ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ POVESTITĂ DE PSALTUL BISERICII DIN ***
Foma Grigorievici avea și el un nărav. Pentru nimic în lume n-ar fi spus de două ori aceeași poveste. Iar dacă izbuteai să-l îndupleci, și de se învoia să mai spună odată ce mai spusese, cu iscusit meșteșug strecura în povestire ceva nou, și o pritocea în așa fel că nici n-o mai cunoșteai. Așa odată un cuconaș din aceia cărora noi, prostimea, nici nu știm bine cum să le zicem – scriitori nu le-ai putea spune, iar la năravuri îs întocmai ca geambașii din iarmaroacele noastre, iau de ici, de colo, cerșesc sau ciordesc de pe unde pot și te trezești că nu trece lună, ba nici săptămână, c-au și scos la iveală câte o cărțulie cât un abecedar – unul dintre acești cuconași, zic, ce-a făcut ce-a dres, c-a ciugulit din gura lui Foma Grigorievici această poveste de care el, Foma, nici nu-și mai amintea. Cuconașul acela cu caftan în culoarea bobului de mazăre, de care-am mai pomenit și aiurea într-una dintre povestirile pe care ați mai citit-o, de abia sosise din Poltava. Adusese cu el o cărțulie nu prea groasă, o deschise la mijloc și ne-o puse dinainte. Foma Grigorievici era gata să-și așeze ochelarii pe nas, dar cum își aminti că uitase să și-i lege cu ață și să și-i lipească cu ceară, mi-o trecu mie. Eu, care nu port ochelari și știu o brumă de carte, am început s-o citesc. Dar nu dovedisem două file când, deodată, Foma Grigorievici mă opri, trăgându-mă de mână:
— Stai puțin! Spune-mi mai întâi ce citești.
Mărturisesc că întrebarea m-a cam zăpăcit.
— Cum ce citesc, Foma Grigorievici? Povestea dumitale o citesc. Chiar vorbele spuse de dumneata.
— Și cine ți-a spus, mă rog, că-s vorbele mele?
— E scris aici: Poveste auzită de la psaltul cutare. Ce mai vrei?
— Stuche-l în ochi pe cel ce-a tipărit-o! Dacă-i așa, scârba de muscal minte! Am spus eu asta? Iaca cum le încurcă dracu’, când are cineva gărgăuni în cap. Aveți puțintică răbdare și vă spun eu povestea cea adevărată.
Ne-am tras mai aproape de masă și psaltul începu:
Bunicu-meu, (fie-i țărâna ușoară și deie-i Dumnezeu pe ceea lume numai colaci de grâu și turtă dulce cu mac!) tare frumos mai povestea. Când se pornea pe băsnit, stam cât mi ți-i ziulica de mare de-l ascultam și nu ne mai săturam. Nici la călcâie nu-i ajung palavragiii din zilele noastre care îndrugă verzi și uscate cu glas leșinat de parcă n-au mâncat de trei zile, că-ți vine să-ți iei căciula și să te tot duci, auzindu-i. Mi-aduc aminte ca acum. Era o seară de iarnă care nu se mai sfârșea. Gerul năprasnic de afară astupase de tot ferestruica colibei noastre. Pe atunci mai trăia răposata maică-mea și, cu furca de tors dinainte, trăgea cu mâna firul alb, în timp ce cu piciorul legăna covata și cânta un cântec, pe care și acum parcă-l aud. Flacăra tremurătoare a opaițului lumina odaia, tresărind în răstimpuri, ca speriată. Fusul sfârâia iar noi copiii, strânși grămadă, ascultam voroava bunicului care, de bătrân ce era, de cinci ani nu mai coborâse de pe cuptor. Dar basmele de pe vremuri, frumoase cum nu sunt altele, în care era vorba de năvălirea zaporojenilor{29}, de leși{30}, de vitejiile lui Podcova, ale lui Poltora-Cojuh și ale lui Sagaidacinîi, erau departe de a ne fi pe plac cum ne erau niște povești cu fioroase întâmplări din bătrâni. La auzul lor simțeam fiori în tot trupul și părul de pe cap ni se făcea măciucă. Frica ne pătrundea uneori într-atâta că de cum începea să se-ntunece toate ni se înfățișau ca niște nemaipomenite dihănii. Dacă se întâmpla să ieșim noaptea din bordei pentru vreo nevoie, ne așteptam să găsim la întoarcere un strigoi de pe ceea lume, cuibărit în pat. Să nu mai ajung să spun povești, dacă până și svitca pe care eu însumi o puneam la căpătâi nu mi se părea că-i dracul ghemuit acolo. Dar ceea ce prețuiam mai mult în povestirile bunicului e că nu mințea niciodată. Tot ce spunea se întâmplase aievea. Să vă spun una dintre poveștile lui. Isteți din aceia care știu să scrie jalbe, ba pot chiar citi și în pravilă, dar dacă-i pui în fața unui ceaslov ca toate ceasloavele nu pricep buche, în schimb, spre rușinea lor, la hlizit se pricep, sunt destui. Orice le-ai spune, atâta știu: să râdă. Rău s-a lățit necredința în lumea asta! Poate că nu mă credeți, dar să nu-mi mai ajute Dumnezeu și Maica Domnului dacă vă mint! Mi s-a întâmplat odată să vorbesc despre vrăjitoare. Ei, ce credeți? S-a găsit un viteaz care nu credea în vrăjitoare. Apăi, slavă Domnului, am văzut și eu în zilele mele necredincioși destui, care îmbrobodesc popa la spovedanie cu mai multă ușurință decât ar trage unul de-ai noștri tabac pe nas; dar până și aceia numai la auzul cuvântului vrăjitoare își făceau cruce. Arăta-li-s-ar în vis… nu mai spun cine. Ș-apoi nici nu face să mai vorbesc de dânșii.
E mult de atunci, începu răposatul bunicu-meu: or fi ani vreo sută, de nu și mai bine. Cine-a știut satul nostru din vremea ceia nu-l mai cunoaște. Un biet cătun, cu vreo zece bordeie nevăruite pe dinafară și semănate în mijlocul câmpului după voia întâmplării și în bătaia vântului. De-un gard sau de-o șură ca lumea, în care omul să-și fi putut adăposti o vită sau căruța, nici pomeneală. Și asta la cei înstăriți. D-apoi la ai noștri, sărăcimea! Săpau o groapă în pământ și bordeiul era gata. Numai după fum te dumireai că înăuntru trăiau făpturi omenești. Mă veți întreba: și de ce trăiau astfel? Nu din sărăcie, credeți-mă… Pe vremea ceia mai toți trăiau după obiceiul căzăcesc și dobândeau destul plean{31}; ci mai mult pentru că nu avea rost să-și dureze bordeie întemeiate. Ce mai duium de omenire forfotea pe tot locul: crâmleni, leși, litvanieni. Ba se întâmpla să dea buzna peste noi să ne prade, chiar de-ai noștri. De toate se întâmplau.
În cătunul acela se ivea din când în când un om, sau mai bine zis chiar diavolul cu chip de om. De unde și pentru ce anume venea, nu știa nimeni. Bea și chefuia procletul și deodată se făcea nevăzut: ia-l de unde nu-i. Un răstimp nu se mai pomenea de el. Dar când nici gândeai, ca picat din văzduh iar îl vedeai bătând ulițele satului aflător la o zvârlitură de băț de Dicanca de-acum și din care nici urmă nu se mai vede azi. Aduna de pe drum cazacii de teapa lui și se așternea pe chef și râs și cântec. Și banii, și votca, ca apa curgeau. Acolisea{32} ades fetele nurlii și le acoperea de cordele, cercei și salbe, că nici nu mai știau ce să facă cu ele. Ce-i drept că nu fără turburare primeau fetele acele daruri și-și spuneau în sinea lor că numai Cel de Sus știe de erau curate mâinile din care le-au primit. O mătușă bună de-a bunicului ținea pe atunci crâșmă la drumul căruia îi zice azi al Opoșnianscului. În crâșma asta chefuia ades Basavriuc – așa-i spuneau acestei satanicești făpturi. Pentru nimic în lume – zicea ea – n-ar fi primit ceva de la el. Dar iar să nu primești, nu se putea. Pe toți îi apuca groaza când își încrunta Basavriuc sprâncenele stufoase, aruncând pieziș o privire care te făcea să-ți iei picioarele la spinare. Iar dacă te ispiteai{33} să iei darurile, în noaptea următoare ți se arăta un împielițat cu coarne, ieșit din baltă. De fusese salbă, de gât o strângea, de purta inelul, de deget o mușca, iar de-și împletise-n păr panglică, de cozi o trăgea. Mă las păgubașă de asemenea daruri – ziceai. Dar pacostea era că nu te mai puteai descotorosi de ele. Degeaba le-aruncai în apă! Și salbele, și inelele dracului pluteau deasupra și ți se-ntorceau înapoi în mână.
Era la noi în sat o biserică cu hramul, dacă nu mă-nșel, la sfântul Pantelimon. La acea biserică păstorea pe atunci un popă – slăvit fie-i numele – părintele Afanasi. Văzând el, părintele Afanasi, că Basavriuc ăsta nu venea la biserică nici măcar de ziua paștelui, se hotărî să-l dojenească, aducându-l la pocăință. Ți-ai găsit! Abia a putut scăpa părintele cu fuga. „Ian ascultă, pane, vezi-ți mai bine de treburile tale decât de-ale altora, că altfel îți astup eu gâtlejul de țap cu colivă fierbinte”, tună ipochimenul{34}. Ce era să facă popa cu afurisitul? Părintele Afanasi hotărî atunci că vericine{35} se va încârdoșa{36} cu Basavriuc, eretic să se socoată și dușman bisericii lui Christos și al întregului neam omenesc.
În satul acela un cazac poreclit Corj avea un argat căruia oamenii îi ziceau Piotr Bezrodnâi{37}, poate pentru că nimeni nu-și mai amintea nici de tată-său nici de maică-sa. Știut este că starostele bisericii spunea că părinții i-au murit de ciumă la un an după nașterea lui. Dar mătușa bunicului meu nici nu voia s-audă de una ca asta și se căznea foarte să-i afle vreo cimotie, deși bietul Piotr avea tot atâta nevoie de una ca asta cât chelbosul de pieptene. Mătușa bunicului ținea morțiș că tatăl lui Piotr trăia pe undeva, la Zaporojie, prins de turci, că îndurase mari chinuri și că printr-o minune își putuse schimba straiele cu ale unui eunuc, dând bir cu fugiții. Dar codanele sprâncenate și nevestele tinere nu se sinchiseau de rudele lui. Spuneau numai că de s-ar fi îmbrăcat cu caftan nou, încins cu brâu roșu și cu căciulă de miel negru cu fundul albastru, care să-ți ia ochii și dacă pe deasupra și-ar fi atârnat de șold un iatagan turcesc – ținând într-o mână harapnicul iar în cealaltă o lulea cu imameaua de chilimbar – ar fi băgat în cofă toți flăcăii de pe vremea lui. Din nenorocire însă bietul Petrus n-avea decât o svitcă cenușie cu mai multe găuri decât are un jidov galbeni în pungă. Dar nu asta, ci alta era nenorocirea: bătrânul Corj avea o mândrețe de fată cum nu cred să se mai fi pomenit cândva. Mătușa răposatului meu bunic – și, fără supărare fie spus, știți și dumneavoastră că femeia mai degrabă se sărută cu dracu-n bot decât să mărturisească despre alta că-i frumoasă – spunea că obrajii bucălați ai copilei erau fragezi și proaspeți ca cel mai gingaș mac trandafiriu când, spălat cu roua Domnului, se aprinde și-și potrivește petalele, gătindu-se întru întâmpinarea soarelui-răsare; că sprâncenele-i erau ca două șireturi negre din acele pe care le cumpără în zilele noastre fetele pentru atârnat crucile și salbele de ducați și că păreau că se apleacă să-i vadă ochii limpezi; că gurița, la care flăcăii de pe atunci se uitau cu jind, părea făcută anume să scoată din ea numai cântec de privighetoare; că părul ei negru ca pana corbului și moale ca inul fraged – pe atunci fetele nu-l împleteau încă în atâtea cosițe cu panglici frumoase de culori aprinse – îi cădea în cârlionți pe rochia cusută cu fir de aur. Ehei, să nu-mi ajute Dumnezeu să mai spun vreodată aleluia, dacă n-aș săruta-o chiar aici pe loc, cu toate că neaua mi-a troienit bătrânul creștet, și baba îmi stă colea în coastă, ca spinul în ochi. Eh, și acolo unde stau alături un flăcău și o fată, știți voi ce se întâmplă. Uneori nici nu se crăpa de ziuă și se și vedeau urmele cizmulițelor roșii ale Pidorcăi pe locul unde stătuse de vorbă cu Petrus al ei. Totuși, Corj n-ar fi avut nici urmă de bănuială, dacă într-o zi – și aici sigur că dracul și-a vârât coada – pe când se aflau în tindă, nedeschizând bine ochii în jur, îi veni lui Petrus să fure o fierbinte sărutare de pe buzele roșii ca fraga ale căzăciței. Și tot dracu’ (dă Doamne să i s-arate-n vis numai sfânta cruce!) îl pune nitam-nisam pe hodorog să-mpingă ușa. Căscat-a Corj gura mare, și-a proptit mâna în ușorul ușii, ș-așa a încremenit. Pârdalnica asta de sărutare îi luase auzul. I se părea că răsună mai dihai ca bătăile în perete cu chilugul, cu care mujicii din vremea noastră, în lipsă de puști și de pulbere, prăznuiesc sărbătorile.
Venindu-și în fire, Corj scoase din perete nagaica strămoșească și era gata să mustre cu ea spinarea bietului Petro când hodoronc tronc, frățiorul Pidorcăi, Ivas, un băiețel de șase ani, se năpusti speriat la taică-său, îi cuprinse picioarele cu amândouă mânuțele și-i strigă: „Tătucă, tătucă, nu da în Petrus”. Ce să facă bătrânul? N-avea inimă de piatră. Spânzură nagaica înapoi în cuiul din perete și, scoțându-l cu binișorul pe Petrus din tindă, i-a spus: „Ascultă, Petro, dacă te mai prind vreodată la mine în bordei, sau măcar pe sub fereastră, vai de mustățile tale; te las fără ele! Și să nu-mi spui mie Terenti Corj dacă moțul care ți-a crescut că-l poți înfășura de două ori în jurul urechii nu și-o lua rămas bun de la scăfârlia ta”. Zicând acestea îl lovi ușor cu pumnul în ceafă. Petrus o zbughi mâncând pământul. Sărutat le-a trebuit! Așa dar, necazul a dat peste hulubașii noștri și, colac peste pupăză, taman atunci se duse vorba prin sat cum că pe la bordeiul lui Corj își face mereu drum un leah mustăcios, îmbrăcat cu niște haine cusute numai cu sârmă de aur, cu sabie, cu pinteni și cu buzunarele zăngănind de bani, cum zăngăne săculețul de pomeni cu care Taras, paracliserul nostru, umbla în fiece zi în biserică. Ei bine, îl taie pe oricine capul de ce vine cineva la un părinte care are o fată sprâncenată. Într-o zi, Pidorca îl luă în brațe pe frate-său Ivas și, plângând de-o înnecau lacrimile, îi spuse: „Ivas frățioare, Ivas, dragul meu, zboară ca săgeata din arc la Petrus și spune-i tot din fir a păr: Ochii căprui iubi-i-aș, obrăjorii albi săruta-i-aș, dar soarta nu mă lasă. Năframe multe udat-am cu lacrimi fierbinți. Greu și amar de sufletul meu. Până și taica dușman îmi este. Cu sila vrea să mă dea unui nesuferit de leah. Spune-i că se gătesc de nuntă, dar că la nunta mea lăutari n-au să fie: în locul cobzelor și fluierelor psalții cânta-vor. De bunăvoie cu mirele n-am să joc, ci pe sus din casă mă vor scoate. Întunecos îmi va fi bordeiul de scânduri de arțar iar pe acoperiș, în locul hornului, o cruce-nfiptă”.
Nemișcat, ca de piatră, asculta Petro, nevinovatul copil ciripindu-i vorbele Pidorcăi. „Și eu, nenorocitul de mine, care mă gândesc să mă duc în Crâm și în Țara turcească să adun și să mă întorc la tine, mândra mea, încărcat de bogății. Dar mi-a fost scris așa, se vede. Ne-a deochiat un ochi hain. Am să mă însor și eu, draga mea, numai că la nunta mea n-au să fie psalți. Corbul cel negru are să croncăne în locul popii, câmpul întins are să-mi fie bordeiul, norul vânăt acoperișul, vulturul are să-mi ciugulească ochii căprui, ploile au să-mi spele ciolănașele căzăcești, iar vântoasele{38} mi le-or usca. Ce să fac? De cine și cui să mă jăluiesc? Cum văd eu, asta-i voia Domnului. Să mă prăpădesc așa și gata”. Și Petro se duse întins la cârciumă.
Mătușii răposatului meu bunic i-a fost cam cu mirare văzându-l pe Petrus intrând în cârciumă, mai cu seamă la vremea când omul cumsecade se duce la utrenie, și holbă ochii la dânsul ca trezită din somn, când îi ceru o ulcică de votcă mai cât o jumătate de vadră. Zadarnic credea Petrus că are să-și înece aleanul. Votca îi pișcă limba taman ca urzica și-i păru amară ca pelinul. Zvârli ulcica cât colo. „Nu-ți face sânge rău, cazace”, îi bubui cineva în ureche. Când își întoarse capul, de cine îi dădură ochii? De Basavriuc. Uf! Ce pocitanie! Părul îi ședea ca peria și ochii – ca de bou. „Știu eu ce-ți lipsește! Uite, asta”. Zâmbi drăcește, zăngănindu-și punga de piele care îi atârna la cingătoare. Petro tresări. „He-he-he! Să vezi cum lucesc! urlă el, vânturând șiroiul de galbeni dintr-o mână în alta. He-he-he! Ascultă cum zornăie! Și când te gândești că ți-aș cere numai un singur lucru pentru o movilă întreagă de jucărele din astea”. „Diavole! îi spuse Petro. Dar fie! Primesc orice!” Și bătură palma. „Să știi, Petro, c-ai picat la țanc, îi spuse necuratul. Mâine-i Ivan Cupala. Numai odată pe an, în noaptea asta, înflorește fereguța. Vezi de nu scăpa prilejul. Te aștept la miezul nopții în Văgăuna Ursului.”
Cred că nici găinile n-așteaptă cu atâta nerăbdare grăunțele babei, cum aștepta Petrus să vie seara. Cerceta întruna dacă nu s-a lungit umbra copacilor și dacă nu începuse soarele să se rumenească, și cu cât trecea timpul și nerăbdarea lui creștea. Lungă așteptare! Pesemne că ziua își rătăcise pe undeva capătul. Dar iată că soarele s-a ascuns. În zare, nu mai e roș decât cerul. Se-ntunecă și el apoi. Pe câmp, răcoarea creștea treptat. Se-ntunecă din ce în ce, până când se lăsă noaptea neagră. În sfârșit! Cu inima bătând să-i sară din piept, Petro porni la drum, luând-o cu băgare de seamă prin pădurea deasă, de unde coborî într-o râpă adâncă căreia i se zicea Văgăuna Ursului. Acolo îl și aștepta Basavriuc. Era întuneric beznă. Se luară de mână și o porniră spre mlaștini, poticnindu-se mai la fiecare pas și agățându-se de mărăcini. În sfârșit, ieșiră într-o poiană. Petro se opri și se uită în juru-i. Niciodată nu mai fusese pe acolo. Basavriuc se opri și el.
— Vezi tu cele trei movile din fața ta? Ai să găsești pe ele multe flori, dar să nu te ducă ispita să rupi vreuna. Când a înflori fereguța, să apuci floarea și, fie ce-o fi, nu privi înapoi.
Petro ar fi vrut să-l mai întrebe ceva pe Basavriuc… dar ia-l de unde nu-i. Se apropie de cele trei movile, dar nu văzu nimic. Unde or fi florile? Jur împrejur buruieni dese și întunecate acopereau tot. Dar iată că în zare prinse a scăpăra și în fața lui apărură straturi de flori, care de care mai frumoase, cum n-a mai văzut. Și printre flori zări și nearătoasele frunze ale fereguței. Nedumerit și îngândurat în fața florilor, Petro își propti amândouă mâinile în șolduri:
— Și ce mare lucru mă rog? Mi s-a întâmplat să văd și de câte zece ori pe zi buruiana asta. Care să fie minunea? Nu și-a pus oare dracul în cap să-și bată joc de mine?
Uitându-se mai bine, văzu un bobocel care se mișca, de parcă avea viață. Curat minunăție! Bobocul se mișca, creștea și se înroșea ca jarul. Apoi se aprinse o steluță, se auzi un pârâit ușor și floarea se deschise în fața lui ca o flacără, luminând și florile din juru-i.
„A sunat ceasul!” își zise Petro și întinse mâna. În clipa aceea văzu sute de mâini păroase întinzându-se spre floare și auzi în spatele lui pe cineva alergând și oprindu-se din loc în loc. Petro închise ochii, trase de tulpină și floarea îi rămase în mână. Totul amuți. Când a deschis ochii văzu înainte-i pe buturugă pe Basavriuc, cu fața vânătă ca de mort. Sta nemișcat ca piatra. Ochii îi erau ațintiți în gol, spre ceva văzut numai de el; din gura, pe jumătate căscată, nu ieșea niciun sunet. Jur împrejur nicio adiere. Uf, ce înfricoșător! Dar deodată se auzi un șuierat care-i străpunse lui Petro inima ca un tăiș, și i se păru că iarba prinsese a foșni, florile a vorbi între ele cu glasuri subțirele ca niște clopoței de argint, iar copacii să se miște slobozind sudălmi… În clipa aceea, fața lui Basavriuc se învioră și ochii îi scăpărară. „Unde ai zăbovit atâta, babo? mormăi el printre dinți. Uite, Petro, acuși are să ți se înfățișeze o crăiasă. Orice ți-ar spune ea, tu să taci, altminteri pierdut ești, pe vecie.” Basavriuc îndepărtă cu ciatlău-i{39} noduros crengile tufișului de mărăcini și înainte i se ivi căsuța mumei-pădurii înălțată, după cum știm cu toții, pe labe de găină. Basavriuc bătu cu pumnul în perete de se cutremură casa… Un dulău mare și negru le ieși înainte, schelălăi și, prefăcându-se în pisică, se repezi să le sară în ochi. „Potolește-te, cilihoaie{40}!” și mai adăugă o vorbă la auzul căreia orice om cumsecade și-ar fi astupat urechile. Într-o clipită se prefăcu într-o babă gheboasă și cu fața zbârcită ca un măr copt la cuptor. Nasul și bărbia erau ca spărgătoarea de nuci. „Aferim crăiasă!” își spuse în gând Petro cu fiori în spate. Zgripțuroaica îi smulse floarea din mână, se aplecă deasupra ei bolborosind, ea știe ce, și udând-o cu un știu ce apă. Din gura babei ieșeau scântei, iar la colțurile gurii făcea clăbuci. „Arunc-o!” îi spuse ea, dându-i înapoi floarea. Petro aruncă floarea. Și să fi văzut minunea. Floarea nu căzu și, în întunericul care domnea, păru multă vreme un glob de foc plutind în văzduh – ca barca pe valuri. În sfârșit, începu să coboare lin și căzu așa de departe, încât abia de mai zăreai steluța care se făcuse cât grăuntele macului, nu mai mare. „Aici!” șuieră înăbușit baba. Basavriuc îi dădu un hârleț spunându-i: „Sapă aici, Petro. Ai să dai de atâta aur cum n-ați visat de când sunteți, nici tu, nici Corj”. Petro luă hârlețul, scuipă în palme, îl înfipse cu piciorul și începu să scoată pământ odată, de două ori, de trei ori, încă odată… Hârlețul zăngăni lovind ceva tare și nu răzbi mai departe. Ochii lui Petro începuseră să deosebească mai bine și văzu o lădiță nu prea mare și ferecată. Dădu s-o apuce cu mâna, dar de ce o apuca, mai rău se înfunda, iar în spatele lui auzea hohote de râs care aduceau mai degrabă a șuierat de șarpe: „Degeaba, fără sânge de om nu vezi tu aur,” răcni vrăjitoarea, împingând spre el un copil de vreo șase ani, acoperit cu un giulgiu și-i făcu semn lui Petro să-i taie capul. Petro înmărmuri. Cum așa? E șagă să tai fără vină cap omenesc și încă unui copil nevinovat? Furios la culme, Petro smulse cearșaful din capul copilului, și ce-i văzură ochii? Se trezi dinaintea lui cu Ivas. Bietul copil își încrucișase mâinile plecându-și capul în piept… Ca turbat se repezi Petro cu cuțitul la zgripțuroaică și era cât pe ce să-l și împlânte într-însa…
— Ce-ai făgăduit tu să faci pentru fată?… sună glasul lui Basavriuc, și Petro simți în spinare ca o lovitură de pumnal. Zgripțuroaica bătu din picior și o flacără albastră țâșni din pământ. Măruntaiele pământului se luminară de ai fi zis că-s de cleștar și Petro văzu ca în palmă tot ce era înăuntru. Chiar sub locul unde stăteau, erau îngrămădite o sumedenie de sipete și de cazane pline ochi cu galbeni și nestemate. Privirea i se aprinse… Mintea i se întunecă… înnebunit apucă cuțitul și sângele nevinovat îi țâșni în ochi… Din toate părțile răsunau hohotele de râs ale diavolului. Turme de pocitanii hâde prinseră a țopăi dinaintea lui. Ca un lup își înfipse zgripțuroaica ghearele în trupușorul fără de cap și-i sorbi sângele… Lui Petro i se întunecă mintea. Își adună puterile și o luă la fugă. Toate dinainte-i erau scăldate în roșu. Copacii muiați în sânge păreau că ard și gem. Cerul tremura de încins ce era… Îi scăpărau în față pete de foc ca niște fulgere. Ajunse la bordeiul lui sleit de puteri, intră înăuntru și căzu buștean. Îl cuprinse un somn adânc, vecin cu moartea.
Două zile și două nopți a dormit Petro fără să se trezească. Se deșteptă abia a treia zi și cercetă îndelung ungherele bordeiului. Dar degeaba încerca să-și amintească ceva. Mintea îi era ca buzunarul unui zgârcit, din care nu poți scoate o copeică. Se întinse alene, când auzi deodată la picioare zuruind. Se uită și văzu doi saci cu aur. Numai atunci își aminti ca prin vis cum căutase o comoară și ce spaimă îl cuprinsese în pădure. Dar cu ce preț căpătase aurul, asta nu putu pricepe nici în ruptul capului.
Îmbunatu-s-a Corj văzând sacii și începu: „Petrus în sus, Petrus în jos, Petrus ici, Petrus colea! Au nu mi-ai fost tu mie întotdeauna drag? Au nu te-am ținut eu ca pe feciorul meu?” și hodorogul se porni să-l hiritisească{41} până ce pe bietul Petro îl podidi plânsul de înduioșare. Pidorca îi povesti cum niște țigani, care trecuseră pe acolo, îl furaseră pe Ivas, dar Petro nu-și mai aducea aminte nici de fața copilului, într-atâta îl solomonise{42} zgripțuroaica! Nu mai aveau acum de ce tărăgăna treaba. I-au dat leahului cu tifla și au făcut nuntă: au copt pâini, au cusut ștergare și basmale, au scos o butie de gorilcă, i-au pus pe miri la masă și au tăiat colacul de nuntă. Bandurile, chimvalele și cobzele au prins a zdrăngăni, fluierele a cânta și ține-te, petrecere…
Înainte vreme nunțile la noi nu se făceau ca acum. Ehei, când se apuca mătușa bunicului să ne spună cum era pe atunci, apoi dă Doamne bine. Să fi văzut cum jucau toți: fetele cu scufițe de panglici galbene, albastre și trandafirii, cu găitan de fir de aur, cu cămăși cusute cu arnici roșu și presărate cu floricele de argint pe ele, cu cizmulițe de safian{43} cu călcâiul înalt și potcovit cu fier, jucau gorlița, când lunecând ușor ca niște păunițe, când răsucindu-se în avânt, ca vârtejul. Nevestele tinere cu comanace de zarpa{44} de aur, aducând a corăbii, răscroite la ceafă – de unde le ieșeau scufițele cusute tot cu fir de aur, cu două cornițe de blăniță neagră de miel, din cea cu inele mărunte și din cea mai de preț, ieșindu-le afară una în față, alta în spate – în rochii scumpe de mătase albastră și pe deasupra cu contășuri cu bascuri roșii, una câte una jucau gopac, legănându-se mândre când pe o parte, când pe alta și bătând pământul cu pași măsurați. Flăcăii, cu înalte căciuli căzăcești în cap, în svitce de postav ales, încinși cu cingători bătute în flori de argint, cu lulelele-n dinți, se răspândeau printre ele, răsucindu-și îndrăcit călcâiele și șoptindu-le verzi și uscate la ureche. Până și pe Corj, tot uitându-se la tineret, nu l-a mai răbdat inima să nu arate și el ce poate… Cu bandura în mână, pufăind din lulea și, în același timp, cântând, cu paharul pe cap, în mijlocul chiotelor chefliilor, s-a lăsat bătrânul pe vine, jucând căzăceasca. Ce nu scornesc oamenii la chef? își puneau măști cu niște chipuri care numai de oameni nu erau. Dar ce-s giumbușurile de la nunțile de azi, față de cele de atunci? Azi? Se-mbracă ca țigăncile și ca muscalii și asta-i tot. Pe atuncea, altfel era. Se îmbrăca de-o pildă unul în haine de jidov și altul în haine de drac. Începeau cu pupatul și isprăveau cu scărmănatul că te tăvăleai de râs. Bată-i să-i bată!
Uneori se îmbrăcau în haine turcești și tătărești, roșii ca para focului… Și când se puneau pe șotii și pe năzdrăvănii… îți venea să te iei cu mâinile de cap. Cu mătușa răposatului, care a fost și dânsa la nunta asta, e o poveste de tot hazul: mătușa purta o rochie tătărească, largă de tot, și umbla cu un ulcior în mână, turnând oaspeților de băut. Iată că-l pune dracul pe unul să-i verse în spate niște votcă. Altul n-are de lucru și scapără cu amnarul aprinzând votca… Atâta s-a speriat biata femeie de flacăra ceea, c-a început să se despoaie. S-a stârnit o larmă și un hohot și un talmeș-balmeș, ca la iarmaroc. Oricum, nuntă mai veselă ca aceea bătrânii nu-și aminteau.
Pidorca și Petrus s-au pus, cum se zice, pe trai ca niște pani adevărați. Aveau din belșug de toate și totul lucea la ei… Văzând traiul lor însă, oamenii de treabă clătinau din cap: „Nu-i a bine, când te-ai legat frate cu dracu’… spuneau toți într-un glas. De unde averea, dacă nu de la cel ce ispitește pravoslavnicul? De unde grămada asta de aur? Și cum se face că Basavriuc s-a mistuit ca intrat în pământ tocmai în ziua în care s-a îmbogățit Petro?” Și nu putem zice că oamenii cleveteau. În mai puțin de o lună se schimbase Petrus că nu-l mai cunoșteai. Ce s-o fi întâmplat? Ce era cu el? Asta, numai Dumnezeu știe. Încremenea locului și nu scotea o vorbă. Sta dus pe gânduri, căznindu-se parcă să-și amintească ceva. Când izbutea Pidorca să-l scoată din muțenie, se mai lua oarecum cu vorba, ba se și înveselea, dar cum dădea cu ochii de saci, prindea a răcni: „Stai, stai, c-am uitat!…” și iar cădea pe gânduri și iar se muncea să-și amintească. Uneori, după ce sta locului mai mult, i se năzărea că ceea ce-l chinuie e pe cale să i se arate, dar repede se împrăștiau iarăși toate. Așa, se vedea la cârciumă cu votca dinainte. Votca îl frigea și-l apuca scârba. Se făcea apoi că cineva se apropie și-l bate pe umăr. Mai departe însă, toate se încețoșau. Sudorile îi curgeau șiroaie pe față și, neputincios, se așeza iarăși la locul lui.
Ce n-a făcut Pidorca? Cu vracii s-a sfătuit, să-i sperie cu plumb topit și descântece a încercat, dar toate au fost zadarnice{45}. Așa trecu și vara. Mulți cazaci isprăviseră cositul și seceratul iar cei mai zurbagii plecaseră-n ceambur{46}. Stoluri de rațe se mai îngrămădeau încă pe bălțile noastre, dar de sfredeluși nici urmă. Stepa ruginea. Stogurile de fân, ca niște căciuli căzăcești risipite pe ici-colo, împestrițau câmpul. Pe drum întâlneai care încărcate cu vreascuri și lemne. Pământul se învârtoșase și începuse pe alocuri să înghețe. De sus cernea ca prin sită și promoroaca se așternuse pe crengile copacilor ca o blăniță de iepure. În zilele senine și geroase, botgrosul cu pieptul stacojiu, trufaș ca un șleahtic, se plimba pe troiene în căutare de grăunțe, iar copiii cu ceatlaie groase băteau pe gheață bile de lemn, în timp ce tații lor stăteau liniștiți, întinși pe cuptoare și rar de mai ieșeau pe afară cu luleaua în dinți, să suduie pravoslavnicul pui de ger, sau să mai tragă în piept aer proaspăt și să bată cu îmblăciul grâul din tindă. În sfârșit, zăpezile au prins a se topi, și știuca spărsese gheața cu coada. Petro nu se schimbă deloc, ba pe vreme ce trecea se cătrănea mai rău. Ședea în mijlocul bordeiului ca bătut în cuie, cu sacii de aur la picioare. Se sălbăticise și părul îi crescuse peste măsură de lung: era spăimântător. Sta și nu-și putea muta gândul, se căznea să-și amintească și se supăra, și-l apuca furia că nu poate. Se scula ades de la locul lui ca apucat de nebunie, dădea din mâini, își ațintea ochii în gol, parcă ar fi vrut să prindă ceva, buzele i se mișcau, ca și cum ar fi vrut să rostească un cuvânt demult uitat și, deodată, se oprea… Atunci îi venea furia. Înnebunit, își rodea mâinile, și le mușca și-și smulgea de ciudă smocuri de păr până ce se liniștea căzând într-un soi de uitare, după care iar încerca să-și aducă aminte și iar se chinuia, și iar îi venea furia… Ce năpastă se abătuse pe capul lor? Viața Pidorcăi, numai viață nu mai era. La început se temea să rămână singură în bordei, dar, până la urmă, se obișnuise, sărmana, cu durerea ei. Dar nu mai era Pidorca de altădată. Nu mai avea nici bujori în obraji, nici zâmbet pe buze. Slăbise, se ofilise, și ochii, odinioară limpezi, erau acum veșnic plânși. Într-o zi, făcându-i-se cuiva milă de dânsa, o sfătui să se ducă la vrăjitoarea care trăia în Văgăuna Ursului. Îi mersese vestea că putea lecui toate bolile de pe lume. Pidorca se hotărî să încerce și această ultimă cale. O rugă ea ce-o rugă pe babă, până când în cele din urmă o înduplecă să vie la ea. În acea seară era tocmai ajunul sfântului Ivan Cupala. Petro zăcea pe laiță în nesimțire și nici nu băgă în seamă oaspetele. Deodată însă se ridică anevoie de pe laiță, se uită cu luare aminte la babă și începu să tremure din tot trupul ca înaintea gâdelui. Părul din cap i se ridică măciucă… și izbucni într-un hohot de râs atât de puternic, că frica străbătu inima Pidorcăi ca un tăiș de cuțit.
„Mi-am adus aminte, mi-am adus aminte!” strigă el zguduit de groaznică veselie și cât ai clipi din ochi apucă toporul aruncându-l în babă din răsputeri. Toporul se-nfipse de doi verșoci în ușa de stejar. Baba se mistuise și-n locul ei, în mijlocul bordeiului, sta acum un copil ca de vreo șapte ani, în cămășuță albă și cu capul înfășurat într-un cearșaf… Cearșaful căzu. „Ivas!” strigă Pidorca, repezindu-se la el. Dar stafia se acoperi de sânge din cap până-n picioare, răspândind lumină roșie în bordei. Înspăimântată Pidorca fugi în tindă dar, venindu-și oarecum în fire, cercă să-i ajute lui Ivas. Zadarnic! Ușa se înțepenise așa de tare în urma ei că n-o mai putu deschide. Au venit oameni și au bătut în ușă. În cele din urmă au scos-o din țâțâni, dar în odaie nici țipenie de om. Odaia era plină de fum, și-n mijloc, unde stătuse Petrus, numai o grămadă de cenușă care fumega. Oamenii s-au repezit la saci, dar în locul galbenilor erau cioburi de oală… Cazacii holbau ochii și căscau gura și nici din mustață nu mișcau, atâta-i îngrozise minunea asta.
Ce s-a întâmplat pe urmă nu mai știu. Pidorca s-a jurat să pornească în hagialâc{47}, a strâns ce-i rămăsese de la tată-său și peste puține zile nu mai era în sat. Nimeni nu știa unde plecase. Niște babe milosârdnice{48} au scornit că se dusese pe urma lui Petro. Dar un cazac, venind din Kiev, a adus vestea că ar fi văzut la o chinovie{49} o călugăriță uscată, numai piele și oase, care își petrecea zilele în rugăciuni și în care consătenii aflați împreună cu cazacul recunoscură pe Pidorca; că nimeni nu prinsese încă o vorbă de la dânsa, că venise pe jos și că adusese cu ea pentru icoana Maicii Domnului o îmbrăcăminte bătută în nestemate care strălucea de lua ochii privitorilor.
Fie-mi cu iertăciune, dar cu asta povestea nu-i gata. Chiar în ziua când dracul îl luase pe Petrus, Basavriuc se ivise iar, numai că acum toată obștea se ferea de el, căci aflase ce soi de pramatie este. Era însuși satana și luase chip de om ca să descopere comori; dar comorile neputându-le scoate decât cu mâini curate, momea flăcăi. Chiar în anul acela și-au părăsit cu toții bordeiele și s-au mutat în sat. Dar nici acolo n-au avut pace de la blestematul de Basavriuc. Mătușa răposatului meu bunic spunea că ei îi purta mai cu seamă sâmbetele pentru că-și părăsise crâșma veche de pe drumul Opoșnianscului și căuta din răsputeri să arunce pe capul ei câte belele, toate. Într-o zi, bătrânii satului, adunați la crâșmă, țineau sfat, așezați, cum s-ar zice, după obraze, în jurul mesei, iar la mijloc era un berbec fript, de care aș minți spunând că era mic. Trăncăneau de una și de alta, despre tot felul de întâmplări neobișnuite și minuni. Deodată li se păru – și mai zic să i se fi părut numai unuia, dar li se păru la toți – că berbecul își ridicase capul, că ochii lui stinși prind viață și că sticlesc și într-o clipă i se iviră și niște mustăți negre și bârzoiete{50}, care se mișcau cu tâlc la cei de față. Toți au văzut pe dată în căpățâna berbecului chipul Basavriucului. Mătușa răposatului bunicu-meu aștepta să-i ceară votcă. Preacinstiții bătrâni își îndesară cușmele în cap și-și luară repede tălpășița pe la casele lor. Odată, însuși starostele bisericii, căruia de taifasul în doi cu ulcica bătrânească nu-i era silă, nici n-apucase bine să-i zărească fundul a doua oară, că numai ce vede deodată ulcica ploconindu-se până la pământ. „Dracu’ să te ia!” blestemă starostele făcându-și cruce. Dar și nevesti-sii i s-a întâmplat una. Isprăvise de frământat niște aluat într-o covată mare, când covata o zbughi înlături. „Ho! ho!” strigă femeia. Ți-ai găsit! Covata se legăna fudulă și prinse a juca căzăceasca prin odaie… Vă vine a râde! Dar bunicilor noștri numai de râs nu le ardea. Degeaba colinda părintele Afanasi tot satul cu agheasmă stropind ulițele cu sfeștocul, necuratul nu-l alunga. Mătușa răposatului bunicu-meu se jeluia mereu că nici n-apucă să se-ntunece bine că și începea să-i bată în acoperiș și să-i zgârie pereții.
Dar ce să mai lungim vorba despre acele vremi! Uite, chiar acuma, pe locul unde-i satul nostru s-ar zice că-i liniște și doar nu-i mult de atunci, că știa și răposatul tată-meu și țin minte, și eu că un om cu frica lui Dumnezeu nu putea să se încumete pe lângă crâșma părăsită pe care neamul necuraților se străduise multă vreme s-o ridice la loc. Din hornul afumat ieșeau stâlpi de fum și se ridicau așa de sus că-ți cădea căciula din cap de te-ndemnai să te uiți la ei, și se împrăștiau apoi împroșcând cu tăciuni toată stepa. Iar dracul – e păcat să pomenești numai numele procletului – se tânguia așa de jalnic în cămăruța lui, că până și stolurile de ciori speriate se ridicau din pădurea de stejar din apropiere și se roteau pe cer croncănind deznădăjduit.