ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ POVESTITĂ DE PSALTUL BISERICII DIN ***
Așadar, vreți să vă mai povestesc ceva despre bunicu-meu? Bine, fie, hai să ne veselim! Ehei, vremuri de altădată, vremuri de altădată! Ce bucurie, ce voioșie îți cuprinde inima când auzi întâmplări din vremuri atât de îndepărtate că li s-a pierdut veleatul{64}. Și dacă se mai amestecă și vreo rudă, bunic sau străbunic, ei, atunci n-o mai scoți la capăt. Uite, să mi se înnece glasul la acatistul marii mucenice Varvara, dacă nu-ți pare că toate ți s-ar fi întâmplat chiar ție, și parcă ai fi intrat în sufletul străbunicului, sau sufletul lui ar zburda în tine. Ehei, dar cele care se țin cel mai mult de mine sunt fetele și nevestele tinere. Numai ce mă văd că și încep: „Foma Grigorievici! Foma Grigorievici! Ia spune-ne vreo poveste din cele de te trec fiorii! Hai, hai, spune!…” – și dă-i și dă-i… Mie, nici vorbă, nu-mi pare rău să le povestesc dar să le vedeți numai în pat când se culcă. Tremură toate sub plapumă – știu eu – parcă le-ar scutura frigurile și ce n-ar da s-adoarmă cu cojocul peste cap. Și dacă vreun șobolan mai zgârie vreo oală, sau dacă ea însăși se împiedică cu piciorul de vătrai – atunci, Doamne ferește, i se face inima cât un purice. A doua zi însă, parcă nimica nu s-ar fi întâmplat, iar prind a-mi da zor să le mai spun o poveste din cele fioroase că altfel nu-i chip! Ei, ce să vă mai spun? Că doar nu-mi vine chiar așa, netam-nesam, în minte… Bine, am să vă povestesc cum s-au jucat vrăjitoarele cu răposatul bunicu-meu de-a popa-prostu’. Numai că, vă rog dinainte, oameni buni, să nu mă zăpăciți la cap că pe urmă iese un talmeș-balmeș de nu mai pricepe nimeni boabă. Să vă spun mai întâi că pe vremea lui, răposatul bunicu-meu nu era un cazac de rând. Cunoștea bine buchiile și unde să pună semnele… De sărbători cânta apostolul așa de strașnic că și azi le-ar lua înainte multor popi sau diaconi. Știți doar și voi că în vremurile acelea dacă ai fi adunat din tot Baturinul pe știutorii de carte, n-aveai nevoie să-ți lărgești căciula să-i prinzi, încăpeau bine în podul palmei. De aceea nu trebuie să vă mirați că orice trecător îl întâmpina pe bunic cu adânci temenele.
Într-o zi, nu știu cu ce prilej, hatmanul s-a hotărât să trimită un răvaș țarinei. Furierul regimentului – ei, lua-l-ar naiba, că nu-i mai țin minte porecla… Viscriac{65}… nu, nu-i Viscriac; Motuzocica{66}… nu, nici Motuzocica; Golopuțec{67}… nu, nici Golopuțec… știu numai că avea o poreclă cam pidosnică… furierul l-a chemat pe bunicu-meu la dânsul și i-a spus că însuși hatmanul îl trimitea ștafetă să ducă țarinei răvașul. Bunicului nu-i plăcea să piardă mult timp cu pregătirile: a cusut răvașul în căciulă, a scos calul din grajd, și-a țocăit nevasta și cei doi purceluși, cum le zicea el copiilor, dintre care unul era chiar tata lui frate-meu ăl bun, și a pornit ridicând un nor de praf cât ar stârni cincisprezece flăcăiași care s-ar zbengui în mijlocul uliței. A doua zi, nici nu apucase cocoșul să cânte pentru a patra oară, că bunicul și ajunsese la Conotop. Era taman la vremea iarmarocului. Ulițele erau ticsite de oameni că-ți venea amețeală. Dar cum era încă dis-de-dimineață toți dormeau pe jos. Cu nasul roșu ca botgrosul, un flăcău chefliu se tolănise lângă o vacă; mai încolo sforăia, șezând în capul oaselor, o precupeață care vindea cremene, sineală, alice și covrigi; sub o căruță era culcat un țigan; pe un car cu pește un ciumac, iar un muscal bărbos, negustor de brâie și mănuși, își întinsese picioarele până în drum… Era, cum s-ar zice, o adunătură, ca pe la iarmaroace. Bunicul s-a oprit să se uite mai bine. În vremea asta, prin corturi lumea începu să se trezească, nevestele de jidovi să zăngăne cu sticlele lor, ici și colo se înălțau rotogoale de fum și un miros de gogoașe calde se răspândi în toată tabăra. Bunicul își aduse aminte că n-avea la el nici amnar, nici tutun, și o porni prin iarmaroc. Dar nu apucă să facă nici douăzeci de pași și întâlni un zaporojean. Se vedea după față că-i un mare chefliu! Avea niște șalvari roșii ca jarul, un jupan albastru, brâul în culori aprinse, sabia îi atârna la șold și luleaua cu lănțugul de alamă spânzura până la călcâie; zi zaporojean și pace! Ehei! Așa oameni mai rar! Să-i vezi când își lipesc călcâiele, își trec palma peste mustățile voinicești, bat din pinteni – și se pornesc la joc! Și ce mai joc – picioarele le umblă ca fusul când se-nvârte, ca vârtejul lovesc toate strunele bandurei; și apoi, cu mâinile în șolduri, zboară jucând pe vine. Și când încep să cânte – îți saltă inima! Ehei, au trecut vremurile acelea, n-o să mai vedem noi zaporojeni. Și cum ziceam, s-au întâlnit. Din vorbă în vorbă – parcă mult le-a trebuit să se cunoască? – s-au și pus la taifas, încât bunicul era aproape să uite cu totul de drumul lui! Și se porni un chiolhan ca la nunțile din preajma postului. Până la urmă se vede însă că li se urâse să tot spargă oale și să arunce cu banii în norod… și apoi nici iarmaroacele nu țin cât lumea. Și iacă-i pe noii prieteni hotărându-se să nu se despartă și s-o ia pe același drum. Se înserase de-a binelea, când au ieșit călări în câmp. Soarele apunea lăsând pe ici, pe colo, urme însângerate, iar țarinele erau ca fustele de sărbătoare ale nevestelor tinere cu sprâncene negre. Zaporojeanul avea stupit la furcă{68}. Bunicul și-un alt chefliu, care se înhăitase cu ei, au început să se întrebe dacă nu cumva intrase necuratul în zaporojean. Le înșira atâtea verzi și uscate și niște palavre și snoave atât de chisnovate{69} încât bunicul își ținea coastele de frică să nu-i pleznească pântecul de-atâta râs. Dar, pe măsură ce înaintau pe câmp, întunericul se adâncea din ce în ce și vorbele voinicului erau tot mai dezlânate. În cele din urmă, povestitorul amuți de-a binelea și începu să tresară la cel mai ușor freamăt.
— Ei, ei, frățioare! Ce, numeri buhnele{70}? Sau te trage gândul acasă pe cuptor!
— Vouă nu vă ascund nimic, zise el atunci, întorcându-se dintr-odată și privindu-i țintă. Știți voi că mi-am vândut sufletul necuratului?
— Ei, mare lucru! Care dintre noi n-a avut de-a-face cu necuratul în viața lui? Tocmai atunci se cade să chefuiești – cum se spune – în lege.
— Ehei, măi flăcăi, aș chefui eu, dar în noaptea asta mi se împlinește sorocul! Fraților! mai zise, bătând palma cu ei, nu mă lăsați, rogu-vă! Nu dormiți o noapte. Și cât oi avea zile n-oi uita pomana ce v-o faceți cu mine.
Cum să nu-i vii în ajutor omului la o năpastă atât de cumplită? Bunicul mărturisi deschis că mai curând s-ar lăsa să i se taie un smoc din chică decât să-i îngăduie dracului să adulmece cu botul lui de câine un suflet de creștin.
Cazacii noștri ar mai fi călărit ei așa și mai departe, dar noaptea acoperise tot cerul cu o pânză neagră și pe câmpie se făcuse tot atât de întuneric ca sub o șubă de oaie. În depărtare doar, pâlpâia o luminiță și caii, simțind grajd pe aproape, zoreau într-acolo ciulind urechile și căutând să pătrundă bezna cu ochii. Lumina părea că le aleargă întru întâmpinare și cazacii văzură în fața lor o cârciumă aplecată într-o rână, ca o muiere care se întorcea cu chef de la botez. Cârciumile de pe vremea aceea nu semănau cu cele de azi. Nu numai că nu avea omul loc să joace o gorliță sau un gopac, dar nu avea măcar unde-și hodini ciolanele când i se îngreuia capul și i se muiau picioarele. Toată curtea era ticsită de căruțe de ale ciumacilor; care pe sub șoproane, care în iesle, care în tindă, unii ghemuiți, alții întinși, sforăiau ca motanii. Numai cârciumarul, singur în fața opaițului, însemna pe răboj sferturile și cinzecile pe care le goliseră ciumacii. Bunicul, după ce ceru o treime de vadră pentru toți trei, o luă spre șopron. S-au culcat apoi tustrei unul lângă altul. Dar nici n-apucă bunicul să se întoarcă pe o parte și vede că prietenii săi au adormit căzând în somn adânc. Trezindu-l pe cel de al treilea cazac, care se înhăitase cu dânșii, bunicul îi aduse aminte de făgăduiala făcută tovarășului. Acesta se ridică într-o coastă, se frecă la ochi și adormi din nou. Neavând încotro, bunicul stătu de veghe singur. Ca să-și alunge somnul, începu să cerceteze căruțele, se uită la cai, aprinse o lulea, apoi se întoarse din nou lângă tovarășii săi. Era o liniște de se auzea musca zburând. Dar deodată i se păru că din căruța de alături ceva cenușiu își scoate coarnele… Pleoapele începură să-i cadă, trebuia să-și frece întruna ochii cu pumnul și să-i răcorească cu votca rămasă. Și cum i se limpezea puțin privirea, toate piereau din fața lui. Puțin după aceea i se arătă iar de sub căruță sperietoarea… Bunicul se holbă cât putu la ea, dar blestematul de somn îi împăienjenea ochii; mâinile îi amorțiră, capul îi alunecă, un somn adânc îl cuprinse și adormi buștean. Multă vreme a dormit bunicul și numai când soarele începu să-i ardă scăfârlia rasă, sări în picioare. Întinzându-se de vreo două ori și scărpinându-se în spate băgă de seamă că nu mai erau așa de multe căruțe ca de-cu-seară. Se vede că ciumacii porniseră la drum cum s-a crăpat de ziuă. Și-a privit tovarășii: cazacul dormea iar zaporojeanul se făcuse nevăzut. Începu să întrebe. Nimeni nu știa; numai dulama îi rămăsese unde o lăsase. Groaza și gândurile îl năpădiră. Se duse să vadă caii, dar nici calul lui, nici al zaporojeanului, nu mai erau. Ce să fie? Să zicem că pe zaporojean l-ar fi luat necuratul, dar caii? Cine putea să-i ia? Tot gândindu-se la asta, bunicul hotărî că de bună-seamă dracul venise pe jos și cum până în iad era o bună bucată de drum, îi șterpelise calul. Se căia acum că nu-și ținuse cuvântul de cazac. „Ei, se gândi el, acuma n-am ce face, am s-o pornesc pe jos. Poate că dau eu în drum peste vreun geambaș care se întoarce de la bâlci și-mi cumpăr un cal”. Când să-și ia căciula – ia-o de unde nu-i. Răposatul bunicu-meu plezni din palme. Își aduse aminte că în ajun o schimbase pentru câteva clipe cu zaporojeanul. Cine altul putea să i-o fi șterpelit decât necuratul! Ei, uite: halal sol al hatmanului! Așa a dus el răvașul țarinei? Și unde se porni bunicul să-l cinstească pe drac cu niște cuvinte, de cred că nu odată a sughițat el acolo în iad. Dar cu ocara nu poți face mare lucru și oricât și-a scărpinat el ceafa tot n-a putut oblici nimic. Ce să facă? Porni să caute minte pe la alții și adună pe toți oamenii de treabă pe care îi găsi în cârciumă – ciumaci și călători în trecere – și le povesti uite așa și pe dincolo nenorocirea care i s-a întâmplat. Ciumacii au stat mult pe gânduri cu bărbiile sprijinite în bâte și au clătinat apoi din cap spunând că de când e lumea creștinească n-au mai auzit așa minune ca asta, ca dracul să fure răvașul hatmanului. Alții au mai spus că dacă necuratul sau muscalul au șterpelit ceva, apoi poți să-i pui cruce. Numai cârciumarul stătea tăcut într-un colț. Răposatul bunicu-meu s-a apropiat de el. Omul care tace are minte. Dar cârciumarul era scump la vorbă și dacă răposatul bunicu-meu n-ar fi băgat mâna în buzunar să scoată cinci zloți și-ar fi pierdut vremea degeaba cu el.
— Te-nvăț eu cum să găsești răvașul, îi spuse cârciumarul, luându-l de o parte. Bunicu-meu a răsuflat ușurat. După ochi se vede că ești cazac și nu muiere. Acum, ascultă! Lângă cârciumă este o potecă ce cotește la dreapta în pădure. Cum s-o însera pe câmp tu să fii gata. În pădure sălășluiesc niște țigani. În nopțile întunecoase, în care numai vrăjitoarele călătoresc pe cocioarvele lor, ei ies din bordeie și încep să făurească fierul. Care li-i meșteșugul adevărat, asta nu-i treaba ta. Pădurea are să răsune de un vuiet puternic, dar tu să nu te duci înspre partea din care ai să auzi că vine vuietul. În fața ta se va întinde o cărăruie care trece pe lângă un copac ars de fulger; pe cărăruia asta du-te și te tot du înainte… Mărăcinișul are să te zgârie, alunișul des are să-ți închidă drumul – da’ tu să mergi mereu înainte și numai când îi ajunge la un pârâiaș, atunci să te oprești. Acolo ai să vezi pe acela de care ai nevoie. Și nu uita să-ți umpli buzunarele cu cele de trebuință pentru care și sunt făcute buzunarele. Pentru că, pricepi tu, bunătăți de astea le plac și dracilor, și oamenilor…
Zicând acestea, cârciumarul intră în cămăruța lui, așa că bunicul nu mai putu scoate niciun cuvânt de la el.
Răposatul bunicu-meu nu prea știa ce-i frica; dacă se întâmpla să-i iasă lup în cale, îl apuca de coadă, iar când se repezea cu pumnii la cazaci, toți cădeau la pământ ca perele din pom. Totuși, un fior îi trecu prin inimă când intră în pădure în noaptea aceea întunecoasă. Pe cer, nicio stea, întuneric și liniște ca într-o hrubă. Numai sus, sus de tot, deasupra capului, o boare rece se plimba printre vârfurile copacilor, iar aceștia, ca niște cazaci amețiți și cheflii, se clătinau îndrugând din frunze vorbe fără șir. Și, dintr-odată, suflă un vânt atât de rece că bunicul își aminti de cojocul lui de oaie. Pe neașteptate, pădurea întreagă începu să vuiască, ca și cum o sută de ciocane ar fi izbit în nicovale, că bunicului îi huia capul. Un fulger îndepărtat lumină scurt toată pădurea. Și în aceeași clipă bunicul văzu o potecă ce se strecura printr-un tufiș mărunt. Iată și copacul ars de fulger, și tufișurile de mărăciniș. Toate, toate erau întocmai precum i le spusese cârciumarul. Nu, nu-l înșelase. Totuși, nu prea ți-era la îndemână să te strecori prin tufișurile spinoase; și de când era pe lume nu văzuse bunicul spini și ramuri care să zgârie așa de rău: aproape la fiecare pas îi venea să țipe. Încet, încet, izbuti să iasă într-un luminiș și, după cât a putut zări, copacii se răreau, și pe măsură ce înainta se făceau așa de groși, cum nu văzuse bunicul nici dincolo, în Țara leșească. Și, ce să vezi, printre copaci sclipi un pârâu întunecat cu luciri de oțel. Mult timp stătu bunicul pe mal, privind în toate părțile. Pe malul celălalt ardea un foc, gata-gata să se stingă, apoi iar răbufnea și se oglindea în pârâu, tremurând ca un șleahtic în labele unui cazac. Iacă și puntea. „Ei, da! Pe aici numai daradaica{71} diavolului de-ar putea trece!” își zise bunicul, totuși păși cu curaj și, mai repede decât i-ar fi trebuit altuia să-și scoată tabachera și să tragă tabac pe nas, el și ajunsese pe celălalt mal. De-abia atunci, privind cu băgare de seamă, văzu că lângă foc stăteau niște oameni cu boturi atât de frumușele că, în altă împrejurare, bunicul ar fi dat orișice, numai să scape de asemenea cunoștințe. Ei, dar acum nu avea ce face, trebui să intre în horă. Și bunicul făcu o adâncă plecăciune încă și mai jos de brâu zicând: „Dumnezeu să vă ajute, oameni buni”. Dar ei nici din cap n-au clintit măcar, ci stăteau și tăceau, aruncând mereu ceva în foc. Văzând că mai era un loc, bunicul, fără să mai ceară voie, se așeză. Fețele cele frumușele tăceau; bunicul tăcea și el. Mult timp au rămas așa tăcuți. De la o vreme i s-a urât bunicului. Începu a cotrobăi prin buzunare, își scoase luleaua și cătă cu ochii de jur împrejur… Dar nu se uita nimeni la el. „Luminățiile Voastre, vă rog să aveți bunătatea să-mi spuneți cam cum ar fi să facem ca… (Bunicul era umblat prin lume și știa cum trebuie să rostească asemenea vorbe meșteșugite și, la o adică, nici înaintea țarului nu s-ar fi făcut de ocară). Eu nu pot nici de mine să uit și nici pe voi să vă stingheresc. Am lulea, dar n-am cu ce s-o aprind”. Dar și aceste vorbe tot fără răspuns au rămas. Unul dintre boturi îi împinse bunicului drept în frunte un tăciune aprins, așa că de nu se ferea, rămânea văduv de un ochi pe veci. În cele din urmă, văzând că-și pierde vremea, se hotărî: că l-or asculta or nu l-or asculta necurații, el tot le va spune pățania lui. Pocitaniile își întoarseră boturile ciulind urechile și întinzându-și labele. Bunicul pricepu ce anume voiau, luă în pumn toți banii pe care-i avea la el și-i aruncă în mijlocul lor, ca la câini. Dar n-apucă bine să zvârle banii, și toate în fața lui prinseră a se învălmăși, pământul s-a cutremurat, și nici el singur nu s-a dumirit în urmă cum a fost, mai, mai să nimerească de-a-dreptul în focul gheenei. „Doamne, Dumnezeule”, strigă bunicul, rotindu-și privirea de jur împrejur. Ce pocitanii! Nu se vedea bot de bot, cum s-ar zice! Era atâta duium de vrăjitoare, cum nu-s decât arar fulgii de crăciun, împopoțonate și sulemenite nevoie mare, ca fetele de pan la iarmaroc. Și toate se învârteau ca bete într-un trepac drăcesc. Doamne ferește, ce praf mai ridicau! Văzând numai cum saltă liota lor spurcată, tot creștinul s-ar fi cutremurat. Cu toată spaima, pe bunic îl păli râsul, văzând că dracii cu boturi de câine și piciorușe nemțești se învârteau dând din coadă pe lângă vrăjitoare, ca flăcăii pe lângă fetele frumoase, în timp ce lăutarii loveau în obraji cu pumnii, ca-n daira{72}, și suflau din nas ca din corn. Cum l-au zărit pe bunicu-meu, toată haita s-a repezit la el. Râturile de porc, boturile de câine, de capră, de cal, pliscurile de dropii se întindeau și se împingeau să-l pupe. Bunicul scuipă de scârbă. Ce năpastă mai căzuse pe capul lui? În cele din urmă, înșfăcându-l pe bunic, l-au așezat la o masă lungă ca de la Conotop la Baturin. „Ei, asta nu-i atât de rău, se gândi bunicul, văzând pe masă friptură de porc, cârnați, ceapă tăiată mărunt cu varză și multe alte bunătăți. – După cum se vede, spurcăciunea diavolească nu ține postul!” Să știți că el nu pierdea niciodată prilejul să pună ceva la stomac. Răposatul mânca cu poftă și de aceea, fără a mai lungi vorba, trase spre el o strachină cu slănină tăiată bucățele și un picior afumat de porc, luă o furculiță mai cât o furcă de ridicat fânul, înșfăcă bucata cea mai mare și potrivi sub ea un codru de pâine; dar când să-nghită, mâncarea nimeri într-o gură străină, pe când un bot mesteca și clefăia chiar în urechea lui de s-auzea de la un cap al mesei la altul. Bunicul n-a scos o vorbă. Înșfăcă o altă bucată și, când s-o îmbuce, și asta nimeri în alt gâtlej. A treia oară – iarăși pe delături. Atunci bunicul își ieși din sărite și, uitând de spaimă și de labele în care încăpuse, se năpusti asupra vrăjitoarelor.
— Ce-i cu voi, seminție a lui Irod? V-ați pus în gând să vă bateți joc de mine? Să-mi dați pe loc înapoi căciula mea căzăcească, altminteri, să mă fac papistaș, de nu vă-ntorc râturile la ceafă!
Dar nici n-apucă să rostească bine aceste vorbe și toate ciulihoaiele rânjiră și pufniră într-un râs că-i îngheță bunicului inima în piept.
— Bine, miorlăi atunci una dintre vrăjitoare, care i se păru lui bunicu-meu starostea lor, fiindu-i și chipul parcă mai drăguț ca al celorlalte. Căciula ți-o înapoiem, dar mai întâi să joci de trei ori popa-prostu’ cu noi!
Ce putea face? Un cazac să joace popa-prostu’ cu muierile! La început, bunicul o ținu morțiș că nu și nu, dar în sfârșit se așeză la masă. Vrăjitoarele aduseră niște cărți slinoase ca acelea cu care fetele de popă de la noi dau în cărți pețitorilor lor.
— Ascultă-mă, lătră din nou vrăjitoarea, dacă ai să câștigi măcar odată, a ta e căciula, dar dacă ai să rămâi de trei ori popa-prostu’, să nu te mânii, că nu numai căciula, dar poate că nici lumina zilei n-ai s-o mai vezi!
— Hai, dă cărțile, zgripțuroaică bătrână! Ce-o fi, o fi!
Au împărțit cărțile. Bunicu-meu le-a luat pe ale lui în mână; nici nu-i venea să se uite la ele, așa erau de proaste – nu avea nici măcar un atu. Din toate cărțile, zecele era cel mai mare; nicio pereche, iar vrăjitoarea dădea tot cărți mari. Ce să-i faci? Bunicul a rămas popa-prostu’! Și îndată ce bunicul a rămas popa-prostu’, din toate părțile boturile începură să necheze, să latre și să grohăie: „Popa-prostu’, popa prostu’!”
— Crăpare-ați odată, seminție diavolească! strigă bunicul atunci, astupându-și urechile.
„Ehei, se gândi el, vrăjitoarea a potrivit cărțile. Ia să le împart eu acuma”. Și le-a împărțit bunicu-meu. Întoarse atu-ul; se uită la cărți: avea cărți grozave, numai atu-uri. La început, treaba merse cum nu se poate mai bine; vrăjitoarea trânti cinci popi! Bunicul avea numai atu-uri în mână. Fără a sta mult pe gânduri, plezni mustățile popilor cu atu-uri.
— He-he! Asta nu-i după legea căzăcească! Cu ce tai, cumetre?
— Cum cu ce? Cu atu-uri!
— Poate că la voi astea-s atu-uri, numai că la noi nu sunt!
Când s-a uitat bunicul, cărțile nu erau de atu. Ce drăcie! A trebuit să rămână a doua oară popa-prostu’ și drăcimea începu să țipe cât o ținea râtul: „Popa-prostu’, popa-prostu’!” – așa că masa dârdâia și cărțile săreau în sus. Bunicul se înfierbântă și împărți pentru cea din urmă oară cărțile. Treaba mergea iar bine. Vrăjitoarea trânti iar cinci cărți; bunicul le tăie și scoase din joc numai atu-uri.
— Atu, strigă el, izbind cartea cu atâta putere încât cartea se coșcovi. Vrăjitoarea, fără nicio vorbă, i-o tăie cu un opt.
— Cu ce ai tăiat, satană?
Vrăjitoarea ridică cartea; sub ea era un șase oarecare.
— Ia te uită! Șmecheria diavolească! spuse bunicul și de ciudă trânti cu pumnul în masă cât putu de tare.
Din fericire, vrăjitoarea avea cărți proaste; bunicul, parcă anume, numai perechi. A început să ia cărți din joc, dar veneau așa de proaste încât bunicul își pierdu orice nădejde. În joc nu mai era nicio carte. A aruncat, aproape fără să se uite, un șase. Vrăjitoarea l-a luat. „Ia te uită, asta ce-o mai fi? Mi se pare mie că aici nu-i lucru curat!” Bunicul ascunse încetișor cărțile sub masă și făcu peste ele semnul crucii. Când se uită, avea acum asul, popa și fantele de atu și în loc de șase dăduse dama.
— Ei, da’ prost am mai fost! Popa de atu! Ce, le-ai primit? Ah, javră! și asul nu-l vrei? As! Fante!…
Un tunet străbătu iadul, pe vrăjitoare o apucară cârceii și, dintr-odată, de unde nici nu gândeai, iată și căciula bunicului izbindu-l drept în față.
— Nu, asta-i prea puțin! strigă bunicul, punându-și căciula și prinzând inimă. De nu-mi aduci și roibul pe dată, să mă trăsnească aici, pe locul acesta necurat, de nu fac semnul crucii peste voi toți! și aproape că și ridicase mâna, când în fața lui clămpăniră niște ciolane de cal.
— Uite, ține-ți calul!
Sărmanul, privind ciolanele, începu să plângă ca un copil lipsit de minte. Îi părea rău după vechiul său tovarăș.
— Dați-mi orice cal numai să ies din cuibul vostru!
Dracul pocni din harapnic și un cal iute ca focul se ivi sub bunicu-meu și, avântându-se în sus, zbură ca o pasăre.
Frica îl cuprinse în timpul drumului căci calul, fără să asculte de strigătele lui sau de dârlogi, sărea peste prăpăstii și mlaștini. Prin ce locuri n-a umblat bunicul? Te treceau fiorii numai auzindu-l povestind. S-a uitat în jos și s-a speriat și mai rău: ce prăpăstii, ce povârnișuri îngrozitoare! Dar calului satanei nici că-i păsa de toate astea și sărea drept peste ele. Bunicul voia să-l țină, însă nu era chip. Calul zbura peste butuci, peste movile, drept în prăpastie și se lovi în fund de pământul tare, încât bunicului îi păru că-i iese și sufletul din el. Ce s-a întâmplat atunci, bunicul nu mai ținea minte. Când și-a venit puțin în fire și s-a uitat de jur împrejur, se luminase de-a-binelea; în față i se iveau treptat locuri cunoscute. Bunicul sta întins pe acoperișul casei lui.
Făcându-și cruce, coborî. Ce drăcie mai fuse și asta? Al naibii, ce minunății se pot întâmpla omului! S-a uitat la mâini: erau pline de sânge. S-a uitat în butoiul cu apă de alături: și fața-i era plină de sânge. Se spălă bine ca să nu-și sperie copiii – apoi intră încetișor în casă. Aici, ce să vadă? Copiii mergeau de-a-ndăratelea, cu spatele spre el și, speriați, arătau cu degetul spunând: „Ia te uită! Ia te uită! Mama sare ca o nebună”. Și în adevăr, cu fusul în mână așa cum o prinsese somnul lângă furcă, muierea tot sărea adormită pe laviță. Bunicul o luă încetișor de mână și o trezi. „Bună ziua nevastă! Ești sănătoasă?” Ea l-a privit lung, holbând ochii și, în cele din urmă, cunoscându-l, i-a povestit cum visase că soba mergea prin casă alungând cu lopata oalele, albiile… și dracu’ mai știe ce. „Ei, zise bunicul, tu ai visat, iar mie toate astea mi s-au întâmplat aievea. După câte văd eu, trebuie să facem o sfeștanie. Nu mai am timp de pierdut.” Spunând aceasta, și după ce s-a odihnit puțin, bunicul găsi un cal și, fără a se opri nici zi nici noapte, ajunse la locul cuvenit și dădu țarinei răvașul. Acolo văzu atâtea lucruri minunate, încât îi trebui mult timp până să le isprăvească de povestit: cum l-au dus prin odăile împărătești și cum erau așa de înalte, că ar fi încăput în ele zece case puse una peste alta și tot ar mai fi rămas loc. S-a uitat într-o odaie și n-a găsit țarina, s-a uitat în alta, iar nu, nici într-a treia, nici într-a patra; abia într-a cincea stătea țarina cu o coroană de aur pe cap, îmbrăcată cu o svitcă cenușie, nouă-nouță, încălțată cu ciuboțele roșii și mânca găluști de aur. Și a poruncit să-i toarne în căciulă bani până sus, și… Ei, dar cine le mai putea ține minte pe toate! Bunicul a uitat întâmplarea cu dracul și dacă cineva îi aducea aminte tăcea, ca și când nu-l privea pe el. Numai cu multă greutate puteai să-l faci să-ți povestească din nou cum s-au petrecut toate acestea. Și, ca o pedeapsă, se vede, pentru că n-a purces îndată la sfințirea casei, în fiecare an, și întotdeauna în aceeași zi, se întâmpla minunea că nevastă-sa începea să joace. Orice treabă ar fi avut bunica în clipa aceea, picioarele începeau să-i sară de la sine și se trezea jucând fără să vrea.