilalți. „L-a înjunghiat! E mort!” răcni ea, repezindu-se la leagăn.

Toți se îngrămădiră în jurul leagănului și încremeniră de spaimă când văzură zăcând într-însul copilul mort. Nimeni n-a scos o vorbă, încremeniți cu toții în fața acestei nemaipomenite ticăloșii.

XII

La mare depărtare de ținutul Ucrainei, după ce ai străbătut Țara Leșească și ai lăsat în urmă marele oraș Lemberg, dai de șiruri de munți înalți. Munte după munte se întinde ca un lanț de piatră, încingând de-a dreapta și de-a stânga pământul, cu îngrămădirea lor de stânci, ca o stavilă în calea mării furioase și clocotitoare. Lanțurile acestea stâncoase se întind până în Valahia și în Ardeal, ridicându-se ca o potcoavă uriașă între popoarele Haliciului și ale Ungariei. Munți ca aceștia nu se află prin locurile noastre. Ochiul nu îndrăznește să-i cuprindă, iar culmile unora dintre ei n-au fost călcate încă de picior de om. Înfățișarea lor e uluitoare. Te întrebi, nu cumva o mare dezlănțuită pe vreme de furtună s-a revărsat peste întinsele-i maluri, aruncând năvalnic talazuri învolburate, care s-au împietrit și au rămas neclintite în văzduh? Ori poate s-au rupt din tării nori grei și au căzut buluc pe pământ? Căci norii au aceeași culoare cenușie și culmile lor albe scânteiază și strălucesc în soare. Până la Carpați mai auzi grai rusesc și chiar de ceea parte tot prinzi pe ici-colea câte-o vorbă rusească, dar de-aici încolo nici credința, nici graiul nu mai sunt una. Pe acele olaturi trăiește mulțimea neamului unguresc care încalecă și bea ca și căzăcimea, iar pentru tacâmuri de cai și caftane scumpe, să-și dezlege băierile pungii cu galbeni, nu se zgârcește. Între munți sunt tăuri{97} mari, întinse și nemișcate, ca de sticlă. În apele lor se oglindesc țiclăurile{98} pleșuve ale munților și poalele lor verzi.

Cine călărește oare în puterea nopții pe-un cal uriaș și negru ca pana corbului, fără să-i pese de licăresc sau nu stelele? Cine-i voinicul, peste măsură de înalt, care gonește peste culmi și lacuri, oglindindu-se cu calu-i uriaș în apele neclintite, în timp ce umbra-i nesfârșită alunecă după el peste munți? Platoșa lucie străluce; la umăr îi atârnă sulița, sabia îi zăngăne la oblâncul șeii, coiful e tras pe ochi, mustața neagră îi atârnă-n jos și pleoapele îi acopăr ochii. Doarme. Doarme cu dârlogii în mână. În spatele lui, pe același cal, șade un paj tânăr care doarme și el, ținându-se în somn de călăreț. Cine-i călărețul, de unde vine și încotro se duce? Cine s-o știe? De zile-n șir călărește așa peste munți. Cum se luminează de ziuă și răsare soarele, nu se mai vede. Dar uneori, rar de tot, se întâmplă ca muntenii să zărească fluturând peste munți o umbră lungă, măcar că cerul e senin și nori nu se văd. Dar cum se lasă noaptea, călărețul se ivește din nou și lacurile îi oglindesc iarăși chipul, pe când în urmă umbra-i saltă în copci{99} tremurătoare. Mulțime de munți străbătut-a și iată-l gonind călare spre piscul Crivanului, cel mai înalt munte din Carpați înălțat ca un crai peste piscurile toate. Aici se opri și cal și călăreț. Mai adânc se făcu somnul călărețului, pe când norii, coborându-se îl învăluiră.

XIII

„St!… liniște, femeie! Nu bate așa, că mi-a adormit copilul. Mult mi-a mai țipat feciorul, dar acuma doarme. Mă duc în pădure. de ce te uiți așa la mine, femeie? Ești înfricoșătoare! Clești de fier îți ies din ochi… și tare-s lungi! Și ard ca focul! Îi fi, pasă-mi-te, vrăjitoare. Of! De ești cu adevărat vrăjitoare, atuncea piei din fața mea! că iar ai să-mi furi băiatul. Neghiob trebuie să fie esaulul dacă crede că-mi place să stau la Kiev! Nu. De vreme ce bărbatul și copilul mi-s amândoi aici, cine să vadă de casă? Așa tiptil cum am plecat nu m-au simțit nici pisicile nici câinele. Vrei cumva, femeie, să-ntinerești? Nu-i greu deloc! Fă ca mine: Joacă.” După aceste vorbe fără șir, Caterina începu să joace cu mâinile în șolduri, iar privirea-i aiurită rătăcea în toate părțile. Chiuia ascuțit, bătând pământul cu picioarele și potcoavele de argint sunau halandala. Cozile negre, despletite, îi fluturau pe gâtul alb. Zbura ca o pasăre, fără să se oprească, bălăbănind din mâini și din cap, și părea că, ajunsă la capătul puterilor, sau se va prăbuși la pământ sau își va lua zborul din astă lume.

Tristă sta bătrâna ei doică și lacrimile-i curgeau șiroaie prin zbârciturile adânci. Cu mare durere în suflet cătau credincioșii flăcăi la stăpâna lor. Puterile i s-au sleit aproape și abia de mai bate cu piciorul în loc, crezând că joacă gorlița. „Măi flăcăi, eu am o salbă, zise ea în sfârșit. Voi n-aveți!… Unde mi-e bărbatul? răcni deodată, smulgând din cingătoare pumnalul turcesc. Vai! Nu-i acesta cuțitul care-mi trebuie! – Și la aceste vorbe lacrimi și amărăciune i se iviră pe față. – Inima tatii e departe și n-are să-l ajungă. Are o inimă de fier, făurită de o vrăjitoare în focul iadului. de ce nu vine tată-meu aici? Să nu fi știind că a sosit vremea să-l înjunghii? Sau poate că vrea să vin eu… – Și, fără să isprăvească, rânji. – Mi-a venit în cap o întâmplare hazlie: mi-am adus aminte cum l-au îngropat pe bărbatu-meu. Că doar l-au îngropat de viu… Ce râs m-a apucat atunci!… Ascultați, ascultați!…” Și în loc să le vorbească, începu să cânte:

Gonește carul însângerat…

În car e un cazac culcat,

De plumbi străpuns și crunt tăiat.

În mână sulița își strânge.

Din suliță se scurge sânge,

Potop de sânge.

Un corb rotește peste răchită…

Mama cazacului, zdrobită,

Plânge.

Nu-ți plânge, mamă, fiul plecat,

Cazacul, iată, s-a însurat

Și mândră panie și-a luat.

Bordeiu-n care stă acuși

N-are ferestre, n-are uși.

Aicea cântecul s-a isprăvit.

A jucat peștele și racul

Pe-acela care nu m-a iubit,

Lua-l-ar dracul.

Toate cântecele i se încurcau așa în cap. De câteva zile trăia din nou în casa ei și de Kiev nici nu voia s-audă. Nu se mai ruga, fugea de oameni și de dimineața până seara târziu rătăcea prin dumbrăvile întunecoase. Crengile ascuțite îi zgâriau fața și umerii albi, vântul îi flutura cozile despletite, sub picioare îi foșneau frunzele uscate, dar ea nu lua nimic în seamă. La ceasul când amurgul se stinge până să iasă stelele și luna ți-e groază să umbli prin pădure. Copii morți, nebotezați, se cațără în copaci, agățându-se de crengi, plâng și râd în hohote, se rostogolesc de-a-berbeleacul pe cărări și prin urzicăraie. Din valurile Niprului ies ținându-se de mână fecioare care și-au curmat zilele. De pe capetele verzi, părul li se revarsă pe umeri, de unde apa șiroaie clipocind, li se prelinge de pe lungile plete pe pământ. Trupul li se întrezărește în apă ca printr-o cămașă de sticlă; un zâmbet fermecător le flutură pe buze, obrajii le ard, ochii lor te vrăjesc… S-ar mistui în văpaia dragostei, te-ar înăbuși în sărutări… Dar tu să fugi de ele, creștine! Buzele li-s sloi de gheață, iar culcușul lor apa rece. Te dezmiardă până la istovire și te târăsc în fundul apelor. Caterina nu cată la nimic și ieșită din minți nu se teme de rusalce; aleargă până noaptea târziu cu cuțitul în mână căutându-și tatăl.

A doua zi, dis-de-dimineață, sosi un oaspete, un om chipeș, cu un jupan roșu și întrebă de pan Danilo. Ascultă ce i s-a spus, își șterse cu mâneca ochii plânși și dădu din umeri. Străinul le spuse că ar fi luptat împreună cu răposatul Burulbaș, că s-au bătut amândoi cu crâmlenii și cu turcii și că nu s-ar fi așteptat vreodată ca pan Danilo să aibă un asemenea sfârșit. Oaspetele mai povesti și altele și ceru apoi s-o vadă pe pani Caterina.

La început, Caterina nici nu asculta ce spunea oaspetele, dar, în cele din urmă, începu să ia aminte la vorbele lui, de parcă era în toată firea. Oaspetele spunea că se avea cu Danilo ca un frate, că s-au ascuns odată de crâmleni sub un mal… Caterina îl asculta și nu-l slăbea din ochi.

„Își vine în fire! gândeau flăcăii, uitându-se la ea. Oaspetele are s-o lecuiască. Îl ascultă ca un om cu mintea întreagă.”

Oaspetele spunea printre altele că Danilo și-ar fi deschis odată sufletul și că i-ar fi zis: „Bagă de seamă, frate Coprian, de s-ar întâmpla ca din voia Domnului să mă duc de pe lumea asta, să-mi iei atunci nevasta și să-ți fie ție soție…”

Caterina îl împunse cu o privire fioroasă. „Ah! răcni ea. El e! tată-meu!” și se repezi cu cuțitul la dânsul.

Mult s-a luptat străinul până să i-l smulgă. În sfârșit i-l smulse și-l avântă… O faptă groaznică se săvârșise: tatăl își înjunghiase fiica nebună.

Înmărmuriți o clipă, cazacii se aruncară asupră-i, dar vrăjitorul sărise-n șea și se făcuse nevăzut.

XIV

Nemaipomenită minune s-a petrecut dincolo de Kiev. Toți panii și hatmanii se adunaseră în păr să vadă și ei minunea: se făcu deodată că puteai vedea lumea până în cele mai îndepărtate unghere. În zare albăstrea Limanul, și mai departe se întindea Marea Neagră. Oameni umblați au recunoscut până și Crâmul, care se ridica din mare ca un munte, precum și mocirlosul Sivaș. În stânga se vedea olatul Haliciului.

— Dar acolo ce-o mai fi? întreba lumea adunată pe cei bătrâni, arătând piscurile sure și albe care se înălțau în depărtări spre cer, aducând mai degrabă a nori, decât a creștet de munți.

— Acolo-s Carpații, au răspuns bătrânii. Pe unii dintr-înșii omătul nu s-a topit de veacuri și norii se aștern pe ei și tot acolo înnoptează.

În clipa aceea se mai întâmplă o minune. De pe muntele cel mai înalt se risipiră norii și pe piscul lui apăru un călăreț cu platoșă de cavaler și cu ochii închiși. Se vedea atât de bine de parcă ar fi fost aproape.

Din mulțimea uimită și înfricoșată ce se afla de față se desprinse un om, sări din șea și, rotindu-și privirile de jur împrejur, căutând parcă să vadă de nu-l urmărește cineva, o luă din loc rupând pământul. Era vrăjitorul. Dar de ce se speriase oare? Dând cu ochii de miraculosul cavaler, recunoscuse plin de groază fața care i se arătase nechemată pe când făcea farmece. Nu se putea dumiri nici el de ce se tulburase atâta la vederea cavalerului. Privind mereu cu frică în juru-i a gonit întruna până la căderea serii și ivirea stelelor, când o luă spre casă. Voia pesemne să iscodească necuratul asupra minunii pe care o văzuse. Se pregătea tocmai să sară peste brațul îngust al unui pârâiaș care-i tăia drumul, când calul se opri din goană, își întoarse botul către el și, minunea minunilor, râse. Două șiraguri de dinți albi străluciră fioros în întuneric și vrăjitorului i se ridică părul măciucă în cap. Răcni sălbatic, îl apucă plânsul și goni calul, ca un bezmetic, de-a-dreptul la Kiev. Vrăjitorului i se părea că întreaga fire se luase după dânsul să-l prindă: copacii care se îndesau încingându-l cu o pădure întunecoasă își clătinau ca niște ființe vii bărbile negre și-și întindeau crăcile lungi, căutând să-l sugrume; stelele păreau că fug înaintea lui, arătând lumii pe păcătos; i se năzărea că până și drumul gonește pe urmele lui. În culmea deznădejdii, vrăjitorul zbura spre Kiev, la sfintele lăcașuri.

XV

Singuratic sta schivnicul în peștera lui, în fața candelei, adâncit într-o carte sfântă. Mulți ani trecut-au de când se închisese în peșteră. În loc de pat își durase raclă de scânduri și-n ea dormea. Bătrânul sihastru închise cartea și începu să se roage… Deodată dădu buzna în peșteră un om ciudat și fioros la vedere. Dând cu ochii de el, sfântul schivnic, uimit de înfățișarea lui, făcu un pas îndărăt. Omul tremura ca frunza plopului. Văpăi înspăimântătoare îi țâșneau din ochii speriați, care priveau chiorâș; fața lui hâdă te înfiora.

— Roagă-te, părinte, roagă-te, pentru un suflet în pierzanie, strigă el plin de deznădejde și căzu la pământ.

Sfântul pustnic își făcu cruce, scoase o carte, o deschise, dar cuprins de groază se dădu un pas înapoi și cartea îi scăpă din mâini.

— Nu, păcătosule fără de seamăn! Pentru tine nu-i îndurare! Piei din fața mea! Nu mă pot ruga pentru tine!

— Nu poți? urlă păcătosul ca ieșit din minți.

— Uită-te și tu: sfintele buchii ale cărții s-au umplut de sânge. De când îi lumea lume, păcătos ca tine n-a fost.

— Îți râzi de mine, părinte.

— Piei dinainte-mi, nelegiuitule! Nu-mi râd de tine. Dar mă cuprinde spaima. Nu-i îndemână nimănui să stea cu tine.

— Nu-i drept! Să nu-mi spui asta! Îți râzi de mine, nu spune… Îți văd gura căscându-se și dinții tăi bătrâni albind.

Și, ca turbat, sări la sfântul schivnic și-l omorî.

Se auzi un geamăt adânc care străbătu câmpiile și pădurile. În spatele pădurii s-au ridicat mâini uscate cu ghiare lungi; tremurară și dispărură.

Vrăjitorul nu mai simți nici frică, nici nimic. Toate se învălmășeau în el: capul și urechile îi vâjâiau, parc-ar fi fost beat și toate câte le vedea se împăienjeniră. Sări pe cal și o apucă spre Canev, socotind că de-acolo trecând prin Cercasî să se ducă de-a-dreptul în Crâm, la tătari; dar de ce anume o făcea, nu-și da nici el seama. A mers așa o zi, a mers două și Canevul nicăieri. Apucase totuși drumul cel bun și de mult ar fi trebuit să vadă Canevul. Dar nici urmă de Canev. În sfârșit, în depărtare sclipiră turle de biserici; dar nu era Canevul ci Șumscul. Uimirea îl cuprinse văzând că apucase în altă parte. A întors atunci calul și a gonit înapoi spre Kiev. A doua zi apăru un oraș, dar nu era Kievul ci Haliciul, oraș și mai îndepărtat de Kiev decât Șumscul și aproape de unguri. Neștiind ce să mai facă, vrăjitorul își întoarse iar calul, dar simți pe dată că oricum o lua, tot împotrivă nimerea, îndepărtându-se mereu de unde plecase. Nu-i om pe lume să poată spune ce se petrecea în sufletul lui, dar dacă cineva ar fi văzut ce se petrece în el i-ar fi pierit somnul și râsul pe veci. Nici furie, nici frică, nici ciudă nu era. Ceea ce se petrecea în el, pe pământ nume nu-și află. Îl ardea, îl frigea și-i venea să răscolească toată lumea sub copitele calului, să ia întreg pământul de la Kiev la Halici cu oameni cu tot și să-l înece în Marea Neagră. Și nu de cruzime voia s-o facă. Nu știa nici el de ce. Se-nfioră din creștet până-n tălpi când în fața lui se ridicară Carpații și văzu Crivanul înalt, care-și acoperise creștetul cu un nor cenușiu, ca o cușmă. Calul își urma drumul gonind printre munți. Dintr-odată norii se risipiră și în fața ochilor i se arătă călărețul în fioroasa lui măreție… Vrăjitorul căută să oprească calul, strunindu-l cu putere, dar calul zbura spre cavaler, cu coama zbârlită și nechezând sălbatic. În clipa aceea vrăjitorului i se păru că toate au înghețat într-însul, că nemișcatul călăreț începe să se miște, deschide deodată ochii și, văzându-l venind spre el, izbucnește în râs. Râsul lui sălbatic se revărsa peste munți, bubuind ca tunetul și răsuna în inima vrăjitorului zguduindu-l până în adâncuri. I se păru că o putere nefirească îi intrase în trup, răscolindu-i măruntaiele și lovindu-i cu ciocanul inima și vinele, atât de înfiorător răsuna în el acest râs.

Călărețul apucă vrăjitorul cu mâna-i înspăimântătoare și-l ridică în aer. Pe loc, vrăjitorul își dădu duhul deschizând după moarte ochii. Dar mort, ca morții privea. Groaznica lui privire nu era nici de om viu, nici de om înviat. Își rotea în toate părțile ochii și vedea cum se ridică în juru-i din Kiev, din pământul Haliciului, din Carpați, morți a căror față semăna cu a lui ca două picături de apă.

Toți erau cu fețele de ceară, care de care mai înalt și mai ciolănos, cu toții ciotcă în jurul călărețului care își ținea groaznica pradă în mână. Călărețul a mai râs odată și și-a aruncat apoi prada în prăpastie. Morții se năpustiră după el toți și, înșfăcând mortul își înfipseră dinții într-însul. Mai rămăsese unul singur, cel mai înalt și mai groaznic din ei. Voia să se ridice din țărână dar nu se putea urni din pământ de mult ce crescuse. De-ar fi ajuns să se scoale, ar fi răsturnat Carpații, Ardealul și Țara turcească. De-abia s-a mișcat în mormântul lui și tot pământul s-a cutremurat. Multe case s-au năruit și multă omenire a fost strivită.

Se aude ades în Carpați un șuierat de parcă o mie de mori ar lovi apa cu roțile lor. Vuietul acesta vine dintr-un fund de prăpastie din care nu-i ieșire și în care privirea omenească n-a pătruns, căci de frică oamenii ocolesc acel loc unde morții rod dintr-un mort. Nu odată s-a întâmplat să se cutremure pământul de la un capăt la celălalt: cărturarii spun că asta se întâmplă pentru că undeva, lângă țărmul mării, s-ar afla un munte din care ies flăcări și curg râuri de foc. Dar bătrânii din Ungaria și din ținutul Haliciului care știu mai bine despre ce-i vorba, spun că iar s-a trezit și vrea să se scoale mortul acela uriaș, crescut adânc în glie și că de aceea se cutremură pământul.

XVI

În orașul Gluhov s-a adunat lume în jurul unui bătrân bandurist orb și de-un ceas îl tot ascultă. Cântece mai frumoase și bandurist care să le zică mai bine nu se află. La început îi zise despre Sagaidacinîi și Hmelnițchi, hatmanii de altădată. Erau alte vremuri pe atunci! Căzăcimea era în culmea faimei sale, călca dușmanii sub copitele cailor și nimeni nu se încumeta să-și râdă de cazaci. Bătrânul cânta însă și cântece vesele rotindu-și ochii în jur, parcă ar fi văzut, iar degetele cu penele prinse de ele zburau pe corzi ca muștele, de-ți venea să crezi că strunele cântau singure. Lumea din jur, cei bătrâni cu capetele plecate, cei tineri cu ochii la moșneag, nici nu suflau.

— Stați, spuse bătrânul, am să vă zic o poveste de demult.

Oamenii se îndesară și mai tare în juru-i și orbul începu:

„Pe lângă pan Stepan, cneaz ardelean – cneazul Ardealului era și craiul leșilor – trăiau doi cazaci, Petro și Ivan, și se împăcau între ei ca frații. „Ia aminte, Ivan, îi spuse Petro, tot ce-om dobândi, pe din două om împărți. Bucuria unuia și-a celuilalt să fie și întristarea așișderea. Când o pune unul mâna pe pradă, în două s-o împartă; de s-o întâmpla să cadă unul prins, celălalt tot să-și vândă și să-l răscumpere, și de nu s-o putea astfel și el să se lase prins”. Și ce-i drept, pe câte puneau mâna cazacii, pe toate le înjumătățeau. Și de se brodeau să apuce dobitoace sau cai străini, tot în două le împărțeau.

Stepan craiul se lovea cu turcii. De trei săptămâni sta cu război împotrivă-le și din loc nu-i urnea. Avea turcul un pașă care cu zece ieniceri era în stare să hăcuiască un polc întreg. Și iată că Stepan craiul dădu veste că de s-o învrednici voinic să i-l aducă pe pașă, mort sau viu, atâta simbrie va să-i dea cât primește întreaga oștire. „Hai ș-om merge, frate, să-l prindem pe pașă,” i-a spus Ivan lui Petro și cei doi cazaci o luară unul spre soare-răsare și celălalt spre soare-scapătă.

*

De-ar fi fost ori ba în stare Petro să pună mâna pe pașă nu se știe, dar iacătă-l pe Ivan aducând pașaua cu juvățul de gât plocon la crai. „Aferim, voinice!” spus-a Stepan craiul poruncind să i se numere drept răsplată atâta bănet cât făcea simbria întregii oștiri, să i se măsoare pământul unde i-o fi voia și să i se dea pe deasupra și vite câte o pofti. Cum a primit Ivan crăiasca simbrie, pe loc a și împărțit-o cu Petro. Și-a luat el Petro partea lui, dar cu gândul la marea cinste pe care craiul i-o făcuse lui Ivan nu se putea împăca și în ascuns în inima lui încolți gând hain.

*

Scară la scară călăreau cei doi cazaci peste Carpați, spre ocinele{100} ce le-a fost dat craiul. Cazacul Ivan își luase pe cal și feciorul legându-l de el. Începuse să se întunece dar ei călăreau înainte. Copilul adormise și Ivan începuse și el să moțăie. Nu piroti, cazace, că drumul de munte-i viclean!… Dar cazacul avea un cal care știa singur drumurile și nu luneca, nici poticnea. În inima munților se afla o prăpastie al cărei fund nu-l văzuse încă ochi de om și cam cât îi de la cer la pământ de adâncă. Pe marginea prăpastiei era o cărăruie pe care mult doi inși să se fi putut strecura, trei cu niciun chip. Calul, cu cazacul picurând{101} în șea, călca cu grijă. Alături venea Petro, tremurând din tot trupul și ținându-și răsuflarea de bucurie. Rotindu-și privirile în toate părțile își îmbrânci fratele de cruce în prăpastie. Și cal, și cazac, și copil, se rostogoliră în adâncuri.

*

Cazacul se agățase de o creangă și numai calul s-a dus la fund. Începu să se cațere în sus, cu feciorul în cârcă, și nu mai avea mult până să iasă când, privind în sus, îl văzu pe Petro îndreptându-și sulița împotrivă-i, să-l prăvale înapoi. „Sfinte Doamne, mai bine nu-mi mai ridicam ochii s-ajung să-mi văd fratele gătindu-și sulița să mă doboare. Frate dragă, de mi-o fi fost mie scris să pier sub fierul rău, cruță-mi măcar feciorul. Ce vină are bietul copil să piară de-o moarte atât de năprasnică?” Petro a râs, l-a împins înapoi cu sulița, și cazacul cu copil cu tot se prăbușiră în prăpastie. Apucând averea toată, Petro trăia ca un pașă. Cine mai avea herghelii ca dânsul și unde mai puteai vedea atâtea oi și atâția berbeci? Dar într-o bună zi muri și el.

*

Când și-a fost dat Petro duhul, chemat-a atotputernicul la județu-i de-apoi sufletele celor doi frați, Petro și Ivan. Zis-a Domnul: „Mare păcătos îi omul acesta, Ivane. Nici că-i pot găsi osândă pe măsură. Cată de-i alege tu una.” Mult s-a chibzuit Ivan cumpănind ce anume pedeapsă să-i hotărască până când, în sfârșit, grăi: „Mare obidă făcutu-mi-a acest om; m-a viclenit pe mine fratele lui, ca Iuda, văduvindu-mi cinstit neamul meu de drepți urmași. Și omul al cărui cinstit neam rămâne fără coborâtori e ca bobul de grâu aruncat în pământ ce nu dă rod. Nu mai încolțește bobul și nu mai știe nimeni că s-o fi aruncat cândva sămânță.

*

Fă, Doamne, ca seminția lui toată pe pământ parte de fericire să n-aibă! Fă, Doamne, ca cel din urmă vlăstar al neamului său mai mișel decât cei mai mișei să fie! Fă, Doamne, ca la fiecare fărădelege pe care-o va face moșii și strămoșii lui odihnă în mormintele lor să n-aibă și căzniți cu cazne grele cum pe lume nu se mai află, din mormintele lor să se scoale! Și Iuda de Petro, volnic{102} să se ridice din mormânt să nu fie, ca și mai cumplit să simtă chinul, și ca turbat să muște țărâna și să se zbată în fundul pământului.

*

Iar când măsura fărădelegilor acestui om împlini-se-va, ridică-mă, Doamne, cu cal cu tot din adâncul prăpastiei până-n vârful celui mai înalt munte și lasă-l să vie la mine să-l prăval la rându-mi în prăpastia adâncă. Și adună-se din toate colțurile lumii răposații lui și strămoși cu toții de pe unde le-o fi fost veacul, ca să apuce dintr-însul drept plată pentru toate chinurile ce le-au îndurat de pe urmă-i și din el în vecii vecilor să roadă. Ci eu să stau și să mă bucur văzând chinurile pe care le îndură. Dar Iuda de Petro a se urni din pământ să nu poată și neavând ca ceilalți ce roade, din el însuși să roadă, iar oasele să-i crească nepristan și tot mai lungi să i se facă, ca și mai mare să-i fie chinul. Aceasta are să-i fie cea mai mare caznă, căci mai groaznic chin pentru om nu este, decât să voiască să se răzbune și să nu poată.”

*

„Cumplită osândă i-ai hotărât, omule! zis-a Domnul. Facă-se toate după voia ta. Dar dacă-i așa, atunci rămâi și tu în vecii vecilor unde te afli, călare pe calul tău și câtă vreme vei sta acolo, pe cal, împărăția cerurilor să nu ți se deschidă.” Și atunci s-au împlinit precum s-a spus: până în ziua de azi ciudatul călăreț mai stă încă pe acea culme a Carpaților și privește în prăpastia fără fund la morții care rod dintr-un mort și simte cum mortul tot crește sub pământ, rozându-și singur oasele în groaznice chinuri și făcând să se cutremure pământul”.

Bătrânul orb își isprăvise cântecul dar degetele lui mai alintă strunele zicând cântece vesele despre Homa și Erioma, despre Steliar Stocoza… dar cei din juru-i, bătrâni și tineri, nu se dezmeticiseră încă și mai stătură multă vreme cu capul plecat și duși pe gânduri, retrăind în minte fioroasa întâmplare din vremurile apuse.