Locul fermecat

ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ POVESTITĂ DE PSALTUL BISERICII DIN ***

Zău că mi s-a urât de băsnit. Păi ce credeți? Chiar așa, te și șuturi: băsnești, băsnești întruna, nici să răsufli nu mai ai când. Bine, fie, am să vă povestesc, dar zău, pentru cea din urmă oară. Iaca voi ziceați că omul poate să vie de hac necuratului. Ei sigur, dacă stai și te gândești bine, în lume se petrec tot soiul de întâmplări… Totuși, să nu vorbiți așa. Când vrea necuratul să te tragă pe sfoară, te trage. Zău, te trage. Stați numai să vedeți: eram de toți patru la tata acasă. Pe atunci, eram încă un prost. Să tot fi avut unsprezece ani… Ba nu, n-aveam nici unsprezece. Mi-aduc aminte ca acum, că odată am început să alerg în patru labe și să latru ca un câine, iar tătuca a țipat la mine clătinând din cap: „Foma, Foma, ție ți-a venit vremea de însurătoare și tu tot te zbânțui ca un mânzoc!” Bunicul, fie-i țărâna ușoară, mai trăia pe vremea aceea și era încă voinic. Uneori începea…

Dar ce să mai lungesc vorba? Unul de un ceas se căznește să scoată un tăciune din sobă să și-l pună în lulea, altul a șters-o, el știe de ce, în chelar. Treabă-i asta? Înțeleg, dacă v-ar sili cineva să ascultați, dar voi singuri mi-ați cerut să vă povestesc. Dacă vreți să ascultați, ascultați!

La începutul primăverii, se întâmplase că tata se dusese cu tutun la Crâm, să-l vândă. Nu mai țin minte dacă încărcase două sau trei căruțe. Tutunul avea preț bun pe atunci. Luase cu el pe frate-meu, care avea trei ani, să-l învețe din timp meseria de ciumac. Dintre ai noștri rămăsesem acasă bunicul, mama, eu și alți doi frați. Bunicul, care făcuse o bostănărie chiar lângă drum, s-a dus să stea în coliba ce-o aveam acolo și ne-a luat și pe noi cu el ca să alungăm vrăbiile și coțofenele care se adunau la bostănărie. N-aveam de ce ne plânge. Atâta ne îndopam cu castraveți și zemoși, atâtea ridichi, ceapă și mazăre, că, zău, parcă ne cântau cocoșii în burtă. Și, pe lângă asta, ne mai picau și bani. Sumedenie de lume se perinda pe drum și fiecare era bucuros să se înfrupte dintr-un harbuz sau zemos. Iar din cătunele învecinate, îmi aduc aminte, ne aduceau în schimb găini, ouă, curci. Să tot trăiești!

Dar ceea ce-i plăcea bunicului mai mult decât toate, era că în fiecare zi treceau până la cincizeci de care cu ciumaci. Știți, ciumacii sunt oameni umblați. Și când se stârnesc la snoave, să-i tot asculți! Cât despre bunic, poveștile lor erau ca gălușca pentru flămând. Alteori se întâmpla să se întâlnească cu vreo cunoștință veche, căci mulți îl mai cunoșteau pe bunic și puteți judeca și voi, când se adună bătrânii… Turuiau fără încetare… Să vezi, atunci și atunci, s-a întâmplat cutare și cutare lucru… Și dă-i, și dă-i, își depănau ei amintirile de cine știe când.

Odată – zău, parcă acum s-a petrecut – soarele începuse să apună. Bunicul se plimba prin bostănărie și ridica de pe harbuji frunzele cu care-i acoperise în timpul zilei ca să nu-i dogorească soarele.

— Ia te uită, Ostap! i-am spus eu fratelui meu, uite colo, vin niște ciumaci!

— Unde-s ciumacii? a întrebat bunicul, însemnând un zemos mare, ca nu cumva să-l mâncăm noi, flăcăii.

Pe drum venea un șir de vreo șase căruțe. În fruntea lor pășea un ciumac cu mustața căruntă. Ajungând ca la zece pași de noi, s-a oprit.

— Să trăiești, Maxime! a zis. Iaca unde a dat Dumnezeu să ne vedem!

Bunicul și-a făcut ochii mici:

— Ei! Să trăiești, fârtate! Uite-l și pe Boleacica. Să trăiești, măi frate! Ptiu, drace, păi sunteți toți aicea, și Crutotrîșcenco, și Pecerîția, și Coveleoc, și Stețco! Să trăiți cu toții! Ei, ei! Măi, măi!… și unde se porniră pe pupături.

Au dejugat boii și i-au trimis la păscut. Căruțele le-au lăsat în drum, iar ei, aprinzându-și lulelele, s-au așezat roată în fața colibei. Tot ținându-se de taclale și povești, nici n-au apucat să tragă câte-o lulea. De lulele le ardea lor? După masă, bunicul a început să-și cinstească oaspeții cu zemoși. Fiecare a luat în mână câte unul, l-a curățit cu grijă de coajă (căci toți erau oameni umblați, care colindaseră mult și știau cum se mănâncă în lume, puteau să se așeze chiar și la mesele boierești), a făcut apoi cu degetul o bortă, a sorbit zeama și a început să taie bucăți din el, băgându-le una după alta în gură.

— Da-voi, băieți, ce căscați gura? zise bunicul. Ia jucați, dracilor! Unde ți-i fluierul, Ostap? Ia trageți-i o căzăcească. Foma, pune mâinile în șolduri. Așa, hop, hop!

Pe acea vreme eram un copilandru sprinten. Ehei, da’ bătrânețea asta blestemată! Nu mai pot juca azi ca odinioară. Ce drăcovenii nu făceam! Acum mi se împleticesc picioarele și pace! Bunicul sta alături de ciumaci și se uita lung la noi. Vedeam că picioarele nu-i mai stau locului, ca și cum l-ar îmboldi cineva.

— Să vezi, Foma, îmi spuse Ostap, că hodorogul are să înceapă să joace!

Și ce credeți? Nici nu sfârși bine să spună asta, și bătrânului, pe care nu-l mai răbda inima, îi veni chef să le arate el ce poate.

— Ei, ai dracului copii, așa se joacă? Iaca cum se joacă! spuse dânsul, ridicându-se în picioare, întinzând mâinile și bătând din călcâie.

Ei, n-am ce zice, de jucat, juca așa că s-ar fi putut prinde-n joc și cu hătmăneasa. Noi ne-am tras la o parte. Hodorogului au început să-i umble picioarele pe tot locul liber, care se-ntindea lângă stratul de castraveți. Dar când a ajuns la mijlocul bătăturii și se pregătea să-și ia vânt și, azvârlindu-și picioarele în aer, să facă o copcă cum știa el, iată că deodată picioarele nu-l mai ascultă! Ce drăcie o mai fi și asta? Și-a făcut vânt din nou, a ajuns la mijloc – dar degeaba. Orice făcea nu mergea și pace. Parcă-i erau picioarele de lemn. „Carnacsi! locul dracului! Carnacsi, loc blestemat. Așa-i când își vâră dracul coada!”

Dar cum să se facă de râs în fața ciumacilor? Se porni din nou și începu să joace, lovind mărunt și îndesat pământul, de-ți era mai mare dragul să-l privești, dar cum ajungea la mijloc, iar înlemnea locului!

— Alelei, drac blestemat! Îneca-te-ai cu un zemos putred! De ce n-ai pierit de mic, pui de cățea? Uite ocara pe care mi-ai făcut-o la bătrânețe!

Și în adevăr, cineva a râs drept în spatele lui. Bunicul se întoarce și ce vede? Nici urmă de bostănărie ori de ciumaci. În spate, în față, împrejur, se întindea câmpia goală.

— Ehei… Na-ți-o bună!

Bunicul începu să clipească: locul i se părea cunoscut. Într-o parte pădure, în spatele pădurii, departe, o prăjină se înălța sub cer. Ce naiba! Păi asta-i hulubăria din grădina popii. În partea cealaltă se zărea de asemenea ceva cenușiu. Când se uită bine, văzu că era hambarul pisarului de plasă. Iată unde-l mânase necuratul. Făcând un înconjur, dădu de potecă. Nu era lună, numai o pată albă se ivea și se ascundea printre nori. „Mâine are să fie vânt mare”, gândi bunicul. Când privi spre un mormânt, dincolo de cărare, văzu aprinzându-se o luminiță.

— Ian te uită! Bunicul se opri, își puse mâinile în șold și privi; luminița se stinse în depărtare și puțin mai încolo se aprinse alta. – Comoară! strigă atunci bunicul, pun rămășag că-i comoară!

Și era gata să scuipe în palmă și să se apuce de săpat, dar își aduse aminte că n-are nici hârleț, nici lopată.

— Păcat, dar cine poate să știe? Poate că e de-ajuns să dai iarba la o parte și iat-o, drăguța de ea! N-ai ce să-i faci! Să însemn cel puțin locul, să nu-l uit.

Și, trăgând o cracă mare, ruptă de vânt, o trânti pe mormântul unde se aprinsese luminița și porni pe potecă. Pădurea de stejari începu să se rărească. Iacă și un gard. „Așa-i cum spuneam eu, aici e livada popii, gândi bunicul. Iacătă și gardul lui. De-aici până la bostănărie nu mai este nicio verstă.”

Bunicul ajunse totuși târziu acasă și nici găluștele n-a mai vrut să le mănânce. Trezindu-l pe fratele meu Ostap, întrebă doar dacă ciumacii plecaseră demult, apoi se culcă, învelindu-se într-un cojoc. Și când fratele meu începu să întrebe:

— Da’ pe unde te-au mânat dracii azi, bunicule?

— Nu mai întreba! răspunse el și, învelindu-se și mai vârtos, spuse din nou: Nu întreba, Ostap, că îmbătrânești.

Și începu să sforăie atât de tare, că până și vrăbiile din bostănărie s-au ridicat speriate în stol, înălțându-se în văzduh. Parcă de somn îi ardea lui! Dar hâtrul, fie-i țărâna ușoară, știa întotdeauna cum să scape. Alteori îți ticluia câte o poveste, de-ți venea să-ți muști buzele.

A doua zi, la vreme de chindie, bunicul își trase svitca pe el, se încinse cu brâul, luă un hârleț și o lopată pe umăr, își îndesă căciula pe cap, bău o cană de cvas, își șterse buzele cu poala și porni glonț spre grădina popii. A trecut de gard și de pădurea de stejari. Printre copaci șerpuia o cărăruie care da în câmp. Parcă era aceeași! A ieșit la câmp: locul era aidoma cu cel din ajun. Iată și hulubăria. Numai hambarul nu se vede. „Nu, parcă nu-i locul acela. Acela era mai departe. Ia să mă-ntorc spre hambar!” S-a întors și a luat-o pe alt drum; iaca hambarul, dar nu mai e hulubăria. Din nou s-a îndreptat spre hulubărie dar acuma nu se mai vedea hambarul. Și parcă într-adins a început să bureze. A fugit spre hambar, ia hulubăria de unde nu-i! Spre hulubărie, pieri din ochi hambarul.

— Satană blestemată! Să nu mai ai parte de copii!

Începuse să toarne cu cofa.

Scoțându-și cizmele cele noi și înfășurându-le într-o basma, ca să nu se scorojească de ploaie, bunicul a rupt-o la fugă ca un buiestraș boieresc. S-a băgat în colibă, ud leoarcă; s-a acoperit cu cojocul și, mormăind printre dinți, a început să mângâie pe dracul cu niște vorbe cum n-am mai pomenit. Și, adevăr grăiesc, de n-ar fi fost întunericul, s-ar fi văzut că roșisem.

A doua zi, când m-am trezit, mă uit: bunicul se plimba prin bostănărie și acoperea harbujii cu frunze, ca și când nimica nu s-ar fi întâmplat. La masă, bătrânul a prins iar chef de vorbă și-l necăjea pe frate-meu, mezinul, că are să-l dea pe o găină, în loc de pepene. După prânz, ne-a făcut un fluier de lemn și a cântat din el. Apoi ne-a dat un cantalup turcesc, răsucit ca un șarpe, să ne jucăm cu el. Acum nu mai sunt cantalupi de aceia. E adevărat că semințele le adusese cineva din locuri depărtate.

Spre seară, după cină, bunicul începu să sape un strat nou pentru dovleceii de toamnă. Trecând pe lângă locul acela fermecat, nu s-a putut ține să nu bombăne printre dinți: „Afurisit loc!” A pășit spre mijloc, unde nu izbutise să joace alaltă seară și, mânios, a lovit cu hârlețul. Când, deodată, ce să vezi: același câmp, de o parte hulubăria, de alta hambarul. „Ei, bine că m-am gândit să iau hârlețul! Iacă și poteca! Iaca și mormântul, și craca răsturnată jos. Uite, uite că arde și luminița! Numai să nu greșesc”.

A luat-o binișor la fugă cu hârlețul ridicat, ca și când ar fi vrut să cinstească vreun porc care a intrat în bostănărie. În fața mormântului s-a oprit. Luminița se stinsese și pe mormânt era o piatră, năpădită de buruieni. „Piatra asta trebuie ridicată”, se gândi bunicul și începu să sape de jur împrejur. Dar mare mai era afurisita! Totuși, proptindu-se puternic cu picioarele-n pământ, a urnit-o. „Ha!” a răsunat în toată valea. „Du-te, învârtindu-te ca ciocârlia! Acuma treaba are să meargă mai repede!”

Aici bunicul s-a oprit puțin, a scos punga cu tabac, și-a turnat tabac în palmă și tocmai se pregătea să-l ducă la nas când, deodată, deasupra lui, cineva a strănutat: „Hapciu!” de se clătinară copacii și fața bunicului fu împroșcată.

— Ai putea să te-ntorci de ceea parte când strănuți! spuse el, frecându-și ochii. S-a uitat împrejur: nimeni! – Ei, se vede că dracului nu-i place tabacul, urmă el, punând punga în sân și luând hârlețul: – Tare-i prost, de-așa tabac n-a avut parte nici taică-său, nici bunicu-său.

A început să sape. Pământul era moale și hârlețul se înfunda. Dar iată c-a zăngănit ceva. Aruncând pământul afară, a zărit un ceaun.

— Ehei, drăguțule, aici îmi erai? a strigat bunicul, băgând hârlețul sub el.

— Ehei, drăguțule, aici îmi erai? șuieră un plisc de pasăre, ciugulind ceaunul.

Bunicul s-a tras într-o parte și a scăpat hârlețul din mână.

— Ehei, drăguțule, aici îmi erai? behăi un cap de oaie, din vârful copacului.

— Ehei, drăguțule, aici îmi erai? mormăi un urs, scoțându-și botul de după un copac.

Pe bunic l-au cuprins fiorii.

— Aici, murmură el, e primejdios să vorbești.

— E primejdios să vorbești! îl îngână șuierând pliscul de pasăre.

— …primejdios să vorbești! behăi capul de oaie.

— Să vorbești!… mormăi ursul.

— Hm! făcu bunicul speriat.

— Hm! șuieră pliscul.

— Hm! behăi capul de oaie.

— Hm! mormăi ursul.

Bunicul s-a întors înspăimântat: Doamne, ce noapte! Nici stele, nici lună! Împrejur numai prăpăstii, sub picioare un povârniș fără fund, de sus muntele stă să se prăbușească. În spate i se păru bunicului că vede clipind o hâzenie: un nas cât foalele fierăriei; în nări puteai turna în fiecare câte un cofăiel de apă; buzele – zău ca doi butuci!

Ochii roșii i se bulbucau, și pe deasupra mai scoase și limba, parcă-și bătea joc de el.

— Să te ia dracu! spune bunicul și se gândi să se lase păgubaș. Ține-ți comoara, pocitanie! Se pregătea s-o ia la fugă, dar se opri, văzând că nimic nu se schimbase.

— Necuratul mă încearcă numai.

Apucă iar ceaunul. Era greu! Ce să facă? Doar nu era să-l lase acolo! Adunându-și puterile, l-a înșfăcat cu amândouă mâinile și se opinti.

— Ei odată, și încă o dată, și iar odată, – și l-a scos – uf! Acum să trag nițel tabac.

A scos punga. Mai înainte însă de a lua tabacul, s-a uitat binișor de jur împrejur, să vadă dacă nu-i cineva. Parcă nu era nimeni, dar iată că trunchiul copacului începu să gâfâie și să se umfle, i se iviră niște urechi, ochii i se înroșiră, nările se umflară, nasul se strâmbă, gata-gata să strănute. „Nu, nu mai trag tabac. Să-mi scuipe iar în ochi necuratul?” gândi bunicul, băgând punga-n buzunar. A luat iute ceaunul și a rupt-o la fugă cât ce-a putut. Din spate simțea cum îl lovea cineva cu niște nuiele peste glezne. „Văleu! Văleu!” țipa bunicul, fugind cât îl țineau picioarele. Și de-abia când ajunse în grădina popii s-a oprit să mai răsufle.

„Oare unde s-o fi dus bunicul?” ne gândeam noi, tot așteptându-l preț de vreo trei ceasuri. Mama venise demult din cătun, aducând o oală cu găluște calde. Dar bunicul nu-i și nu-i. Ne-am așezat la cină singuri. După cină, mama a spălat oala și căuta un loc unde să verse lăturile, pentru că de jur împrejur erau numai straturi. Deodată vede venind spre dânsa un butoi. Se înnoptase de-a-binelea. Mama a crezut că vreunul dintre ștrengari se ascunsese îndărătul butoiului și-l împingea.

— Uite, foarte bine! Aici am să torn zoile, zise dânsa, și turnă în butoi lăturile fierbinți.

— Văleu, se auzi țipând o voce groasă.

Când ne-am uitat, era bunicul. Priceapă cine poate! Zău crezusem că-i un butoi. Și vă mărturisesc, deși e păcat, da, zău, tare mi s-a părut caraghios când am văzut capul cărunt al bunicului plin de lături și împodobit cu coji de harbuji și zemoși.

— Ia te uită, muierea dracului! spuse bunicul, ștergându-se cu poalele cămășii, uite cum m-ai opărit! Parc-aș fi un porc de Ignat. Ei, băieți, acum o să aveți de covrigi! Numai în caftane de fir o să umblați, diavolilor! Ia uitați-vă, ia uitați-vă ce v-am adus, zise el descoperind ceaunul.

Și ce credeți că era înăuntru? Gândiți-vă puțin! Ce? Aur? Ei asta-i: gunoi, lături… Mi-i și rușine să spun ce era. Bunicul a scuipat, a aruncat cât colo ceaunul și s-a spălat pe mâini.

Și de atunci ne-a sfătuit și pe noi să nu ne plecăm urechea la șoaptele necuratului.

— Și să știți, zicea el adesea, orice v-ar spune dușmanul Domnului nostru Iisus Christos, numai minciuni sunt! Nu-ți spune adevăr nici de o para chioară.

Și dacă se întâmpla să vadă bătrânul că undeva nu erau toate cum se cuvine, spunea:

— Copii, să facem semnul crucii! Așa, dați-i înainte, așa-i trebuie! și făcea cruci una după alta. Iar locul acela blestemat, unde nu putuse să joace, l-a îngrădit, cu poruncă să se arunce acolo tot ce era netrebnic, toate buruienile și tot gunoiul din bostănărie.

Iată cum își bate joc necuratul de om! Pământul acela îl știu bine: după aceea, cazacii din vecinătate începură să-l ia în arendă de la tata pentru bostănărie. Era un pământ bun și rodea de minune, numai pe locul fermecat, nimic acătării nu se făcea. Oamenii semănau cum trebuie, dar ce ieșea nu te tăia capul să dibuiești ce poate fi: nici tu harbuz, nici tu dovleac, nici tu castravete… Dracu’ știe ce era!

Note

{1} Scârțac – cântăreț la vioară, lăutar.

{2} Ciotcă – buluc, grămadă, uniți: „Dacă matca se pune pe-o creangă de copac, toate albinele se așază ciotcă pe lângă ea”. (I. Creangă).

{3} Dohot – ulei de mesteacăn de uns cizmele și osiile căruțelor: „A scos un ulcior cu dohot de mesteacăn”. (I. Creangă)

{4} Tiuliuliuc, adv. – cu buzele umflate, mofluz.

{5} Voroavă – vorbă, convorbire, discuție: „După voroava ce au avut Șerban-Vodă cu Cantemir-Vodă”. (I. Neculce)

{6} Olat – ținut, întindere de pământ în jurul unei așezări omenești: „Vânduși sate și olate, plătiși și biru’ jumătate!” (Zicală).

{7} Cilibiu – frumos, distins, elegant, fin, grațios, drăgălaș.

{8} Oblu (fem. oablă) – neted, șes, drept: câmpie oablă, linie oablă.

{9} Anțărț – acum doi ani.

{10} Malorusia – vechea denumire rusească a Ucrainei (Malorusia = Rusia mică; așa cum Bielorusia = Rusia albă).

{11} Ciumaci – cărăuși care întrețineau schimbul de mărfuri între Ucraina și Crimeea.

{12} Plahtă – rochie de postav sau de mătase, cu un brâu lat.

{13} Svitcă – haină țărănească de postav, lungă, cu mâneci.

{14} Hoașcă – baborniță, badahârcă, babahuie, cotoroanță: „Popii și hoaștele scorniră sute de sărbători pe an”. (Jipescu, Opincaru, Buc. 1881).

{15} Jidov – traducerea cuvântului rusesc jid, întrebuințat în mod curent în Rusia, îndeosebi în prima jumătate a veacului al XIX-lea. Spre sfârșitul veacului, naționaliștii-șovini i-au dat o nuanță peiorativă.

{16} A sporovăi – a trăncăni, a îndruga vrute și nevrute, palavre.

{17} Dimerlie – măsură pentru cereale, jumătate de baniță.

{18} A băsni – a spune basne, a povesti; a spune verzi și uscate, a scorni brașoave.

{19} Asesor – ajutor al unui judecător.

{20} Hulpav – lacom peste măsură: „Cerbul, ajungând la izvor, odată și începu a bea hulpav la apă rece”. (I. Creangă)

{21} Pisar – funcționar însărcinat cu copierea sau redactarea unor acte, documente etc. și care adesea avea și alte sarcini administrative; logofăt

{22} A oblici – a adulmeca, a simți, a bănui, a ghici, a înțelege: „Vasilie-Vodă oblicise pentru acel turc că îi este neprieten”. (I. Neculce)

{23} Badahârcă – vezi hoașcă.

{24} Țâbulea – în limba ucrainiană înseamnă ceapă.

{25} Cimotie – rudă, neam (mai ales prin alianță): a fi cimotie cu cineva: „Pe vremea mitropolitului Iacob care era oleacă de cimotie cu noi”. (I. Creangă)

{26} Coțcar – înșelător, șmecher, pungaș, escroc.

{27} Gopac – joc ucrainian.

{28} Ivan Cupala – sărbătoare religioasă a nașterii sfântului Ion Botezătorul. Se prăznuiește la 24 iunie.

{29} zaporojeni – cazaci din regiunea Zaporoje, în centrul Ucrainei.

{30} leah (plural – leși) – polonez.

{31} Plean – pradă de război: „Și au făcut mare robie și plean”. (Miron Costin)

{32} A se acolisi – a se agăța, a râvni la, a se lega de cineva sau de ceva cu gând rău, a sta de capul cuiva: „Ce se acolisește Radul-Vodă de acel sărac?” (Miron Costin)

{33} A se ispiti – a încerca, a se îndemna, a se simți tentat: „În acea vreme, mulți s-au ispitit să-l împingă cu pungile”. (I. Canta)

{34} Ipochimen – individ, tip, pramatie.

{35} Vericine – oricine.

{36} A se încârdoșa – a se pune în cârd cu cineva, a se încârdui, a se înhăita, a face cârdășie: „Se încârdoșează cu vreun zmintit”. (Ispirescu)

{37} Bezrodnâi – fără de familie.

{38} Vântoasă – vânt puternic, vârtej: „Părintele Manoil… năvăli pe ușa crâșmei cu capul înainte, zvârlit ca de-o vântoasă”. (M. Sadoveanu)

{39} Ciatlău – bâtă groasă, ciomag.

{40} Cilihoaie – pasăre de pradă mare și urâtă. Momâie, sperietoare de păsări. Ființă urâtă.

{41} A hiritisi – a felicita: „Să trimită sol ca să hiritisească pe Suleiman de împărăție”. (Ienăchiță Văcărescu).

{42} A solomoni – a face farmece, a vrăji, a descânta: „Nu se poate apropia nimenea de cerb când este solomonit și niciun fel de armă nu-l prinde”. (I. Creangă)

{43} Safian – piele de marochin.

{44} Zarpă – țesătură de mătase cusută cu argint și aur, serasir, brocart: „Fie în zarpale de aur, tot rămâne taur”. (Anton Pann)

{45} La noi când se întâmplă ca omul să se sperie de ceva, i se scoate frica din oase, căutând să se afle pricina spaimei. Torni în apă plumb topit sau ceară topită, și din forma pe care o iau, cauți să afli ce anume l-a înspăimântat. Spaima îi trece și omul se tămăduie. Leacul aducător de somn pentru cei ce sufăr de greață și de dureri de burtă este următorul: aprinzi o bucată de câlți de cânepă, o arunci într-o cană cu apă pe care o răstorni cu fundul în sus într-un lighean pus pe burta bolnavului. După ce descânți bolnavul, îi dai o lingură din apa din lighean.

{46} Ceambur – incursiune, năvală.

{47} Hagialâc – călătorie la locurile sfinte pe care o făceau turcii la Meca iar creștinii la Ierusalim.

{48} Milosârdnic – milos.

{49} Chinovie – mânăstire sau schit unde călugării trăiesc în comun.

{50} Bârzoiet – zburlit, burzuluit: mustață, coadă bârzoiată: „Vulpea cu coada bârzoiată spre bârlogul ei cum putea mai iute se ducea”. (D. Cantemir)

{51} Bandură – instrument muzical asemănător chitarei.

{52} A zavistui – a invidia, a pizmui.

{53} A umbla lela – a vagabonda, a bate drumurile, a umbla haimana, fără rost.

{54} Zurbă – gâlceavă, scandal.

{55} Sotnic – căpitan, șef de escadron căzăcesc.

{56} Buh – renume, faimă. „Mi se dusese buhu’ despre pozna ce făcusem.” (I. Creangă)

{57} Pronomion – privilegiu.

{58} Pocroave – sărbătoare întru cinstirea vălului Maicii Domnului, la data de 1 Octombrie.

{59} Vac – existența: cât îi vacul…

{60} Chelar – deținătorul cheilor de la pivniță și cămări. Econom, intendent.

{61} Pușcă de cetate – tun de asediu.

{62} A năboi – a inunda, a potopi: „Căci năboise apa în toate părțile”. (I. Creangă)

{63} Porucic – locotenent.

{64} Veleat – dată (cronologică): „Doar niscai veleaturi a anilor de s-ar fi greșit”. (I. Neculce)

{65} Viscriac – scânteietorul; de la cuvântul ucrainian viscra – scânteie.

{66} Motuzocica – sforicică, (cuvânt ucrainian)

{67} Golopuțec – buric-gol. (cuvânt compus în limba ucrainiană)

{68} A avea stuchit la furcă – a avea ușurință la vorbă, a avea chef de vorbă.

{69} Chisnovat – poznaș, năstrușnic.

{70} Buhnă – bufniță: „Îmi pare că-s o ruină pe care-o buhnă țipă”. (Alecsandri)

{71} Daradaică – trăsură hodorogită.

{72} Daira – instrument muzical oriental, asemănător cu o tobă cu zurgălăi.

{73} Condac – cântare bisericească scurtă, care se cântă după tropar și în care se slăvește același sfânt care a fost lăudat în tropar: „Condacu umple sacu și troparu hambaru”. (I. Creangă)

{74} Cociorvă – vătrai: „Moșneagul a rămas pleșuv și spetit de mult ce-l netezise baba pe cap și de cercat în spatele lui cu cociorva dacă-i copt mălaiul”. (I. Creangă).

{75} A colinda înseamnă la noi a cânta pe sub ferestre, în ajunul Crăciunului, cântece numite colinde. Gospodina, gospodarul sau oricine rămâne acasă, îi aruncă colindătorului întotdeauna în traistă un cârnat, pâine sau o para, fiecare ce poate. Se spune că ar fi fost cândva un oarecare Coliada, slab de minte, care era luat drept Dumnezeu și se pare că de la el s-ar trage colindele. Dar cine știe? Nu ni se cade nouă, simpli muritori, să vorbim despre aceasta. Anul trecut, părintele Osip a oprit să se colinde pe la casele oamenilor, spunând că poporul ar face astfel pe placul satanei. Dar dacă e să judecăm drept, în colinde nici nu se pomenește de Coliada. De obicei se cântă despre Christos; iar la urmă se urează sănătate gospodinei, gospodarului, copiilor și întregii case.

Nota prisăcarului

{76} Neamț este numit la noi orice străin: fie el francez, german sau suedez – tot neamț i se spune.

{77} Cutea – grâu fiert – mâncare tradițională a rușilor în noaptea de Ajun.

{78} Grivnă — monedă de zece copeici.

{79} Cobeneac – un fel de impermeabil din postav, care are la spate o glugă tot din postav numită vidlogă.

{80} Mustață de aur – galon de fir aplicat în cruce.

{81} Oseledeț – o șuviță lungă de păr pe cap, care se trece după ureche.

{82} Hrișcă – plantă cerealieră căreia i se mai zice și grâu negru.

{83} Zdelcă – ciornă de contract, chitanță, poliță.

{84} Cazacii zaporojeni vorbeau limba ucrainiană.

{85} E vorba de Potiomehin – favoritul împărătesei Ecaterina a II-a, care a ținut un timp în mână, conducerea Rusiei.

{86} Adică să-i oblige să presteze un serviciu militar regulat.

{87} „Brigadierul” – comedie de D. I. Fonvizin, celebrul scriitor rus din secolul al XVIII-lea.

{88} „Kievscaia starina” – Kievul de altădată.

{89} A plodi – a naște, a zămisli: „V-ați plodit ca lăcustele”. (V. Alecsandri)

{90} A prinde limbă – a afla: „Îi porunci a lua limbă unde este Mihai”. (N. Bălcescu)

{91} Nepristan – continuu, neîncetat, permanent; imediat: „Cu înaltă poruncă să-l aducă nepristan la Craiova”. (I. L. Caragiale)

{92} Șip – sticlă, flacon, sticluță.

{93} Cealma – turban. Cadiul îngălbenea, /Cealmaua pe ochi punea. (Poezie populară).

{94} Tacâm – harnașament: „Calul să mi-l gătesc, cu tacâmul cel domnesc”. (Zicală).

{95} Comând – ospățul pentru pomenirea morților (pomană).

{96} Badana – bidinea: „Cu niște târșoage de barbe cât badanalele de mari” (I. Creangă).

{97} Tău – lac, iaz.

{98} Țiclău – pisc de munte.

{99} Copcă – gaură făcută în gheață: „Pescarul lacom sparse pe râu atâtea copce câte coșuri avea”. (Delavrancea)

{100} Ocină – moșie.

{101} Picurând – moțăind, ațipind, pirotind, picotind.

{102} Volnic – liber, slobod: „Volnică ca pasărea văzduhului”. (N. Bălcescu).

{103} Prepus – bănuială.

{104} Tacla, taclale – palavre, taifas: „Ne spuneam la taclale până se făcea ziuă”. (I. Creangă)

{105} Deepriciastie – participiu (în limba rusă).

{106} Scit – știe. În limba latină.

{107} Borhot – drojdie

{108} Nadișancă – trăsurică, brișcă.

{109} Picuș – băutură.

{110} Cațap — poreclă șovină dată Rușilor de către naționaliștii ucrainieni.

{111} Zăblău – țol, lăicer, preș.

{112} Polog – iarbă cosită cât apucă de două-trei ori coasa.

{113} Zapis – act.

{114} A sfeterisi – a fura, a șterpeli, a-și însuși pe furiș bunul altuia.

{115} Ieruncă – găinușă de munte.

{116} Trapașcă – lopățică din rețea de sârmă pentru omorât muștele.

{117} Cin – rang: „Nici lacom de avere, nici de cinuri”. (I. Creangă)